30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)
Relaţia SUA – China şi contribuţia României
la normalizarea relaţiilor sino-americane
Manuel Donescu
Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China
La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.
China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”23. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”24 – sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.
Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale25. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane26.
În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”27
Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.
Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie28,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.
Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.
Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)
–
23 Henry Kissinger, op. cit., p. 632
24 Ibidem.
25 Huang Hua, op.cit., p.222
26 Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).
27 Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.
28 România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.
29/mai/2011 Dacă-i duminică, e comics: un desenator pe nume Bok (!) îl ironizează pe Barack Obama
Preşedintele Barack Obama a avut câteva discursuri importante în ultimul timp…
by Bok, 2011
… şi, în paralel, pe fond de uragane, dezbaterea privind încălzirea globală continuă în SUA…
by Cardow, 2011
… şi doar Gaddafi este gata să meargă până la capăt(ul alor săi).
by Bertrams, 2011
(selecţia imaginilor: Dana Botofei & Adrian Cioroianu, mai 2011)
27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)
Relaţia SUA – China şi contribuţia României
la normalizarea relaţiilor sino-americane
Manuel Donescu
(1/5) – 2/5
H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com
Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare
La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.
Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.
Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).
De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.
Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.
SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.
Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei – condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.
Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)
– Bibliografie
9 Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,
în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa
10 Huang Hua, op.cit., p. 220.
11 Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina Brejnev peste
tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil
Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/
interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.
13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”, January/February 2009, pp. 14-15.
14 Kissinger: „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de vedere
simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea Pactului de la
Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în interviul realizat de Emil
Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/
interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
15 Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile
prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de
republicani câteva luni mai tărziu (august).
16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul
acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa
17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.
18 Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei
culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis
propunerea noastra.”- în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,
accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-
o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala
problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.
Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,
fiind foarte important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).
19 Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan
il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind
relatia Romaniei cu Rusia.” – în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea
TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-
intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
20 Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind
activitatea diplomatică a lui Han Xu).
21 Henry Kissinger, op. cit., p. 632.
22 Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.
04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României
Relaţia SUA – China şi contribuţia României
la normalizarea relaţiilor sino-americane
Manuel Donescu
1/5
(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)
Henry Kissinger şi Mao Zedong
În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.
Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972, în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.
Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.
Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.
În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6
Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)
NOTE
1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian
Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.
2 Ibidem, p.5.
3 Ibidem, p.21.
4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).
5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.
6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.
7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.
8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.
03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…
Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…
by Ed Stein, 2010
… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…
by Bob Englehart, 2010
… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.
by Ed Stein, 2010
26/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (2/2)
Este de imaginat o NATO fără Turcia?
Adrian Cioroianu
(1/2) – (2/2)
În faţa acestor pertractări, Turcia pare a se întoarce la visul ei strategic milenar: de a prelua rolul de conducător politic al statelor musulmane. În ultimii ani, liderii Gül şi Erdogan – ca şi ministrul turc de externe, Davutoglu – au investit un efort considerabil în această direcţie. Dacă voi nu ne vreţi, atunci să vedem cum răspundeţi provocării noii noastre politici externe – pare a fi spus Ankara către Bruxelles, după care şi-a întors privirile spre Siria, spre Irak şi Iran, spre musulmanii din Balcani sau din Caucaz Citește în continuare
25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)
Este de imaginat o NATO fără Turcia?
Adrian Cioroianu
(1/2)
Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport Citește în continuare
23/iun/2010 Începînd de ieri, preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii
U.S.-Russia relations are on an upswing more than a year after Obama pushed the “reset” button on what had become a very tense relationship between the former Cold War foes.
While disagreements continue over such issues as U.S. missile defense in Europe and policies toward the states of the former Soviet Union, much of the venom has disappeared, and there is increasing cooperation on nuclear disarmament and Iran.
– o analiză AOL News a relaţiilor la zi ruso-americane: Aol News – Medvedev – USA – june 10
12/iun/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre „finlandizarea vecinătăţii estice”
Rusia – „über alles”?
Dan Dungaciu
„Nu tot ce străluceşte este aur” (proverb)
Lumea devine din ce în ce mai complicată, iar sistemul se reconfigurează. Dacă cu ceva vreme în urmă războaiele mondiale îndeplineau această „sarcină”, astăzi criza globală devine catalizatorul şi pretextul. Criza financiară, devenită economică, va afecta cu siguranţă şi arhitectura politică şi geopolitică a lumii. Multe lucruri se vor renegocia, dar aici ne interesează un singur dosar: relaţia Vestului cu Rusia şi consecinţele (in)directe pentru RM.
Transnistria pe agenda ruso-germană
Cu ocazia întâlnirii din 4-5 iunie dintre preşedintele rus Medvedev şi cancelarul german Merkel Citește în continuare
17/apr/2010 După summit-ul pentru securitate nucleară de la Washington
Van Rompuy, necunoscut la Washington
Evita Neefs
Publicat în data de Aprilie 14 2010 | De Standaard | preluat prin presseurop.eu
Mai marii lumii la Summitul pentru securitate nucleară, Washington, 12-13 aprilie 2010 – foto AFP
La summitul privind securitatea nucleară de la Washington din 12 – 13 aprilie, Barack Obama nu a acordat o întrevedere privată preşedintelui Consiliului Europei, confirmând astfel lipsa de recunoaştere a acestuia pe scena internaţională. Dar trebuie să fim indulgenţi pentru moment, scrie De Standaard.
În sfâşit avem dovada Citește în continuare
27/mart/2010 Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia
Obama’s Remarks on the Arms Control Treaty
March 26, 2010
Following is a transcript of President Obama’s speech on Friday in which he announced details of a new arms control treaty with Russia, as released by the White House:
THE PRESIDENT: Good morning, everybody. I just concluded a productive phone call with President Medvedev. And I’m pleased to announce that after a year of intense negotiations, the United States and Russia have agreed to the most comprehensive arms control agreement in nearly two decades.
Since taking office, one of my highest priorities has been addressing the threat posed by nuclear weapons to the American people. And that’s why, last April in Prague, I stated America’s intention to pursue the peace and security of a world without nuclear weapons, a goal that’s been embraced by Presidents like John F. Kennedy and Ronald Reagan.
While this aspiration will not be reached in the near future, I put forward a comprehensive agenda to pursue it – to stop the spread of these weapons; to secure vulnerable nuclear materials from terrorists; and to reduce nuclear arsenals. A fundamental part of that effort was the negotiation of a new Strategic Arms Reduction Treaty with Russia.
Furthermore, since I took office, I’ve been committed to a „reset” of our relationship with Russia. When the United States and Russia can cooperate effectively, it advances the mutual interests of our two nations, and the security and prosperity of the wider world. We’ve so far already worked together on Afghanistan. We’ve coordinated our economic efforts through the G20. We are working together to pressure Iran to meet its international obligations. And today, we have reached agreement on one of my administration’s top national security priorities – a pivotal new arms control agreement.
In many ways, nuclear weapons represent both the darkest days of the Cold War, and the most troubling threats of our time. Today, we’ve taken another step forward by – in leaving behind the legacy of the 20th century while building a more secure future for our children. We’ve turned words into action. We’ve made progress that is clear and concrete. And we’ve demonstrated the importance of American leadership – and American partnership – on behalf of our own security, and the world’s.
Broadly speaking, the new START treaty makes progress in several areas. It cuts – by about a third – the nuclear weapons that the United States and Russia will deploy. It significantly reduces missiles and launchers. It puts in place a strong and effective verification regime. And it maintains the flexibility that we need to protect and advance our national security, and to guarantee our unwavering commitment to the security of our allies.
With this agreement, the United States and Russia – the two largest nuclear powers in the world – also send a clear signal that we intend to lead. By upholding our own commitments under the Nuclear Non-Proliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.
I’m pleased that almost one year to the day after my last trip to Prague, the Czech Republic – a close friend and ally of the United States – has agreed to host President Medvedev and me on April 8th, as we sign this historic treaty. The following week, I look forward to hosting leaders from over 40 nations here in Washington, as we convene a summit to address how we can secure vulnerable nuclear materials so that they never fall into the hands of terrorists. And later this spring, the world will come together in New York to discuss how we can build on this progress, and continue to strengthen the global non-proliferation regime.
Through all these efforts, cooperation between the United States and Russia will be essential. I want to thank President Medvedev for his personal and sustained leadership as we worked through this agreement. We’ve had the opportunity to meet many times over the last year, and we both agree that we can serve the interests of our people through close cooperation.
I also want to thank my national security team, who did so much work to make this day possible. That includes the leaders with me here today – Secretary Clinton, Secretary Gates, and Admiral Mullen. And it includes a tireless negotiating team. It took patience. It took perseverance. But we never gave up. And as a result, the United States will be more secure, and the American people will be safer.
Finally, I look forward to continuing to work closely with Congress in the months ahead. There is a long tradition of bipartisan leadership on arms control. Presidents of both parties have recognized the necessity of securing and reducing these weapons. Statesmen like George Shultz, Sam Nunn, Henry Kissinger, and Bill Perry have been outspoken in their support of more assertive action. Earlier this week, I met with my friends John Kerry and Dick Lugar to discuss this treaty, and throughout the morning, my administration will be consulting senators – my administration will be consulting senators from both parties as we prepare for what I hope will be a strong, bipartisan support to ratify the new START treaty.
With that, I’m going to leave you in the able hands of my Secretary of State, Hillary Clinton, as well as Secretary of Defense Gates and Joint Chief of Staff Chairman Mike Mullen. So I want to thank all of you for your attention.
27/martie/2010 Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare
Obama Seals Arms Control Deal With Russia
By PETER BAKER and HELENE COOPER
The New York Times, March 26, 2010
WASHINGTON — President Obama finalized a new arms control treaty with Russia on Friday that will pare back the still-formidable cold war nuclear arsenals of each country. The agreement brings to fruition one of the president’s signature foreign policy objectives, just days after he signed into law the most expansive domestic program in decades.
Ending a year of sometimes topsy-turvy negotiations, Mr. Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia sealed the deal in a morning telephone call, confirming resolution of the last outstanding details. They then announced they will fly to Prague to sign the treaty on April 8 in a ceremony designed to showcase improved relations between the two countries.
“With this agreement, the United States and Russia, the two largest nuclear powers in the world, also send a clear signal that we intend to lead,” Mr. Obama said, appearing in front of reporters at the White House to announce the agreement. “By upholding our own commitments under the nuclear Nonproliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.”
“It took patience, it took perseverance,” Mr. Obama said, referring to the months-long talks. “But we never gave up.”
In Moscow, the Kremlin hailed the accord.
Preşedinţii B. Obama şi D. Medvedev, discutând (pesemne) care dintre ei avea arsenalul mai mare – EURAST
“The presidents agreed that the new treaty marks a higher level of cooperation between Russia and the United States in the development of new strategic relations,” a Kremlin statement said.The new treaty will reduce the binding limit on deployed strategic nuclear warheads by more than one-quarter, and on launchers by half. It will reestablish an inspection and verification regime, replacing one that expired in December. But while the pact recognizes the dispute between the two countries over American plans for missile defense based in Europe, it will not restrict the United States from building such a shield.
Instead, the two sides each drafted separate nonbinding statements reiterating their positions on missile defense. Russia warned in its statement that it reserved the right to withdraw from the new treaty if it decided that American missile defense plans were developing in a way that threatened its security. The United States asserted in its statement that it would develop missile defense as it saw fit, but offered assurance that the program was not aimed at Russia nor at undermining the security balance between the two countries.
The Kremlin statement on Friday also hinted at Russia’s concerns about plans for an American antimissile system.
“The status of the interconnection between strategic offensive and strategic defensive weapons will be registered in a legally binding form, as well as the growing significance of this relationship in the process of reducing strategic nuclear weapons,” it said.
Mrs. Clinton said that she did not anticipate any trouble getting the agreement ratified by the Senate, noting that arms control agreements in the past have sailed through. And, in a moment of levity, she joked that the Obama administration would be happy to help the Russian government get the treaty through the Duma.
“President Obama has said that he will send Rahm Emanuel to Moscow” to help out, she said, laughing, referring to Mr. Obama’s bulldog chief of staff. “We all endorsed that offer.”
While it was a coincidence that the arms agreement came together in the same week that Mr. Obama signed the health care overhaul plan into law, the serendipity energized a White House that until recently had been beleaguered by criticism that it could not achieve its lofty goals. The twin victories, White House officials argued, vindicated Mr. Obama’s patient persistence and demonstrated that he can get results, even if not as quickly as he initially hoped.
The new treaty takes another step toward closing the books on the defining struggle of the final half of the 20th century. But it also marks the opening of a broader campaign to counter the emerging threats of the 21st century. While it will require that hundreds of weapons be shelved or destroyed, perhaps more important are the tangible evidence it offers of a new partnership with Russia and the momentum it creates toward a revamped nuclear security regime.
Mr. Obama hopes that signing the treaty with Mr. Medvedev will strengthen his hand heading into two back-to-back nuclear summit meetings, where he wants to push toward the nuclear weapons-free world he envisions. At the two meetings, Mr. Obama hopes to forge an international consensus to limit the spread of weapons and secure materials that could be vulnerable to terrorists, efforts that could be accelerated by the new treaty.
“The larger meaning is the delegitimization of nuclear weapons,” said Kenneth N. Luongo, president of the Partnership for Global Security, a nonprofit group pushing for aggressive efforts at the upcoming meetings. “Obama will be able to go, and Medvedev as well, and say, ‘Here’s what we did on disarmament. Now we need to get serious about nuclear terrorism and nuclear materials.’ “
Stephen Sestanovich, a former ambassador to former Soviet republics, said that the White House views the new treaty as “the key that turns a great many other locks.” But he cautioned, writing on the Web site of the Council on Foreign Relations, that the deep mistrust between the United States and Russia stubbornly remains: “The new treaty will not put it to rest.”
The specific arms reductions embedded in the new treaty amount to a continuing evolution rather than a radical shift in the nuclear postures of both countries. According to people in Washington and Moscow who were briefed on the new treaty, it will lower the legal limit on deployed strategic warheads to 1,550 each, from the 2,200 allowed as of 2012 under the previous treaty. It would lower the limit on launchers to 800 from the 1,600 now permitted. Nuclear-armed missiles and heavy bombers would be capped at 700 each.
The United States currently has 2,100 deployed strategic warheads and Russia 2,600, according to the Federation of American Scientists and the Natural Resources Defense Council, so each side will have to cut hundreds within seven years after the treaty is ratified. But both sides have been cutting launchers unilaterally for years, with the United States already down below 1,200 and Russia already at the 800 level permitted in the new treaty. Moreover, the treaty does not limit the thousands of tactical nuclear bombs and stored strategic warheads each side has.
The notion that “this is somehow great news or a breakthrough” in fact “is hardly the case,” said Peter Huessy, president of GeoStrategic Analysis, a national security consulting business. As a matter of percentages, Mr. Huessy noted that the treaty cuts warheads only half as much as the Treaty of Moscow signed in 2002 by President George W. Bush did. “What did we get out of the deal?” he asked. “Nothing that I can see, and I have been doing nuclear stuff, including arms control, since 1981.”
The Obama administration readily acknowledges the limitations of the new treaty. But from the beginning, the White House described it as an effort aimed especially at building a foundation of trust with Moscow and establishing an inspection regime to replace the one that expired in December along with the Strategic Arms Reduction Treaty, or Start. After a successful first round, Mr. Obama plans to open another round of negotiations to cut arsenals even further, including stored warheads and tactical weapons. And eventually he envisions bringing other nuclear powers like China, Britain and France into discussions.
Disarmament is only part of the agenda. Mr. Obama will be host to the leaders of as many as 45 countries in Washington on April 12, four days after the treaty signing in Prague, to discuss how to prevent nuclear material from falling into the wrong hands. No president has ever before gathered more than 40 heads of state for a stand-alone summit meeting, according to the White House.
And then a month after that, world leaders will gather in New York for the regular review conference of the nuclear Nonproliferation Treaty, where they will consider how to keep more countries from developing weapons like North Korea has and, according to Western leaders, Iran is pursuing. Mr. Obama also wants to negotiate a treaty on fissile materials, and plans to press the Senate to finally ratify the Comprehensive Test Ban Treaty.
Nikolai Sokov, a former Soviet arms negotiator now at the Monterrey Institute of International Studies in California, said the new pact was “both modest and essential” to more lasting accomplishments.
“So much effort has been spent in the last several months that there is a tendency to see it as a major step forward,” he said. “I think 10 years from now, we will see it for what it is — a small bridge treaty, without which subsequent, much bigger achievement would not have been possible.”
Clifford J. Levy contributed reporting from Moscow.
26/mart/2010 Avanpremieră – mâine, ediţie specială GEOPOLITIKON: acordul SUA – Rusia privind limitarea arsenalului nuclear
… plus o ilustrare (!) aparte a felului în care Grecia va ieşi din criză!
23/febr/2010 EURAST recomandă: Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?
O analiză exemplară asupra unei ipoteze avansate de lideri ai Partidului Republican din SUA: ar fi bine (sau nu) ca Statele Unite să atace preventiv Iranul, mai înainte ca regimul Ahmadinejad să-şi ducă ţara în „clubul nuclear”?. Fareed Zakaria expune avantajele şi, mai ales, dezavantajele unei asemenea opţiuni – EURAST
Don’t Scramble the Jets. Why Iran’s dictators can be deterred
By Fareed Zakaria | NEWSWEEK
Published Feb 19, 2010; from the magazine issue dated Mar 1, 2010
Sarah Palin has a suggestion for how Barack Obama can save his presidency. „Say he decided to declare war on Iran,” she said on Fox News last week. „I think people would perhaps shift their thinking a little bit and decide, well, maybe he’s tougher than we think he is today.” Such talk is in the air again. Palin was picking up the idea from Daniel Pipes, a neoconservative Middle East expert who suggested a strike would reverse Obama’s political fortunes. (Actually, Palin attributed the idea to Patrick Buchanan, but obviously entirely misread Buchanan’s column, which opposed Pipes’s suggestion. It’s getting tiresome to keep pointing out these serial gaffes, but Palin does appear to be running for president.)
The International Atomic Energy Agency warned last week of its „concerns” that the Iranian regime was moving to acquire a nuclear-weapons capability, not just nuclear energy. But this does not change the powerful calculus against a military strike, which would most likely delay the Iranian program by only a few years. And then there are the political consequences. The regime will gain support as ordinary Iranians rally around the flag. The opposition would be forced to support a government under attack from abroad. The regime would foment and fund violence from Afghanistan to Iraq to the Gulf. The price of oil would skyrocket—which, ironically, would help Tehran pay for all these operations. (foto: Reuters – Newsweek)
It is important to recognize the magnitude of what people like Sarah Palin are advocating. The United States is being asked to launch a military invasion of a state that poses no imminent threat to America, without sanction from any international body, and with few governments willing to publicly endorse such an action. Al Qaeda and its ilk would present it as the third American invasion of a Muslim nation in a decade, proof positive that the United States is engaged in a war of civilizations. Moderate Arab states and Muslim governments everywhere would be on the defensive. As Washington has surely come to realize, wars unleash forces that cannot be predicted or controlled.
An Iran with nuclear weapons would be dangerous and destabilizing, though I am not as convinced as some that it would automatically force Saudi Arabia, Egypt, and Turkey to go nuclear as well. If Israel’s large nuclear arsenal has not made Egypt seek its own nukes—despite the fact that the country has fought and lost three wars with Israel—it is unclear to me why an Iranian bomb would.
The United States should use the latest IAEA report to bolster a robust containment strategy against Iran, bringing together the moderate Arab states and Israel in a tacit alliance, asking European states to go further in their actions, and pushing Russia and China to endorse sanctions. Former secretary of state James Baker suggested to me on CNN that the United States could extend its nuclear umbrella to Israel, Egypt, and the Gulf states—something that current Secretary of State Hillary Clinton has hinted at as well.
At the same time, Washington should back the Green Movement, which ultimately holds out the greatest hope for a change in the basic orientation of Iran’s foreign policy. It remains unclear how broad or well organized this movement is, but as a matter of long-term strategy, we should support groups that want a more modern and open Iran.
Can we live with a nuclear Iran? Well, we’re living with a nuclear North Korea (boxed in and contained by its neighbors). And we lived with a nuclear Soviet Union and communist China.
Iran, we’re told, is different. The country cannot be deterred by America’s vast arsenal of nukes because it is run by a bunch of mystic mullahs who aren’t rational, embrace death, and have millenarian fantasies. This was never an accurate description of Iran’s canny (and ruthlessly pragmatic) clerical elite. But it’s even less so now.
The most significant development in Iran has been the displacement of the clerical elite by the Revolutionary Guards, a military organization that is now the center of power. Clinton confirmed what many of us have been pointing out over the last year and warned of an emerging „military dictatorship” there. I’m not sure which is worse for the Iranian people: rule by nasty mullahs or by thuggish soldiers. But one thing we know about military regimes is that they are calculating. They act in ways that keep themselves alive and in power. That instinct for self-preservation is what will make a containment strategy work.
Fareed Zakaria is editor of NEWSWEEK International and author of The Post-American World (Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009)
23/febr/2010 Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR
O analiză neconvenţională din revista americană The New Republic despre politica Rusiei şi Chinei faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, în contextul încercării administraţiei americane Obama de a contura o poziţie comună în negocierile cu Teheranul – EURAST
Bombs Away. The real reason why Russia and China aren’t interested in stopping Iran’s nuclear program
Matthew Kroenig
The New Republic, February 9, 2010
As President Obama begins a push to impose harsher economic sanctions on Iran over its nuclear program, his success will be determined largely by the answer to a single question: Will China and Russia get on board? In order to bite, sanctions must be enforced by the rest of the international community, but, so far, Beijing and Moscow have been reluctant to endorse the toughest penalties advocated by Washington.
Many analysts and policymakers wrongly assume that this reluctance is a function of these countries’ economic ties with Iran, or their failure to appreciate the proliferation threat. Last week, for example, Hillary Clinton bluntly challenged China’s approach to Tehran, saying, “[W]e understand that right now it seems counterproductive to you to sanction a country from which you get so much of the natural resources your growing economy needs. But think about the longer term implications.” The real reason for Beijing and Moscow’s obstinacy, however, is much more fundamental, and from Washington’s point of view, much more distressing: China and Russia are not particularly threatened by, and may even see a significant upside to, a nuclear-armed Iran.
To understand this point, we must first consider why the United States, China, and Russia–or any other country for that matter–should fear nuclear proliferation. Of course, there are the concerns of accidental nuclear detonation, nuclear terrorism, or even nuclear war. But these are all extremely low probability events. The primary threat of nuclear proliferation is that it constrains the freedom of powerful states to use or threaten to use force abroad.
The United States’ global power-projection capability provides Washington with a significant strategic advantage: It can protect, or threaten, Iran and any other country on the planet. An Iranian nuclear weapon, however, would greatly reduce the latitude of its armed forces in the Middle East. If the United States planned a military operation in the region, for example, and a nuclear-armed Iran objected that the operation threatened its vital interests, any U.S. president would be forced to rethink his decision. As then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld explained in 2001, nuclear weapons “could give rogue states the power to hold our people hostage to nuclear blackmail–in an effort to prevent us from projecting force to stop aggression.”
This line of thinking is not unique to the situation with Iran. In nearly every historical instance of proliferation, beginning with China in the 1960s, the United States opposed nuclear proliferation in large part because it wanted to preserve its military freedom of action. Indeed, the 2008 National Defense Strategy issued by the Pentagon explicitly states that the American military will achieve its objectives by “shaping the choices of key states, preventing adversaries from acquiring or using WMD, strengthening and expanding alliances and partnerships, securing U.S. strategic access and retaining freedom of action.”
Some analysts argue that we shouldn’t worry about proliferation in Iran because nuclear deterrence will work, much like it worked during the Cold War. But from Washington’s point of view, this is precisely the problem; it is more often than not the United States that will be deterred. Although Washington might not have immediate plans to use force in the Middle East, it would like to keep the option open.
China and Russia, on the other hand, lack the ability to project power in the region. China has recently been recognized as an economic superpower, but its military is still relatively weak. Indeed, military analysts doubt that China could successfully invade Taiwan, a small island roughly 100 miles off China’s coast. Major military operations in the Middle East, therefore, will be out of the question for decades to come. Similarly, Russia lacks a meaningful ability to project power in the region. The Soviet Union was a global superpower, but its military might collapsed along with the Iron Curtain. Russia’s clumsy invasion of Georgia in the summer of 2008 only served to reveal the limits of its military power. In fact, the state of Moscow’s conventional military has sunk so low that Russia’s most recent national security strategy relies heavily on nuclearforces simply to achieve basic defense goals.
An Iranian bomb, then, won’t disadvantage China or Russia. In fact, it might even help them. Neither country has hidden its desire to hem in America’s unilateral ability to project power, and a nuclear-armed Iran would certainly mean a more constrained U.S. military in the Middle East. Indeed, at times during the 1980s and 1990s, Beijing and Moscow aided Tehran with important aspects of its nuclear program. While we don’t have detailed information on the motives behind the assistance, we do know that governments don’t export sensitive nuclear technologies for economic reasons alone. Rather, as I show in my forthcoming book, they generally do so in an attempt to hinder their enemies. For example, France helped Israel acquire the bomb in the late 1950s and early 1960s in order to balance against Nasser’s Egypt, and China provided nuclear aid to Pakistan in the 1980s to impose strategic costs on its longtime rival India.It is likely that China and Russia’s nuclear assistance to Iran waspartly intended as a counterweight to American power in the Middle East. Although these countries no longer actively aid Iran’s nuclear program, they may still secretly welcome its development.
If any country fails to understand the strategic consequences of a nuclear Iran, then, it is not Russia or China, but the United States. Disproportionately threatened by proliferation, American officials will struggle to convince others to join their fight against the spread of nuclear weapons. They must prepare to live with a nuclear-armed Iran, or, if they cannot do that, they must stop Tehran’s nuclear program themselves.
Matthew Kroenig is an assistant professor of government at Georgetown University and the author of Exporting the Bomb: Technology Transfer and the Spread of Nuclear Weapons.
21/febr/2010 Revista „The Economist” despre scutul antirachetă din Europa (cu o uşoară ironie la adresa României!)
Missile defence in Europe. The next salvo
America’s reconfigured anti-missile shield still irks Russia
Feb 18th 2010 | From The Economist print edition
READ the small print. That would have been good advice for foes and allies alike when America announced in September last year that it would abandon its plans for anti-missile defences in Poland and the Czech Republic, in favour of a new system initially based on ships.
Some saw that as a sell-out. Russia was being appeased as part of President Barack Obama’s “reset” of relations with the Kremlin, and the ex-communist countries were being punished for supporting the Bush administration. Five months later, that reading of events looks mistaken.
The new system, the Obama administration officials said at the time, will be more flexible and will have a land component from 2015. Poland will eventually host one base. And earlier this month Romania—after the briefest of talks—announced that it would be the site for interceptors. American officials are trying to find a consolation prize for Bulgaria, the runner-up, which says it would like a base too.
This has annoyed Russia. Its foreign minister, Sergei Lavrov, said the Kremlin had complained to America about the Romanian “surprise” followed by a Bulgarian one. In fact, America itself seems to have been caught unprepared by the enthusiasm of its allies. It had expected protracted negotiations, of the kind it had pursued with Poland. This would have provided a chance to soothe Russian feelings at a time when America is seeking its help to impose sanctions against Iran.
Echoing earlier Russian threats (now rescinded) to deploy nuclear missiles in the Kaliningrad enclave, a Russian-backed separatist enclave in Moldova has offered to host Russian Iskander short-range rockets in response to the planned base in Romania. That may have more to do with wrong-footing the new pro-western, pro-Romanian government in Moldova than pleasing Russia, which declined the offer.
If American technology develops as expected, by 2018 the new shield would cover almost all of NATO’s European members against an Iranian attack—only a small part of Turkey would be exposed. That is a big change from the previous scheme, which was intended mainly to protect America from an intercontinental threat, leaving chunks of Europe unprotected. The new system poses even less of a threat to Russia’s nuclear arsenal (the Americans say neither ever did). The SM-3 interceptors now planned have a shorter range and fly less quickly than the rockets proposed by the Bush administration. Moreover, much of the system—the tracking radars and the Romania-based interceptors—will be deployed further south, unable to interfere with Russian missiles heading for America over the Arctic.
The main basis for the Kremlin’s complaint is political. Though Russia grudgingly accepted that ex-communist countries could join NATO, it sees the creation of American bases there as a breach of a promise made when the Soviet Union consented to German reunification. (American officials insist no such promise was ever given.)
Regardless, America is making other security arrangements. It is placing Patriot anti-aircraft missiles in Poland. More significantly, it has pushed NATO into agreeing to draw up military contingency plans to defend the Baltic states. It will hold drills there later this year. Russia’s growling may have brought results—but probably not the ones that Moscow wanted.
27/ian/2010 Teoria conspiraţiei: Hugo Chavez acuză SUA că au „produs” cutremurul din Haiti!
… Hugo Chavez nu se dezminte: el spune că recentul cutremur din Haiti ar fi rezultatul unei „bombe tectonice” lansate de SUA, care ar experimenta aşa ceva în vederea folosirii împotriva Iranului!
16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
DOMESTIC IMPEDIMENTS
What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.
The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.
The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.
Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.
Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.
In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.
15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (V)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS
The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.
Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.
Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.
A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.
Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.
Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.
Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.
14/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (4/6). SUA şi capcana Afganistan & Pakistan
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre capcana din Afganistan & Pakistan – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (IV)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
THE AFPAK QUAGMIRE
The third urgent and politically sensitive foreign policy issue is posed by the Afghan-Pakistani predicament. Obama has moved toward abandoning some of the more ambitious, even ideological, objectives that defined the United States’ initial engagement in Afghanistan – the creation of a modern democracy, for example. But the United States must be very careful lest its engagement in Afghanistan and Pakistan, which still has primarily and most visibly a military dimension, comes to be viewed by the Afghans and the Pakistanis as yet another case of Western colonialism and elicits from them an increasingly militant response.
Some top U.S. generals have recently stated that the United States is not winning militarily, an appraisal that ominously suggests the conflict with the Taliban could become similar to the Soviet Union’s earlier confrontation with Afghan resistance. A comprehensive strategic reassessment has thus become urgently needed. The proposal made in September by France, Germany, and the United Kingdom for an international conference on the subject was helpful and timely; the United States was wise to welcome it. But to be effective, any new strategy has to emphasize two key elements. First, the Afghan government and NATO should seek to engage locally in a limited process of accommodation with receptive elements of the Taliban. The Taliban are not a global revolutionary or terrorist movement, and although they are a broad alliance with a rather medieval vision of what Afghanistan ought to be, they do not directly threaten the West. Moreover, they are still very much a minority phenomenon that ultimately can be defeated only by other Afghans (helped economically and militarily by the United States and its NATO allies), a fact that demands a strategy that is more political than military.
Additionally, the United States needs to develop a policy for gaining the support of Pakistan, not just in denying the Taliban a sanctuary in Pakistan but also in pressuring the Taliban in Afghanistan to accommodate. Given that many Pakistanis may prefer a Taliban-controlled Afghanistan to a secular Afghanistan that leans toward Pakistan’s archrival, India, the United States needs to assuage Pakistan’s security concerns in order to gain its full cooperation in the campaign against the irreconcilable elements of the Taliban. In this regard, the support of China could be helpful, particularly considering its geopolitical stake in regional stability and its traditionally close ties with Islamabad.
It is likely that before this appraisal hits the newsstands, Obama will have announced a more comprehensive strategy for attaining a politically acceptable outcome to the ongoing conflict – and one that U.S. allies are also prepared to support. His approach so far has been deliberate. He has been careful to assess both the military and the political dimensions of the challenge and also to take into account the views of U.S. allies. Nothing would be worse for NATO than if one part of the alliance (western Europe) left the other part of the alliance (the United States) alone in Afghanistan. Such a fissure over NATO’s first campaign initially based on Article 5, the collective defense provision, would probably spell the end of the alliance.
How Obama handles these three urgent and interrelated issues – the Israeli-Palestinian peace process, the Iranian dilemma, and the Afghan-Pakistani conflict – will determine the United States’ global role for the foreseeable future. The consequences of a failed peace process in the Middle East, a military collision with Iran, and an intensifying military engagement in Afghanistan and Pakistan all happening simultaneously could commit the United States for many years to a lonely and self-destructive conflict in a huge and volatile area. Eventually, that could spell the end of the United States’ current global preeminence.
13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (III)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
THE IRANIAN CHALLENGE
Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.
Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.
Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.
These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.
Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.
Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.
Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?
As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.
Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.
10/ian/2010 Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală
(În decembrie 2009, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator al pieţii mondiale. Tot anul trecut China a depăşit SUA şi a devenit cea mai mare piaţă din lume pentru vînzările de automobile. Urmînd această evoluţie din ultimii ani, China va depăşi Japonia şi va ocupa poziţia de cea de-a doua economie a lumii.
Texte GEOPOLITIKON & EURAST pe acelaşi subiect: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul? /// O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului? /// China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul? )
***
China overtakes Germany as biggest exporter
Country is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy
Associated Press, Jan. 10, 2010
BEIJING – China overtook Germany as the world’s top exporter after December exports jumped 17.7 percent for their first increase in 14 months, data showed Sunday, in another sign of China’s rise as a global economic force.
Exports for the last month of 2009 were $130.7 billion, data from the General Administration of Customs showed. That raised total 2009 exports to $1.2 trillion, ahead of the 816 billion euros ($1.17 trillion) for Germany forecast by its foreign trade organization, BGA.
China’s new status is largely symbolic but reflects the ability of its resilient, low-cost manufacturers to keep selling abroad despite a slump in global consumer demand due to the financial crisis. December’s rebound was an „important turning point” for exporters, a customs agency economist, Huang Guohua, said on state television, CCTV. „We can say that China’s export enterprises have completely emerged from their all-time low in exports,” Huang said
Stronger foreign sales of Chinese goods could help to drive the country’s recovery after demand plunged in 2008, forcing thousands of factories to close and throwing millions of laborers out of work. Boosted by a 4 trillion yuan ($586 billion) stimulus, China’s economic expansion accelerated to 8.9 percent for the third quarter of 2009 and the government says full-year growth should be 8.3 percent.
Economists and Germany’s national chamber of commerce said earlier the country was likely to lose its longtime crown as top exporter.
China is best known as a supplier of shoes, toys, furniture and other low-tech goods, while Germany exports machinery and other higher-value products. German commentators note that their country supplies the factory equipment used by top Chinese manufacturers.
China surpassed the United States as the biggest auto market in 2009 and is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy soon. China passed Germany as the third-largest economy in 2007.
China’s trade surplus shrank by 34.2 percent in 2009 to $196.07 billion, the customs agency said. That reflected China’s stronger demand for imported raw materials and consumer goods while the United States and other economies are struggling and demand is weak.
Unfair advantage?
The United States and other governments complain that part of China’s export success is based on currency controls and improper subsidies that give its exporters an unfair advantage against foreign rivals.
Washington has imposed anti-dumping duties on imports of Chinese-made steel pipes and some other goods, while the European Union has imposed curbs on Chinese shoes.
The U.S. and other governments also complain that Beijing keeps its currency, the yuan, undervalued. Beijing broke the yuan’s link to the dollar in 2005 and it rose gradually until late 2008, but has been frozen since then against the U.S. currency in what economists say is an effort by Beijing to keep its exporters competitive.
The dollar’s weakness against the euro and some other currencies pulls down the yuan in markets that use them and makes Chinese goods even more attractive there, adding to China’s trade surplus.
Even though China overtook Germany as top exporter, the customs agency said total 2009 Chinese trade fell 13.9 percent from 2008. Commodities were among China’s key imports, the agency said, with the country bringing in 630 million tons of iron ore last year, up 41.6 percent from the previous year, and 200 million tons of crude oil, an increase of 13.9 percent, as prices for both commodities fell.
Economists say China has been rushing to build up stockpiles at bargain prices since crude oil and other commodity prices plunged in 2008. That motive, more than a revival in actual industrial demand, has driven its recent import boom of oil, copper and other metals.
10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?
Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?
Adrian Cioroianu
Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?
După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.
Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.
Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.
Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.
– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.
[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.
[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.
07/ian/2010 Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei „Foreign Policy”
Susan Glasser vorbeşte despre cuprinsul celui mai recent număr al revistei Foreign Policy, precum şi despre câteva teme tangenţiale, precum: competiţia dintre Canada şi Rusia pentru resursele nordice, situaţia din Afganistan, situaţia internă din Rusia condusă de Putin & Medvedev sau politica de „resetare” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia, promovată de administraţia Obama.
(nota EURAST: ediţia română a acestui număr al revistei Foreign Policy apare pe 18 ianuarie a.c.)
***
Editor Of ‘Foreign Policy’ Talks About
The Stories You Should Have Been Paying Attention To
RFE/RL, January 01, 2010
News organizations around the world have been looking at 2009’s most important trends and events. RFE/RL correspondent Gregory Feifer recently sat down with Susan Glasser, executive editor of „Foreign Policy” magazine, for her perspective. An influential voice in the U.S. foreign policy community, Glasser was previously assistant managing editor for national news at „The Washington Post.” Earlier, she served as Moscow correspondent for the paper, together with her husband, Peter Baker. They co-wrote „Kremlin Rising: Vladimir Putin’s Russia and the End of Revolution.”
RFE/RL: „Foreign Policy” recently published a feature on the Top 10 Overlooked Stories of 2009. The two at the top of the list were the opening of Russia’s arctic Northeast Passage and the resurgence of violence in Iraq. Can you explain why?
Susan Glasser: What we were aiming to do was to look at the stories, not that went unreported entirely, but that really escaped broad general notice because often those are the stories that have the bigger long-term impact. Those are the stories that you might be reading a whole lot more about in 2010. [2009], frankly, [was] so overwhelmingly and understandably dominated by a few big news stories: President Obama’s first year, then the health-care fight, the war in Afghanistan, the ongoing turmoil after the election in Iran. These are understandably the big news stories of 2009. So what we do every year is make a tradition out of searching out those big, very impactful things that you might not have heard as much about.
– text integral, în format word doc. – RFERL – interviu Glasser – 01 ian 10
05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu despre Barack Obama în Piaţa Roşie din Moscova
foto: Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html
În ziua în care îşi lansa, la Târgul de Carte Bookarest (20 iunie 2009) volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, prof. Adrian Cioroianu publica, în ziarul Adevărul, un articol despre viitoarea (în acel moment) vizită a preşedintelui american Barack Obama la Moscova:
Obama în Piaţa Roşie
Adrian Cioroianu, sâmbătă 20 iun 2009
A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, a premers un cvasiscandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, circa 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.
Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo, dar ţinta lor era mult mai la Vest. Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin.
(text integral în ziarul Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html )
30/dec/2009 Despre relaţiile SUA – China în ultimii 40 de ani!
(just for fun!)
by Kal, The Economist 12 nov 09
29/dec/2009 SUA şi Iran discută (iarăşi) dosarul nuclear!
(just for fun!)
by Kal, The Economist 19 sept 09
28/dec/2009 În curînd, un (alt) interviu bombă din ziarul „La Vanguardia” (să fie vorba tot de Patapievici?)!
… mâine, 29 decembrie a.c., ora 13.05, ziarul La Vanguardia aduce aici o informaţie explozivă despre geopolitica Orientului Mijlociu (SUA, Afganistan y compris)!
24/dec/2009 Acum 30 de ani, URSS atacau Afganistanul. Azi, NATO & SUA pot învăţa ceva din istorie?
(Un text marca Foreign Affairs despre lecţiile pe care eşecul sovieticilor în Afganistan, după 1979, le-ar putea da astăzi într-un conflict a cărui soartă pare în cumpănă. Pe această temă, EURAST mai recomandă: strategia propusă de administraţia Obama; interviu cu Henry Kissinger).
The Soviet Victory That Never Was
What the United States Can Learn From the Soviet War in Afghanistan
Nikolas K. Gvosdev
December 10, 2009
http://www.foreignaffairs.com/
Summary – The Soviet Union came closer than many think to achieving its objectives in Afghanistan. How it almost managed to win – and why it ultimately did not – should serve as a lesson for U.S. policymakers today.
NIKOLAS K. GVOSDEV is Professor of National Security Studies at the Naval War College. The views expressed herein are entirely his own.
Could the Soviet Union have won its war in Afghanistan? Today, the victory of the anti-Soviet mujahideen seems preordained as part of the West’s ultimate triumph in the Cold War. To suggest that an alternative outcome was possible – and that the United States has something to learn from the Soviet Union’s experience in Afghanistan – may be controversial. But to avoid being similarly frustrated by the infamous “graveyard of empires,” U.S. military planners would be wise to study how the Soviet Union nearly emerged triumphant from its decade-long war.
There are, of course, some fundamental differences between the Soviets’ war in the 1980s and the U.S.-led mission today. First, the Soviet Union intervened to save a communist regime which was in danger of collapsing due to resistance to its comprehensive and often traumatic social-engineering programs. Unlike the Soviets and their client regime, the United States is not interested in forcibly removing the burkas from Afghan women, shooting large numbers of mullahs for resisting secularization, or reprogramming the political and social mores of Afghans. Instead, Washington has a far more limited objective: namely, ensuring that Afghanistan remains an inhospitable base for extremist groups hoping to attack the West.
Second, the Soviet army was prepared to fight a total war in Afghanistan, taking heavy losses in men and machinery and inflicting sweeping violence on the Afghan people. No U.S. commander would be willing to wage such a war today; the U.S. military realizes that making a desert and calling it peace is no way to curtail an insurgency.
But the Soviet experience should not be entirely ignored. When Soviet troops pulled out of Afghanistan in February 1989, many in the United States expected to see the mujahideen quickly topple the pro-Moscow government in Kabul. This did not happen. The regime led by Mohammad Najibullah, whom Moscow installed as president in 1987, remained in control of the country. For a moment, it appeared as if the Kremlin had successfully left in power an Afghan government and army that could withstand the Soviet withdrawal.
For a moment, it appeared as if the Kremlin had successfully left in power an Afghan government and army that could withstand the Soviet withdrawal. The Najibullah government was able to survive because Najibullah recognized the futility of the earlier Soviet strategy in Afghanistan. Afghans, he knew, would not fight and die for the Soviet Union. But, he realized, Afghans could be co-opted to work with the government to defend local and clan interests. Najibullah allowed regional leaders – and, in some cases, former mujahideen commanders – to form their own militias and, with mixed results, to join the regular army. The most successful of these was the Uzbek militia led by General Abdul Rashid Dostum, which formed the 53rd infantry division of the Afghan army.
The departure of Soviet troops – “the foreigners” – weakened ties among various mujahideen factions. Najibullah’s government used long-standing rivalries, along with selective and generous bribery, to drive wedges between militant groups and then take advantage of the fighting that broke out as a result. At the same time, Najibullah received weaponry, food, and fuel from the Soviets, which gave his forces a significant advantage in terms of battlefield firepower and resources. The Afghan military flew the latest Soviet aircraft and had hundreds of Soviet-made Scud missiles in its arsenal. (text integral word doc. – Gvosdev – Afganistan – FAff dec 09 )
_______click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună; by Bill Day 17 nov 09
12/dec/2009 Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte
Rusia vrea un sistem de securitate european
(cu ea însăşi în rol de garant!)
Adrian Cioroianu
Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).
Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.
Din această perspectivă trebuie privită propunerea făcută duminică, 29 noiembrie a.c., de preşedintele Dimitri Medvedev – aceea a unui nou proiect de tratat de securitate european, “care să pună capăt, odată pentru totdeauna, moştenirii Războiului rece”. Potrivit administraţiei prezidenţiale ruse, acest proiect – vezi textul său la http://eng.kremlin.ru/text/docs/2009/11/223072.shtml – a fost trimis de preşedintele Medvedev şefilor de state ai principalelor puteri (nu-i specificat care anume-s acestea), ca şi organizaţiilor internaţionale ce operează în aria euro-atlantică: NATO, UE, OSCE, CIS[1] sau CSTO[2]. Iată cheia de lectură a acestui proiect (auto-intitulat «de despărţire de Războiul rece»): i) chiar dacă se cheamă «european», proiectul de tratat vizează în principal SUA – pentru că Moscova ştie foarte bine (dar acceptă cu greu) că fundamentul de securitate al Europei occidentale & UE este oferit în principal de Statele Unite ale Americii (prin NATO). Apoi, ii) scopul acestui proiect este, declarativ, acela de a crea “un spaţiu european unic” în care “nici o naţiune şi nici o organizaţie internaţională care operează în aria euro-atlantică să nu poată să-şi întărească propria ei securitate în detrimentul altor naţiuni sau organizaţii”; mai simplu fie spus, potrivit acestui proiect o organizaţie precum NATO nu ar fi îndreptăţită să se extindă în detrimentul intereselor altui stat (bunăoară, Rusia). În fine, iii) de reţinut că atunci cînd vorbeşte despre “moştenirea Războiului rece”, Rusia vizează, iarăşi, aceeaşi NATO. La acest capitol, Rusia este cu desăvîrşire consecventă: după dispariţia Pactului de la Varşovia, NATO – spune Moscova – este un instrument politico-militar perimat. Cînd ţi-a dispărut propria umbrelă de securitate (Organizaţia Tratatului de la Varşovia), e uşor să o califici drept caducă pe cea a adversarului de ieri (NATO). Mai ales în ultimii ani (după 2004), cel mai negru coşmar al Rusiei este extinderea Alianţei spre state precum Georgia sau Ucraina – şi este de presupus că Moscova va uza de toate instrumentele imaginabile (vizibile sau nu) pentru a împiedica această eventualitate.
Aşadar, Rusia se consideră datoare să încerce orice proiect ce ar putea şubrezi poziţiile NATO în Europa. Din punctul de vedere rus, momentul actual e prielnic: administraţia Obama pare a fi mult mai preocupată de interesele americane în Asia/Pacific – vezi recenta vizită a preşedintelui SUA în cîteva state ale zonei, inclusiv China şi Japonia – decît de perspectivele/eventualitatea unei noi confruntări americano-ruse pentru Europa. Intuitiv, Moscova ştie că, sub Barack Obama, NATO nu va mai face paşi noi spre Est – şi, potrivit “jocului de sumă nulă” care ghidează în continuare gîndirea strategică a Rusiei, această aparentă deciziei a SUA (plus renunţarea la scutul anti-rachetă din Polonia & Cehia, plus absenţa lui Obama de la celebrarea celor 20 de ani de la căderea Zidului berlinez etc.) este interpretată la Moscova drept o victorie. O victorie de etapă de care Rusia vrea să profite. Imaginarea unui Tratat de securitate european în care Rusia să joace un rol major (de garant!) iar NATO să fie un element cît mai periferic este tot ceea ce Moscova şi-ar putea dori acum.
Rămîne de urmărit pe mai departe această coregrafie a Rusiei. Previzibil, adresanţii occidentali ai proiectului dlui Medvedev vor primi cu scepticism o asemenea propunere – în diplomaţie, aceasta presupune să soliciţi mereu mai multe detalii despre ideea în speţă. În Estul Europei (i.e. al UE şi al NATO) propunerea va fi primită cu un scepticism amestecat cu suspiciune. Este greu de imaginat că Occidentul actual (inclusiv SUA) ar putea stabili un parteneriat de securitate cu Rusia în absenţa unor dovezi certe de aderare a Moscovei la cîteva principii care au dat forţă (şi consistenţă) modelului democratic european: drepturile omului, libertatea presei, impunitatea manifestărilor civice etc. Pe acest drum, Rusia mai are de făcut paşi mari. Pînă atunci, e de bănuit (vezi The Economist, 21 noiembrie a.c.) că, în raport cu securitatea europeană, Rusia nu va fi prea curînd un garant al acesteia, iar puterea ce deocamdată e cea mai credibilă în acest rol rămîne, în continuare, America.
[1] Comunitatea Statelor Independente – moştenitoarea formală a fostei URSS, cu mai puţini membri decît precursoarea.
[2] Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă – organism politico-militar (un simili-NATO pan-rus) alcătuit din Rusia şi şase republici ex-sovietice: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan, Tadjikistan, Uzbekistan.
______________________________
text publicat în revista Dilema veche nr. 304, 10 decembrie a.c.
___________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună
by Bill Schorr, 19 nov 09
09/dec/2009 Avanpremieră: o analiză a propunerii preşedintelui Rusiei privind un tratat european de securitate
… în curînd pe GEOPOLITIKON o analiză a propunerii preşedintelui rus Dimitri Medvedev privind un (nou) tratat european de securitate. Ce înseamnă acesta? Cui ar folosi? Ce ecouri poate avea?
Rusia vrea un sistem de securitate european
(cu ea însăşi în rol de garant!)
Adrian Cioroianu
Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).
Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA. (textul integral, în curînd)
30/oct/2009 Noul ambasador american Gitenstein, Joe Biden & România
De la rece la cald, locul României în vizita lui Joe Biden
Filip Vârlan
G E O P O L I T I K O N propune în continuare o analiză a vizitei vice-preşedintelui american Joe Biden la Bucureşti din perspectiva dlui Filip Vârlan, licenţiat în Istorie & pasionat de teme geopolitice, colaborator al EURAST – Adrian Cioroianu
Anul 2009 a adus cu sine reconfigurarea intereselor americane în politica externă ce viza Europa Centrală şi de Est, cu un vârf de lance aţintit ceva mai departe spre Rusia şi Caucaz. Rezumând o serie de declaraţii pe care oficiali de rang înalt din SUA le-au făcut în această parte a Europei, se poate afirma că majoritatea statelor aflate pe agenda politică au avut parte de un duş rece urmat de unul cald ai cărui aburi încă se mai ridică. Nelipsită de pe aceasta listă, România s-a trezit implicată direct într-un joc în care regulile de mutare a pieselor se află în schimbare.
Să o luăm cu începutul. Pe 12 iunie a.c. preşedintele SUA, Barack Obama, l-a nominalizat pe avocatul Mark Gitenstein, un susţinător al campaniei lui Hillary Clinton la alegerile prezidenţiale, pentru funcţia de ambasador al SUA în România. O lună mai târziu, Senatul i-a confirmat nominalizarea iar ceremonia de depunere a jurământului s-a desfăşurat la Washington în clădirea Eisenhower Executive, de faţă cu vicepreşedintele Joe Biden, acolo unde cel din urmă îşi are biroul.
Numirea noului ambasador a adus nădejdea unei întăriri a sprijinului pe care România îl are în partenerul său nord american, în pofida asumării uşor unilaterale a acestei axe din partea statului român. Licărirea de speranţă se baza poate şi pe originile româneşti ale Dl. Gitenstein, dornic printre altele să îşi afle locul de baştină al unui străbunic emigrat pe noul continent la sfârşitul secolului XIX. Prima impresie a gâdilat sentimentalismul istoric neaoş pe care nu de puţine ori politica românească şi-a construit ipoteze de lucru. De aici şi speranţa că pe viitor relaţiile dintre cele două state vor găsi un sprijin de la sine în mandatul noului ambasador, chiar dacă acesta a declarat că va avea ca inspiraţie cei 13 ani în care a învăţat “idealismul pragmatic şi puterea onestităţii” de la actualul vicepreşedinte. Iar aceste precepte, pe care noul ambasador le menţiona, au fost dintotdeauna în slujba politicii de la Washington.
Robinetul cu apă rece s-a pornit în luna iulie când preşedintele Băsescu a preferat să asiste la masa festivă dată de cei de la Dacia Renault, urmată de o întrevedere cu ministrul de externe turc, decît să asiste la festivităţile legate de Ziua Naţională a Americii. Fără doar şi poate, nemulţumirea preşedintelui îşi avea rădăcinile în neobţinerea răspunsului pozitiv pentru o întâlnire cu Barack Obama. Intensitatea duşului a crescut odată cu atitudinea negativă manifestată de către investitorii americani, avându-l ca portavoce pe Dl Gitenstein, prin care s-a subliniat că o colaborare strânsă în plan economic presupune transparenţă, legalitate precum şi existenţa unui sistem financiar solid, capabil să asigure un “cash flow predictibil în privinţa plăţilor”[1] atunci când este vorba de investiţii. Lupta împotriva corupţiei, consolidarea statului de drept, continuarea reformei au fost câteva teme a căror importanţă a fost evidenţiată de noul ambasador. Aparent discursul nu aduce nimic nou în afara temelor cu care Occidentul ne presează de ani buni. Problema este contextul fragil al crizei economice şi în special al celei politice din România.
În luna septembrie, după ce preşedintele Băsescu a avut o întâlnire cu ambasadorul SUA în care acesta i-a înmânat acreditările, Cotrocenii au lăsat să se întrevadă încă odată nemulţumirea referitoare la faptul că o vizită la nivel de şefi de state nu se poate realiza în acest an datorită agendei încărcate de la Casa Albă. Şi cam atât despre România şi SUA în septembrie.
Privind la o scară mai extinsă decât relaţiile româno-americane, decizia lui Barack Obama din 17 septembrie a.c. de a suspenda proiectul scutului antirachetă din Europa de Est a zguduit din temelii aşteptările Poloniei şi Cehiei la o prezenţă mai solidă a SUA în zonă. Şi, această veste a apărut fără ca în prealabil să existe un mesaj solid venit din partea administraţiei americane în privinţa nerecunoaşterii sferelor de influenţă, aşa cum s-a petrecut în cadrul vizitei vicepreşedintelui Joe Biden în Georgia şi Ucraina din luna iulie. Din intâmplare sau nu, decizia a fost făcută public la o dată plină de încărcătură emoţională pentru polonezi care comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS. Cumva, omiterea acestor detalii trebuia reparată…..
De la rece la cald
Vizita lui Joe Biden la Varşovia, Bucureşti şi Praga a venit ca un pansament la evenimentele petrecute în luna septembrie iar acţiunea s-a extins şi asupra României chiar dacă cele vizate direct erau Cehia şi Polonia. De asemenea, privită din spaţiu, mişcarea diplomatică a înaltului demnitar american în această parte a Europei corespunde unui triunghi extrem de ascuţit care ţinteşte şi spre Bucureştiul aflat oarecum separat de linia Praga-Varşovia. Vom vedea că acest lucru nu este întâmplător.
Strategia geopolitică a Casei Albe avea nevoie de aprofundări puse într-un mediu ce se vroia deschis dialogului, mai ales că Premiul Nobel pentru pace tocmai ajunsese la Washington. Mediul a devenit fragil pentru state precum Polonia sau Cehia (dupa 17 septembrie), propice în speranţe pentru Georgia sau Ucraina (după iulie), sau predispus la nedumeriri pentru România (după mai multe refuzuri). Ideea care a stat la baza declaraţiilor a fost că SUA nu doresc să sacrifice ţările din această parte pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia. Şi ca să inversăm retorica bancului în care personajului nu i s-a dat ci dimpotrivă i s-a luat, în cazul de faţă, sprijinul american acordat Europei de Est, reprezentat şi prin scutul antirachetă, nu s-a luat, ci se va da într-o formula nouă. Atât în Polonia cât şi în Cehia, Biden a obţinut confirmarea intenţiei celor două state de a sprijini varianta actualizată a planului de scut. Mare parte a sistemului va fi instalată la o bază militară din Polonia, în timp ce radarul va fi în Republica Cehă, fiind susţinut şi de unităţi navale capabile de ripostă imediată şi aflate în mişcare, conform unui posibil plan.
Iată cum de la rece s-a trecut la cald. După Varşovia, următoarea capitală a fost Bucureşti. De unde la început de septembrie preşedintele Băsescu primea semnale negative în privinţa întrevederii cu Barack Obama, o lună mai târziu vicepreşedintele american se afla la Bucureşti într-o vizită pregătită chiar de ambasadorul SUA. De această dată, Mark Gitenstein a fost mult mai flexibil şi maleabil. Parcă nici problemele economice din România nu mai deranjau atât de puternic. Ba dimpotrivă, Traian Băsescu a fost felicitat pentru numirea Alexandrinei Gătej, fost preşedinte al Camerei de Comerţ SUA-România, în funcţia de consilier în chestiuni ce ţin de relaţii economice internaţionale [2].
Joe Biden şi-a început discursul printr-o idee ce vine să sprijine fundamentul relaţiilor româno americane şi anume existenţa unei democraţii adevărate capabile să se manifeste într-o perioadă atât de importantă pentru viaţa unui stat cum este aceea a alegerilor prezidenţiale. De aici şi relaţiile ancorate în setul de valori comune ce permit o colaborare la nivel bilateral în multe domenii de activitate precum securitate, relaţii comerciale, investiţii.
În domeniul securităţii, prezenţa românească în Afganistan şi Irak se axează nu numai pe o decizie politică ci şi pe fapte concrete ce ţin de vitejia soldaţilor români, afirma Biden. Principiile menţionate s-au bazat pe o memorie colectivă dispusă la a înregistra acele momente în care meritele militare nu s-au obţinut numai prin puterea armelor de foc, ci şi prin dăruire şi forţă. Trecând la aspecte strategice, Biden a afirmat la Bucureşti că adoptarea de către guvern a noului plan antirachetă reprezintă o decizie importantă în configurarea (sau mai bine zis reconfigurarea) strategiei de apărare în Europa.
Următorul topic a fost despre Republica Moldova. SUA speră că fenomenul democratizării va aduce o stabilitate care să-i permită Moldovei pregătirea necesară admiterii în structurile euro-atlantice. Nici domeniul energetic nu a fost lăsat la o parte chiar dacă a fost amintit şi legat de calităţile de leadership ale preşedintelui Băsescu.
În partea finală, Joe Biden a ţinut să evidenţieze relaţia specială pe care o are cu Mark Gitenstein, caracterizat ca o persoană cu experienţă în diplomaţie şi cu acces direct la biroul vicepreşedintelui. Cu alte cuvinte, acţiunile ambasadorului au girul superiorului.
Privită din punctul de vedere al relaţiilor România SUA, vizita acoperă într-un fel vidul creat de motivaţiile agendei prezidenţiale americane indisponibilă la vizita lui Băsescu la Washington. Desigur, nu acesta a fost mesajul iniţial dar în orice caz tonul cu care a fost expusă colaborarea dintre Biden şi Gitenstein avea darul de a asigura profesionalismul şi intenţiile de colaborare strânsă pe viitor. Iar aprecierile de care preşedintele român s-a bucurat sunt o mână întinsă prieteneşte dar şi un gest de politeţe şi obligaţie. Nu sunt însă de părere că numai intensitatea contactelor la nivel superior va trebui să preocupe în următoarea perioadă, ci şi ideile pe care Biden le-a lăsat să se citească printre formulări serioase şi oficiale.
O întrebare firească ce ar fi trebuit pusă la început era asupra motivului solid al prezenţei vicepreşedintelui în România, din moment ce chestiunea amplasării scutului se rezuma la Cehia şi Polonia. Poate răspunsul vine din altă parte, de la o altă întrebare. Unde a vorbit Joe Biden cel mai mult despre importanţa eforturilor de apărare în faţa ameninţărilor venite din afara Europei? La Biblioteca Central Universitară din Bucureşti, în faţa unui auditoriu format din studenţi şi politicieni, după ce a primit asigurări de sprijin referitoare la noul proiect de scut din partea şefului statului român. România nu a făcut parte din planurile iniţiale ale scutului antirachetă chiar dacă este un partener al SUA şi membru NATO. Însă, prin noua reconfigurare a politicii externe americane în această zonă, Biden a extins arealul importanţei strategice şi asupra altor state partenere ale SUA sau implicate în resetarea sferelor de influenţă. S-a evidenţiat pericolul pe care îl pot reprezenta rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune deţinute de noi state după sfârşitul Războiului Rece. Adresa directă era la Iran şi printre cei ameninţaţi sunt şi state din Europa Centrală şi de Est, adică aliaţi ai SUA. În acelaşi timp, poziţia României în partea sudică a triunghiului conduce la ideea că resetarea geopoliticii în acest spaţiu nu va lăsa pe afară nici flancul sudic lăsând să se înţeleagă importanţa Greciei, Bulgariei sau Turciei.
Momentul a fost propice cu atât mai mult cu cât Rusia va continua colaborarea cu Teheranul iar prezenţa americană în această zonă de influenţe disputate este şi o manifestare de forţă.[3] Astfel, România oferă o dublă arie strategică. Pe de-o parte, oferă o punte de desfăşurare a operaţiunilor aviatice în spaţiul Orientului Mijlociu, iar pe de altă parte se află implantată într-o arie în care Rusia îşi apără sau recapătă puterea de dominare. Nu degeaba discursul a dedicat un spaţiu important aşteptărilor euroatlantice în legătură cu democraţia în Moldova. Iar această chestiune vizează interesele directe ale României. Administraţia americană a găsit o formulă eficace prin care să îşi facă simţită prezenţa la nivel oficial în Europa de Est. Pentru Polonia şi Cehia vizita a semnificat un răspuns pozitiv cu efect tranchilizant, cel puţin pentru o perioadă. Binele este perceptibil şi pentru România, chiar dacă o vizită oficială la Washington ar fi însemnat cel puţin la fel de mult pentru politica externă şi cu siguranţă mult mai mult pentru Traian Băsescu.
De la rece la cald aşadar, cu speranţa multora ca acest popas în Europa de Est să nu fie o simplă bătaie pe umăr însoţită de jovialul surâs american. Deocamdată iarna se aproprie şi, după cum e vorba pe la noi, aceasta vine de undeva dinspre Nord Est.
[1] Discursul amabasadorului Gitenstein din data de 10 septembrie 2009, a se vedea în http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/companiile-americane-care-fac-afaceri-cu-statul-roman-se-plang-de-lipsa-de-planificare-de-la-cash-flow-la-proiecte-de-infrastructura/sumar-articol/1505978/
[2] a se vedea în http://www.cotidianul.ro/vizita_lui_biden_intre_interes_diplomatic_si_economic-101451.html
[3] a se vedea comentariul companiei de analiză Stratfor în http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_18538/Vicepresedintele-american-Joe-Biden-la-Bucuresti.html
28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel
Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO
EURAST Center
Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.
În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.
Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.
În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.
În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)
21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia
Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.
20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti
Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga
(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)
EURAST Center – Adrian Cioroianu
În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad cop – good cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.
Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.
Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.
Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.
Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.
În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).
19/oct/2009 Un eşec sau doar o amînare? – Vizita la Moscova a secretarului de stat al SUA
După vizita la Moscova a dnei Hillary Clinton
EURAST Center – Adrian Cioroianu
Rapoartele de presă asupra vizitei converg spre ideea că Moscova nu s-a lăsat impresionată de efortul de persuasiune al secretarului de stat H. Clinton în privinţa unei conduite mai ferme a Rusiei la adresa Iranului: ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a repetat că instituirea unor sancţiuni mai dure ar fi „contraproductivă” în acest moment. Totodată, semnalul pe care Rusia vrea să-l dea cu aceaşi ocazie este acela că decizia preşedintelui Obama de a renunţa la scutul anti-rachetă din Cehia & Polonia nu presupune vreo cedare a Moscovei pe alte subiecte de interes comun ruso-american (vezi text din New York Times). În context, criticile la adresa politicii est-europene şi ruse a administraţiei Obama este de aşteptat să se radicalizeze în tabăra politică a republicanilor.
13/oct/2009 Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?
Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?
Adrian Cioroianu
Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, este într-o vizită de trei zile la Moscova şi are întîlniri cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov (12 octombrie), cu preşedintele Rusiei (13 octombrie), Dimitri Medvedev, şi cu alte oficialităţi locale. H. Clinton speră să obţină sprijinul explicit al Moscovei în a transmite un mesaj ferm Iranului – referitor la programul nuclear al acestui stat. Totodată, dna Clinton şi gazdele sale vor aborda subiectul tratatului bilateral privind reducerea armelor nucleare, care se speră că va fi semnat de B. Obama şi D. Medvedev pînă la sfîrşitul acestui an – în condiţiile în care acordul START din 1991 expiră.
În acelaşi timp, premirul rus Vladimir Putin se află într-o vizită de trei zile în China (12-14 octombrie) – iar luni, 12 octombrie a.c., tocmai s-a anunţat semnarea unor contracte bilaterale în valoare de 3,5 miliarde dolari (în domeniile bancar, construcţii, drumuri şi căi ferate, tehnologie energetică).
Un capitol aparte al vizitei premierului Putin în China ar putea fi o decizie comună ruso-chineză privind instituirea unui „sistem monetar bilateral” care să se bazeze pe rublă şi pe yuan – şi nu pe dolar (sau euro).
Fără îndoială, în măsura în care acest deziderat se va materializa el va alimenta speculaţiile din săptămînile precedente referitoare la un efort comun (unii îl numesc „complot”) de a detrona dolarul ca monedă-etalon a schimburilor comerciale internaţionale (vezi materialul EURAST ).
07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?
Se pregăteşte un complot împotriva dolarului?
EURAST Center
De la finele celui de-al doilea război mondial şi pînă azi, dolarul american a fost moneda de referinţă a mediilor economice mondiale şi, totodată, un simbol – admirat sau contestat – al unei anumite “ordini mondiale”. Dolarul a rezistat Războiului Rece şi încercărilor Kremlinului comunist de a-l sabota, a rezistat şocurilor petroliere şi crizelor adiacente şi, în fine, a părut a fi unul dintre elementele de liant ale globalizării.
Cît timp va mai rămîne astfel? – iată o întrebare din ce în ce mai insistentă. După şase luni – sau chiar şapte, după alte analize – de cădere în raport cu alte monede de referinţă, dolarul american pare la răspîntie. Criza de ansamblu a economiei mondiale, deficitul american în creştere, datoria publică masivă a Statelor Unite dar şi speculaţiile (premeditate?) ale mediilor bursiere din afara SUA pot transforma această lentă scădere a dolarului într-o inflaţie de proporţii.
În paralel, rumori confirmate doar în parte vorbesc despre un atac concertat la adresa Wall Street-ului şi monedei americane: ţările arabe din Golf, alături de China, Rusia, Japonia, Brazilia (după unele surse) şi Franţa (ultima, aparent în numele Uniunii Europene, dar fără un mandat în acest sens) s-ar afla în negocieri pentru imaginarea (deocamdată) a unei monede universale de referinţă alta decît dolarul – una care să aibă ca medie de referinţă valoarea yen-ului japonez, a yuan-ului chinezesc, valoarea monedei euro şi a rublei ruseşti, valoarea aurului, preţul la petrol şi gaze naturale etc.
Ideea nu este nouă. Ea a fost lansată, în primăvara acestui an, de înalţi oficiali chinezi şi a fost de cîteva ori reluată, pe diverse tonuri, de lideri ai sistemului Putin-Medvedev din Rusia (preşedintele Medvedev a amintit subiectul pe 26 septembrie a.c., la conferinţa de presă de după reuniunea G20 de la Pittsburg).
Marţi, 6 octombrie, ziarul britanic The Independent dădea ca certe aceste “întîlniri secrete” între miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor naţionale ale unor state care conspiră tot mai transparent împotriva dolarului.
Ulterior, cîteva dintre statele vizate în articolul britanic au negat alegaţiile. Dar comentariile despre această încercare de prefigurare a unei noi „noi ordini mondiale” continuă. Şi ele în nici un caz nu vor face dolarul să crească.
___________
Cîteva perspective asupra subiectului:
„The U.S. dollar continued its six-month slide Tuesday amid a growing international chorus that wants the dollar replaced – or at least supplemented – as the world’s reserve currency, a move that would end the greenback’s six decades of global dominance. The dollar has come under attack from abroad as the economic crisis has played out, thanks to the Federal Reserve’s decision to flood a seized-up financial system with liquidity last fall. The central bank’s moves likely staved off deflation, but the massive influx of new dollars has devalued existing ones. Foreign nations are worried that the massive U.S. national debt and rising deficits are not being addressed. And though inflation is not yet a concern in the United States, a prolonged slide in the dollar’s value could lead to higher prices for consumers.” – Washington Post, 7 octombrie 2009.
„Investors clamored to buy pretty much anything on Tuesday — as long as it was not the dollar. “Right now it doesn’t give any sign of pulling back significantly,” said James Steel, a commodities analyst at HSBC. “There’s still a worry about the dollar. There’s a latent worry about inflation.” The dollar slipped further against major currencies, continuing a decline that has sent it tumbling 15 percent since early March. The dollar fell to $1.47 against the euro, and the Japanese yen strengthened to 88.83 for every dollar.” – New York Times, 7 octombrie 2009.
„We need to further discuss one of our initiatives, I mean the idea of a greater number of regional reserve currencies. The good news is that this idea is now coming into its own. Nobody is rolling their eyes or saying: „Oh, and why? It is pointless. We have the dollar and the euro. What else do you want? These already cover everything.” Now this idea is finally becoming evident. Another thing is that in order to ensure the establishment of additional reserve currencies or, say, use the ruble as a reserve currency, we need conditions to be ripe and for the ruble to become attractive. This is a challenge for us. But in and of itself this idea has already found a greater number of supporters and is being discussed. ” – preşedintele rus Dimitri Medvedev, 26 septembrie 2009.
„In the most profound financial change in recent Middle East history, Gulf Arabs are planning – along with China, Russia, Japan and France – to end dollar dealings for oil, moving instead to a basket of currencies including the Japanese yen and Chinese yuan, the euro, gold and a new, unified currency planned for nations in the Gulf Co-operation Council, including Saudi Arabia, Abu Dhabi, Kuwait and Qatar. Secret meetings have already been held by finance ministers and central bank governors in Russia, China, Japan and Brazil to work on the scheme, which will mean that oil will no longer be priced in dollars.” – The Independent, 6 octombrie 2009.
„Les attaques contre le dollar se multiplient, y compris dans l’enceinte des assemblées du FMI et de la Banque mondiale qui se terminent mercredi 7 octobre à Istanbul en Turquie. Un billet vert de plus en plus attaqué par les pays émergents qui souhaitent un rééquilibrage vers leurs monnaies. Les rumeurs consistent à dire que la monnaie américaine pourrait être lâchée très rapidement par plusieurs pays émergents, dont la Chine. Ces rumeurs concernent aussi les pays du Golfe qui seraient en train de négocier secrétement la fin du dollar pour acheter du pétrole. Le Qatar, le Koweït et de la Russie ont démenti.” – Radio France International, 6 octombrie 2009.
06/oct/2009 EURAST recomandă: Zbigniew Brzezinski despre relaţia NATO – Rusia
Zbigniew Brzezinski despre relaţia NATO – Rusia şi noile sarcini ale Alianţei:
„The alliance also needs to define for itself a historically and geopolitically relevant long-term strategic goal for its relationship with the Russian Federation. Russia is not an enemy, but it still views NATO with hostility. That hostility is not likely to fade soon, especially if Prime Minister Vladimir Putin becomes president again in 2012. Moreover, for a while yet, Russia’s policy toward NATO – driven by historical resentment of the Soviet defeat in the Cold War and by nationalist hostility to NATO’s expansion – is likely to try to promote division between the United States and Europe and, within Europe, between NATO’s old members and NATO’s new members.” (text integral)
– ZBIGNIEW BRZEZINSKI was U.S. National Security Adviser from 1977 to 1981. His most recent book is Second Chance: Three Presidents and the Crisis of American Superpower.
06/oct/2009 Răceanu – între Ceauşescu şi George Bush Sr.
O mărturie dintr-un stat anormal, din vremuri anormale
(şi cu oameni pe măsură)
Adrian CIOROIANU
Întrebarea fundamentală rămâne aceasta: în ce fel poate fi (re)considerat gestul lui Mircea Răceanu din acei ani ’80, anume de a întreţine o relaţie confidenţială, de un anume tip, cu funcţionari ai ambasadei americane, spre care “scurgea” anumite informaţii? (text integral)
(text publicat ca postfaţă la volumul Mircea Răceanu, Infern 89, Curtea Veche, 2009)
15/sept/09 Adrian Cioroianu: postfaţă la „Infern 89” de M. Răceanu, Curtea Veche, 2009
O mărturie dintr-un stat anormal, din vremuri anormale
(şi cu oameni pe măsură)
Adrian CIOROIANU
Multora dintre cei în viaţă, atunci, în România socialistă, anul 1989 trebuie să li se fi părut de-a dreptul plicticos – aceasta, măcar în cea mai mare parte a lui, cu excepţia câtorva zile din decembrie
Dar nu şi lui Mircea Răceanu. În cazul acestuia lucrurile au stat radical altfel. După cum paginile precedente povestesc, Răceanu, diplomat de carieră (cu 30 de ani de activitate în ministerul român al Afacerilor Externe), a fost arestat pe 31 ianuarie 1989 (după ce cu o lună în urmă i se vânturase prin faţa ochilor şi urechilor posibilitatea unei avansări în carieră!), în luna martie a fost dezavuat (adică “înfierat”) de colegii săi de serviciu, în iulie acelaşi an a fost condamnat la moarte, în luna următoare, august, i-a fost respins recursul (judecat doar de complezenţă), apoi, în septembrie, pedeapsa capitală i-a fost comutată la o condamnare de 20 de ani de închisoare, iar pe 23 decembrie personajul era din nou la el acasă, în mijlocul familiei, eliberat. Eliberat – cum se va vedea – din închisoare, dar nu şi de probleme. Curios şi dramatic destin! Un asemenea an în nici un caz nu l-ai dori prietenilor şi, în general, nici unui semen de care-ţi pasă cât de cât.
Nu un om, ci o societate
Ce se poate spune la finalul unui volum care vorbeşte despre o asemenea experienţă? Poţi să cântăreşti gramajul de obiectivitate al naraţiunii? În opinia mea, nu – pentru că nu poţi cere maximum de echilibru cuiva care trece prin asemenea încercări extreme în decurs de numai câteva luni.
Cea mai evidentă concluzie este ca volumul nu vorbeşte numai despre drama personală a unui diplomat condamnat pentru transmiterea de informaţii confidenţiale unui alt stat cu care între timp România s-a reconciliat cu totul (voi reveni asupra acestei acuzaţii). Nu numai povestea unui om este aici – în confruntarea sa cu un sistem muribund, într-un moment cheie al istoriei europene şi mondiale –, ci mai curând este un fragment din portretul unei întregi societăţi: lumea românească, într-unul dintre cele mai penibile decenii ale evoluţiei[1] sale din secolul XX. Spaime şi anecdote, laşităţi şi disidenţe reale, acte de curaj sau supuneri greţoase – toate acestea, plus altele, se regăsesc în pagină, pe fondul ambiţiei unui dictator îmbătrânit şi încăpăţânat de a ţine în viaţă o fantasmă care se deşira din toate încheieturile sale.
Cartea lui Răceanu vorbeşte în egală măsură despre România imediat ante- şi imediat post-1989. Nu mi-este deloc clar câte enigme desluşeşte acest volum – sau dacă nu cumva el le sporeşte numărul. Aflăm, bunăoară, lucruri reale despre relaţiile româno-americane din ultimii ani ai lui Ceauşescu – ce atingeau, cum spune la un moment dat în carte un diplomat SUA de la Bucureşti, un nivel “precar şi jalnic”. Cum ajunsese acel N. Ceauşescu, cel preţuit altădată de Nixon pentru rebeliunile sale anti-sovietice, un fel de cunoştinţă veche, îndepărtată şi indezirabilă în timpul ultimului mandat al lui Ronald Reagan? – iată o persistentă temă de meditaţie pentru istoricii regimului comunist român. Mărturiile lui Răceanu din acest volum (ca şi din altele ale sale) reprezintă o lectură obligatorie pentru cei ce vor studia relaţiile dintre România şi Statele Unite – din vremea în care predomina adversitatea (mai ales în mintea lui Ceauşescu, supărat că Reagan nu-l primeşte la Casa Albă şi nici nu vine la Bucureşti) şi până în momentul în care, mai aproape de noi, s-a ajuns la actualul parteneriat strategic între cele două state devenite aliate.
Aflăm totodată detalii foarte importante din adevărata istorie a Scrisorii celor 6 (din martie 1989) şi a jocului de orgolii declanşat imediat după 22 decembrie acelaşi an, între protagonişti, în legătură cu acest episod al rezistenţei născute în chiar interiorul PCR. Ca fiu al unor activişti cu vechime ai partidului (dar care “nu a[u] crezut nici o clipă că aici se va ajunge” – cum îi spune autorului, cândva în ultimul deceniu al regimului, propria sa mamă, intrată în PCR din convingere în anii ’30), Mircea Răceanu trăieşte deziluziile inerente acestei nişe sociologice din care făcea parte. Deziluzii pe care alţii, precum Vladimir Tismăneanu, Petre Roman ş.a. le trăiseră la rându-le. Am convingerea că se apropie timpul în care o următoare generaţie de istorici români (adică, studenţii de azi sau de mâine) vor putea face analiza la rece, dezinhibată şi nepartizană, a acestor fii şi fiice de foşti sau actuali (atunci) nomenclaturişti, în relaţia lor cu un regim & sistem care, batjocorind o ţară întreagă, le dezamăgiseră părinţii – adică pe chiar acei oameni care, o vreme măcar, se dăruiseră trup şi suflet cauzei. Când se va scrie acest fragment de istorie, un volum precum acesta al lui M. Răceanu va fi în egală măsură folositor.
Omeneşte vorbind, este oare bine să afli?
O a doua problemă priveşte (dis)confortul oricărui român[2] trăitor în acel deceniu 9 acum, când este pus faţă în faţă cu dosarul său. La scurtă vreme după eliberarea sa, câţiva jurnalişti îi furnizează lui M. Răceanu o stenogramă (oficială şi oficializată) cu reacţiile (controlate politic, bineînţeles) propriilor săi colegi, după arestarea sa, într-o şedinţă de “înfierare” desfăşurată (în martie ’89) în ministerul în care arestatul lucrase până atunci. Dezolant document! Mai apoi află că era foarte posibil ca şi unii dintre cei cu care împărţise celula să fi fost la rându-le informatori ai Securităţii. Tristă constatare!
Pe de altă parte, trebuie să spun că nici reacţia (repet, comandată) a celor de la ministerul de Externe şi nici posibilul joc dublu al puşcăriaşilor din Calea Rahovei nu mi se par surprinzătoare. La ce altceva s-ar fi putut aştepta M. Răceanu? După decenii întregi petrecute într-o societate în care duplicitatea şi dedublarea erau cuvinte de ordine şi strategii de supravieţuire (pentru unii, ele au rămas aidoma până astăzi), ce altceva putea să întâlnească? Este oare paradoxal sau curios că unii dintre cei care-i ceruseră condamnarea la moarte în martie ’89 l-au sunat apoi, în ianuarie ’90, spunându-i că ei mereu au fost de partea lui? Poate într-o ţară normală, dar nu şi în România anilor 1989-’90. Atunci, România nu era un stat normal. Şi pe măsura acestei ţări eram cei mai mulţi dintre cei care trăiam în ea. Iar o ţară anormală, cu oameni alteraţi şi ei, nu pot fi judecaţi după regulile bunului simţ. Aşadar, nu văd nimic inexplicabil în aceste penibile derapări ale naturii umane. Singura întrebare pe care mi-o pun este dacă, psihologic vorbind, astfel de revelaţii (adică aflarea adevărului despre prietenii, cunoştinţele sau rudele noastre de atunci şi eventualele lor relaţii cu poliţia politică a regimului) nu cumva (ne) fac mai mult rău decât bine. După ce am citit câteva volume de istorie pe această temă şi după ce am cunoscut zeci de persoane care au trecut prin acest gen de experienţă, nu am încă un răspuns la această întrebare.
Şi, în paralel cu aceste întristătoare adevăruri despre natura umană (iar unele, despre natura românităţii), nu pot trece peste episoadele de un haz autentic ce pigmentează naraţiunea. Ca într-o tragi-comedie, ca în teatrul absurdului, într-o astfel de tramă cu un om condamnat la moarte se mai regăsesc şi întâmplări precum cea cu Ambasada României din Washington DC care, la mijlocul anilor ’70, primeşte sarcina să strângă date secrete despre construcţia metroului de acolo (v. cap. 4); sau conflictul din autobuz al securiştilor în misiune cu o controloare de bilete zeloasă (cap. 11); sau, spre final (cap. 16), destinul – şi caracterul – de neinvidiat ale judecătorului Gică Ion Popa, cel care în acelaşi an, imparţial ca un personaj al lui Caragiale, i-a condamnat la moarte şi pe M. Răceanu, dar şi pe N. Ceauşescu!
Ceea ce contează
În fine, întrebarea fundamentală rămâne aceasta: în ce fel poate fi (re)considerat gestul lui Mircea Răceanu din acei ani ’80, anume de a întreţine o relaţie confidenţială, de un anume tip, cu funcţionari ai ambasadei americane, spre care “scurgea” anumite informaţii? Potrivit legilor (şi spiritului legilor) din România de atunci, acesta era un act de trădare, iar Răceanu a fost condamnat ca atare. Dar cum se explică misterul ameninţărilor pe care autorul (liber, atunci) le datează în anul 1990? Sau paradoxurile din anii următori, când Răceanu a trecut foarte aproape de redeschiderea procesului? Cum stă situaţia acum?
Mă grăbesc să adaug că acest gen de dezbatere nu ne este propriu în exclusivitate. În toate ţările ex-comuniste din Est în care astfel de cazuri s-au petrecut (şi s-au petrecut în toate, la nivelul diplomaţiei sau la cel al serviciilor secrete – mai ales că cele două domenii mergeau mână în mână), dilema persistă. Este vorba despre acte de trădare şi trebuie considerate – şi condamnate – ca atare şi astăzi? Sau este vorba de acte concrete de opoziţie faţă de un regim ilegitim şi criminal şi trebuie recompensate?
Faptul că între timp acea România pe care M. Răceanu a “trădat-o” nu mai există nu pare a schimba, pentru mulţi, datele problemei. Între timp, România, cum spuneam, are o alianţă solidă şi un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii – adversarul teoretic din 1989. În plus, este cu totul de discutat în ce măsură “secretele” divulgate de Răceanu americanilor au adus atingere poporului român sau unor români în particular (cu excepţia elitei de partid, se înţelege). De ce, atunci, acte precum cel al lui Mircea Răceanu mai lasă loc echivocului sau suspiciunii pentru contemporani de-ai noştri?
Desigur, o astfel de carte nu poate risipi remanenta încăpăţânare a unora de a judeca în alb şi negru, mai ales în domenii (precum acesta) în care tocmai nuanţele intermediare contează mai mult. Dar măcar va mai zdruncina anumite pretinse certitudini. Personal, cred că autorul este legitimat de realitate când susţine că, dacă a trădat pe cineva, atunci “l-a trădat pe trădător”.
Iar “trădător” în fraza precedentă nu înseamnă numai Nicolae Ceauşescu. Cel mai mare trădător din România secolului XX a fost însuşi sistemul comunist: măcar pentru faptul că, mai mult decât oricine şi mai presus de oricare, acest sistem i-a trădat pe toţi cei cu care a avut de-a face – inclusiv pe cei care, aidoma părinţilor lui M. Răceanu sau altor membri ai PCR, au crezut vreodată în el.
A.C.
15 septembrie 2009
(postfaţă la volumul lui Mircea Răceanu, Infern 89, Ed. Curtea Veche, 2009)
[1] Folosesc termenul evoluţie în pur sens cronologic; altfel, sunt suficiente argumente pentru a spune că anii ’80 au reprezentat mai curând o perioadă de involuţie în istoria societăţii româneşti şi chiar a comunismului autohton.
[2] Desigur, polonezii sau bulgarii, maghiarii sau germanii din fosta RDG şi toţi foştii locuitori ai Estului comunizat fac parte din aceeaşi categorie.
04/aug/2009 Noua geopolitică a Turciei de azi
Un fost imperiu cu noi ambiţii – noua geopolitică a Turciei de azi
Adrian Cioroianu
O sală de sport din Ankara – capitala Turciei – la începutul anului 2009. Şi un meci de baschet în care, aproape indiferenţi la evoluţia scorului, suporterii echipei Turk Telecom au început la un moment dat să se descalţe şi să arunce cu pantofii în jucătorii oaspeţi – ai echipei Bnei Hasharon, din Israel. Gestul relua forma de refulare (foarte mediatizată) a unui ziarist irakian împotriva lui George W. Bush. Şi totuşi, protestul galeriei turce nu era unul sportiv – ci politic. Cu doar câteva zile în urmă (pe 27 decembrie 2008), armata israeliană lansase ofensiva din fâşia palestiniană Gaza. Iar oficialităţile turce – în frunte cu premierul Tayyip Erdogan – condamnaseră în termeni duri atacul. Explicaţia: în lunile precedente, Turcia intenţionase să joace rolul de mediator între Israel şi Siria (în dosarul complicat al Înălţimilor Golan, ocupate de Israel), iar atacul israelian din Gaza a luat-o prin surprindere.
În zilele premergătoare ofensivei premierul israelian Ehud Olmert fusese în vizită în Turcia – dar nu spusese interlocutorilor turci nimic din planurile sale. Ceea ce Ankara a interpretat ca fiind o ofensă. În aceleaşi prime zile ale lui 2009, opinia publică din Turcia a reacţionat violent: marşuri de protest împotriva atacului israelian s-au desfăşurat în principalele oraşe ale ţării, iar ministerul local al învăţământului a invitat şcolarii turci să ţină un moment de reculegere în semn de solidaritate cu copiii palestinieni din Gaza.
Apogeul crizei turco-israeliene s-a consumat pe 29 ianuarie a.c.: aflat la Davos, în Elveţia, într-una dintre şedinţele Forumului Economic Mondial, premierul Erdogan a avut un schimb încins de cuvinte cu preşedintele israelian Shimon Peres, după care s-a ridicat şi a părăsit sala. În zilele următoare, Erdogan a declarat că Israelul ar trebui „exclus din Organizaţia Naţiunilor Unite” din cauza „crimelor împotriva umanităţii” pe care le-ar fi comis în Gaza. Uşor de ghicit că gestul său a fost primit cu multă simpatie acasă, în opinia publică turcă. Previzibil, de asemenea, că Erdogan a fost, pentru câteva zile eroul preferat în media arabe.
Acest diferend turco-israelian este surprinzător din mai multe puncte de vedere. Mă voi opri aici la unul: fiecare dintre aceste două state în parte are legături speciale şi favorizate cu SUA. Pe marea tablă de şah, aşa cum se vede ea de la Washington, Israelul este aliatul principal în zona estică a Mediteranei şi în Orientul Mijlociu, iar Turcia este aliatul principal în aria Mării Negre, în Nord-Estul Mediteranei şi în Sudul spaţiului ex-sovietic. Din perspectiva Departamentului de Stat al SUA, Turcia şi Israelul sunt, geopolitic vorbind, complementare şi ambele sunt state-cheie pentru susţinerea intereselor americane în zonele lor. Cu atât mai surprinzătoare, deci, criza dintre ele – agravată la mijlocul lui ianuarie a.c., când ministrul de externe israelian Tzipi Livni ar fi intenţionat să viziteze Turcia, dar ministrul de externe turc Ali Babacan i-a transmis (se pare) că vizita ar fi nepotrivită. Ca unul care i-am întâlnit pe amândoi, ştiu că ambii sunt conştienţi de greutatea fiecărui cuvânt spus – sau auzit. Mai cu seamă incidentul Davos este, cred, momentul în care a devenit vizibilă ceea ce s-ar putea numi noua geopolitică a Turciei. Ea nu a început atunci – ci era deja în curs de câţiva ani. Nu a fost numai o izbucnire temperamentală a premierului – ci o mai largă declaraţie de intenţii.
În primul rând, Turcia a înţeles că drumul său către Uniunea Europeană (în care şi-a oficializat intenţia de a intra din 2005) este mai plin de obstacole decât părea la început. În mod mai mult sau mai puţin deschis, Germania şi Franţa (dar nu numai) se opun primirii Turciei. Desigur, alte state o susţin ¬– precum România. Numai că, să nu ne facem iluzii, glasul României în UE nu are încă aceeaşi greutate cu cel al Germaniei. Iar Turcia ştie acest lucru. La nivelul opiniei publice turce şi/sau europene, situaţia este destul de delicată – şi nu foarte încurajatoare. Potrivit unui sondaj IFOP desfăşurat în septembrie 2008 în 7 state europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie Olanda, Spania), 67 % din cei chestionaţi erau împotriva primirii Turciei în Uniunea Europeană. Desigur, aceste 7 state sunt printre cele mai importante în UE (şi principalii contributori la bugetul Uniunii), dar nu sunt singurele. Sondajul IFOP sugerează o reticenţă în creştere a cetăţeanului mediu din aceste state ale vechii Europe – spre comparaţie, în 2004, un sondaj desfăşurat în Italia, Marea Britanie şi Spania dădea peste 50 de procente ca fiind favorabile invitării Turciei.
În plus, date fiind propriile sale obstacole de parcurs (lărgirea la 27 de membri într-un timp scurt, impasul Tratatului de la Lisabona, criza financiară prezentă etc.), Uniunea ca atare are acum alte priorităţi decât să gestioneze aderarea Turciei într-un viitor apropiat. Ankara simte şi acest lucru. Sondaje similare desfăşurate în toamna 2008 în Turcia arată că procentajul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană este şi el în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, s-ar spune, cu pesimismul în creştere al turcilor: în 2008, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană.
Din această perspectivă poate fi interpretată o recentă schimbare în guvernul Turciei. Ca ministru de Externe, în locul euro-optimistului Ali Babacan a venit euro-pragmaticul Ahmet Davutoglu. Rocada poate semnala alte priorităţi în politica externă a Turciei. La începutul lui iulie a.c., proaspătul ministru Davutoglu a făcut o vizită şi în România. Diplomaţi din MAE român mi-au confirmat că discuţia sa cu omologul de la Bucureşti a fost foarte aplicată şi, practic, el a sugerat anumite teme regionale pentru diplomaţia română. Într-un interviu dat aici (vezi Adevărul, 6 iulie a.c.), Davutoglu a repetat că vede problema palestiniană ca fiind „mama tuturor problemelor [din Orientul Mijlociu]” şi a opinat că „dacă rezolvăm chestiunea palestiniană, multe probleme regionale şi chiar globale se vor rezolva”. Era nu numai o constatare, ci şi un memento: experimentat în politica zonei şi cunoscător al istoriei recente, Davutoglu a dat astfel de înţeles că România de azi este departe de acea Românie a anilor ’70, care media – uneori cu succes – între israelieni şi arabi.
(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 8, august 2009)
26/ian/2009 Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?
(… şi în ce anume să o schimbe?)
Obama şi marea provocare din faţa Americii
Adrian Cioroianu
De la foşti colegi din Externe din Bucureşti şi până la foşti colegi de şcoală generală din Craiova, ceva lume m-a întrebat în ultima vreme ce se va întâmpla pe mai departe cu Barack Obama, noul preşedinte al SUA. M-am eschivat, sub pretextul că pot vorbi mai uşor despre trecut decât despre viitor, şi n-am dat un răspuns ferm. În schimb, am primit eu însumi multe ipoteze foarte categorice: ba că va reuşi în tot ce a spus, pentru că e simpatic şi deştept; ba că-l vor împuşca şi pe el, ca pe Kennedy; ba că va fi foarte bun pentru ţări ca România; ba că va fi mai slab decât Bush Jr. în privinţa relaţiilor cu Rusia. Aproape tot românul a avut, în aceste ultime zile, opinia lui despre preşedintele Obama. Ceea ce mi se pare îmbucurător – este dovada cea mai clară că lumea e tot mai mică (ceea ce ştiam deja) şi că românii sunt tot mai interesaţi de lumea în care trăiesc (ceea ce-i îmbucurător, dată fiind tembelizarea promovată adesea de televiziuni).
Două crize: una financiară, alta de imgine
Dar ceea ce se vede mai puţin clar din România este că noul preşedinte american are pe primele file ale agendei sale nu una, ci două mari priorităţi. Una este criza financiară, evident. Noua administraţie trebuie să refacă încrederea cetăţeanului american în bănci, în bursă şi în economia naţională. Printre atâtea incertitudini legate de această criză, un lucru e cert: dacă Statele Unite vor depăşi criza, întregii lumi îi va fi mai uşor s-o facă.
Dar cea financiar-economică nu este singura criză din faţa noului preşedinte. El a mai moştenit una, cel puţin la fel de gravă: o criză de imagine a Americii în lume. În multe locuri de pe mapamond, legenda pozitivă a Americii a intrat în declin. Cea mai mare putere a lumii de azi, care are arsenalele cele mai vaste şi mai moderne, care poate trimite trupe în orice punct de pe hartă şi care testează în laboratoare arme care ieri erau butaforie prin filme SF, această mare şi măreaţă ţară are totuşi călcâiul ei vulnerabil. Îndeajuns de puternică încât, la nevoie, să impună celuilalt justeţea unei idei, America a ajuns deficitară în ceea ce savanţii numesc soft power – adică acele instrumente prin care îl convingi pe celălalt că o idee este justă.
Mereu în ultimele două secole America a avut o legendă preponderent pozitivă. Celor rămaşi, oriunde în lume, fără speranţe, America le-a mai oferit o şansă. Celor supuşi fărădelegii pe pământul natal, America le-a dat libertăţi şi legi. Un calic din Irlanda, un paria din India, fiul de iobag din Transilvania, orfanul din Kyoto sau flămândul din Sicilia, cu toţii, odată ajunşi în America, au devenit cetăţeni şi au primit cel mai mare bun dintre toate: dreptul de a-ţi căuta propria fericire. În războaiele mondiale, America a fost de partea Binelui şi a trimis în luptă soldaţi tineri, grămezi de bani şi munţi de conserve. În războiul rece, America a fost tot de partea cea bună şi a pus la bătaie unde radio, vedete de celuloid şi alte grămezi de bani. Pe scurt, unde a fost America acolo a fost cauza cea dreaptă. Românii au simţit asta – deşi, prin labirintul istoriei, ei nu au fost mereu alături de America. În anii ’40, părinţii şi bunicii noştri se rugau la icoane ascunse „să vină americanii”, să ne scape de Hitler şi, mai apoi, de Stalin. În anii ’80, generaţiei mele de tineri utecişti i se vorbea pe larg despre şomajul din SUA, despre cursa înarmărilor şi despre indicii criminalităţii din Harlem. Şi totuşi, nouă ne era dragă America, pentru că ea ni se părea a fi, înainte de toate, ţara blugilor trainici, a filmelor cu John Wayne şi a posterelor cu Pamela din serialul Dallas.
Studenţii văd azi o altă Americă
Însă pentru mulţi dintre tinerii lumii de azi, America este, înainte de toate, jandarmul mondial. În primii ani ’90, întâlneam tineri italieni, francezi sau greci care-mi spuneau că America nu mai este de partea bună a istoriei. Acum întâlnesc frecvent studenţi români care spun acelaşi lucru. Şi unora, şi altora le-am răspuns să stea liniştiţi şi-o să le treacă (din păcate, acest gen de frondă anti-tot trece odată cu vârsta). Studenţilor români le mai spun că fără acest jandarm (când el a purtat chipul lui Bush Jr.) România nu ar fi fost membră NATO. Dar nu ştiu pe câţi am convins. America nu are nevoie de alibiuri – ci de un vis suficient de frumos încât din el să încolţească o nouă legendă pozitivă.
Drept care cred că cea mai grea sarcină pentru Obama aceasta va fi: să reîmpace lumea cu America şi să refacă încrederea lumii în valorile americane. Şi mai cred că toată ceremonia de la Washington, din 20 ianuarie a.c., a fost o uriaşă demonstraţie de soft-power. Mulţi au fost intrigaţi de cei 170 de milioane de dolari cheltuiţi pentru eveniment – pe timp de criză! Nu; suma n-a fost o cheltuială, ci o investiţie: în a se demonstra că America nu este un jandarm obtuz, ci ţara în care după jurământul preşedintelui apare la microfon o poetă şi recită din creaţia proprie; ţara în care în onoarea primului preşedinte de culoare cântă un cvartet alcătuit din patru muzicieni americani din care unul era de etnie evreu, unul era japonez, unul latino şi altul afro. Obama a jurat pe Biblia din 1861 a lui Abraham Lincoln şi alţi doi pastori – unul alb, altul de culoare – s-au rugat pentru el şi pentru America. Alţi patru foşti preşedinţi americani erau de faţă – ca să arate că America e unită. Totul, în faţa a 2 milioane de cetăţeni veniţi from coast to coast ca să vadă evenimentul cu ochii lor. Un eveniment ale cărui detalii au fost premeditate în amănunt – mai puţin, poate, încăpăţânarea frumoasă a noului preşedinte de a merge apoi pe stradă, la pas, spre disperarea badigarzilor, pentru a-şi saluta concetăţenii.
Uneori îmi spun că e de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor.
__________________________________
text publicat, într-o variantă restrînsă, în revista „Scrisul românesc”, nr. 2, februarie 2009
EURAST Center Bucureşti ●
►►►◄◄◄
În curând, rezultatele concursului
Recunoaşteţi personajul/personajele?
(termenul pentru trimiterea răspunsurilor a expirat!)
►►►◄◄◄
W H A T ’s H O T
● Lansare „Doar adevărul” de Anna Politkovskaia la Târgul de Carte Bookfest 2011
● În cel mai recent număr al revistei Dilema veche (nr. 380, 26 mai 2011), Adrian Cioroianu scrie despre un fragment de lume arabă, văzută la ea acasă – în Qatar.
►►►◄◄◄
CARICATURA & comics de duminică
(01 – 2 mai 2010) – (02 – 9 mai 2010) – (03 – 16 mai 2010) – (04 – 23 mai 2010) – (05 – 30 mai 2010) – (06 – 6 iunie 2010) – (07 – 13 iunie 2010) – (08 – 20 iunie 2010) – (09 – 27 iunie 2010) – (10 – 4 iulie 2010)
►►►◄◄◄
Centrul de Studii Europene şi Eurasiatice (European & Eurasian Studies – EURAST Center) este un proiect academic iniţiat de Adrian Cioroianu – Dr. în Istorie, profesor universitar la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, fost ministru al Afacerilor externe (2007-2008). EURAST Center şi G E O P O L I T I K O N Blog sunt dedicate analizei politice şi geopolitice a Rusiei, spaţiului ex-sovietic şi Eurasiei în relaţiile lor cu statele Uniunii Europene şi cu Occidentul generic. Şi nu numai atât… (adrese de contact & mesaj pentru toţi corespondenţii G E O P O L I T I K O N & EURAST)
►►►◄◄◄
● Fără complexe, despre contexte – cărţile, de bine şi de rău: Adrian Cioroianu despre volume semnate de: Lavinia Betea (coord.)… Lucian Boia… Boris Buzilă … Pavel Câmpeanu… Gheorghe E. Cojocaru… Silviu Curticeanu… Eugen Denize (†)… Dan Dungaciu … Dinu C. Giurescu … Mihaela Grancea … Václav Havel … Steve LeVine … Zoe Iustina Martin & Ion Irimescu… Nicolae Răzvan Mitu… Mircea Morariu… Florin Müller (coord.)… Bogdan Murgescu… Dumitru Popescu… Radu Portocala (coord.)… Victor Sebestyen… Oleg Serebrian
►►►◄◄◄
Adrian Cioroianu: Poveşti suprapuse în Dilema veche:
ps 445 – Reabilitatea postumă a dlui Goe (Dv 321, 08 apr. 2010) ●● ps 446 – Un măr, un glonţ şi-un kil de heroină (Dv 322, 15 apr. a.c.) ●● ps 447 – Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski (Dv 323, 22 apr. a.c.) ●● ps 448 – Singurul supravieţuitor al Golaniadei (Dv 324, 29 apr a.c.) ●● ps 449 – Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova (Dv 325, 06 mai a.c.) ●● ps 450 – O autentică stăpînă peste bucate (Dv 326, 13 mai 2010) ●● ps 451 – Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău? (Dv 327, 20 mai 2010) ●● ps 452 – Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul (Dv 328, 27 mai 2010) ●● ps 453 – Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii) (Dv 329, 03 iunie 2010) ●● ps 454 – Mă autodenunţ (Dv 330, 10 iunie 2010) ●● ps 455 – Un „prinţ” din Levant îndrăgind caterinca… (Dv 331, 17 iunie 2010) ●● ps 456 – Moartea unui simbol al umbrei româneşti (Dv, 332, 24 iunie 2010) ●● ps 457 – Victoria finală a lui Dan Diaconescu (Dv, 333, 01 iulie 2010) ●● ●●
►►►◄◄◄
● EURAST recomandă: revista Scrisul românesc, nr. 1 (77), ianuarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 2 (78), februarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr 3 (79), martie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 4, (80), aprilie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 5 (81), mai 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 6 (82), iunie 2010 ● revista Timpul, nr. 1/ ianuarie 2010 ● revista Timpul nr. 2/februarie 2010 ● revista Timpul, nr. 3 / martie 2010 ● revista Timpul, nr. 5 / mai 2010 ● revista Suplimentul de cultură, nr. 259/2010 ● revista Journal for the Study of Religions and Ideologies, volume 9, no. 25, Spring 2010 ● revista Foreign Policy România nr. 15, martie – aprilie 2010 ● revista Foreign Policy România, nr. 16, mai-iunie 2010 ● ● ●
►►►◄◄◄
Arhiva G E O P O L I T I K O N
● Joi, 24 iunie a.c., ora 19.00, postul Radio France International (FM 93,5 la Bucureşti) propune o emisiune (moderată de Luca Niculescu) despre starea democraţiei în Rusia de azi. Invitaţi: Mircea Vasilescu şi Adrian Cioroianu. (detalii)
(înregistrarea video-audio a emisiunii)
Teme & teze G E O P O L I T I K O N
● Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi
(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7) – (5/7)
● Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României
(1/5) – 2/5
● Invitaţie la “Cântece de Crăciun” (plus “Visul lui Machiavelli”!) la Craiova
● O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!
● 28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS
● 26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a.
● 25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania
● 24/sept/2010 “Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti
● 23/sept/2010 O propunere pentru noua conducere a TVR
● 20/sept/2010 Competiţia culturală româno-rusă la Chişinău
● 19/sept/2010 Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn
● 18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat
● 18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia
● 17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)
● 16/sept/2010 Cum ajungi în Cosmos, via Chişinău
● 16/sept/2010 Bedros Horasangian: Note pe marginea actualităţii internaţionale
● 26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)
● 25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)
● 08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti
● 07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei
● 06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)
● 01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene
● 30/iun/2010 Detalii din dosarul celor 11 americani suspectaţi de spionaj pentru Rusia
● 29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Nişte fete”, de Neil LaBute
● 27/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: nici filmele de succes nu mai sunt ce au fost!
● 25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2) – (2/2)
● 25/iun/2010 Rusia: justiţie, “oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (1/2) – (2/2)
● 24/iun/2010 Dragoste, voce şi destin de femeie – intelectuali şi muzicieni în comunism
● 23/iun/2010 Preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii
● 23/iun/2010 “Dilema veche” scoate pe piaţă un număr dedicat stării democraţiei în Rusia
● 21/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Ce face Congresul?” de Ődön von Horváth
● Vine vacanţa – drept care EURAST Center & Curtea Veche Publishing vă propun un concurs inedit!
● 20/iun/2010 Conflictul israelo-palestinian: o “neverending story”? Şi totuşi, acum 30 de ani…
● 20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul “Mavi Marmara” ?
● 19/iun/2010 Rusia schimbă tonul – şi se străduieşte să atragă investiţii străine
● 17/iun/2010 Poveşti din “Dilema veche”: un autodenunţ ca la carte
● 17/iun/2010 Geopolitica sportului: “când totul merge rău, ne rămâne fotbalul”
● Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)
● 16/iun/2010 Un subiect controversat: cine a greşit pe 31 mai a.c. – Turcia sau Israelul?
● În Kîrghîstan, ambele părţi în conflict invită Rusia să se implice
● Deportările staliniste din iunie 1941 din actuala R. Moldova
● Tulburări etnice (provocate?) răvăşesc Kîrghîstanul
● Cronică de teatru: “Uciderea lui Gonzago” – de Nedialko Yordanov
● File din istoria alternativă a României – se făcea că pe 13 iunie 1990…
● Despre “finlandizarea vecinătăţii estice”
● Poveşti din “Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)
● Ediţia 2010 a Salonului Internaţional de Carte Bookfest
● “Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista “Irizări” a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova (1/2); (2/2)
● Cronică de teatru: ODISSEYA, după Homer, în regia lui Tim Carroll
● Republica Moldova – efectele raportului Comisiei Cojocaru
● Dacă e duminică, e comics: despre meseriile occidentale, de ieri şi de astăzi!
● Istoria Iranului în alb şi negru: invitaţie la lansarea unui roman grafic – o premieră în România!
● Despre Piaţa Universităţii, mineriade… şi ce făcea Moscova în acel timp (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● “Matrioşka” în vizită în Oltenia… la Târgu Jiu
● Povestiri din “Dilema veche”: la 30 de ani de la moartea lui Iosip Broz Tito
● Despre dosarul CNSAS al lui Adrian Marino + un foarte bun interviu cu Herta Müller
● Rahan – eroul bidimensional ce străbătea lumea la pas (plus copilăria noastră)
● Cadou de Ziua copilului (din fiecare): un desen animat & un interviu în temă
● Transnistria – ghiuleaua rusească de la glezna Republicii Moldova (1/3); (2/3); (3/3)
● E duminică, e comics: despre cine munceşte în familia europeană
● Geopolitica muzicii pop: concursul EUROVISION
● Propaganda care contaminează, totuşi
● Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Vitalie Ciobanu despre problema transnistreană a Republicii Moldova (RFE/RL)
● Povestiri din “Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?
● Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3); (2/3); (3/3)
● Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Cronica de teatru: “Sufletul – puncte de vedere”, de Dimitre Dinev
● Rusia şi NATO: să ne aşteptăm la o schimbare de paradigmă? (răspunsul revistei “The Economist”)
● Dacă e duminică, e comics: din nou despre criza euro (şi a Europei)!
● Rusia, ca un Hamlet cu milioane de chipuri (1/3); (2/3); (3/3)
● O iniţiativă lăudabilă: “AER de carte… la Palat”
● Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate
● Dezbatere “Foreign Policy România” la Craiova
● Cronica de teatru: “Opera de trei parale”, la Nottara – o reuşită (doar) parţială
● Un reportaj “la cald”: prezentul incomod din Republica Moldova
● Unde începe (şi unde se termină) Europa Centrală?
● Moştenirea politică a lui Lech Kaczynski
● Mult simbolism, puţine speranţe? – Vizita premierului turc Erdogan în Grecia
● Dacă e duminică, e comics: Europa a început (şi poate se termină!) în Grecia!
● Vizita la Bucureşti a secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen – interviu
● Impactul zilei de 9 mai (a.c.) asupra politicii de la Chişinău
● “Rusia şi Ucraina îşi finisează calul troian transnistrean”
● Poveşti din “Dilema veche”: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova
● “Premieră istorică” în Marea Britanie: conservatorii şi liberal-democraţii la guvernare
● Din nou despre competiţia Nabucco – South Stream
● Imagini de la parada de 9 mai (a.c.) din Piaţa Roşie, Moscova
● Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (1/4); (2/4);(3/4);(4/4)
● Revenim asupra contractului Kiev – Moscova privind flota rusească la Marea Neagră
● Cronica de teatru: “PYRAMUS & THISBE 4 YOU”, la Teatrul Odeon din Bucureşti
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul, din nou (!)
● Putin şi Medvedev, kazaciok şi “Deep Purple”
● Scindarea unei ţări în inima Europei? Belgia, azi (dar mâine?)
● Poveşti din “Dilema veche”: Memento – la 20 de ani de la începutul Pieţei Universităţii – 1990
● Festivalul Internaţional SHAKESPEARE, la Craiova şi Bucureşti
● O vară fierbinte pentru Europa. Criza euro = criza UE?
● Rusia – sau despre miturile care nu se lasă uitate (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Elling”, la Teatrul de Comedie din Bucureşti
● Preşedintele R. Moldova merge la Moscova, dar nu va asista la parada de 9 mai
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul (!)
● Oligarhii ruşi cumpără (la propriu) ziare europene
● Mihai Ghimpu la Bucureşti – declinul sau apogeul AIE?
● “The Economist” despre criza euro şi despre alegerile din Marea Britanie
● O carte despre teoria (şi practica politică a) “moldovenismului”
● Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia
● Poveşti din “Dilema veche”: Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski
● Presa europeană despre acordul Rusia – Ucraina privind baza navală din Crimeea
● Cronica de teatru: Maxim Gorki, din nou la Bucureşti
● Scandalul din Parlamentul Ucrainei – şi consecinţele pentru România, R. Moldova, Marea Neagră
● De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● De la tratatul START la pădurea Smolensk: cu ochii spre Est (1/2); (2/2)
● Este bine sau nu ca Republica Moldova să participe cu soldaţi la parada de 9 mai de la Moscova?
● Rusia şi terorismul cecen: pumnul sau palma? (1/2); (2/2)
● Poveşti din “Dilema veche”: De la zeiţele Greciei la sinucigaşele Ceceniei
● Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (1/3); (2/3); (3/3)
● Conferinţa internaţională de istorie de la Chişinău, 21-23 aprilie a.c.
● Chiar şi după moarte, Lech Kaczynski a mai stârnit o polemică: locul înmormântării sale
● Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● Ceremonia funerară dedicată ex-preşedintelui Kaczynski – emisiune Realitatea TV
● Greşelile de astăzi se vor răzbuna mâine – prof. univ. Zoe Petre despre noua Lege a Învăţământului
● Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria
● Despre răul banalizat, despre Cecenia şi despre Natalia Estemirova
● După primul tur al alegerilor din Ungaria
● O emisiune TVR1 despre consecinţele accidentului de la Smolensk
● După summit-ul pentru securitate nucleară de la Washington
● Poveşti din “Dilema veche” (PS nr. 445): Reabilitatea postumă a domnului Goe
● La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Un articol exemplar din presa poloneză despre relaţiile dintre Varşovia şi Moscova
● Cea de-a IV-a şedinţă a Consiliului Consultativ al MAE
● Despre Lech Kaczynski, văzut mai de aproape – şi despre politica Poloniei, acum
● O emisiune TV despre teribilul accident în care a fost implicat preşedintele polonez Kaczynski
● Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Cronica de artă: despre artistul Samy Briss
● Semnal editorial: un autor român despre civilizaţia şi (geo)politica Islamului
● Din istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri bulgari şi sârbi
● Cronica de teatru: “Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern
● “Bătălia pentru simboluri” din R. Moldova
● “The Economist” despre (printre altele) relaţia dintre România şi Republica Moldova
● Spoturi TV “Dilema veche” la relansare (1); (2)
● Aprilie 2009 – 2010 : un an de la protestele tineretului din Republica Moldova
● O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre “memoriile” lui Adrian Marino
● Magistraţii români în postcomunism (1/2); (2/2)
● O masă la Ramallah – va fi vreodată pace sub măslini?
● Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski
● Fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani
● Lansarea la Bucureşti a ultimei (!) cărţi a Annei Politkovskaia (+ cronică de carte)
● Atentat cu explozii în staţii de metrou din Moscova, 29 martie 2010 (text şi video CNN); (ipoteză privind atentatele – Gabriela Ioniţă); (cel mai dur atentat din ultimii 6 ani + cronologie); (NY Times: un test pentru premierul Putin); (The Economist: o tragedie rusească + harta)
● O hartă animată a istoriei religiilor
● Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB
● Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David
● Detalii de la evenimentul semnării noului tratat SUA – Rusia
● Pe 8 aprilie 2010, la Praga, a fost semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară
● Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia
● Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare
● Geopolitica muzicii: despre moştenirea lui Wagner şi festivalul de la Bayreuth
● Cutia Pandorei a anticipatelor în Republica Moldova
● O scrisoare deschisă pe adresa Prim-ministrului E. Boc şi a Ministrului Educaţiei, D. Funeriu
● Diferiţi sau aidoma? Biopolitica în România interbelică
● La Paris, conferinţă UNESCO – CIRET – ICR dedicată filozofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco
● Geopolitica muzicii & VIDEO de weekend: PolonO-zone, “Dragostea din tei”
● Două decenii de la conflictul etnic din Târgu Mureş, din martie 1990
● “Revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia “South Stream” – Nabucco – Nord Stream
● “Votul de aur” şi reforma constituţională în R. Moldova
● Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (1/3); (2/3); (3/3)
● Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic
● Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● Ce a scos la iveală “duelul” instituţional dintre Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu
● Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2); (2/2)
● Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie? (1/2); (2/2)
● O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Teledon la TVR pentru campania “Europa liberă, aici!”
● Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timişoara(+ invitaţie)
● Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut
● Analiză asupra modificării prin referendum a Constituţiei Republicii Moldova
● Anneli Ute Gabanyi despre situaţia din Republica Moldova
● Dezbatere la GDS – Premiu pentru Societatea Timişoara (invitaţie); (detalii)
● Cronica de artă: despre Dimitrie Berea
● Geopolitica iubirii: de 8 martie, un cadou în cuvinte cititoarelor noastre
● Adevăraţii câştigători ai Premiilor Oscar din acest an (!)
● Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică”
● In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova
● Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2); (2/2)
● Cronica de artă: Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut
● Geopolitica iubirii: un dialog despre dragoste cu Alexandru Paleologu
● Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, ”Germanofilii” (Adrian Cioroianu); (Mircea Morariu); (Marius Baloş)
● O carte dedicată istoriei cooperativizării pământurilor în Oltenia
● Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?
● Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2); (2/2)
● Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?
● Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR
● Despre posibilitatea apariţiei unui alt partid de stânga în România (!)
● O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei
● Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici
● Rolul “doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran
● Dilemele regionale ale scutului american
● Dansând cu ruşii – România în South Stream
● Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit “Izvestia”
● VIDEO: Armenia la “Eurovision”
● Cazul lui “Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi
● Ianukovici: “Nu sunt omul Kremlinului” – interviu CNN
● Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) – (1/2); (2/2).
● Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria
● “Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev – (1/2); (2/2).
● Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu – (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6).
● O poveste duminicală cu urşi (fără nici o legătură cu Rusia!): (1/2)
● Politica imaginii: mode, stiluri, aparenţe
● România priveşte Estul de sub scut
● “The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei
● Vânzarea de nave franceze “Mistral” către flota rusă: o provocare pentru NATO
● Scandalul Blackwater şi noua administraţie americană
● Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?
● România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom
● Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?
● Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte
● Ucraina după alegeri – consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici
● Politica Rusiei în Caucazul de Nord (1/2); (2/2)
● Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – G. Onofrei în dialog cu A. Cioroianu (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● George Friedman – predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului de la Haga cu România (1/2); (2/2)
● România în scutul antirachetă al SUA
● O nouă carte despre revoluţia est-europeană din 1989 – Sebestyen
● “Dosarul Mistral” – contractul de armament dintre Rusia şi Franţa (1/2); (2/2)
● “Matrioşka” în vizită la Iaşi – cum a fost
● “Societatea Timişoara” propusă pentru premiul GDS pe 2009
● Cea mai mare provocare a României liberale
● Relaţiile dintre România şi R. Moldova – două analize
● VIDEO – Efectele globalizării (4) – “Let it be”, cover sovietic
● VIDEO – Efectele globalizării (3) – “Let it be”, cover rusesc marinari
● Marea schismă modernă: ce se vede vs. ce nu se vede (1/2); (2/2)
● VIDEO – Efectele globalizării (2): “Yesterday”, cover la balalaika
● VIDEO – Efectele globalizării (1): “Yesterday”, cover rusesc
● Alegeri în vecini, criză acasă – ce spune tînara generaţie de români
● VIDEO – Hugo Chavez despre cutremurul din Haiti – teoria conspiraţiei
● Vineri 29 ianuarie 2010, “Matrioşka” merge în vizită la Iaşi
● Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4); (2/4); (3/4); (4/4).
● Despre relaţia R. Moldova – Ucraina în prezent
● Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti (1/2); (2/2).
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: predicţii pentru secolul XXI
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: Orientul Mijlociu 2010-2020
● Revoluţia română din 1989: viciile şi virtuţile normalităţii sociale (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5).
● Câtă Moldovă şi câtă Rusie în politica UE?
● Remember George Şerban – Proclamaţia de la Timişoara
●Alegerile din Ucraina, primul tur: 17 ianuarie (analiza EURAST); (analiza Newsweek); (analiza Le Figaro); (analiza The Economist); (analiza RIA Novosti); (reportaj video RFERL)
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?
● EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010
● Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (1/6), (2/6), (3/6), (4/6), (5/6), (6/6).
● Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală
● Revoluţia din 1989 în imaginile mele
● (Recapitulare) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?
● Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean
●(Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?
● Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene
● Cititorii au decis: TOP 10 – Cele mai populare articole GEOPOLITIKON, din anul 2009
● N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani: artistul Ion Irimescu şi Conducătorul
● “Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă un mal al incertitudinii”
● Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei “Foreign Policy”
● “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare
● “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?
● Anul acesta Canada-i la putere!
● La mulţi ani domnului profesor Cioroianu… Adrian Cioroianu!
● Cărţile “Istorie, eroi, cultură politică” şi ”Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu comentate de: Bogdan Barbu… Simona Deleanu… Ioana Cristea Drăgulin… Mircea Morariu… Constantin Romulus Preda & Radu Cupcea… Ştefan Stănciugelu…
● Comunismul şi cel care a trăit iluzia – Pavel Câmpeanu
● Medvedev & Putin satirizaţi: libertatea presei sau operaţiune de PR?
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 în Rusia: (1/3); (2/3); (3/3)
● EURAST recomandă: predicţii geopolitice pentru următorul deceniu!
● Ce ne-a (re)adus revoluţia est-europeană din 1989?
● Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în Istorie
● Acum 30 de ani, URSS atacau Afganistanul. Azi, NATO & SUA pot învăţa ceva din istorie?
● Revoluţia română, serviciile secrete & Ion Iliescu (1/2); (2/2)
● Egor Gaidar – arhitectul & victima politică a reformei capitaliste din Rusia postsovietică
● Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (1/7); (2/7); (3/7); (4/7); (5/7); (6/7); (7/7)
● Fostul ministru de externe israelian, dna Ţipi Livni – subiect al unui ordin de arestare?
● Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România
● Nicolae Ceauşescu şi destinul (da, N.C. credea în steau sa norocoasă!)
● Caramitru şi Dinescu au aflat ultimii despre executarea soţilor Ceauşescu
● Turcia – o nouă politică externă “imperială”?
● Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?
● Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte
● R. Moldova pe pilot automat după eşecul numirii unui preşedinte
● Discursul Nobel al preşedintelui Obama: “Ne pierdem noi înşine…”
● Revoluţia din 1989, România – camuflaj pentru Securitatea lui Ceauşescu?
● Secera şi ciocanul, muncitorul şi kolhoznica – din nou pe piedestal
● România – cu doi preşedinţi, Republica Moldova – cu niciunul
● Niall Ferguson despre destinul Americii ca mare putere
● După 20 de ani – interviu cu Adam Michnik
● Cum “pescuieşte” Rusia în apele politicii de la Chişinău
● Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu
● Obama anunţă noua strategie a SUA în Afganistan
● A. Păunescu şi A. Cioroianu despre criza actuală (ziua 1); (ziua 2); (ziua 3); (ziua 4); (ziua 5); (ziua 6); (ziua 7).
● Documente valide & erori penibile despre Nicolae Ceauşescu
● Vladimir Putin merge la Paris pentru cumpărături de lux
● Imaginea reală a României în lume (I) – index prosperitate
● Imaginea reală a României în lume (II) – index corupţie
● Cît de româncă este Herta Müller?
● Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere (I & II)
● Puterea spiritului: Neagu Djuvara & Nicolae Manolescu
● Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie în România
● O mare dilemă de Thanksgiving în America!
● O istorie antropologică a culorilor
● Enigma discursurilor din campania prezidenţială din România!
● Din ce anume sînt făcute revoluţiile?
● După Războiul rece – dacă şi ce fel de conflicte ar mai putea urma? (partea I-a); (partea a II-a); (partea a III-a)
● Creşterea imigraţiei în Europa va încuraja politic dreapta extremă?
● Barack Obama nu participă la aniversarea căderii Zidului de la Berlin
● Despre noua doctrină militară a Rusiei
● Mihail Gorbaciov despre anul de graţie 1989
● Contractul de armanent dintre Rusia şi Franţa
● Nicolae Ceauşescu devenit agent de publicitate
● Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal
● Vizita lui Joe Biden în România
● Rusia, Uniunea Europeană şi proiectul Nabucco
● Ceauşescu şi generaţia “decreţeilor”
● O nouă “resetare”: Marea Britanie & Rusia depăşesc “impasul” Litvinenko?
● Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (1/3); (2/3); (3/3)
● Good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est
● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani?
● Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018
● Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?
● Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?
● Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?
● Fotbalul ca istorie: in memoriam Ion Oblemenco
● Dinastia de istorici Giurescu
● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători?
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N & EURAST recomandă:
* Spectacol literar-artistic de Crăciun la Teatrul „Elena Teodorini” din Craiova – sâmbătă, 18 decembrie a.c., ora 18.00. Detalii
● În numărul 346 al revistei Dilema veche (datat joi, 30 septembrie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre situaţia de azi a foştilor deţinuţi politici, în virtutea noilor reglementări legale care-i vizează.
● În numărul 7/2010 al revistei Scrisul românesc (datat iulie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre Rusia, care a reînvăţat să zâmbească…
● Perspective avizate asupra relaţiilor dintre Rusia & spaţiul ex-sovietic şi SUA & NATO & Uniunea Europeană: Zbigniew Brzezinski… Dan Dungaciu… Piotr Dutkiewicz… Naina Elţîn… Niall Ferguson… Susan Glasser… Mihail Gorbaciov… Nikolas K. Gvosdev… François Hauter… Vaclav Havel… Tony Judt… Michael Meyer… Adam Michnik… Vladimir Socor… Filip Vârlan…
● Radio France International & Dilema veche vă propun aici emisiunea “Punerea pe gânduri” din 04 martie a.c. (realizator: Luca Niculescu), având ca temă Actualitatea lui Marx? şi găzduindu-i ca invitaţi pe Mădălina Şchiopu, Mircea Iorgulescu şi Adrian Cioroianu.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Chestionar G E O P O L I T I K O N:
Rezultatul întrebărilor precedente:
● Va reuşi Parlamentul Republicii Moldova pînă pe 10 decembrie a.c. să aleagă un nou preşedinte al Republicii? DA, va reuşi: 32%; NU, şi se va ajunge la alegeri anticipate: 68%. ● Credeţi că în următorii 5 ani va fi detronat dolarul ca monedă-etalon a comerţului internaţional? DA: 48 % – NU: 52% ● Va obţine Rusia dreptul de a organiza Campionatul Mondial de Fotbal din 2018? DA: 68% – NU: 32% ● Este meritat Premiul Nobel pentru Pace acordat preşedintelui Barack Obama? DA: 57% – NU: 43% ● Credeţi că Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, lansat pe 7 mai a.c., este o şansă sau o amăgire pentru statele vecine Rusiei (R. Moldova, Ucraina, Georgia ş.cl.)? O şansă: 64% – O amăgire: 36%
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
● BIS DAT, QUI CITO DAT : ●●● M. Britanie urmează SUA în resetarea relaţiilor cu Rusia? ●●● Cunoaşteţi numele unui ex-preşedinte european proverbial printre prieteni prin faptul că-şi rătăcea brichetele? ●●● Viaţa de după roman a eroului literar Taras Bulba ●●● Există o strategie good cop – bad cop în relaţia SUA cu Rusia? ●●● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani? ●●● Ştiaţi că nu de mult comuniştii din Rusia i-au scris o scrisoare cântăreţei pop Madonna? ●●● Laureata Nobel Herta Müller este româncă sau nu? ●●● Fotbal şi geopolitică: Va obţine Rusia organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2018? ●●● Care-i legătura dintre Barack Obama şi Pamela Ewing din serialul Dallas? ●●● Fotbal şi istorie: volum în curs de apariţie despre Ion Oblemenco, coordonat de Ion Jianu, autorul unui volum despre scrisoarea celor 6, din martie 1989… ●●● A greşit sau nu Barack Obama anulând scutul antirachetă din Cehia-Polonia?… ●●● Vrea Vladimir Putin să-i semene lui Petru cel Mare? … ●●● Ştiaţi că istoricul Dinu C. Giurescu a fost foarte aproape de o căsătorie cu o frumoasă turcoaică pe nume Şulé?… ●●● Credeţi că europenii ar trebui să fie mai atenţi la Uniunea Europeană decît la sprijinul american?… ●●● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători? Ce au trădat? Pe cine? Faţă de cine?…
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N recomandă:
● Bibliografie curs “Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_cult personalitatii_bibliografie
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_Societate cultura ideologie_bibliografie
● Bibliografie curs Intelectuali şi societate în România după 1945 – Master, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti
● Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010
● Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008 – Premiul “Nicolae Iorga” pentru Carte de Istorie al revistei Scrisul românesc, 2008.
● Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005 (ed. a 2-a 2007) – Premiul revistei Cuvântul pentru Carte de Istorie, 2005.
● Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001
● revista Dilema veche
● revista Contrafort
● revista Scrisul românesc
● revista Foreign Policy – România
● revista Sfera politicii
● revista Lettre internationale – ediţia română
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Planeta mai şi zâmbeşte (click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Ce a fost:
* Luni, 27 septembrie a.c., ora 16.00, postul TV Sport.ro îl care ca invitat, într-o emisiune live, pe prof. Adrian Cioroianu.
* Vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la Salonul de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu, în prezenţa autorului. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de autografe.
* Sâmbătă, 25 septembrie a.c., ora 11.30, în Biblioteca Facultăţii de Istorie din Bucureşti (sala Gh. I. Brătianu) va avea loc conferinţa Forme şi manifestări ale terorismului în secolul XX-XXI. Printre invitaţii care vor prezenta un cuvânt de deschidere a conferinţei: prof. Adrian Cioroianu. Programul integral: Conferinta Fac Ist Terorism sept 10
* Luni, 20 septembrie a.c., ora 21.30, postul TV Antena 2 (emisiunea „Nimic important”, realizator: Lucian Mîndruţă) vă propune o discuţie despre anii ’80 în societatea românească. Invitat: prof. Adrian Cioroianu.
* Miercuri, 22 septembrie a.c., ora 10.00, la sediul Jockey Club din Bucureşti: dezbatere a Institutului Român de Istorie Recentă pe marginea legii privind despăgubirea foştilor deţinuţi în închisorile comuniste. Moderator: prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART vă aşteaptă la Café Verona pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Seria se va deschide cu Persepolis, autobiografia autoarei franceze de origine iraniană Marjane Satrapi. Invitaţii discuţiei: Adrian Cioroianu (istoric, eseist, jurnalist şi, nu în ultimul rând, pasionat de BD), Alexandru Ciubotariu (streetartist şi autor de benzi desenate), Miloš Jovanovič (realizatorul Hardcomics), Dodo Niţă (autor de benzi desenate şi de cărţi dedicate acestui fenomen) şi Anamaria Pravicencu (Asociaţia Jumătatea plină). (detalii)
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” & Colegiul Naţional “Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu vă invită vineri 04 iunie a.c. la o dezbatere pe marginea cărţii:
ADRIAN CIOROIANU
GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI.
Rusia postsovietică în noua ordine mondială
Prezintă: Elena ROATĂ, Maria COCHINĂ, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de vineri, 04 iunie 2010 la Muzeul de Artă, Târgu Jiu, din Parcul Central, începând cu ora 18.00. Afişul manifestării: LANSARE DE CARTE-AC – TG JIU – IUN 10
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu invită la lansarea de carte:
DOREL DUMITRU CHIRIŢESCU
A TREIA ROMĂ. Despre capitalism, America şi criza din 2007
Prezintă: Adrian CIOROIANU, Dan SEMENESCU, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de sâmbătă 5 iunie 2010 la Biblioteca Centrală a Universităţii CB din Târgu Jiu, de la ora 12.30.
● Joi, 20 mai a.c., ora 16.30, Radio Oltenia Craiova a prezentat dezbaterea Foreign Policy-România care tocmai avusese loc în Sala mare a Primăriei din Craiova. Invitat (prin telefon), prof. Adrian Cioroianu.
● Marți, 11 mai, ora 18.00, la Teatrul ACT din Bucureşti, vor fi lansate primele două cărți din noua serie editorială propusă de Fundația Culturală „Camil Petrescu” sub titlul Eu, tu, el… și Istoria: prima dintre ele, Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară de Ana Maria Narti, prefaţă de Adrian Cioroianu, postfaţă de Ileana Popovici. Participă: Ana Maria Narti, Adrian Cioroianu şi Florica Ichim. Prezintă criticul literar Dan C. Mihăilescu. Actrița Coca Bloos va citit fragmente din volum. (detalii, aici)
● În numărul 325 al revistei Dilema veche (datat joi, 06 mai a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre polemica de la Chişinău privind participarea la parada rusească de 9 mai.
● Duminică, 18 aprilie a.c., ora 16.00, RealitateaTV propune o ediţie specială, dedicată ceremoniei funerare din Polonia. Printre invitaţi, Florin Ţurcanu, Emil Hurezeanu, Adrian Cioroianu.
● Vineri, 16 aprilie a.c., ora 18.00 (reluare: sâmbătă 17 aprilie a.c., ora 21.00 şi duminică 18 aprilie a.c., ora 21.00), postul TV Money Channel prezintă emisiunea “Lumea în mişcare”. Invitatul ediţiei: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 17 aprilie a.c., ora 11.00, TVR1 (realizator Luca Niculescu) găzduieşte o ediţie specială despre consecinţele accidentului de la Smolensk. Invitaţi: Jaroslaw Godun (directorul Institutului cultural polonez la Bucureşti), analistul Dan Dungaciu, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 12 aprilie a.c., la ora 20.00, postul B1TV propune dezbaterii politica internă şi externă a Poloniei în urma accidentului delegaţiei Kaczynski. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 11 aprilie a.c., ora 21.30, o ediţie specială la Realitatea TV va discuta accidentul delegaţiei Kaczynski şi va face un bilanţ al ultimei săptămâni în politica internă. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu
● Teribilul accident în care a fost implicat preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, va fi comentat – azi, 10 aprilie a.c. – la ştirile ProTV de la ora 13.00 şi într-o emisiune specială la Realitatea TV, la ora 15.00. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 15.00, în Sala Mare a Bibliotecii Facultăţii de Istorie din Bucureşti (U.B.) va avea loc lansarea ediţiei româneşti a cărţii Jurnal rusesc, de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea (şi autoarea, ucisă în 2006): prof. univ. Zoe Petre. scriitorul Bedros Horasangian, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 17.00, la Librăria Diverta de pe blv. Magheru din Bucureşti va avea loc lansarea cărţii Jurnal rusesc – de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea: prof. Zoe Petre, Ioana Avădanei, Cristian Tudor Popescu, Bedros Horasangian şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 28 martie a.c., ora 21.30, postul RealitateaTV propune o emisiune retrospectivă a săptămânii precedente. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 26 martie a.c., ora 18.20, postul Radio France International / RFI (realizator: Anca Năstase) pune în discuţie recenta decizie a României de achiziţionare a unor avioane de luptă americane şi reacţiile firmelor europene – interviu cu prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 21 martie a.c., ora 21h30, Realitatea TV dezbate ultimele evoluţii sociale şi politice. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 16.45, postul Realitatea Tv (realizator: Stelian Tănase) propune o discuţie despre tulburările etnice din Târgu Mureş – 1990. Printre invitaţi: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 21.10, TVR 1 găzduieşte un teledon pentru campania “Europa Liberă, aici!” – al cărei scop este aducerea în România a arhivei postului de radio Europa Liberă (secţia română). Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu. La eveniment participă mai mulţi studenţi ai Facultăţii de Istorie, U.B.
● Luni, 15 martie a.c., ora 20.00, TVR3 (realizator: Cristian Pârvulescu) găzduieşte o discuţie despre reforma constituţională în România de azi. Invitaţi: jurnalistul Luca Niculescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 15 martie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News propune o dezbatere asupra propunerilor politice ale UDMR din ultimele săptămâni. Invitaţi: jurnalistul Ion Cristoiu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi 9 martie a.c., ora 17.00, la sediul GDS, Grupul de Dialog Social şi Societatea Timişoara organizează o dezbatere cu tema: “20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara“. În timpul dezbaterii va fi acordat şi premiul GDS pe anul 2009 Societăţii Timişoara.
● Duminică, 07 martie a.c., ora 21.30, postul Realitatea TV dezbate recentul congres al PNL. Printre invitaţi, Cristian Pârvulescu şi Adrian Cioroianu.
● Actualitatea lui Marx. Azi, joi 04 martie a.c., de la 19.10, pe Radio RFI (93,5 FM la Bucureşti) ascultă Punerea pe gânduri, emisiune realizată de RFI şi Dilema Veche. Criza economică a făcut ca filozoful german să revină în actualitate. În urmă cu câteva luni, mii de manifestanţi au scandat pe Wall Street : “Marx avea dreptate !”. În ce măsură comunismul preconizat de Karl Marx are viitor ? Vor discuta despre această chestiune jurnaliştii Mădălina Şchiopu şi Luca Niculescu, criticul Mircea Iorgulescu şi istoricul Adrian Cioroianu.
● Reprezentanţa Comisiei Europene în România vă invită la masa rotundă “Rolul UE în procesul de pace din Orientul Mijlociu“. La eveniment va fi prezent Ambasadorul Marc Otte, reprezentant special al UE în Orientul Mijlociu. Discuţia va fi urmată de o dezbatere. Evenimentul se va desfăşura la sediul Casei Uniunii Europene (Str. Vasile Lascar nr.31), etajul 1, în data de 2 martie 2010, începând cu orele 11.00. În cursul aceleiaşi seri, dl Marc Otte va cina alături de Niculae Idu (şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România) şi prof. Adrian Cioroianu (fost ministru de Externe al României).
● Joi, 25 februarie a.c., ora 13.00, în Facultatea de Istorie – Universitatea Bucureşti, are loc dezbaterea “Fenomenul Europa Liberă“. Participanţi: Nestor Rateş, Liviu Tofan, Daniela Zaharia, Virgiliu Ţârău, Adrian Cioroianu. (detalii despre eveniment)
● Vineri, 26 februarie a.c., ora 12.oo, în localul Universităţii din Craiova, o dezbatere pe teme legate de geopolitica României de azi, cu participarea prof. univ. Sorin Damean (Universitatea din Craiova) şi a prof. univ. Adrian Cioroianu (Universitatea Bucureşti) (detalii despre eveniment).
● Marţi, 23 februarie a.c., ora 22.oo, postul TV Vox News propune o discuţie despre “fenomenul Radio Europa liberă“. Invitaţi, Liviu Tofan şi prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 februarie a.c., ora 13.00, emisiunea “Europe ne priveşte” de pe postul TVR1 (realizator: Luca Niculescu) îi va avea ca invitaţi pe Ion Mircea Paşcu şi pe Adrian Cioroianu.
● Vineri, 19 februarie a.c., ora 21.00, emisiunea “Oameni de lângă noi” (realizator: Lucia Jurca) a postului Radio Bucureşti (98,3 FM) îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu
● Miercuri, 17 februarie a.c., ora 14.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul emisiunii “Evenimentele zilei” de la postul B1Tv.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 16.00, postul B1TV gazduieste o dezbatere despre participarea Romaniei la scutul antiracheta. Printre invitati, prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 18.00, la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, jurnalista (din R. Moldova) Stela Popa lansează romanul “100 de zile” (Ed. Tritonic), a cărui acţiune este plasată în Chişinău, în contextul primăverii anului 2009. Printre cei care vor prezenta cartea, prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 09 februarie a.c., ora 22.00, TVR Internaţional organizează o dezbatere (realizator: Mihaela Crăciun) despre situaţia din R. Moldova şi Ucraina şi pe marginea cărţii “Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu.
● Joi, 04 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a comentat includerea României în scutul antirachetă al SUA pentru RealitateaTV, Antena3, PrimaTV, ziarul Adevărul; de la ora 16.00, RealitateaTV a găzduit o discuţie în direct pe această temă – printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Miercuri, 03 februarie a.c., ora 21.30, RealitateaTV propune dezbaterii solicitarea lui Valentin Ceauşescu de a înregistra numele “Ceauşescu” la OSIM şi de a fi folosit în consecinţă. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Vineri 29 ianuarie a.c. şi sîmbătă 30 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a dat interviuri la Iaşi pentru Radio Iaşi, Radio Nord-Est, Prima TV – Iaşi, “Opinia studenţească“, “Suplimentul de cultură“
● Matrioşka în vizită la Iaşi: vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întîlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al.I. Cuza (ora 10.30, o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00), iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“. Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întîlnire cu tinerii istorici; Flacăra Iaşului; iaşicâştigă; Bună ziua Iaşi)
● Miercuri, 27 ianuarie a.c., ora 20.00, pe postul B1TV, o discuţie privitoare la vizita preşedintelui T. Băsescu în R. Moldova; invitaţi: Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918); printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 24 ianuarie a.c., ora 12.00, Realitatea TV pune în discuţie legătura dintre Unirea din 1859 şi politica de astăzi; invitatul orei: prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 25 ianuarie a.c., ora 16.00, Realitatea TV supune atenţiei subiectul alegerilor din PSD. Printre invitaţii orei, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 16.00, emisiunea “Evenimentele zilei” a postului B1 TV îi are ca invitaţi pe Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 18.00, la Şcoala generală 135 “Ştefan cel Mare” din Bucureşti (Calea Ferentari, nr. 172), prof. Adrian Cioroianu le va vorbi elevilor şi invitaţilor despre Mica Unire din 24 ianuarie 1859.
● Joi, 21 ianuarie a.c., ora 11.30 – Institutul de Studii Populare organizează o dezbatere despre alegerile interne din partidele din România. Printre invitaţi: Cătălin Avramescu, Toader Paleologu, Adrian Cioroianu.
● Marţi, 19 ianuarie a.c., ora 17.00, pe Radio România Cultural, o emisiune (redactor Corina Negrea) despre Premiul Nobel pentru Pace acordat lui Barack Obama; invitat prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 18 ianuarie a.c., ora 14.30, pe TVR2, emisiunea e-Forum (redactor Angela Avram) discută politica UE faţă de R. Moldova. Invitaţi: jurnalistul Andi Lăzescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 17 ianuarie a.c., ora 22.30, pe Realitatea TV, o retrospectivă a săptămânii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● GEOPOLITIKON vă propune: sîmbătă, 16 ianuarie a.c. – Adrian Cioroianu despre alegerile din Ucraina şi Dan Dungaciu despre actualitatea din R. Moldova; iar duminică, 17 ianuarie a.c. – alegerile din Ucraina văzute de reviste & ziare din Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA.
● Sîmbătă, 09 ianuarie a.c., ora 16.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul (prin telefon) al emisiunii 3×3 realizate de Stelian Tănase pe RealitateaTV, în contextul discuţiilor despre “cazul Hayssam” şi “tratatul de extrădare România – Siria“
● Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia Chişinău – Bucureşti – Bruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat pe 7 ianuarie a.c. de prof. Adrian Cioroianu emisiunii “Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.
● Joi, 07 ianuarie a.c., ora 21.30, Realitatea TV pune în discuţie ultimele evoluţii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 04 ianuarie a.c., ora 09.45, Radio Delta – RFI difuzează un interviu cu prof. Adrian Cioroianu despre relaţiile dintre România şi Rusia în contextul schimbării guvernamentale de la Bucureşti.
● Sâmbătă, 02 ianuarie a.c., ora 17.00, postul Realitatea TV propune o discuţie pe marginea principalelor evoluţii de politică externă din anul 2009. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
____________________ 2009
● Miercuri, 30 decembrie a.c., ora 9.30, postul de radio Realitatea FM îl are invitat pe prof. univ. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre ziua de 30 decembrie 1947: înlăturarea forţată a regimului monarhic din România postbelică.
● Luni 28 decembrie a.c., ora 13.00, postul Realitatea TV propune dezbaterii finalul anului politic 2009; printre invitaţi, Florin Iaru şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 22 decembrie a.c., ora 13.30, Radio România Actualităţi găzduieşte o dezbatere despre istoria şi memoria zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Astăzi, 22 decembrie a.c., ora 21.10, TVR1 urma să găzduiască o emisiune-ediţie specială în direct dedicată zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Alex Mihai Stoenescu, Adrian Cioroianu. În cursul amiezii, TVR & redactorii emisiunii au decis suspendarea ediţiei.
● Vineri, 18 decembrie a.c., ora 19.oo, la Paris, într-un eveniment organizat de Ministerul francez al Afacerilor Externe şi de Ambasada României în Franţa, prof. univ. Adrian Cioroianu va susţine conferinţa “La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale“.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 16.00, prof. Adrian Cioroianu participă la emisiunea “Deschide lumea” a postului Realitatea TV.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 17.00, la sediul GDS de pe Calea Victoriei din Bucureşti are loc o dezbatere cu tema: 1989-2008. Schimbări şi perspective. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 22.00, o ediţie specială după alegeri a postului TV Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 15.00, o ediţie specială după alegeri a Realitatea TV îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă 05 decembrie a.c., ora 19.00, emisiunea Invitaţii lui Dan Ciachir a postului Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 6 decembrie a.c., ora 13.00 – ediţie specială la Realitatea TV privind alegerile prezidenţiale; printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Joi, 3 decembrie a.c., cursul Intelectuali şi societate în România după 1945 al prof. Adrian Cioroianu (ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitat pe scriitorul & jurnalistul Dan Ciachir, autor al volumelor recente Derusificarea şi îngheţul şi Cînd moare o epocă – ambele, Editura Timpul, Iaşi, 2009.
● Marţi, 1 decembrie a.c., postul Realitatea TV dedică o serie de emisiuni Zilei naţionale a României – inclusiv o dezbatare, de la ora 11.00, printre ai cărei invitaţi se numără prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 09.00, pe postul TV Money Channel, emisiunea Business Travel îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre istoria şi prezentul oraşului Bruxelles. Emisiunea va fi difuzată în reluare în aceeaşi zi, la ora 20.00.
● Lansări de carte la Târgul de carte Gaudeamus: vineri, 27 noiembrie a.c., ora 18.30, la standul editurii Curtea Veche: Misha Glenny – McMafia. Crime fără frontiere; la acelaşi stand, sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 12.00: Vujity Tvrtko – Călătorii în infern; la ambele lansări vor vorbi autorii, editorul Grigore Arsene şi prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 22.30, postul TV Vox News: emisiunea “10+” – invitat Adrian Cioroianu – comentează ultimele evoluţii din campania prezidenţială.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 14.00 – cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu se va desfăşura la sediul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, str. Vasile Lascăr (fostă Galaţi) nr. 31 (la intersecţia cu str. Batiştei). Studenţii participanţi vor vizita expoziţia “O poveste despre libertate” şi vor viziona filmul “Cold Waves” (“Război pe calea undelor“) al regizorului Alexandru Solomon.
● Miercuri, 25 noiembrie a.c., ora 17.00, în Sala mică a Bibliotecii Facultăţii de Istorie – Univ. Bucureşti (blv. Regina Elisabeta nr. 4-12, sect. 1), prof. univ. Adrian Cioroianu este invitatul cursului “Gestionarea politicii externe” a conf. univ. Rudolf Dinu, pentru o discuţie cu studenţii despre “operatorii” politicii externe în România.
● Luni, 23 noiembrie a.c., de la ora 22.00, pe noul post TV Vox News o emisiune de analiză a ultimelor evoluţii post-turul I al alegerilor. Printre invitaţi, dnii Ion Cristoiu şi Adrian Cioroianu.
● Luni, 23 noiembrie a.c., ora 17.00 – Dezbatere la Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti: Ana Blandiana, Adrian Cioroianu, Ovidiu Nahoi, Ilie Şerbănescu propun un bilanţ al ultimilor 20 de ani, 1989-2009; eveniment organizat de Foreign Policy România. (detalii, în curînd)
● Vineri, 20 noiembrie a.c., ora 12.00 – cartea Geopolitica Matrioşkăi (prin autorul Adrian Cioroianu şi invitaţii săi) – şi, simbolic, secretarul de stat american Condoleezza Rice (printr-un autograf pe un volum biografic) vor fi în vizită la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova. (detalii)
● În atenţia studenţilor din Universitatea Bucureşti : În următoarele săptămîni din octombrie – decembrie 2009, cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu (în zilele de joi, ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitaţi speciali personalităţi ale vieţii intelectual-artistice româneşti (sub rezerva confirmării privind data – care va fi anunţată din timp pe G E O P O L I T I K O N ) precum Ion Caramitru (actor de teatru & film, director al TNB, fost om politic), Georgeta Dimisianu (redactor editorial, printre altele, pentru volumele lui Octavian Paler), B. Elvin (scriitor, director al revistei Lettre Internationale ediţia română), Bedros Horasangian ( scriitor), Alex. Ştefănescu (critic literar, realizator de emisiuni TV) ş.a.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N 