G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

– scrisoare deschisă către un camarad de idei –

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 
8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

Anunțuri

10 Iulie 2011 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | 5 comentarii

15/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

Oare toţi patrioţii sunt eroi ?

 Adrian Cioroianu

 Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică “modelul” soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia. E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.

– text publicat în revista „Historia”, nr. 1, ianuarie, 2010

15 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 12 comentarii

04/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

… generalul/mareşalul Ion Antonescu ca erou sau victimă a celui de-al doilea război mondial – acesta este unul dintre subiectele viitorului număr al revistei „Historia” (care va apărea pe 15 ianuarie a.c.). În avanpremieră, un fragment dintr-un text semnat acolo de prof. Adrian Cioroianu:

Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician al conflictului armat avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur (va urma, pe G E O P O L I T I K O N )

4 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

10/mart/2009 Cu Armata Roşie pe urme

Cu Armata Roşie pe urme

Adrian Cioroianu despre:

Boris Buzilă, De-a v-aţi ascuns’. Un destin basarabean, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 320 pagini, 24 RON.

 Copilul Boris trăia pe 10 mai 1940 cea mai frumoasă serbare. Avea 11 ani şi era martor la o defilare militară. De faţă erau doi colonei ai armatei regale române, dintre care unul spunea aceste non-profetice fraze: “De două mii de ani dăinuim pe aceste meleaguri! Din moşi-strămoşi stăpînim aceste pămînturi! Ale noastre sunt şi vor fi, pe vecie!”. Totul se întîmpla în Răsăritul României interbelice, la Orhei, în Basarabia. Peste o lună şi trei săptămîni pe acolo avea să treacă Armata Roşie eliberatoare. În iulie 1941 avea să revină armata română. În martie 1944 junele Boris şi ai săi vor trece Prutul spre Vest, ca refugiaţi – pe urmele lui, mereu, iarăşi, Armata Roşie şi vocea cavernoasă a crainicului Levitan, cel care spunea ca nimeni altul Găvărit Maskva!

La un deceniu de la ultima sa carte – despre cele patru decenii fără un an petrecute în redacţia României libere –, acest nou volum al lui Boris Buzilă este dăruit mai ales amintirilor din copilărie şi din adolescenţă: precum cea de mai sus, sau precum cea dintr-o zi de la sfîrşitul lui august 1944, cînd junele privea confuz bucuria unor tinere refugiate şi ele (din Ardealul de Nord) şi care acum îşi făceau planuri de reîntoarcere acasă. Era parte din destinul unei jumătăţi de Europa plină de familii despărţite în patru zări, de case părăsite, de clădiri administrative pe uşa cărora se schimbă steagurile, de ziare care-şi schimbă titlurile, sloganurile şi alfabetul.

Pentru un jurnalist ieşit la pensie din echipa celui de-al doilea ziar (în ordinea importanţei) din presa comunismului românesc, pentru un autor pe care cerinţele şefilor (de a scrie telegrame de felicitare pentru soţii Ceauşescu, de exemplu) nu aveau cum să-l ocolească, pentru un povestitor în cugetul căruia autorii copilăriei (de la Moş Nae Batzaria la Jul. Giurgea) sînt încă vii, pentru un cunoscător de limbă rusă (invitat să joace rolul tălmaciului atunci cînd ruşi iluştri – de la actorul Cerkasov la liderul Hruşciov – ajungeau pe la noi), Boris Buzilă păstrează un dar surprinzător de a emoţiona. Fără epatare şi fără victimizări, cu un umor de o fineţe remarcabilă (contrar clişeului regăţean şi stupid care spune că basarabenii ar fi lipsiţi de aşa ceva), cu flash-uri din viaţa intelectuală a României din anii ’50, Buzilă recrează o lume aparte: nu numai a refugiaţilor din Basarabia, ci şi a refugiului în care s-a trezit întreaga Românie începînd cu anii în care Raportul lui Jdanov şi poza lui Stalin au luat locul Bibliei. Cred că valoarea cea mai mare a acestei memorialistici este lipsa din pagină a oricărei tensiuni vindicative. Şi mai reţin respectul şi totodată teama autorului faţă de litera tipărită. Explicaţiile abundă. Una ar fi că Buzilă debuta în presă pe data de 23 iulie 1944, într-o revistă din Timişoara prin intermediul căreia el, june corespondent anonim, îl implora pe Ştefan cel Mare să reînvie şi să oprească “hoardele barbare bolşevice”. Fix o lună mai tîrziu, respectivele „hoarde” primeau (iarăşi) statut de eliberatori, iar tînărul autor se ruga la toţi sfinţii ca înflăcăratul său articol de debut să nu mai tresară în mintea nimănui. Cînd ai în viaţă, pînă la 15 ani, astfel de aventuri, ele lasă urme.

De citit, ca pe un manual de istorie a omului simplu, hăituit de geopolitică, de la primul (cel cu un primar băbar, adică afemeiat) pînă la ultimul capitol (cel în care sînt descrişi cei cinci redactori şefi ai României libere din ’55 şi pînă în ’89). Şi să nu vă mire dacă, la un moment dat, în spatele vostru veţi auzi ca o mantră vocea care spune Vnimanie, vnimanie!Atenţiune, atenţiune! –, cea a crainicului Levitan.

(text publicat în revista „Dilemateca”, aprilie 2009)

10 Martie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu