10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

– scrisoare deschisă către un camarad de idei –

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

DE ACELASI AUTOR

Cît de alb e calul de sub anumite șei?

Hai să ne jucăm de-a conflictul etnic!

Șukran! – Al-Jazeera, regele și polițistul

Ungaria – România: reluăm fentele inamicale de altădată?

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 

8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

Publicitate

30/sept/2010 Dacă-i joi, e o poveste din „Dilema veche”: O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!

O soluţie concretă pentru ieşirea din criză

 Adrian Cioroianu

Mare-mi fu bucuria mai ieri, întîlnind cîţiva studenţi din cea mai nouă recoltă, abia înscrişi la facultatea în care lucrez. Ba încă dînşii-mi lăsară de-nţeles că nici Dilema veche nu le e chiar străină (voi verifica acest lucru, la sînge, la primul examen al iernii!). Iar la un moment dat unul dintre ei îmi spuse aşa, într-o doară, de-un pamplezir: Ce putem face cu criza asta, s-o trecem mai repede? Refrenul, în sine, nu-mi era necunoscut. Mulţi dintre distinşii cititori (mai ales din partea lor pixelată) trimit aceeaşi replică celor care scriu la gazete: Bun-bun, le zici bine mata, dar o soluţie concretă de ce nu dai, dacă o ai? – aşa ne dezmiardă dînşii şi pesemne că au şi rezon.

Drept care m-am pus pe treabă. Nu oricum, ci metodic. Am luat un pix în mînă, mi-am pus o foaie albă în faţă şi am început a gîndi. N-a fost uşor! Foaie prinsese a se îngălbeni iar pasta din pix era uscată iască în momentul în care, fix din spatele urechii drepte, ţuşti!, sări revelaţia!

Premisa de la care am plecat a fost că trebuie să învăţăm ceva din experienţa altora. Sîntem noi în UE? – m-am întrebat. Sîntem! Sînt şi alte ţări din UE în criză? Sînt! Ce fac ele ca să scape? Ce fac nemţii, bunăoară? Nemţii muncesc – mi-am răspuns eu spontan, abia apoi înţelegînd că, în ce ne priveşte, această opţiune e una second best. Dar alţii ce fac? – am insistat. Şi aşa am ajuns la miezul soluţiei, care-i gata coaptă: m-am gîndit la veţinii noştri greci, care sînt gata să-şi vîndă unele dintre pietroasele şi plinele de măslini lor insule, ca să aducă bani la vistieria ţării; m-am gîndit la verişorii noştri francezi, care-şi vînd castelele de pe Valea Loirei ca să aibă bani pentru a da bilete de avion pe ruta Paris – Bucureşti unor persoane pentru care acest voiaj nu era deloc o prioritate.

 [[[   Diva şi ţînţarul din orgia latină   ]]]

Aşadar, hai să vindem şi noi ceva! – mi-am zis. Dar ce? Aici am zăbovit sensibil mai mult, trecînd în revistă opţiuni care de care. Am putea vinde, de-o pildă, piatra cubică din Bucureşti – adică granitul pe care au călcat Carol al II-lea, tancurile lui Stalin, tancurile lui Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Hruşciov, Ceauşescu, Ceauşeasca, Robert Turcescu ş.a. Dar apoi mi-am adus aminte că Germania de Est a avut un ditamai Zid, pe care încă îl mai vinde la gramaj, şi tot degeaba dacă nu era în spatele ei o Germanie de Vest. Sau am putea să vindem acei stîlpi de iluminat din toată ţara pe care sînt lipite foi A4 cu inconturnabilul text Forăm puţuri la mică şi mare adîncime – dar apoi am aflat ceva senzaţional în legătură cu ei (o să revin asupra subiectului, promit). Şi, pe cînd întrebarea Ce avem noi mai mult în ţara asta mă chinuia mai rău, deodată m-am luminat: cel mai mult şi mai mult noi avem în România vedete!

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective). A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame. Numai că promotorii vedetelor spun: Dacă nu vă convine, stingeţi televizorul! – ceea ce e cu totul inutil, pentru că a doua zi vei vedea vedetele (sau comportamentul lor) pe stradă sau la locul de muncă. Vedetele se vînd bine în România – aşa încît mi se pare logic să le vindem şi pe-afară (nu văd de ce le-am ţine numai pentru noi; în acest caz am fi ori egoişti, ori masochişti). Am avea de unde alege: bunăoară, omniprezenta creatură blondă (mai nou şatenă, dar ce mai contează) cu înfăţişare de pupetă gonflabilă şi zîmbet aşijderea. Sau, la capitolul masculin (?), domnul cu sexualitate incertă şi de unii contestată dar care, ca prin farmec şi PR, a ajuns flăcăul (tomnatec) cel mai jinduit al naţiunii. Sau doamna jună cu nume de plugăriţă şi înfăţişare de taxatoare de autobuz care, din nimic (mais rien! – cum i-ar spune dl Sarkozy dlui Băsescu) a ajuns regină cu trei de ics. Sau altele şi alţii. Dacă 25 de cenţi am luat pe fiecare dintre aceste podoabe ale televiziunilor, ne-am plăti datoria externă, am finanţa viitoarele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice şi am da şi ceva credite Băncii Centrale a Chinei.

În fine, să mai spun că, totuşi, o incertitudine există: pe care dintre vedete s-o vindem mai întîi? Aceasta mi-aduce aminte de dilema ţînţarului latin care, într-o caldă seară de vară, intra pe fereastra unei vile din Roma antică unde tocmai se desfăşura o încrîncenată orgie; privind el la înlănţuirea de mîini, picioare şi pîntece, şi-a spus: În principiu cam ştiu ce trebuie să fac, dar al naiba să fiu dacă ştiu de unde să încep!

______________________

– text publicat în Dilema veche, nr. 345, 23 septembrie a.c.

24/sept/2010 „Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti

… azi, vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la ediţia a II-a a Salonului de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu. Vor participa: Nicolae Boaru (directorul Bibliotecii municipale din Ploieşti), Grigore Arsene (directorul Curtea Veche Publishing) şi autorul. După prezentarea cărţii va avea loc o sesiune de autografe. 

Programul integral al Salonului – Program salon Ploiesti sept 10

23/sept/2010 Dacă e joi, e o poveste din „Dilema veche”: o propunere pentru noua conducere a TVR

O propunere pentru noua conducere a TVR

 Adrian Cioroianu

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant. E vorba despre un post TV (bănuiesc) moscovit, ce emite încă (m-am reîntîlnit cu el recent, la Chişinău) şi care se cheamă, simplu, Nostalgia. Deloc întîmplător – pentru ca mesajul intrinsec să fie clar –, litera S din acest Nostalgia (C, în alfabetul chirilic) este astfel alăturată literei T încît cele două formează, grafic, secera şi ciocanul. Acest post (re)transmite zilnic, pentru ex-cetăţenii fostei URSS, crîmpeie consistente din programe TV de altădată – de la vizitele de lucru ale lui Hruşciov pînă la spectacolele Alei Pugaciova, de la medaliile olimpice ale blindatelor gimnaste Turişceva & Korbut la filmele despre Marele Război antifascist, de la lungile şi desele şedinţe ale perestroikăi lui Gorbaciov şi pînă la desenele animate cu Zaieţ, nu pagadi!. Bineînţeles, televiziunea Moscovei de altădată era în primul rînd propagandă de partid (unii spun că şi azi ar fi la fel) – dar, cu timpul, detaliul acesta se uită şi ce rămîn sînt amintirile benigne ale unor feţe familiare şi ale unor evenimente din tinereţea multora. Balerine, cosmonauţi, kolhoznice, partizani, pionieri, oţelari, cîntăreţe de operă, comici, voleibalişti, mineri, secretari de partid, scriitoare pentru copii, vatmani de tramvaie, marinari, crainici de legendă etc. – aceştia, cu toţii, animă cotidian, în alb-negru sau color, acest canal TV care are – mi se spune – audienţe cu mult peste nivelul nişei căreia, teoretic, îi aparţine. Cel puţin telejurnalele postului Nostalgia sînt beton: să zicem că azi este 16 septembrie – atunci, jurnalul TV de deseară va fi alcătuit dintr-un mozaic de ştiri & reportaje culese din zilele de 16 septembrie petrecute de-a lungul ultimilor 50 şi mai bine de ani. Curată călătorie în timp!

 [[[   Nostalgia comunismului ca reţetă comercială   ]]]

Ce are aceasta de-a face cu TVR? Văd aici două similitudini clare. Prima: TVR, indiferent de conducerile care au trecut pe la capul ei, stă pe o mină de aur – anume, producţiile realizate de-a lungul a 50 de ani de istorie contemporană, de la interviurile cu oameni ce azi sînt capitole în istoria culturii naţionale la excepţionalele spectacole de teatru TV, de la unele adunări istorice ale PCR şi pînă la spectacolele de varietăţi care chiar aveau la paritate umor şi bun simţ, de la marile meciuri ale naţionalei de handbal la salturile Nadiei pe bîrna montrealeză sau la desenele animate cu Mihaela lui Nell Cobar. Contractul, cum o fi el, cu firma TVR Media (cea care reproduce înregistrări video din acei ani) nu pare a valorifica optim această comoară. Şi doi la mână: ca peste tot în Estul ex-leninist, în România de azi numai un răuvoitor mai poate nega existenţa unor forme de nostalgie după deceniile “comuniste”. În istoriografie, acest fenomen circumscrie “mitul vîrstei de aur”: adică trecutul, în rememorare, e mereu mai bun decât prezentul (vezi cum Eminescu îi beştelea pe Brătianu & Rosetti şi-i regreta pe Mircea Bătrînul & Vlad Ţepeş). Iar un psiholog ne va spune că românul ce se distrează, aproape lunar, tot revăzînd la TV cîte un episod din seria BD în alertă ş.cl. nu regretă, de fapt, miliţia de altădată (al cărei elogiu aceste filme îl făceau), ci doar tinereţea lui şi securitatea lui socială de antărţ.

În fine, mai aflu că un proiect similar se dezvoltă în Marea Britanie sub numele Vintage TV – un canal ce va (re)transmite numai programe (muzică, seriale, documentare etc.) din anii ’50-’80. Într-o Europă care, demografic-statistic, îmbătrîneşte, pensionarii (în creştere numerică) devin un public-ţintă de luat în seamă. Şi nu numai pensionarii. De unde rezultă că nostalgia pentru trecutul recent nu e nici măcar monopolul foştilor cetăţeni ai Estului.

Aşadar: în locul emisiunilor de azi, disparate (şi modeste, ca realizare), cu reluări clasice, pe cînd un post TVRetRo care să retransmită, cu ceva logică, din programele de altădată? Reţete există în lume, în Est şi în Vest. Oameni care să discute critic contextul respectivelor producţii există şi ei. Pun pariu că un TVR oldies but goldies ar depăşi audienţa unora dintre cele cinci TVR-uri de acum. Nostalgia, într-o societate în îmbătrînire (cum sîntem), are un viitor bun în faţă. Iar ea – doamnă Culcer, domnule Lăzescu – e doar consecinţa faptului că, dincolo de partizanatele noastre de azi, trecutul aparţine categoric ofiţerilor, pe cînd viitorul e mereu în raniţa junelor cătane!

_________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

20/sept/2010 Povestiri din „Dilema veche”: competiţia culturală româno-rusă la Chişinău

Basarabene, iarăşi (2)

Ia auzi, măi Alioşa…!

 Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect. De fapt, am pus borşul în capul acestui paragraf doar pentru a mă întreba, retoric, dacă există ceva tensiuni etnico-lingvistice, la nivelul oamenilor de rînd, astăzi, în capitala numită Chişinău. Şi iată că şi răspund: n-aş zice că există – dar nici n-am pretenţia că, după cîteva vizite acolo, aş fi un bun cunoscător al problemei, astfel încît să dau un răspuns tranşant.

Am avut totuşi o vagă incertitudine în acea seară în care, alături de admirabilul Mihai Fusu – regizor din Chişinău şi, totodată, realizatorul unui talk show la postul local Publika Tv – tocmai văzusem, pe un ecran gigant din centrul oraşului, unul dintre ultimele meciuri ale Campionatului mondial. După meci (şi după cîteva beri), în miez de noapte, ni s-a făcut (cum ar spune Amicul Dejun) niţică fomiţă. Hai într-o plăcintărie sau într-un McDonald’s, ceva – am zis eu, neiniţiat, dar respectabilul domn Fusu s-a uitat la mine ca la o ciudăţenie şi iaca aşa am ajuns pe terasa unei locante unde nu se vorbea decît ruseşte şi unde primul chelner ne-a fentat aproape ostentativ, ocolindu-ne larg. O fi din cauza dulcelui meu grai oltenesco-regăţean! – mi-am spus eu atunci, temător. Dar a venit şi un al doilea chelner, amabil – iară distinsul regizor, connaisseur, a şi comandat pe româneşte cîte un păhărel de vodkă Jelenaia nu mai ştiu cum şi cîte un borş roşu cu costiţă de viţel. Rog pe toţi analiştii globalizării să fie atenţi şi să ia notiţe: aşadar, la Chişinău, capitala unuia dintre statele cele mai – statistic vorbind – sărace ale Europei, tocmai văzusem, cu o bere ucrainiană Starîi Melnic în faţă, pe un ecran japonez made în China, cum Brazilia masacrase Chile la fotbal şi ne pregăteam să livrăm sub nas alte simboluri al bucătăriei slave, alături de excelenta pîine neagră făcută din grîu moldav.

 [[[   Ploi diluviene, clasici ruşi şi alte borşuri   ]]]

Dar, acestea fiind spuse, vă invit să vă calmaţi sucurile gastrice şi să trecem la lucruri serioase. Pentru că, la Chişinău, competiţia (lingvistică) româno-rusă nu se dă în restaurante. Ci în alte locuri. Cum ar fi satele de pe Prut şi de pe Nistru. Au venit ultimele ploi şi, cu ele, viituri producătoare de morţi şi de mari pagube. Ca şi în România (şi ca şi în Rusia rurală, de fapt), aceste sate lovite crunt nu arătau mult mai bine nici înainte de viitură decît după. Case amărîte, cămămidă ieftină şi chirpici, oameni îmbătrîniţi şi fără dinţi în gură, animale puţine în grajduri improvizate. Am văzut pe un post TV chişinăuan cum e cu limba maternă în caz de calamitate: într-un astfel de sat amărît, nişte localnice şi nişte militari veniţi cu ajutoare discutau între ei pe zece voci şi pe două limbi. Unii spuneau ceva în româneşte, alţii răspundeau pe ruseşte. Şi e clar că se înţelegeau între ei. Ascultă, măi Alioşa – îi spunea o femeie cu batic unui subofiţer cu chipiu; iar acesta din urmă asculta, apoi răspundea dolgorughi gongorughi, pe limba lui. Aşadar, în Moldova rurală, în meciul dintre română şi rusă e scor egal – aproape nul de egal ce e!

La oraş e oleacă altfel. În librăriile Chişinăului – fie că ele se numesc Eminescu, Luceafărul ş.a.m.d. – vezi carte rusă la greu. De la tratate ştiinţifice la ediţii din clasici ruşi sau traduceri ruseşti din clasici ai literaturii universale – toate-s copertate, bine legate, grele şi ieftine (precum tomurile menite să dureze de la Cartea Rusă din România anilor ’50, pe cînd şi comunismul părea că va dura de-a pururi). Cartea în limba română – mai timid. Chiar dacă vezi titluri ale editurilor locale (gen notabila Cartier ş.cl.) sau trimise de la Bucureşti de Polirom, Curtea Veche sau Humanitas, limba română e clar pe locul doi în librării.

La standurile de ziare – aceeaşi situaţiune. De la cărţuliile de integrame la ziarele social-politice şi de la revistele pentru gospodine pînă la cele pentru copii sau tineret, titlurile ruseşti domină copios. Iar cea mai spectaculoasă (la propriu) bătălie româno-rusă se dă, la Chişinău, în mass media vizuale – prin televiziuni, mai exact. Aici merită să discutăm pe larg – dar iată că zorii unei cvasi-Şeherezade moldave deja se iţesc la căpătul acestei poveşti şi trebuie să tac. (Dar nu înainte de a vă dezlega astronomica enigmă de săptămîna trecută: da, Hotelul Cosmos din Chişinău se află pe axul bulevardului Gagarin! Care Gagarin? Cel care cred că a apreciat borşul roşu, sub toate formele sale, mult mai mult decît Ştefan cel Mare – acesta din urmă fiind un alt mare bulevard, aflat în vecinătate!).

 __________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 335, 15 iulie a.c.

16/sept/2010 Poveşti din „Dilema veche”: cum ajungi în Cosmos, via Chişinău

Basarabene, iarăşi (1)

Cum ajungi din codru în cosmos, via Chişinău

Adrian Cioroianu

Iată-mă-s revenit la Chişinău şi, ca să vezi!, soarta le potrivi atît de bine încît şi acum mă gîndesc dacă nu cumva o fi aici vreun semn de la Providenţă: dacă la ultima vizită am locuit la hotelul Codru – aflat pe strada 31 august 1989 (ziua în care s-au decretat româna ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin) –, acum drumurile vieţii (plus o şcoală de vară a francofoniei) m-au dus fix spre hotelul Cosmos, care se află pe bulevardul… vă zic  mai jos care. Acest hotel (de 19 etaje, datînd probabil din anii lui Brejnev) oferă măcar o surpriză de proporţii intergalactice: chiar în faţa sa se află statuia ecvestră a regretatului (cel puţin de cîteva dame) Grigori Kotovski. Cine-i Kotovski? Un fost revoluţionar bolşevic, mort de tînăr din cauză că el a luat comunismul într-atît de în serios încît (şi ce vă spun acum nu veţi găsi în Sovieţkaia enţiklopedia) ajunsese să considere soţiile tovarăşilor săi drept un fel de bunuri comune – motiv pentru care a şi fost asasinat de unul dintre soţii la a căror încornorare participa cu fervoare proletară.

Amplasarea contrastantă a unui hotel cu nume dedicat expansiunii cosmonautice a Sovietelor în spatele unei statui ecvestre a unui bolşevic nu este decît unul dintre multele detalii care fac din Chişinău un oraş predispus unei lecturi în căutare de simboluri. Chiar dacă e curat şi verde cel puţin la nivelul străzilor centrale (par a fi unele probleme cu calitatea aerului, dar nu intru acum în detalii), chiar dacă are bulevarde largi, firme de servicii relativ puţine, o industrie publicitară la începuturi şi destule clădiri mari în construcţie (semn că zona are un potenţial economic în mare parte virgin – şi încă nu mi-e limpede cine va profita de el modelîndu-l, UE sau Rusia!), Chişinăul oferă la tot pasul acele distonanţe care, unui vizitator cît de cît atent, sigur nu-i vor trece neobservate.

[[[   Ocupaţia “ex-sovietică” şi fostă “germano-fascistă”   ]]]

Drept care în acelaşi perimetru urban poţi vedea un monument închinat “eliberării” Moldovei sovietice “de sub ocupaţia germano-fascistă” (pe bulevardul Negruzzi, în faţa Academiei de Ştiinţe), dar şi un monument (a cărui piatră de temelie a fost pusă în plin centru mai alaltăieri, cu ceva polemici) ce va comemora “ocupaţia sovietică” a Basarabiei, pe 28 iunie 1940. Pe aceleaşi străzi vezi galerii comerciale şi mall-uri de ultimă generaţie (precum MallDova, ultraelegant şi la fel de scump ca cele din Bucureşti), dar şi un comerţ stradal haotic şi pastelat, cu plăcinte, siropuri sau pahare de cvas albicios – ceva stil Big Berceni ’90. Într-un restaurant chic şi cu mîncare foarte bună din zona centrală tocmai admiram marmura neagră ce placa pereţii răcoroşi cînd am observat ceva mai sus, deasupra unor oglinzi meşteşugite, o gură de aerisire desprinsă din montura prost făcută şi lipită copilăreşte, cu scoci. Într-o seară, aproape de ora 23., mare (şi totuşi fugară) mi-a fost mirarea cînd, trecînd prin faţa hotelului Chişinău, am văzut că ceasul cu leduri de pe faţadă indica ora 16 şi 15 minute – îţi va fi aici încă şi mai greu decît la Bucureşti să găseşti un ceas stradal care să indice ora cît de cît corectă. Dacă faci imprudenţa să iei un taxi de pe stradă, e inutil să aştepţi pornirea contorului – preţul trebuie negociat cu şoferul înainte de cursă.

Într-o zi, după prînz, aproape de Piaţa Marii Adunări Naţionale, am văzut următoarea scenă: în staţia de autobuz aşteptau cîteva persoane, printre care şi o localnică totuşi majoră, cu picioare de circa doi metri virgulă patruzeci şi şapte de centimetri fiecare şi cu un piept avîntat ce împigea cu atîta forţă aer cald către Polul Nord încît, dacă ar fi văzut-o, Al Gore şi alţi ecologişti ar fi făcut stop cardiac. Spre staţie venea, agale, un troleibus – care, ajuns la vreo trei metri distanţă, taman îi cade sau i se desprinde una dintre antenele acelea de alimentare electrică şi se opreşte, inert. Din troleu coboară şoferul; de fapt, o bravă şoferiţă de vreo 55 de ani şi care avea nişte mîini vînoase şi musculoase cam ca Stallone în primul Rambo – semn că troleului ei îi cădeau sîrmele cam des. Nu ştiu ce îndemn sau rugăminte a adresat atunci şoferiţa musculoasă către juna pieptoasă – cert este că în minutul următor, una lîngă alta, umăr la umăr, ele au început să tragă forţos de frînghiile antenelor etc. A mai sărit în ajutor şi un bărbat ce aştepta în staţie şi peste alte două minute troleul o lua din loc, cu personajele amintite la bord.

Şi, stimabile cititor de dincoace sau dincolo de Prut, pentru că a început să plouă închei această parte a poveştii invitîndu-te pe dumneata la o probă de intuiţie: ghici cum se cheamă bulevardul din Chişinău pe al cărui ax se află hotelul Cosmos? (va urma)

________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 334, 08 iulie a.c.

08/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi

Victoria finală a lui Dan Diaconescu

Adrian Cioroianu 

Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.

Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.

[[[   E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori?   ]]] 

La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.

Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.

În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.

– text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.

01/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: moartea unui simbol al umbrei româneşti

Moartea unui simbol al umbrei româneşti

Adrian Cioroianu

Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie. Pe nesimţite, prinşi în vîltoarea eminamente citadină a vieţii-ne, nu băgăm de seamă că acest simbol al trecutului nostru patriarhal dispare cu discreţie, lăsînd în urmă mormane de cenuşă pe care, în final, le plimbă vîntul şi le înghite pămîntul. Ce citiţi aici poate fi o elegie dedicată la ceea ce v-aţi aştepta cel mai puţin – pentru că vreau să scriu astăzi despre pomul numit dud.

Acei oameni ce dau nume latineşti la tot ce răsare verzui sub soare – botaniştii, adică – l-au clasificat sumar ca fiind un arbore roditor din familia moraceelor, cu frunze asimetric lobare şi cu fructe mici, dulci şi zemoase de culoare albă sau negru-roşietice. Probabil că aceste detalii le veţi uita imediat după ce veţi da pagina. Dar ce nu veţi uita (şi ceea ce cu toţii ne vom aduce aminte într-un tîrziu, cu o oarecare surpriză) va fi că fiecăruia dintre noi i-a ieşit vreodată în calea privirii. Dudul este (sau mai curînd era) pomul rural prin excelenţă. Reper inconturnabil al satului românesc de cîmpie, dudul a fost multă vreme arborele care umbrea porţile dinspre uliţă ale gospodăriilor, care ţinea apa fîntînilor la răcoare sau care servea de acoperiş frunzos curţilor de păsări din fundul ogrăzilor. În largul cîmpiei, dudul a fost un excelent reper vizual: longeviv şi nepretenţios, capabil să atingă, cu coroana-i rotată, înălţimi notabile, dudul era tocmai potrivit pentru a demarca proprietăţi funciare. Moşiile ţărăneşti îl cuprindeau aproape cu obligativitate pentru că, spre deosebire de nuc – sub care, cu cît este mai mare, cu atît nu mai creşte nimic –, sub dud, dacă e suficient de înalt, sporeşte orice: strugurii sau grînele se coc deopotrivă. Cu numele ajuns la noi din limba turcă (dut) şi nu din latină (morus alba sau morus nigra, după culoarea fructelor), mult mai prezent în folclorul lăutăresc – haiducii îşi ascundeau parte din comori în scorburele lor iar majoritatea hanurilor de altădată aveau în curte, într-un colţ, arbori de acest soi –, dudul este aproape absent din literatura română cultă (nici măcar Marin Preda nu pune vreunul la marginea poienii lui Iocan!), unde predomină teiul, mărul sau cireşul.

[[[   Odinioară, viermii noştri aveau un alibi: mătasea dudului   ]]]

Amplu ancorat în matricea telurică a peisajelor de la ţară, dudul este un arbore căruia nu-i prieşte şi care nu rimează nicidecum cu asfaltul. Prins în bitum, pe o stradă de oraş, dudul se comportă bezmetic: rădăcinile lui noduroase vor sparge constrîngerea de smoală, fructele lui zemoase (mai ales cele negre) vor murdări totul în jur şi, cel mai adesea, se va umple de omizi. Un poet urban care se respectă nu-i va da întîlnire iubitei sub dud – ci sub tei sau sub castan, bineînţeles.

Comunismul a fost duplicitar pînă şi faţă de dud. În anii ’50, a început prin a tăia şi pune pe foc duzii bătrîni şi imenşi dintre moşiile ţăranilor, atunci cînd s-a colectivizat pămîntul (dudul stătea invariabil în calea tractoarelor sovietice, grăbite să are de-a valma). Ulterior, prin anii ’60-’70, tot regimul trecut a revigorat dintr-o dată plantarea duzilor – încurajînd fermele, şcolile şi chiar femeile casnice să treacă la cultura, pe paturi de lemn, a unor viermi inestetici care hăpăiau toată ziua frunze de dud şi care la un moment dat se transformau în nişte coconi (gogoşi) înveliţi în borangic. Au fost plantaţi duzi tineri pînă şi pe marginea arterelor naţionale – astfel încît aproape fiecare şosea de la noi ar fi urmat să devină, într-un fel, un drum al mătăsii. Dar n-a ţinut. Cum s-ar spune, n-a fost să fie!

În fine, să mai zic că, în gastronomia populară, dudul era marca cea mai umilă: mai cu seamă familiile nevoiaşe mîncau mămăligă cu dude, iar rachiul de dude era ultimul pe lista extazurilor licoroase – cu mult sub ţuica de prune, sub rachiul de caise, pere, mere sau comină şi chiar sub ţuica de corcoduşe, dacă aşa ceva se poate imagina. Desigur, nu peste multă vreme se va găsi vreun nutriţionist care să ne spună că mămăliga cu dude era, de fapt, o excelentă cină bio. Dar atunci va fi prea tîrziu şi nu ne va mai rămîne decît să apelăm la G2 – adică vom importa porumb din SUA şi dude din China.

Duzii României dispar, aşadar, unul cîte unul. Fiecare epocă are la noi, pesemne, arborii & coroanele sale. Duzii dispar, dar ceva viermi tot ne rămîn deasupra capului – tot dintre cei hăpăitori, tot inestetici, tot furnizori de gogoşi însă, ce surpriză!, fără nimic de mătase.

– text publicat în Dilema veche, nr. 332, 24 iunie a.c.

24/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre dilemele princiare şi părinteşti ale dlui Paul ex-Lambrino

Un “prinţ” din Levant îndrăgind caterinca…

Adrian Cioroianu

Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului simţ (inclusiv cel al ridicolului). Nu aveam de unde să ştiu că cel ce urma să fiarbă live-ul în cupele telecómediilor şi să spumege pocalele tabloidelor avea să fie altcineva: un os “regesc” la care ghilimelele atîrnă mai greu decît numele propriu-zis: “prinţul” Paul ex-Lambrino.

Întîmplarea face că l-am şi intersectat pe acest domn, prin 2002

17/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: un autodenunţ ca la carte

Mă autodenunţ

Adrian Cioroianu

 Sussemnatul A.C. certific prin prezenta faptul că eu cred că acest Univers e guvernat…

Stop. Am demarat prea brusc şi nimeni nu va pricepe unde bat. Drept care vă propun, onorabili cititori

13/iun/2010 Ce-a visat Niccolo Machiavelli în chiar ultima noapte a vieţii sale? – din prefaţa cărţii „Visul lui Machiavelli”, ©Adrian Cioroianu

Paradisul inepuizabil al alegerii

– din prefaţa cărţii Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010

Adrian Cioroianu

Acum, să explic numele acestui (…) volum.

Aşa cum se va vedea câteva zeci de pagini mai încolo (vezi cea de-a 22-a poveste), există legenda că, în noaptea de 20/21 iunie 1527, Niccolo Machiavelli ar fi avut un vis: se vedea stând la o margine de drum şi deodată iată că trece prin faţa lui un grup de oameni foarte paşnici şi tăcuţi, senini la chip şi modeşti la înfăţişare. Cine sunteţi voi? – i-ar fi întrebat Machiavelli, iar ei ar fi răspuns cu sfială Noi suntem sfinţii lumii acesteia şi mergem spre Paradis. Auzind aceasta, Machiavelli a căzut pe gânduri, privind în urma lor. Nu trece mult şi pe drum apare un alt grup

12/iun/2010 Duminică, 13 iunie – zi fără ghinion! Invitaţie la lansarea cărţii „Visul lui Machiavelli” de Adrian Cioroianu

… la 20 de ani după venirea minerilor asupra Bucureştiului (1990)…

… la 32 de ani de la începutul vizitei în Marea Britanie a familiei N. Ceauşescu (1978)…

… la 54 de ani de la vizita la Bucureşti a lui Kim Ir Sen (1956)…

EURAST & Curtea Veche Publishing au plăcerea de a vă invita la un eveniment mult mai puţin istoric:

 

duminică 13 iunie a.c., ora 12.00, la Târgul de Carte Bookfest (standul Curtea Veche Publishing), lansarea volumului:

 Visul lui Machiavelli. 15o de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis 

– de Adrian Cioroianu

  

 vor prezenta cartea: Carol Căpiţă (conf. univ. dr., Facultatea de Istorie, UB), Luca Niculescu (jurnalist, redactor-şef Radio France International – România) şi Mircea Vasilescu (conf. univ. dr. la Facultatea de Litere, UB, redactor-şef al revistei Dilema veche)

***

Poveştile lui Adrian Cioroianu suprapun nu doar trecutul cu prezentul – glosând cu farmec în numele preceptului niciodată băgat în seamă «ce ne învaţă lecţia istoriei?»–, ci şi documentul cu “literatura”. Proze de idei, tablete cu stil literar asumat şi tăietură gazetărească precisă, textele din acest volum ar fi tocmai bune de citit în Paradis. Sau în Iad. Dar, până acolo, pentru noi, cei visaţi de Machiavelli, “cad” foarte bine şi pe Pământ, pentru a ne mai lămuri dilemele…

– Mircea Vasilescu, conf. univ., Facultatea de Litere, (U.B.), redactor-şef al revistei Dilema veche, autor al cărţii Eurotextes. Le continent qui nous sépare, Ed. MetisPresses, Geneva, 2010

***

Fie că vorbeşte despre  politica din România, iernile din Canada, trenurile din Paris, nunţile din Craiova sau face scurte incursiuni istorice, Adrian Cioroianu este un excelent narator. Într-o dezordine vesela, poveştile lui traversează o perioada interesantă din ultimii 20 de ani –  înainte ca autorul să treacă prin experienţa politică. Textele pot fi serioase sau frivole, dar niciodată crispate ori încrâncenate; când exista o morala, aceasta nu te trage de mâneca, ci îţi face cu ochiul. Adrian Cioroianu scrie proaspăt, fără să dea lecţii, verdicte sau ucazuri. Altfel spus, e « dilematic ».

– Luca Niculescu, jurnalist, redactor şef Radio France International – România

10/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)

Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)

Adrian Cioroianu

În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile –, românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.

Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie

03/iun/2010 Povestiri din “Dilema veche”: la 30 de ani de la moartea lui Iosip Broz Tito

Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul

 Adrian Cioroianu

Potrivit unei legende cu o foarte posibilă corespondenţă în realitate, prin 1949 sau ’50 mareşalul Tito (liderul Iugoslaviei şi al partidului comunist de acolo) i-a scris un scurt mesaj lui Stalin (liderul URSS, de care se temea atunci o jumătate de mapamond). În mare, scrisorica reda aceste gingaşe cuvinte: Dragă tovarăşe Stalin, vă rog încetaţi a mai trimite oameni cu sarcina de-a mă ucide. Deja am prins cinci pînă acum – unul mă urmărea cu o bombă, altul cu o puşcă… Dacă nu veţi da curs rugăminţii mele, o să trimit şi eu unul la Moscova, la dvs. – şi nu va trebui să mai trimit un al doilea.

01/iun/2010 Rahan – eroul bidimensional ce străbătea lumea la pas (plus copilăria noastră)

Despre românizarea lui Rahan

(şi despre colegul său de clasă, Minitehnicus)

Adrian Cioroianu

            – se dedică dlui Dodo Niţă

Se spune* că în staţia din Filiaşi, în trenul Timişoara – Bucureşti, urcă într-o zi un ţăran oltean, mânat de ceva treburi pe la Craiova. Zi de vară, căldură… În compartimentul în care intră mai era doar un tânăr de culoare. Bună zâua – spune albul, iscoditor; bune zeua – răspunde tânărul negru. Până un’e mergi, taică? – întreabă ţăranul, curios din fire. La Bucureşti, tataie; eu sunt student acolo – răspunde tânărul amabil. Aha! – spuse ţăranul, şi într-un târziu continuă: cald, taică. Cu ceva mândrie în glas, studentul spuse

27/mai/2010 Povestiri din „Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

Moldoveneşti (3)

Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

 Adrian Cioroianu

            Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski. Ce-l face pe un nuntaş rusofon să vină şi să-şi imortalizeze fericirea cu un domnitor medieval non-rus pe fundal? Nu pot decît presupune (probabil că lui Pierre Nora – istoricul francez ce a identificat “les lieux de mémoire” – Chişinăul de azi i s-ar fi părut tocmai bun de studiat). Voi reveni la statuie – dar mai întîi voi spune că pentru vizitatorul ce eram prima surpriză a fost rezonanţa sonoră de la nivelul străzii. Cineva venit de dincoace de Prut – şi care ştie cît efort identitar au investit intelectualii basarabeni românofoni, acum 20 de ani, în “recuperarea” limbii materne – va fi poate uimit de cît de prezentă e limba rusă în zumzetul diurn al oraşului.

20/mai/2010 Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate

Moldoveneşti (2)

La Chişinău, o autentică stăpînă peste bucate!

Adrian Cioroianu

Ce legătură are protecţia consumatorului cu geopolitica? – s-ar putea întreba cineva, de bună credinţă. Respectivul ar face bine să urmărească, relaxat, susurul rubiniu al vinului din Republica Moldova. Despre ce-i vorba: pe termen mediu, acest stat – în vederea realei sale suveranităţi faţă de Rusia – trebuie să-şi limiteze dependenţa faţă de Moscova în privinţa cîtorva indicatori: cum ar fi exportul de vin şi importul de gaze naturale. Cît despre gaze, nu-s multe de spus: firma rusească Gazprom – noua armă a Moscovei, cum spuneau ziariştii Paniuşkin & Zîgar, într-o carte apărută şi la noi în 2008, dar trecută mai că neobservată – este deocamdată stăpînă pe situaţie, din moment ce sursele alternative ale R. Moldova sînt, la ora la care vorbim, doar ipotetice.

Spre deosebire de gaze, care-s deficitare, vin se face în abundenţă în cramele

13/mai/2010 Povestiri din „Dilema veche”: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova

Moldoveneşti (1)

Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova

Adrian Cioroianu

Nu prea sînt pet-uri pe marginea drumului! – asta poate fi prima constatare, dragă cititorule, în momentul în care la Albiţa (pe firul drumului ce vine dinspre Huşiul vasluian) ai trecut graniţa în Republica Moldova. O făcui şi eu, mai alaltăieri, într-o maşină cu tineri istorici – plus britanicul Denis Deletant, mai june decît toţi – ce mergeau la o conferinţă, la Chişinău. Ofiţerii de la vama moldavă, foarte amabili. Pe lîngă ei, şi două tinere domnişoare ofiţerese în devenire (probabil făceau un fel de practică), în uniformă regulamentară, deloc blonde şi cu un aer categoric mai românesc decît presupusa rusoaică cu ochi de gheaţă verde din videoclipul Nikita al lui Elton John. Nu-ţi vine să crezi că aproape aceeaşi grăniceri – sau alţi colegi de-ai lor – erau acum vreun an foarte duri cu maşinile venite dinspre România. Aşa se scrie istoria: zîmbete, grimase, unde azi e zidul Berlinului mîine e pod de flori – sau invers. Pentru cei sensibili la detalii, unul sare în ochi: imensa şapcă din uniforma ofiţerilor bărbaţi, mare cît o tavă de pizza, după model rusesc. Verde sau albastră, cu fireturi diverse, aveţi toate şansele s-o vedeţi relativ des pe străzile capitalei moldave.

Paradoxal sau nu, şoseaua de pe teritoriul R. Moldova este ceva mai bună decît şoseaua de pe teritoriul românesc al Uniunii Europene!

06/mai/2010 Memento: la 20 de ani de la începutul Pieţei Universităţii – 1990

După 20 de ani – singurul supravieţuitor al Golaniadei

 Adrian Cioroianu

Nu mulţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum a început totul, acum 20 de ani: de la un miting al partidului numit PNŢCD, în acel moment far al opoziţiei române, care avea doi lideri de calibru – legendarul Corneliu Coposu şi prea des trecutul cu vederea Ion Raţiu (cred, unul dintre puţinii oameni realmente normali în România acelei vremi!). Dar nici măcar aceşti doi capi ai aceluiaşi partid

29/apr/2010 Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski

Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski

 Adrian Cioroianu

Impresionantă solidaritatea de care mulţi români au dat dovadă după tragicul accident de la Smolensk şi moartea preşedintelui Kaczynski ş.cl. Să ne înţelegem: nu solidaritate între noi, românii, ci mai curînd solidaritatea fiecăruia dintre noi cu greu şi des încercatul popor polonez vecin şi prieten – şi chiar şi frate, după unele opinii exprimate recent.

Totul a început firesc, în aceste condiţii dramatice: flori şi lumînări la gardul ambasadei, semnături în cartea de condoleanţe etc. După care solidaritatea noastră a căpătat disproporţii bizare: fiecare televiziune a luat la disecat misterele accidentului (unii comentatori îmbrăţişînd deschis două-trei teorii ale conspiraţiei simultan, toate dintre ele arătînd spre ruşi), unii dintre concetăţeni

22/apr/2010 PS 446: De la zeiţele Greciei la sinucigaşele Ceceniei

Un măr, un glonţ şi-un kil de heroină

 Adrian Cioroianu

Presimt: păli-vor de ruşine industriile, rugini-vor băncile, prăbuşi-se-vor pieţele imobiliare: pentru că tot războiul rămîne cea mai profitabilă investiţie! Din acest punct de vedere, istoria pare a merge în cerc – după cum se va vedea mai jos.

Unde bat? Ei bine, la capătul acestor rînduri vom vedea, uimiţi, cît au costat recentele atentate cu bombă din metroul moscovit. Cît de puţin, adică. Aproape la îndemîna oricărui om cu oarece largheţe la buzunar. Dar asta nu e tot. Povestea este de mult, de demult, începută.

Pentru că, mai întîi şi mai întîi, în istoria războaielor a fost – se spune – un măr. Nu mă refer aici la mărul lui Adam – şi nici la milenara cherelă dintre bărbat şi femeie, pe care doar poate dl C.T. Popescu ar putea-o descrie veridic. Mă refer la alt măr: unul aruncat în joc de zeiţa Eris, naşa în antichitate a tuturor discordiilor. Geloasă că nu fusese învitată

15/apr/2010 Cea de-a 445-a poveste suprapusă: reabilitarea dlui Goe

Începînd cu 08 aprilie a.c., Adrian Cioroianu a reluat rubrica Poveşti suprapuse în revista Dilema veche. Sub acest generic, în intervalul iunie 1998 şi aprilie 2007 au apărut, în Dilema şi Dilema veche,  444 de „poveşti” – dintre care primele 101 au fost publicate, acum nouă ani, în volumul Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001. Cea care urmează este povestea cu numărul 445 (D.v. nr. 321, 08 aprilie a.c.)

Reabilitatea postumă a domnului Goe

Adrian Cioroianu

În chiar aceste zile se fac fix trei ani de zile de cînd poveştile (445, cu aceasta) nu s-au mai suprapus aici. Timp în care, printre altele, m-am gîndit la ce spunea învăţătoarea mea din şcoala generală – şi iată, îţi destăinui şi ţie, cititorule: anume că se prea poate – spunea doamna – ca I.L. Caragiale, pe cînd mergea odată cu trenul de la Ploieşti la Bucureşti, chiar să fi întîlnit în vagon un june răsfăţat care să-l fi inspirat în crearea personajului “dl Goe”. Am verificat: povestioara, înainte de a apărea în manualele noastre, a fost publicată în ziarul “Universul”, pe 12 mai 1900. În tramă e vorba de un puşti de vreo 10 anişori – el se născuse, adicătelea, pe la anul 1890.

Iar dacă acceptaţi că învăţătoarea mea avea dreptate – şi dacă acceptaţi şi convenţia –, atunci e foarte probabil ca junele Goe, după episodul caragelian – fireşte – şi după ce a terminat cu repetenţiile, să fi urmat o şcoală militară (mariner… canonieri… Le Formidable… e credibil!). Şi taman venea peste România marele răzbel din 1916: moment în care dl Goe era un mîndru ofiţer de 26 de ani, tocmai bun spre a trece batalioanele române peste Carpaţi! Ceea ce a şi făcut – fără a putea, evident, schimba cursul (nefast, pentru noi, al) războiului. Plin de noroc cum era (doar ştiţi cum îl scuipau de deochi mam’mare şi tanti Miţa!), el a scăpat nevătămat din lupte; ba chiar medaliat. Vă place, nu vă place, dl Goe putea fi unul dintre eroii ce au făcut România mare!

A mai trecut ceva vreme. Pe la 30 şi de ani, dl Goe – nici el băiat sărac – a luat de nevastă o fată educată la pension, cu casă în Bucureşti şi cu ceva pămînturi în provincie. Apoi le-au apărut doi copilaşi: fetiţa semăna cu dl Goe, iar băiatul semăna (din fericire?) cu mama sa – aşa cum se întîmplă şi la alţii. În scurt timp dl Goe a lăsat armata şi a trecut la afaceri. Cu spor. A făcut şi ceva politică – şi de un lucru pot să vă asigur: el n-a avut de-a face nici cu legionarii, nici cu comuniştii! Ba dimpotrivă: i-a înjurat, în stilu-i copios, şi pe unii, şi pe alţii. Ca aproape orice român respectabil, în anii ’30 a fost un susţinător al regelui Carol al II-lea. Ba chiar, în 1938, e foarte probabil să fi intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul-fanion al ţării.

[[[   Istoria contrafactuală & alternativă a secolului XX, pe înţelesul oricui   ]]]

Dar, iaca, noi nori de război veneau peste biata ţară română! Dl Goe ajunsese un bărbat de 50 de ani. Experimentat, cu ceva relaţii şi bun la verb, el devine, în mai ’40, unul dintre directorii din Ministerul Propagandei Naţionale (ministru: istoricul C.C. Giurescu). În vara aceluiaşi an, drama: ungurii ne iau parte din Ardeal, ruşii ne iau Basarabia şi parte din Bucovina. Vă place, nu vă place, dl Goe chiar a suferit. A scris articole, a vorbit la radio; pana lui şi vocea lui au tunat împotriva cotropitorilor.

Dar calvarul său abia începuse. Vine la conducere Ion Antonescu – plus legionarii, iniţial. Codreniştii & simiştii nu-l prea iubeau pe dl Goe. Drept care distinsul bărbat stă mai mult ascuns cîteva luni, pînă trece iuful. În vara lui ’41, cînd Antonescu spune “Vă ordon, treceţi Prutul!”, dl Goe – liber, la el acasă – a lăcrămat iarăşi şi mai-mai să se ofere voluntar. Noroc cu soţia şi copiii, care l-au domolit. Pana şi verbul dlui Goe s-au animat iarăşi: împotriva lui Stalin, pentru mareşalul-Conducător şi pentru axa Roma–Bucureşti–Berlin. Dl Goe, speriat de ruşi (ca mai toţi românii), a tot sperat că arma secretă a lui Hitler apare – dacă nu azi, atunci mîine.

La finele lui august ’44, în lipsa armei lui Hitler, au apărut în Bucureşti cazacii lui Stalin. Dl Goe, totuşi, era neclintit în optimismul său. Ajunsese chiar să-l aprecieze pe regele Mihai. În ’45, la reforma agrară, dl Goe a pierdut ceva pămînturi – dar tot mai avea. La toţi cei care-i treceau pragul el le spunea, în acel an: “Nu ne vor lăsa anglo-americanii!”. O vreme, l-a bătut gîndul să intre în Frontul Plugarilor, al lui Petru Groza – pe care-l cunoscuse în treacăt prin anii ’30. N-a mai fost cazul. În ’46, personajul nostru – tras la faţă şi de tot albit – a fost demascat, printre alţii, în “Scînteia”, ca vinovat de războiul antisovietic. În ’48 a fost arestat. Copiii săi au fost daţi afară din case şi trimişi la munca de jos. La puţin peste 60 de ani, într-una dintre numeroasele închisori ale ţării, dl Goe a murit visînd la ceva mîncare şi la bulevardele pe care, copil fiind, le străbătea în birjă, de 10 Mai, altădată.

Vă place, nu vă place, se prea poate ca dl Goe să fi fost, şi el, un martir din acest memorial al durerii.

__________________________

 

by Bill Schorr