30/iun/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

Autorul acestui articol a urmat cursurile specializării Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, pe care le-a finalizat în acest an (cu media 10!). Printre subiectele sale de interes: relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă şi statele Europei Occidentale – EURAST

(1/8)

Împrejurările care au dus la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi la bolşevizarea Rusiei au conturat relaţia dintre cele două state în perioada interbelică.

După schimbarea de regim din 1917, primul decret al bolşevicilor în sfera politicii externe a fost aşa-numitul „Decret asupra păcii”, care reprezintă un apel către guvernele şi popoarele lumii pentru impunerea „păcii democratice”.

(afiş comunist cu V.I. Lenin)

Dar această iniţiativă nu a adus acea schimbare de atitudine la nivel internaţional pe care o vizau liderii bolşevici. Înaltul Comandament German a acceptat să fie începute negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk, precum şi să fie impus un armistiţiu pe durata convorbirilor. Iniţial, având gândirea politică puternic influenţată de ideologia bolşevică, Troţki a considerat că va fi capabil să folosească ameninţarea revoluţiei mondiale ca pe un instrument de negociere şi să joace un fel de rol de avocat al proletariatului. Această tactică nu l-a impresionat deloc pe negociatorul german. Max Hoffmann, şeful Statului-Major al frontului de răsărit, pe baza dinamicii echilibrului de forţe, a impus partenerilor de negociere condiţii extrem de grele în ianuarie 1918. Acestea au însemnat anexarea întregii regiuni baltice şi a unei porţiuni din Bielorusia, impunerea unui protectorat de facto asupra Ucrainei şi plata unei sume uriaşe ca despăgubiri. Pentru că Troţki nu a acceptat condiţiile germane, apelând la tergiversare, Hoffmann a prezentat o hartă pe care era trasată o linie albastră lată, limită a pretenţiilor germanilor, şi a precizat faptul că Germania nu se va retrage în spatele acelei linii înainte de demobilizarea totală a Rusiei. Atitudinea lui Hoffmann ne permite să considerăm că ruşilor li s-a impus un dictat. Ca urmare a ultimatumului lui Hoffmann, a avut loc, în ianuarie 1918, prima dezbatere comunistă semnificativă pe probleme de politică externă. În slujba concilierii, s-a situat Lenin, sprijinit de Stalin, iar Buharin a pledat în favoarea războiului revoluţionar. Opinia lui Lenin era că, dacă revoluţia germană nu avea loc sau eşua, Rusia suferea o „înfrângere nimicitoare”, ce ar fi determinat încheierea unei păci şi mai dezavantajoase, „ba mai mult, o pace care nu va fi încheiată de un guvern socialist, ci de alt tip. Aşa stând lucrurile, ar fi o tactică sinucigaşă să riscăm destinul revoluţiei socialiste care a început în Rusia doar pe probabilitatea începerii unei revoluţii germane în viitorul apropiat”.

Viziunea ideologică a lui Troţki a dat naştere doctrinei „Nici război, nici pace”. Când Troţki a revenit cu instrucţiuni care proclamau acest tip de politică, anunţând unilateral că războiul luase sfârşit, germanii au reluat operaţiunile militare. Teama de o înfrângere catastrofală i-a determinat pe Lenin şi colegii lui să accepte condiţiile lui Hoffmann şi au semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, acceptând totodată coexistenţa cu Germania imperială.[1]

Sprijinirea, condiţionată strategic, a propagandei revoluţionare în război şi, în primul rând, permiterea trecerii lui Lenin sunt elementele care indică Germania ca fondator al Rusiei sovietice. Dar atitudinea bolşevicilor faţă de burghezia din Rusia şi propagarea ideilor revoluţionare în rândurile armatei germane şi în spatele frontului nu i-au lăsat indiferenţi pe conducători, iar atât Kaiserul, cancelarul Reichului, Hertling, cât şi şeful Statului Major al Frontului de Est (Oberost), generalul Max Hoffmann au avut în vedere ideea de a ordona trupelor germane să mărşăluiască spre Petrograd şi Moscova, pentru a instala un guvern alb filogerman. Dar s-a renunţat la această variantă, pentru că albii nu erau întotdeauna filogermani, dar roşii erau în bună măsură; cei mai înverşunaţi antiantantişti nu erau decât socialist-revoluţionarii. Ca urmare, noul secretar de stat la Externe, von Hintze, a încheiat cu Guvernul Sovietic, la sfârşitul lui August 1918, aşa-numitele „tratatele-anexă”, care au însemnat pentru Lenin un nou răgaz. (va urma)

---

[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p. 225.