G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia

Votul turcesc

Gian Paolo Accardo * 13 septembrie 2010 * prin presseurop.com 

Printr-un „Da” net, turcii au aprobat în 12 septembrie o reformă profundă a Constituţiei, dorită de către islamo-conservatorii Primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. Modificările includ reducerea rolului armatei în cele mai înalte instanţe judiciare din ţară. Astfel, treizeci de ani zi cu zi după lovitura de stat militară din 1980, Erdogan câştigă o triplă victorie.

Premierul Erdogan

În primul rând, el se prezintă într-o poziţie puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv. În al doilea rând, el privează armata de poziţia sa privilegiată în multe înalte instituţii. În al treilea rând, Erdogan îşi apropie ţara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiţii pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieţii publice şi a înaltelor instanţe jurisdicţionale turceşti.

Paradoxal, „europenizarea” Turciei se face în detrimentul laicităţii sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacţie, dar şi cu o anumită prudenţă, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci şi Şapte. Erdogan le va putea spune că şi-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerinţele lor faţă de ţara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiţi să îşi asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare. 

18 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

26/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (2/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

În faţa acestor pertractări, Turcia pare a se întoarce la visul ei strategic milenar: de a prelua rolul de conducător politic al statelor musulmane. În ultimii ani, liderii Gül şi Erdogan – ca şi ministrul turc de externe, Davutoglu – au investit un efort considerabil în această direcţie. Dacă voi nu ne vreţi, atunci să vedem cum răspundeţi provocării noii noastre politici externe – pare a fi spus Ankara către Bruxelles, după care şi-a întors privirile spre Siria, spre Irak şi Iran, spre musulmanii din Balcani sau din Caucaz Citește în continuare

26 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2)

Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport Citește în continuare

25 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul „Mavi Marmara” ?

Turkey’s Gain Is Iran’s Loss

By ELLIOT HEN-TOV and BERNARD HAYKEL

Princeton, N.J.

SINCE Israel’s deadly raid on the Turkish ship Mavi Marmara last month, it’s been assumed that Iran would be Citește în continuare

20 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

16/iun/2010 Un subiect controversat: cine a greşit pe 31 mai a.c. – Turcia sau Israelul?

O eroare care îndepărtează Israelul de Europa

01 iunie 2010  | by presseurop.eu

Evrei ortodocşi privind vasul turc "Mavi Marmara", în largul portului Ashdod (Israel).

(foto AFP: evrei ortodocşi privind vasul turc „Mavi Marmara”, în largul portului Ashdod, Israel).

Atacul lansat de armata israeliană asupra „Flotei Libertăţii”, care se îndrepta spre Fâşia Gaza cu ajutoare şi militanţi pro-palestinieni şi care s-a soldat cu moartea a 10 pasageri aflaţi la bordul navei turcesti Mavi Marmara, a provocat indignarea presei europene. Aceasta solicită o intervenţie a comunităţii internaţionale şi a UE în Israel şi se îngrijorează cu privire la  consecinţele escaladării tensiunilor dintre Israel şi Turcia. Citește în continuare

16 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

11/iun/2010 Şi totuşi, ceva se întâmplă acolo: criză de proporţii în relaţia Turcia – Israel – Occidentul european (şi SUA)

Ankara se întoarce cu spatele la Bruxelles

Enzo Bettiza

02 iunie a.c.| La Stampa Torino, prin presseurop.eu

Tensiunea dintre Turcia şi Israel, după atacul mortal al Tsahal-ului asupra flotilei de activişti pro-palestinieni, conduce nu doar la ruperea relaţiilor tradiţionale de prietenie dintre Ankara şi Ierusalim. Aceasta este cea mai profundă criză a relaţiilor, odată solide şi fructoase, dintre Turcia şi Occident.

Situaţia extrem de complexă provocată de catastrofa atacului israelian asupra flotilei de activişti pro-palestinieni Citește în continuare

11 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | 1 comentariu

16/mai/2010 Mult simbolism, puţine speranţe? – Vizita premierului turc Erdogan în Grecia

Grecia-Turcia

Schiţa unei noi diplomaţii

14 mai a.c.| To Vima Atena, preluat prin presseurop.eu

 To Vima, 14 mai 2010.

O vizită foarte simbolică şi puţine speranţe„, titrează To Vima în timp ce Primul ministru turc Recep Tayyip Erdogan efectuează o vizită istorică în Grecia.

Dar „Atena rămâne neîncrezătoare„, notează cotidianul, căci „guvernul grecesc vrea să fie prudent la ora la care Ankara testează o diplomaţie economică ofensivă” în plină criză financiară grecească. Unul dintre principalele subiecte abordate între Primul ministru grec Georges Papandreu şi omologul său turc, care s-a deplasat cu jumătate din guvernul său şi o sută de oameni de afaceri, va fi crearea unui consiliu de miniştri comun.

In afară de acesta, 21 de acorduri de colaborare vor fi semnate în mai multe domenii, cum ar fi energia, imigraţia clandestină, educaţia şi turismul. Subiectele delicate, cum ar fi Ciprul, o dispută teritorială asupra mării Egee sau redeschiderea şcolii teologice ortodoxe de la Halki (în apropiere de Istanbul) vor fi, potrivit unor surse guvernamentale citate de cotidianul din Atena, abordate de cătrei cei doi şefi de stat în particular, în acest sfârşit de săptămână, în jurul unui peşte proaspăt. „Este poate începutul unei noi forme de diplomaţie„, crede To Vima.

16 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

15/mai/2010 Un text despre Turcia al prof. Adrian Cioroianu (din Foreign Policy România) preluat de “presseurop.eu”

European of the week

Ahmet Davutoglu, between two worlds

14 mai a.c. | presseurop.eu | Adrian Cioroianu (Adevărul, Bucharest)

Can Turkey reconcile its European orientation with an ambition to play a more active role in the Muslim world? The answer to this question will be largely determined by one man: Turkey’s current Minister for Foreign Affairs, an increasingly influential neo-Ottoman academic. (foto: AFP)

One year ago, against a backdrop of falling public support for Turkish inclusion in the European union, 50-year-old Ahmet Davutoglu, a noted academic, diplomat and foreign affairs adviser to Prime Minister Tayyip Recep Erdogan took over as Turkey’s Minister for Foreign Affairs.

His rise to power had been facilitated by one of his books, Stratejik Derinlik (Strategic depth, 2001), which had a considerable impact in Turkish academic and political circles. In it Davutoglu presented a foreign policy analysis founded on a respect for his country’s imperial past, which he maintains should not be viewed as a burden, but on the contrary, utilised to develop Turkey’s regional and global importance.

Euro-optimism replaced by pragmatism

In proposing a geopolitical construct which he termed „self-confidence as a nation” — while his critics dubbed it neo-Ottomanism — Davutoglu’s goal was to define a strategy to counter what he saw as the decline of his country in the 20th century. Citește în continuare

15 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (2/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

2/2  (vezi prima parte, aici)

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia.

 i) Pentru intersele Americii în Europa de Sud-Est, în Estul Mediteranei, în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, Turcia este un partener indispensabil. La fel pentru soliditatea alianţei NATO la Marea Neagră. În acest moment, pur şi simplu Washingtonul nu-şi poate permite pierderea ca aliat a Ankarei. Şi totuşi, guvernul turc al lui Erdogan a dat în ultimii ani sesizabile semne de nervozitate la adresa lumii occidentale. Motivul: Uniunea Europeană rămâne indecisă în privinţa primirii ca membru a Turciei (Franţa sau Germania se opun deschis), iar aceasta din urmă reacţionează apropiindu-se de statele musulmane din aria culturală şi istorică a fostului Imperiu Otoman (precum Siria, Irak ş.a.). Erdogan şi preşedintele iranian Ahmadinejad şi-au zâmbit tandru şi s-au îmbrăţişat anul trecut, într-o mult-discutată întâlnire. În paralel, relaţiile dintre Turcia şi Israel au atins în 2009 un minimum istoric, ajungându-se recent la cvasi-scandaluri diplomatice. Pe cale de consecinţă, un curent de opinie încărcat de suspiciune la adresa Americii (şi Occidentului) îşi face loc în societatea turcă, pentru care SUA rămân pe mai departe (ca în ochii tuturor statelor musulmane) protectorul principal al Israelului.

ii) Dar, paradoxal, în acest moment relaţiile dintre SUA şi Israel pun ele însele probleme! Spre deosebire de lumea occidentală europeană, în care cota preşedintelui american este în continuare ridicată, în statul evreu Barack Obama este sub un semn al întrebării tot mai apăsat. La Tel Aviv, guvernul Natanyahu (de dreapta) se teme că Obama ar fi nemeritat de “diplomat” cu Iranul şi exagerat de concesiv cu palestinienii. Bineînţeles că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dar cert este că, la ora actuală, negocierile israelo-palestiniene par mai împotmolite decât erau în 2008, iar Iranul este mai ameninţător ca niciodată. Guvernul israelian şi administraţia americană au avut şi mai au reale neînţelegeri atunci când discută termenii prealabili ai negocierii cu partea arabă. Or, aici avem o veritabilă axiomă: dacă un preşedinte american nu dă un impuls negocierilor israeliano-arabe în prima parte a mandatului, atunci în partea finală îi va fi mult mai greu.

În fine, iii) poate că cea mai surprinzătoare cvasi-contestare la adresa Americii vine din Japonia. Sub noul guvern de stânga al premierului Hatoyama, Japonia pare a fi mai atentă şi mai amabilă la adresa Chinei decât este la adresa aliatului care-i garantează securitatea, SUA[i]. De fapt, Hatoyama a câştigat anul trecut alegerile promiţând că va pune în discuţie aspecte ale prezenţei militare americane în arhipelagul nipon. În momentul de faţă, Tokyo şi Washingtonul încă negociază mutarea unei baze a US Air Force pe insula Okinawa – dar populaţia de aici se opune cu îndârjire şi nici autorităţile nu par mai entuziasmate de idee. Repet: situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât America a fost în ultimii 50 de ani şi rămâne şi azi principalul garant al securităţii Japoniei.

Aşadar, contestarea la adresa Americii, în acest moment, pare mai “multipolară” decât a fost oricând în ultimii 50 de ani şi cu mult mai accelerată şi deschisă decât oricând în ultimele două decenii. Detaliul care pentru noi contează este acela că, dacă America răceşte, democraţia, peste tot în lume, va tuşi puternic.


[i] “Japan’s love-bubbles for China”, în The Economist, 30 ianuarie a.c.

______________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

(1/2)

O recentă analiză dintr-o importantă revistă americană avertiza asupra unei realităţi de ultimă oră, mai puţin discutată: Statelor Unite ale Americii – cu “blândul” şi diplomatul Barack Obama ca preşedinte – le este din ce în ce mai greu să obţină un minim consens în sprijinul unei agende de lucru pro-americane şi pro-occidentale (adică pro-democratice)[i]. Teza nu e tocmai nouă. În urmă cu doi ani, un alt reputat analist al vieţii internaţionale publica o carte de succes[ii] susţinând ceva asemănător: puterea nu se mai concentrează la Est sau la Vest – spunea el –, ci se deplasează din ce în ce mai mult spre unele ţări din “Rest”, adică spre ţările ale căror performanţe economice sau politice nu se aflau până acum pe primele pagini ale ziarelor: gen China, Brazilia, India, Indonezia sau Turcia. Formula lui Zakaria “the rise of the rest” (“ascensiunea restului”) a făcut de atunci carieră, ca şi demonstraţia sa că, de fapt, noi trăim astăzi într-o “lume post-americană” şi trebuie să ne consolăm cu ideea.

Totuşi, schimbarea pare mai amplă decât intuia Zakaria. Cu aproape un an în urmă am scris, tot aici (S.r., aprilie 2009) despre surpriza numită BRIC (după formula prin care firma de audit Goldman Sachs desemna, în 2001, grupul statelor cu economii emergente Brazilia, Rusia, India, China). Între timp s-au adăugat noi date: în decembrie anul trecut, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator pe piaţa globală. Tot în 2009 China a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă din lume pentru vânzările de automobile. Urmând această evoluţie, China va depăşi în curând Japonia şi va deveni cea de-a doua economie a lumii, suflând în ceafă economiei americane (pe care, potrivit unor prognoze, o va depăşi la rându-i, cândva în acest secol).

Numai că provocarea “Restului” la adresa Vestului nu mai e una strict economică. Ea devine, cu zi ce trece, o provocare politică. Ceea ce în relaţiile internaţionale purta numele de “Washington consensus” (adică agenda occidentală de apărare a democraţiei liberale) e concurată (şi ar putea fi înlocuită, în curând) de un “Beijing consensus” – adică o agendă care să susţină, dimpotrivă, că regimurile etatist-autoritare sunt mai eficiente decât foarte vorbăreţele şi cronofagele democraţii parlamentare de tip occidental.

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia. (va urma)

 


[i] Nader Mousavizadeh, “End of the Rogue”, în Newsweek, 8 februarie a.c.

[ii] Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W. Norton & Comp., New York, 2008.

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

22 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020

Analiză predictivă STRATFOR pentru Orientul Mijlociu (2010-2020)

George Friedman (director STRATFOR) anticipează:

– scăderea în importanţa zonei a jihad-ului;

– profilarea Turciei ca mare putere – înfluenţa ei asupra Egiptului;

– creşterea presiunilor asupra statului Israel;

21 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?

… în numărul viitor al revistei Foreign Policy România, o analiză a noii politici externe a Turciei şi a celui care gestionează această schimbare: ministrul Ahmet Davutoglu. (aici este textul integral)

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

 (…) Pe acest fond[1] s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă lămuririle necesare). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu – un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan –, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi internaţionale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. (textul integral, pe 11 ianuarie 2010)

Alte analize EURAST despre Turcia:

04/aug/2009 Adrian Cioroianu: Noua geopolitică a Turciei de azi

22/oct/2009 Filip Vârlan despre “triunghiul” Turcia, Armenia, UE

03/oct/2009 Adrian Cioroianu: Trei noi priorităţi: vecinii, Turcia, China

02/oct/2009 Adrian Cioroianu: Rusia, UE şi proiectul Nabucco

27/oct/2009 Metin Omer: Geopolitica tătarilor


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

13 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 5 comentarii

13/dec/2009 EURAST recomandă: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?

EURAST recomandă o analiză geopolitică despre viitorul probabil al Iranului ca putere regională – şi despre ce au făcut/fac Rusia, China şi Turcia în acest sens – Ad. C.

Iran Gains Strategic Momentum Balancing Russia, the PRC and the West 

By Dr Assad Homayoun, Gregory R. Copley, and Vossef Bodansky 

Iran is gathering momentum to become a great regional power with global implications. It is already a nuclear weapons power, with externally-acquired nuclear weapons. But the question facing Iranians and the external community is the style of governance of the country, and its specific international and grand strategy objectives. 

Iran’s present geo-strategic position is also transformed in importance by the end of the Great Game (or at least the component of it which began with the Russo-Persian Treaty of 1813, transformed with the Anglo-Russian Convention of 1907, and arguably concluded with the new Russo-Iranian understandings of the past few years).   In a parallel, and overlapping, dynamic, the China-Iran historical link has returned to the fore, especially given the PRC’s position as a major supplier of vital refined petroleum to Iran, and a client for Iranian crude oil. 

The fact that the West has „lost” Turkey and Iran (and the fact that Iran is now working closely with Turkey on a range of issues, but motivated mutually by the energy network controlled by Moscow) to some extent empowers the Iranian clerical leadership, but this may be insufficient to paper over the differences between the competing, and possibly mutually destructive, clerical power factions. (text integral word doc. – Iran putere regionala – dec 09 ) 

________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună 

 by Dave Whamond 24 nov 09

13 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

26/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi mîine ultima parte a studiului lui Metin Omer despre Geopolitica tătarilor şi interacţiunea acestui vechi popor cu Rusia, Ucraina şi Turcia. (vezi prima parte a textului)

26 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

22 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 1 comentariu

21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia

Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.

21 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

21/oct/09 EURAST recomandă: geopolitica tătarilor & Ucraina, Rusia şi Turcia

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (prima parte)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

 

De la declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991, Crimeea a fost regiunea care a creat cele mai mari probleme autorităţilor de la Kiev. Complexitatea situaţiei din această zonă a fost determinată de mai mulţi factori. Prezenţa unei majorităţi ruse în peninsulă a favorizat apariţia unei mişcări care dorea o mai mare autonomie sau chiar separarea de Ucraina.[1] Importanţa strategică a determinat implicarea Rusiei care în politica de păstrarea a bazei navale de la Sevastopol a sprijinit mişcarea separatistă rusă. Apartenenţa  Crimeei a stârnit alte dezbateri. Până în 1954 aceasta a fost parte a URSS, la 19 februarie fiind transferată în administraţia R.S.S. Ucraina.[2] Reîntoarcerea tătarilor crimeeni, unul din popoarele deportate din ordinul lui Stalin în 1944, a contribuit şi ea la tensionarea situaţiei.

Separatismul rus

Mişcarea separatistă din Crimeea a apărut imediat după declararea independenţei Ucrainei. A doua zi, la 25 august 1991, a fost înfiinţată Mişcarea Republicană (RDK). Aceasta susţinea anularea actului din 1954 prin care Crimeea era cedată Ucrainei şi propunea organizarea unui referendum în urma căruia să se decidă statutul regiunii.[3] În noiembrie 1991, Parlamentul crimeean a votat o lege pentru organizarea referendumului, în câteva luni fiind strânse 250 000 de semnături în favoarea oragnizării acestuia.[4] La 20 mai 1992, Parlamentul de la Simferopol a declarat independenţa Crimeei şi a stabilit susţinerea unui referendum asupra acestei decizii în august 1992. Autorităţile ucrainene au reacţionat în faţa acestor decizii declarându-le neconstituţionale.[5] La 30 iunie 1992, Parlamentul ucrainean a adoptat legea cu privire la „Delimitarea puterilor organelor centrale ucrainene şi cele ale Republicii Crimeea”. Legea prevedea existenţa cetăţeniei duble crimeene şi ucrainene şi atribuia drepturile asupra resurselor şi pământului din Crimeea, crimeenilor. Această lege urma să intre în vigoare doar dacă legile şi Constituţia crimeeană erau în acord cu cele ucrainene şi dacă era anulată susţinerea referendumului, ceea ce s-a întâmplat la 9 iulie 1992.[6]  (text integral)

21 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

03/oct/2009 Trei noi priorităţi: vecinii, Turcia, China

Trei noi priorităţi:

vecinii, Turcia, China

Adrian CIOROIANU

Viitorul ocupant al Cotrocenilor, oricum s-ar numi, va fi primul preşedinte al ţării care merge pe un teren ferm: România este membră NATO şi a UE, are parteneriate strategice cu SUA şi cu câteva importante state europene. Această situaţie, acum, pare subînţeleasă; dar în urmă cu abia 10 ani ea încă ni se părea un vis frumos. Drept care este, cred, timpul pentru noi priorităţi.

Prima şi deloc cea mai simplă: reconstruirea relaţiilor cu vecinii. Viitorul preşedinte trebuie să contrazică butada ce spune că cel mai bun vecin al nostru este Marea Neagră. Să privim realitatea în faţă: în momentul de faţă, România are la pasiv un bizar incident “inter-prezidenţial” cu Ungaria, o afacere de spionaj la fel de bizară (şi hilară) cu Ucraina şi Bulgaria, o stare de amorţeală bilateral-binevoitoare în relaţia cu Serbia şi un perimat joc de Nu te supăra, frate cu Republica Moldova. A nu se înţelege că doar România e vinovată pentru acestea. Dar, dacă suntem statul matur şi puternic ce ne dorim, trebuie să urmărim depăşirea acestei jenante situaţii. Viitorul preşedinte trebuie să fie imaginativ, curajos şi capabil să propună proiecte de cooperare reale – economică şi diplomatică – în zona noastră. În 2008, Suedia şi Polonia au iniţiat Parteneriatul Estic al Uniunii Europene. De ce România, Bulgaria şi Grecia (ca membre UE) plus Ucraina şi/sau R. Moldova nu ar fi capabile de susţinerea unui proiect comun (la Marea Neagră, de exemplu)? A nu se uita Rusia: ea ne este cvasi-vecină. Deloc paradoxal, România are nevoie de o Rusie puternică, sigură pe ea. Mai curând o Rusie complexată şi suspicioasă ne va face probleme, nouă şi vecinilor. Aviz amatorilor de glume neavenite.

A doua prioritate: viitorul preşedinte să privească atent spre Turcia. Filmele marca Buftea despre Ştefan cel Mare sau Scrisoarea a III-a a lui Eminescu vorbesc despre istorie – nu despre viitor. Chiar dacă susţinem aderarea Turciei la UE, să luăm în calcul că aceasta ar putea fi un proces lung – timp în care Turcia (vezi ultimul an) reacţionează printr-o politică externă tot mai inventivă, în care s-a autopropus ca mediator între SUA şi Iran, în care susţine culoarul energetic Nabucco dar cochetează şi cu Rusia, în care curtează statele arabe şi se prezintă ca un campion al cauzei lor (vezi reacţia la atacul israelian din Gaza, în ianuarie a.c.). Iarăşi, să nu ne amăgim: în momentul de faţă România are un rol mai puţin decât secundar la Marea Neagră, unde Rusia şi Turcia rămân (de trei secole!) principali broker-i geopolitici. Acum, România şi Turcia au excelente relaţii pe hârtie. Şi nici un proiect bilateral în viitorul apropiat.

A treia prioritate: preşedintele României are datoria de a fi atent la China. Nu numai pentru că administraţia Obama deja o face (“China este partenerul strategic al SUA pentru secolul XXI” – spunea recent locatarul de la Casa Albă), şi nu numai pentru că avem deja o scurtă istorie – de exact 60 de ani – de relaţii bilaterale bune, indiferent de natura regimului politic. Concret, dincolo de aceste relaţii bune (tot pe hârtie), avem cu acest stat un uriaş deficit comercial. Iar cea mai “istorică” vizită a unui preşedinte român în China rămâne cea a lui Ceauşescu, din 1971. Între timp, China s-a schimbat mult, iar acea România nu mai există. E momentul, cred, pentru un nou start al acestei relaţii.

● Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

 __________________________

(text publicat în „Foreign Policy – România” nr. 12, septembrie – octombrie 2009)

3 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | 1 comentariu

02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

Biblia, Verdi şi geopolitica: proiectul Nabucco

(ceea ce nu s-a spus încă)

 Adrian Cioroianu

 În opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi oameni în robie se jeluiesc pentru că regele Nabucodonosor (sau Nabuhod Nassar al II-lea, dacă preferaţi) îi asupreşte, într-o tramă ce pleacă dintr-un episod al Vechiului Testament, dar şi din adevărul istoric al unui rege babilonian care în secolul al VI-lea î.Chr. i-a înfrînt pe egipteni şi i-a forţat pe evrei spre exil.

Printr-un complex de împrejurări, acest nume a fost ales pentru coridorul energetic ce va lega Estul Turciei (localitatea Erzurum, din Asia Mică) de inima Europei (localitatea Baumgarten, de lîngă Viena), spre a transporta gaze naturale (31 miliarde metri cubi/an) pe un traseu care, ocolind Rusia, se recomandă a fi alternativa la monopolul rusesc privind alimentarea cu gaze a Europei. Unul dintre iniţiatorii acestui proiect a fost un preşedinte american ironizat azi cu lejeritate (inclusiv în România, dintr-un mimetism snob): George W. Bush. Probabil că nu a fost ideea sa, dar cine i-a sugerat-o e clar că ştia foarte bine morala drumului mătăsii, valabilă de sute de ani: nu contează cel ce produce mătasea, ci acel ce controlează drumul mătăsii spre consumator. La fel este şi în cazul gazului natural (iar avantajul Rusiei de aici pleacă). În momentul de faţă, nu tot gazul pe care firma rusă Gazprom îl duce spre Europa provine din Rusia (vezi mai jos). Altfel spus, Rusia vrea să controleze livrarea gazului, şi nu producţia. Împotriva acestei ambiţii s-a născut Nabucco. Preţul estimat: 7,9 miliarde euro (dar mai are timp să crească).

Pe 26-27 ianuarie a.c., Budapesta a găzduit un forum crucial al proiectului. Cei şase membri ai consorţiumului Nabucco Gas Pipeline International GmbH (firmele OMV – Austria, Bulgargaz – Bulgaria,  RWE – Germania, Transgaz – România, Botas – Turcia şi MOL – Ungaria) au căzut de acord cu accelerarea finalizării proiectului. Momentul era propice. Între Rusia (furnizorul de gaze al Europei) şi Ucraina (calea de tranzit a gazelor ruseşti spre Europa) tocmai avusese loc un autentic „război al gazului” cu ecou în toată UE. Acest conflict din ianuarie 2009 (continuare a unui conflict similar din 2006) pleca i) din incapacitatea Ucrainei de a-şi plăti consumul de gaz la preţul fixat de Rusia şi ii) din ambiţia Rusiei de a “demonstra” că Ucraina nu e o cale de tranzit sigură pentru gazul europenilor.

 Actul 1. Rusia are alternativa la alternativă

A cîştigat Ucraina de pe urma acestui conflict? Nu. În continuare, preşedintele şi doamna premier de aici, aliaţi în 2004, sînt la cuţite, aşteptînd cu ghearele scoase apropiatele alegeri prezidenţiale. Iar factura la gazul rusesc e oricînd potenţial restantă. A cîştigat Rusia? Deloc. Conflictul din ianuarie i-a speriat şi mai mult pe europeni şi i-a făcut să se gîndească serios la materializarea unui culoar care să aducă gaze din zona Mării Caspice, ocolind Rusia (ceea ce urmează să facă Nabucco). De fapt, Rusia a pierdut chiar mai mult: “războiul gazului” a fost o încercare in extremis a Moscovei de a determina UE să sprijine cele două coridoare ruseşti Nord Stream (prin Marea Baltică, ocolind Polonia şi Ţările Baltice) şi South Stream (prin Marea Neagră, ocolind Ucraina şi, foarte probabil, România). Cum, evident, South Stream e o alternativă rusească la Nabucco, Bruxelles-ul rămîne reticent faţă de cele două proiecte ruseşti (chiar dacă unor state din UE le plac!), şi, recent, a alocat 250 milioane euro ca garanţie pentru alternativa alternativei ruseşti. Adică pentru Nabucco.

 Actul 2: cîştigătorul e sub Semilună

 Şi totuşi, conflictul Rusia vs Ucraina a avut un cîştigător: Turcia, stat cu ambiţii în creştere, pilon geopolitic în Europa de Sud-Est (sau, după preşedintele Sarkozy, în Asia de Sud-Vest!). Pentru Turcia, proiectul Nabucco aduce un bonus aparte: el prefigurează Turciei un rol crucial în sistemul de securitate energetică al UE (din cei 3300 km ai culoarului Nabucco, 2020 km trec pe pămînt turcesc – nu întîmplător recenta ceremonie de semnare a agreement-ului Nabucco a avut loc la Ankara). Care UE? Aceea în care Turcia vrea să intre, deşi unele state europene (Germania, Franţa ş.a.) nu-s foarte entuziasmate de idee. Drept care, convinsă că are în mînă un atu (tranzitarea Turciei e o condiţie sine qua non a materializării coridorului Nabucco), Ankara a încercat să facă din această participare o monedă de schimb pentru facilitarea apropierii de UE. Nu i-a reuşit pe deplin; şi a devenit evident că, o vreme, Ankara a tergiversat negocierile, dorind să obţină condiţii privilegiate. Adică: Turcia dorea să cumpere la un preţ mic 15 % din gazul ce va veni pe conductă – nu în ideea de a-l arde acasă, ci pentru a-l vinde altor amatori. Cu alte cuvinte, Turcia nu vrea să rămînă pe harta gazului numai ţară de tranzit (precum Bulgaria, România sau Ungaria), ci speră să devină un nod de reţea (pipe hub), precum Germania sau Austria. În plus, Turcia mai are un avantaj: are relaţii bune cu două dintre statele-cheie pentru reuşita lui Nabucco. Unul este Azerbaidjanul. Celălalt este… (suspans!).

 Actul 3: ce au sub talpă aitollahii

Şi astfel intră în scenă un vecin asiatic al Turciei, cu o populaţie mare (70 de milioane de locuitori, în creştere) şi tînără (vîrsta medie este de 24 de ani şi e în scădere – spre comparaţie, în România este de 36 de ani şi e în creştere!). Am numit Iranul. Această ţara nu are numai copii – ci şi gaze naturale (al treilea zăcămînt al lumii). Pe schiţele proiectului Nabucco, Iranul e un furnizor de bază (cca 8 miliarde de metri cubi/an, la paritate cu Azerbaidjanul). Numai că în ultima decadă Iranul a fost şi un stat-problemă: posibilitatea ca ţara lui Ahmadinejad să-şi fabrice o armă nucleară a adus-o foarte aproape de un război cu SUA şi sperie deopotrivă Occidentul, Rusia şi Israelul (şi pe alţii). Deocamdată, la Teheran subiectul Nabucco e în ceaţă: pe de o parte, iranienii spun că nu au gaz de dat pe acest tronson; pe de altă parte, tot ei construiesc o conductă de gaze spre Turcia – de unde rezultă că, în anumite condiţii, Iranul ar putea fi totuşi interesat de participarea la acest proiect occidental. Pariul meu: nu va fi deloc suprinzător dacă în următorii ani politica Occidentului faţă de Iran va cunoaşte un grad mai mare de elasticitate, cu compromisuri reciproce.

 Actul 4: care ajunge primul?

Toate personajele din povestea numită Nabucco ţin în mîini cronometre. În plus, fiecare ofertează pe fiecare. Firma rusă Gazprom a tentat practic toate ţările/firmele participante la Nabucco, încercînd să le determine să abandoneze proiectul. Pe 29 iunie a.c., Gazprom a semnat un contract cu Azerbaidjanul (mic, de 500 de milioane m.c./an, dar acesta ar fi doar începutul), după ce cu ani în urmă a semnat un contract mult mai important cu Turkmenistanul. De cealaltă parte, firma germană RWE (parte a Nabucco) a semnat în acest an un contract cu Turkmenistanul[1] – stat care are cel de-al patrulea zăcămînt mondial de gaze şi cu care pînă acum Gazprom avea monopolul parteneriatelor. Potrivit celor mai optimiste evaluări, Nabucco va deveni operaţional în 2014 (iniţial se vorbea despre 2013), dar nu sînt excluse întîrzieri. Alexei Miller (preşedintele Gazprom) spune că gazoductul rus South Stream va fi gata în decembrie 2015[2] (dar experţii, deasemenea, prevăd întîrzieri). Aşadar, întrecerea e lansată. Pînă atunci, unele ţări mai au încă timp să joace la două capete. Precum Bulgaria, care este parte şi din South Stream, dar şi din Nabucco. Sau precum Serbia, pentru care pînă mai ieri South Stream era singura opţiune, iar recent a anunţat că “ar accepta o ofertă de la Nabucco”, dacă i s-ar face[3].

 Actul 5: şah la rege – adică la ţar

 Semnarea pe 13 iulie a.c., la Ankara, a acordului Nabucco între ţările de tranzit s-a dorit, printre altele, un avertisment indirect către Rusia cu privire la Ucraina. Motivul: teoretic şi practic, Rusia poate oricînd să declanşeze un nou “război al gazului” împotriva Ucrainei, pentru că acest stat are mari dificultăţi în a plăti pentru ceea ce consumă. Situaţia din Ucraina, inflamată politic în aşteptarea alegerilor prezidenţiale de acolo, ar putea deveni critică dacă Moscova ar repune în discuţie preţurile sau obligaţiile de achiziţie. Acum, nici Bruxelles-ul nu poate face foarte mult (în privinţa gazelor) pentru Ucraina şi nici Ucraina nu poate ajuta deloc consumatorul european de gaz dacă Rusia pune iarăşi probleme.

 ***

În rest, Nabucco este înţesat de detalii. Iată unul: fostul ministru german Joschka Fisher a fost cooptat recent ca expert-consilier al proiectului Nabucco[4]. Fisher a fost ministru de Externe în guvernul condus de cancelarul Gerhard Schröder – care, Schröder, acum este lobby-ist pentru proiectul Nord Stream al Gazprom-ului.

Nu ştiu cum se face, dar parcă există oameni (şi ţări) care cîştigă în orice situaţie.


 [1] “German RWE signs groundbreaking agreement for Turkmen gas”, în publicaţia online Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 76, 21 aprilie a.c.

[2] “Miller says South Stream will pump gas by 2015”, în The Moscow Times, 11 iunie a.c.

[3] “Serbia interested in Nabucco, but gives priority to South Stream”, ştire RIA Novosti, 15 iulie a.c.

[4] “A personal fight, through pipelines” – ştire Die Zeit preluată de jurnalul on-line presseurop.eu, 3 iulie a.c.

_______________________

 (text publicat în „Dilema veche”, 284, 24 iulie 2009)

2 Octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 4 comentarii

04/aug/2009 Noua geopolitică a Turciei de azi

Un fost imperiu cu noi ambiţii – noua geopolitică a Turciei de azi

Adrian Cioroianu

O sală de sport din Ankara – capitala Turciei – la începutul anului 2009. Şi un meci de baschet în care, aproape indiferenţi la evoluţia scorului, suporterii echipei Turk Telecom au început la un moment dat să se descalţe şi să arunce cu pantofii în jucătorii oaspeţi – ai echipei Bnei Hasharon, din Israel. Gestul relua forma de refulare (foarte mediatizată) a unui ziarist irakian împotriva lui George W. Bush. Şi totuşi, protestul galeriei turce nu era unul sportiv – ci politic. Cu doar câteva zile în urmă (pe 27 decembrie 2008), armata israeliană lansase ofensiva din fâşia palestiniană Gaza. Iar oficialităţile turce – în frunte cu premierul Tayyip Erdogan – condamnaseră în termeni duri atacul. Explicaţia: în lunile precedente, Turcia intenţionase să joace rolul de mediator între Israel şi Siria (în dosarul complicat al Înălţimilor Golan, ocupate de Israel), iar atacul israelian din Gaza a luat-o prin surprindere.

În zilele premergătoare ofensivei premierul israelian Ehud Olmert fusese în vizită în Turcia – dar nu spusese interlocutorilor turci nimic din planurile sale. Ceea ce Ankara a interpretat ca fiind o ofensă. În aceleaşi prime zile ale lui 2009, opinia publică din Turcia a reacţionat violent: marşuri de protest împotriva atacului israelian s-au desfăşurat în principalele oraşe ale ţării, iar ministerul local al învăţământului a invitat şcolarii turci să ţină un moment de reculegere în semn de solidaritate cu copiii palestinieni din Gaza.

Apogeul crizei turco-israeliene s-a consumat pe 29 ianuarie a.c.: aflat la Davos, în Elveţia, într-una dintre şedinţele Forumului Economic Mondial, premierul Erdogan a avut un schimb încins de cuvinte cu preşedintele israelian Shimon Peres, după care s-a ridicat şi a părăsit sala. În zilele următoare, Erdogan a declarat că Israelul ar trebui „exclus din Organizaţia Naţiunilor Unite” din cauza „crimelor împotriva umanităţii” pe care le-ar fi comis în Gaza. Uşor de ghicit că gestul său a fost primit cu multă simpatie acasă, în opinia publică turcă. Previzibil, de asemenea, că Erdogan a fost, pentru câteva zile eroul preferat în media arabe.

Acest diferend turco-israelian este surprinzător din mai multe puncte de vedere. Mă voi opri aici la unul: fiecare dintre aceste două state în parte are legături speciale şi favorizate cu SUA. Pe marea tablă de şah, aşa cum se vede ea de la Washington, Israelul este aliatul principal în zona estică a Mediteranei şi în Orientul Mijlociu, iar Turcia este aliatul principal în aria Mării Negre, în Nord-Estul Mediteranei şi în Sudul spaţiului ex-sovietic. Din perspectiva Departamentului de Stat al SUA, Turcia şi Israelul sunt, geopolitic vorbind, complementare şi ambele sunt state-cheie pentru susţinerea intereselor americane în zonele lor. Cu atât mai surprinzătoare, deci, criza dintre ele – agravată la mijlocul lui ianuarie a.c., când ministrul de externe israelian Tzipi Livni ar fi intenţionat să viziteze Turcia, dar ministrul de externe turc Ali Babacan i-a transmis (se pare) că vizita ar fi nepotrivită. Ca unul care i-am întâlnit pe amândoi, ştiu că ambii sunt conştienţi de greutatea fiecărui cuvânt spus – sau auzit. Mai cu seamă incidentul Davos este, cred, momentul în care a devenit vizibilă ceea ce s-ar putea numi noua geopolitică a Turciei. Ea nu a început atunci – ci era deja în curs de câţiva ani. Nu a fost numai o izbucnire temperamentală a premierului – ci o mai largă declaraţie de intenţii.

În primul rând, Turcia a înţeles că drumul său către Uniunea Europeană (în care şi-a oficializat intenţia de a intra din 2005) este mai plin de obstacole decât părea la început. În mod mai mult sau mai puţin deschis, Germania şi Franţa (dar nu numai) se opun primirii Turciei. Desigur, alte state o susţin ¬– precum România. Numai că, să nu ne facem iluzii, glasul României în UE nu are încă aceeaşi greutate cu cel al Germaniei. Iar Turcia ştie acest lucru. La nivelul opiniei publice turce şi/sau europene, situaţia este destul de delicată – şi nu foarte încurajatoare. Potrivit unui sondaj IFOP desfăşurat în septembrie 2008 în 7 state europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie Olanda, Spania), 67 % din cei chestionaţi erau împotriva primirii Turciei în Uniunea Europeană. Desigur, aceste 7 state sunt printre cele mai importante în UE (şi principalii contributori la bugetul Uniunii), dar nu sunt singurele. Sondajul IFOP sugerează o reticenţă în creştere a cetăţeanului mediu din aceste state ale vechii Europe – spre comparaţie, în 2004, un sondaj desfăşurat în Italia, Marea Britanie şi Spania dădea peste 50 de procente ca fiind favorabile invitării Turciei.

În plus, date fiind propriile sale obstacole de parcurs (lărgirea la 27 de membri într-un timp scurt, impasul Tratatului de la Lisabona, criza financiară prezentă etc.), Uniunea ca atare are acum alte priorităţi decât să gestioneze aderarea Turciei într-un viitor apropiat. Ankara simte şi acest lucru. Sondaje similare desfăşurate în toamna 2008 în Turcia arată că procentajul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană este şi el în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, s-ar spune, cu pesimismul în creştere al turcilor: în 2008, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană.

Din această perspectivă poate fi interpretată o recentă schimbare în guvernul Turciei. Ca ministru de Externe, în locul euro-optimistului Ali Babacan a venit euro-pragmaticul Ahmet Davutoglu. Rocada poate semnala alte priorităţi în politica externă a Turciei. La începutul lui iulie a.c., proaspătul ministru Davutoglu a făcut o vizită şi în România. Diplomaţi din MAE român mi-au confirmat că discuţia sa cu omologul de la Bucureşti a fost foarte aplicată şi, practic, el a sugerat anumite teme regionale pentru diplomaţia română. Într-un interviu dat aici (vezi Adevărul, 6 iulie a.c.), Davutoglu a repetat că vede problema palestiniană ca fiind „mama tuturor problemelor [din Orientul Mijlociu]” şi a opinat că „dacă rezolvăm chestiunea palestiniană, multe probleme regionale şi chiar globale se vor rezolva”. Era nu numai o constatare, ci şi un memento: experimentat în politica zonei şi cunoscător al istoriei recente, Davutoglu a dat astfel de înţeles că România de azi este departe de acea Românie a anilor ’70, care media – uneori cu succes – între israelieni şi arabi.

(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 8, august 2009)

4 August 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

11 Iunie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 2 comentarii

Geopolitica tătarilor: un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (prima parte)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

 

De la declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991, Crimeea a fost regiunea care a creat cele mai mari probleme autorităţilor de la Kiev. Complexitatea situaţiei din această zonă a fost determinată de mai mulţi factori. Prezenţa unei majorităţi ruse în peninsulă a favorizat apariţia unei mişcări care dorea o mai mare autonomie sau chiar separarea de Ucraina.[1] Importanţa strategică a determinat implicarea Rusiei care în politica de păstrarea a bazei navale de la Sevastopol a sprijinit mişcarea separatistă rusă. Apartenenţa  Crimeei a stârnit alte dezbateri. Până în 1954 aceasta a fost parte a URSS, la 19 februarie fiind transferată în administraţia R.S.S. Ucraina.[2] Reîntoarcerea tătarilor crimeeni, unul din popoarele deportate din ordinul lui Stalin în 1944, a contribuit şi ea la tensionarea situaţiei.

Separatismul rus

Mişcarea separatistă din Crimeea a apărut imediat după declararea independenţei Ucrainei. A doua zi, la 25 august 1991, a fost înfiinţată Mişcarea Republicană (RDK). Aceasta susţinea anularea actului din 1954 prin care Crimeea era cedată Ucrainei şi propunea organizarea unui referendum în urma căruia să se decidă statutul regiunii.[3] În noiembrie 1991, Parlamentul crimeean a votat o lege pentru organizarea referendumului, în câteva luni fiind strânse 250 000 de semnături în favoarea oragnizării acestuia.[4] La 20 mai 1992, Parlamentul de la Simferopol a declarat independenţa Crimeei şi a stabilit susţinerea unui referendum asupra acestei decizii în august 1992. Autorităţile ucrainene au reacţionat în faţa acestor decizii declarându-le neconstituţionale.[5] La 30 iunie 1992, Parlamentul ucrainean a adoptat legea cu privire la „Delimitarea puterilor organelor centrale ucrainene şi cele ale Republicii Crimeea”. Legea prevedea existenţa cetăţeniei duble crimeene şi ucrainene şi atribuia drepturile asupra resurselor şi pământului din Crimeea, crimeenilor. Această lege urma să intre în vigoare doar dacă legile şi Constituţia crimeeană erau în acord cu cele ucrainene şi dacă era anulată susţinerea referendumului, ceea ce s-a întâmplat la 9 iulie 1992.[6]

Cu toate că la sfârşitul anului 1992 se părea că Ucraina rezolvase problema crimeeană, soluţia de compromis nu a fost durabilă. Începând cu anul 1993, din cauza crizei economice, conflictul Kiev-Simferopol a crescut în intensitate. Pe parcursul anului 1993, Parlamentul crimeean a votat o serie de măsuri, printre care instituirea Preşedinţiei, care au dus la o mai mare autonomie.[7] Alegerile prezidenţiale din ianuarie 1994, au fost câştigate de reprezentantul Mişcării Republicane, Iuri Meşkov care în discursul electoral a promovat independenţa Crimeei, o mai mare apropiere sau chiar unirea cu Federaţia Rusă.[8] Câştigarea alegerilor parlamentare de către coaliţia Rossiya (Rusia), care îl susţinea pe Meşkov, a asigurat mişcării separatiste suportul legislativ.[9] Printre măsurile adoptate de noua conducere s-au numărat: reactivarea Constituţiei din 1992 care declara independenţa Crimeei, cererea de retragere a trupelor armatei ucrainene, efectuarea serviciului militar de către crimeeni în Crimeea, setarea ceasurilor după ora Moscovei. Pentru a contracara noile tendinţe separatiste, Rada kieveană a anulat Constituţia Crimeei din 1992. La 30 martie, preşedintele Kucima a promulgat un decret prin care Guvernul de la Simferopol era plasat sub autoritatea celui de la Kiev.[10] În iulie 1995 Meşkov a fost înlăturat de la conducere fiind înlocuit cu Ţekov. Această schimbare a echivalat cu sfârşitul mişcării pentru auto-determinare din Crimeea, Ţekov preferând să colaboreze cu Kievul.[11]

Tătarii crimeeni

Aflaţi printre naţiunile deportate din ordinal lui Stalin în 1944, în urma a numeroase petiţii şi acţiuni de protest, tătarilor crimeeni li s-a permis în noiembrie 1989 organizarea reîntoarcerii în Crimeea.[12] Reîntoarcerea acestora  în peninsulă, a pus autorităţile ucrainene în faţa unei noi probleme. Iniţial, aceştia s-au opus atât organelor centrale ucrainene, cât şi minorităţii ruse din Crimeea, declarând că doar tătarii au dreptul asupra resurselor naturale, pământului şi conducerii peninsulei.[13] Înfiinţarea unor organe de conducere, Qurultayul şi Mejlisul, care păreau să acţioneze în paralel cu cele ale statului, a trezit suspiciuni asupra existenţei unui separatism tătar.[14] Totuşi, aceştia au dovedit pragmatism şi au trecut pe plan secund conflictul cu Kievul, devenind chiar aliaţi ai acestuia împotriva separatismului rus.

Această schimbare a politicii tătarilor a avut două cauze principale: susţinerea cauzei tătarilor de către Mişcarea Populară Ucraineană (Rukh)[15], probabilitatea mai mare de a obţine ajutoare în procesul de reîntoarcere din partea autorităţilor ucrainene.[16] Atât Rukh, cât şi tătarii crimeeni aveau aceeaşi atitudine faţă de populaţia rusă din Ucraina şi Crimeea, în cazul celor din urmă. Ambii considerau că populaţia rusă serveşte interesele Rusiei, aceasta fiind principalul obstacol în realizarea ţelurilor lor: o ţară (Ucraina) eliberată de influenţa rusă şi cu o orientare pro-Occident, în cazul Rukh, revenirea în „patria mamă” şi recăpătarea drepturilor avute în cadrul RASS Crimeea, în cazul tătarilor.[17]

Susţinerea pe care a avut-o Ucraina din partea tătarilor crimeeni a fost vizibilă încă din decembrie 1991. La referendumul organizat la această dată, Qurultayul a susţinut independenţa Ucrainei. În Crimeea, 561 500 de voturi au fost pentru iar 437 500 împotriva independenţei. Având în vedere că la acea dată, în Crimeea erau 140 000 de tătari, chiar dacă nu toţi aveau cetăţenie, putem deduce că votul acestora a înclinat balanţa, în peninsulă, în favoarea independenţei Ucrainei.[18]

Principalele metode prin care tătarii au încercat să se opună separatismului rus au fost: încercarea de a obţine o mai bună reprezentare în conducerea Crimeeii, susţinerea partidelor şi politicienilor cu orientare moderată.

Pentru a-şi asigura o reprezentare mai bună în Parlamentul de la Simferopol, Mejlisul a propus o nouă Constituţie în care era introdus termenul de „populaţii indigene”.  Aceasta prevedea crearea unui Parlament bicameral. Camera inferioară urma să fie formată din 100 membri aleşi de către întreaga populaţie. Camera superioară, formată din 50 de membri, urma să reprezinte „populaţiile indigene”.[19] După ce proiectul constituţional a fost respins, Mejlisul a propus ca tătarilor să li se acorde 22 de locuri din 80 în Rada de la Simferopol. În plus Mejlisul a cerut ca şi celorlalte minorităţi să li se acorde câte un loc în Parlament. La 14 octombrie 1993, Parlamentul crimeean a acceptat să acorde tătarilor 14 locuri şi încă 4 celorlalte minorităţi.[20]

Imposibilitatea alegerii propriilor candidaţi la organele de conducere ale Crimeeii, i-a determinat pe tătari să susţină politicieni moderaţi. Cu toate că a protestat la decizia de înfiinţare a Preşedinţiei, declarând că „nu pot exista doi preşedinţi într-un stat”, Qurultayul a decis să-i îndemne pe tătari să participe la vot pentru a preveni ajungerea la putere a politicienilor radicali, precum Meşkov.[21] Opţiunea Qurultayului nu a putut împiedica, aşa cum am arătat mai sus, alegerea lui Iuri Meşkov. Totuşi, importanţa prezenţei Qurultayului în Parlament, s-a dovedit utilă în susţinerea măsurilor luate de autorităţile centrale împotriva tendinţelor separatiste. Acesta a reuşit să formeze o grupare formată din partide de centru şi independenţi care să se opună coaliţiei Rossiya. Grupare era formată din 35 de deputaţi.[22]

Importanţa tătarilor în contracararea separatismului rus, a fost sesizată şi de liderii ucraineni. Începând cu anul 1993 statul ucrainean a susţinut reîntoarcerea tătarilor. În aprilie 1993 a fost înfiinţat un Minister al Naţionalităţilor şi Migraţiei care a facilitat revenirea acestora. După 1994 (apogeul separatismului rus), interesul Kievului pentru situaţia tătarilor crimeeni a crescut, în decembrie 1994 fiind trimisă în Crimeea prima delegaţie de rang înalt cu scopul de a analiza problemele acestora.[23] Până în prezent au fost alocate importante sume de bani şi a fost încheiat un acord cu Uzbekistanul pentru a susţine reîntoarcerea tătarilor crimeeni.[24] Măsurile luate de autorităţile ucrainene nu au fost însă mulţumitoare. Interesul pentru situaţia tătarilor crimeeni a scăzut odată cu intensitatea separatismului rus. Motivele pentru care autorităţile ucrainene nu au satisfăcut în totalitate cerinţele tătarilor crimeeni ar putea fi: temerea ca separatismul rus să fie înlocuit de un separatism tătar şi temerea ca prin rezolvarea cerinţelor tătarilor să fie exacerbate revendicările ruşilor.


[1] Conform recensământului din 2001 dintr-un total de 2033700 de locuitori, compoziţia etnică  era următoarea: 58,5% ruşi, 24,4% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, restul naţionalităţilor având sub 2% fiecare. http://www.ukrcensus.gov.ua/eng/regions/reg_crym/

[2] De la 18 octombrie 1921 până la 30 iunie 1945, Crimeea, a avut statutul de Republică Autonomă Sovietică Socialistă în cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. În 1945 a fost transformată într-o simplă regiune a Rusiei. La 19 februarie 1954, printr-o decizie a Sovietului Suprem, Crimeea a fost transferată de la URSS la RSS Ucraina. În urma unui referendum, în 1991 a fost restaurată autonomia Crimeei, de data aceasta în cadrul Ucrainei.

[3] Roman Solchanyk, Ukraine and Russia. The Post Soviet Transition, Rowman & Littlefield Publishers, f.l., 2000, p. 188. Întrebarea la care urma să se răspundă era : “Sunteţi de acord cu independenţa Republicii Crimeea în uniune cu alte state?”.

[4] Torr Bukkvoll, Ukraine and European Security, Chatham House Papers, Londra, 1997, p. 46. Erau necesare 180 000 de semnături.

[5] Susana Stewart,  Autonomy as a Mechanism of Regulation? The Case of Crimea,  “Nationalism and Ethnic Politics”,  Vol. 7, Nr. 4, Londra, 2001, p. 119.

[6] Roman Solchanyk, The Politics of State Building: Center-Periphery Relations in Post-Soviet Ukraine, “Europe-Asia Studies”, Vol. 46, Nr.1, 1994, p. 57.

[7] Anatol Lieven, Ukraine and Russia. A Fraternal Rivalry, United States Institute of Peace, Washington D.C., 1999, p.113.

[8] Susana Stewart, op. cit., p. 120.

[9] Aceştia au obţinut 51 de locuri din 94 în Parlamentul de la Simferopol.

[10] Torr Bukkvoll, op. cit., p. 48.

[11] Roman Solchanyk, Ukraine and Russia. The Post Soviet Transition, p.195.

[12] Andrew Wilson, The Crimean Tatars, International Alert, Londra, 1994, p. 11-12.

[13] Kirim Tatarlarin Milli Egemenlik Bildirisi [Declaraţia de suveranitate a tătarilor crimeeni], “Emel”, Nr. 184, mai-iunie 1991, p. 1-3. Tătarii consideră Crimeea “ana vatan” (patrie mamă) raportându-se la Hanatul Crimeei.

[14] Qurultayul poate fi comparat cu Parlamentul, el fiind ales de către toţi membri adulţi ai comunităţii. Acesta se întruneşte o dată pe an. Mejlisul poate fi comparat cu Guvernul, el fiind ales de către Qurultay şi având un rol permanent. Cele două instituţii au rolul de a reprezenta interesele tătarilor în faţa autorităţilor, având susţinerea marii majorităţi a tătarilor. vezi Kurtmolla Abdulganyev, Institutional Development of the Crimean Tatar National Movement, studiul a fost prezentată la întâlnirea anuală a “Association for the Study of Nationalities”, Columbia University, 12 aprilie 2002, http://www.iccrimea.org/scholarly/national-movement.html.

[15] Ukrayna Milli Demokratik Teşkilati (RUH)’nin Kirim Tatar Halkina Cağrisi  [Apelul Mişcării Populare Ucrainene către tătarii crimeeni], „Emel”, Nr. 176, ianuarie-februarie 1990, p. 40. Colaborarea dintre Rukh şi tătari continuă şi astăzi, doi lideri ai tătarilor fiind aleşi în Rada kieveană de pe listele acestui partid.

[16] Majoritatea populaţiei ruse din peninsula Crimeea, îi considera pe tătari trădători, invadatori sau musulmani fundamentalişti. vezi Susana Stewart, op. cit., p. 137.

[17] Cu toate că RASS Crimeea nu exista pe baze etnice, în perioada 1923-1928, când la conducere s-a aflat Veli Ibrahimov, a fost promovată o politică a cărei rezultat a fost discriminarea pozitivă în favoarea tătarilor. Moscova a permis promovarea acestor politici doar pentru a-şi consolida poziţia în regiune. După 1928, când Ibrahimov a fost executat, toate privilegiile pe care le căpătaseră tătarii au fost abolite.

[18] Andrew Wilson, Politics in and around Crimea: A Difficult Homecoming, în The Tatars of  Crimea. Return to the Homeland, Duke University Press, Durham and London, 1998, p. 293-294.

[19] Kirim Tatar Milli Meclisi’nin Kirim Anayasa Projesi [Proiectul de Constituţie al Mejlisului tătarilor crimeeni], „Emel”, Nr. 188, ianuarie-februarie 1992, p. 44.

[20] Andrew Wilson, The Crimean Tatars, International Alert, Londra, 1994, p. 16.

[21] Kirim Tatar Milli Meclisi’nin “Kirim’daki Cumhurbaşkanliği Seçim Sonuçlarina Ilişkin” bildirisi [Comunicatul Mejlisului tătarilor crimeeni în legătură cu rezultatele alegerilor prezidenţiale], “Emel”, Nr. 200, ianuarie-februarie, 1994, p. 5. Qurultayul l-a susţinut pe Mykola Bagrov.

[22] Andrew Wilson, Politics in and around Crimea: A Difficult Homecoming, în The Tatars of  Crimea. Return to the Homeland, p. 308.

[23] Ibidem., p. 309-310.

[24] Majoritatea tătarilor a fost deportată în Uzbekistan. Acordul a fost semnat în 1998 şi a expirat la 31 decembrie 1999.

20 Ianuarie 2007 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu