G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

16 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2)

Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport Citește în continuare

25 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

23/iun/2010 Începînd de ieri, preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii

 

U.S.-Russia relations are on an upswing more than a year after Obama pushed the “reset” button on what had become a very tense relationship between the former Cold War foes.

While disagreements continue over such issues as U.S. missile defense in Europe and policies toward the states of the former Soviet Union, much of the venom has disappeared, and there is increasing cooperation on nuclear disarmament and Iran.

– o analiză AOL News a relaţiilor la zi ruso-americane: Aol News – Medvedev – USA – june 10

23 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

17/apr/2010 După summit-ul pentru securitate nucleară de la Washington

Van Rompuy, necunoscut la Washington

Evita Neefs

Publicat în data de Aprilie 14 2010  |   De Standaard |  preluat prin presseurop.eu
Mai marii lumii la Summitul pentru securitate nucleară, Washington, 12-13 aprilie 2010.

Mai marii lumii la Summitul pentru securitate nucleară, Washington, 12-13 aprilie 2010 – foto AFP

La summitul privind securitatea nucleară de la Washington din 12 – 13 aprilie, Barack Obama nu a acordat o întrevedere privată preşedintelui Consiliului Europei, confirmând astfel lipsa de recunoaştere a acestuia pe scena internaţională. Dar trebuie să fim indulgenţi pentru moment, scrie De Standaard.

În sfâşit avem dovada Citește în continuare

17 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Detalii de la evenimentul de ieri de la Praga, al semnării noului tratat SUA – Rusia

Russia and U.S. Sign Nuclear Arms Reduction Pact

By PETER BAKER

New York Times, 08 aprilie a.c.

PRAGUE — With flourish and fanfare, President Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia signed a nuclear arms control treaty on Thursday and opened what they hoped would be a new era in the tumultuous relationship between two former cold war adversaries.

Meeting here in the heart of a once-divided Europe, the two leaders put aside the acrimony that has characterized Russian-American ties in recent years as they agreed to bring down their arsenals and restore an inspection regime that expired in December. Along the way, they sidestepped unresolved disputes over missile defense and other issues.

“When the United States and Russia are not able to work together on big issues, it is not good for either of our nations, nor is it good for the world,” Mr. Obama said as his words echoed through a majestic, gilded hall in Prague Castle. “Together we have stopped the drift, and proven the benefits of cooperation. Today is an important milestone for nuclear security and nonproliferation, and for U.S.-Russia relations.” (foto: NY Times)

Mr. Medvedev called the treaty signing “a truly historic event” that will “open a new page” in Russian-American relations. “What matters most is this is a win-win situation,” he said. “No one stands to lose from this agreement. I believe this is a typical feature of our cooperation. Both parties have won.”

The Russian president signaled general support for the American-led drive to impose new sanctions on Iran, saying that Tehran’s nuclear program has flouted the international community. “We cannot turn a blind eye to this,” Mr. Medvedev said, while adding that sanctions “should be smart” and avoid hardship for the Iranian people.

Mr. Obama said he expected “to be able to secure strong, tough sanctions” on Iran during the spring.

The apparently warm relationship between the presidents was on display as they entered the hall to trumpet music. They whispered and smiled with each other in English as they sat side by side signing copies of the so-called New Start treaty, then traded compliments during a follow-up exchange with reporters.

Mr. Obama called the Russian a “friend and partner” and said, “Without his personal efforts and strong leadership, we would not be here today.” For his part, Mr. Medvedev said the two had developed a “very good personal relationship and a very good personal chemistry, as they say.”

While the treaty will mandate only modest reductions in the actual arsenals maintained by the two countries, it caps a turnaround in relations with Moscow that sank to rock bottom in August 2008 during the war between Russia and its tiny southern neighbor, Georgia. When he arrived in office, Mr. Obama made restoring the relationship a priority, a goal that coincided with his vision expressed here a year ago of eventually ridding the world of nuclear weapons.

Even as the two presidents hailed the treaty, however, they found no common ground on American plans to build an antimissile shield in Europe to counter any Iranian threat. Mr. Obama refused Russian demands to include limits on missile defense in the treaty, nearly scuttling the agreement. In the days leading up to the ceremony here, Russian officials alternately claimed the agreement would bind the program or complained that it did not and threatened to withdraw if it went forward.

The treaty, if ratified by lawmakers in both countries, would require each country to deploy no more than 1,550 strategic warheads, down from 2,200 allowed in the Treaty of Moscow signed by President George W. Bush in 2002. Each would be limited to 800 total land-, air- and sea-based launchers — 700 of which can be deployed at any given time — down from 1,600 permitted under the Strategic Arms Reduction Treaty of 1991, or Start.

Because of counting rules and unilateral reductions over the years, neither country would have to actually eliminate large numbers of weapons to meet the new limits. Moreover, the treaty does not apply to whole categories of weapons, including thousands of strategic warheads held in reserve and tactical warheads, some of which are still stationed in Europe.

But the treaty would re-establish an inspection regime that lapsed along with Start last December and bring the two countries back into a legal framework after years of tension. Moreover, both sides hope to use it as a foundation for a new round of negotiations that could lead to much deeper reductions that will cover weapons like stored or tactical warheads.

The first task for Mr. Obama after returning to Washington will be persuading the Senate to ratify the new treaty, and advisers planned to head to Capitol Hill on Thursday, even before his return, to brief Senate staff members.

Ratification requires a two-thirds vote, or 67 senators, meaning the president needs at least eight Republicans. The White House is counting on the support of Senator Richard G. Lugar of Indiana, the senior Republican on the Foreign Relations Committee and one of his party’s most respected voices on international affairs, to clear the way.

But it could still have to contend with skeptics like Senator Jon Kyl of Arizona, the Republican whip, who have expressed concern about limiting American defenses. And the polarized politics of Washington heading into a midterm election are volatile, meaning a vote could be delayed until after the election, which would further put off other elements of Mr. Obama’s antinuclear agenda, such as consideration of the Comprehensive Test Ban Treaty.

The White House wants a vote by the end of the year, and Robert Gibbs, the president’s press secretary, reminded reporters on Air Force One during the flight here that past arms control treaties have received near-unanimous votes. “We are hopeful that reducing the threat of nuclear weapons remains a priority for both parties,” he said.

But what he did not note is that the Senate has also rejected an arms control agreement in recent times, refusing to ratify the test ban treaty when it was originally brought up in 1999. Moreover, it took three years in the 1990s to ratify the first Start follow-up treaty, known as Start 2, which never went into force because of a dispute over Russian conditions attached during its own ratification process.

Mr. Obama hopes to use the trust built during the treaty negotiations to leverage more cooperation from Moscow on other issues, most notably pressuring Iran to give up its nuclear program.

Speaking after signing the treaty with Mr. Medvedev, Mr. Obama said the United States and Russia were “part of a coalition of nations insisting that the Islamic Republic of Iran face consequences, because they have continually failed to meet their obligations” under international rules governing the use of nuclear materials.

“Those nations that refuse to meet their obligations will be isolated, and denied the opportunity that comes with international integration,” he said. Iran maintains its nuclear program is for civilian purposes, but the United States and its western allies suspect Tehran wants to build a nuclear weapon.

Warmer relations with the Kremlin worry American allies in Central and Eastern Europe, which were already concerned that Mr. Obama’s decision last year to scrap Mr. Bush’s missile defense plan in favor of a reformulated architecture was seen as a concession to Moscow.

Hoping to soothe those concerns, Mr. Obama plans to have dinner Thursday night in Prague with 11 leaders from the region, including the presidents or prime ministers of Bulgaria, Croatia, the Czech Republic, Estonia, Hungary, Latvia, Lithuania, Poland, Romania, Slovakia and Slovenia.

Similarly, Mr. Obama made sure before leaving Washington to speak by phone with President Mikheil Saakashvili of Georgia to reassure him of American support. He will meet separately with Czech leaders on Friday morning before returning to Washington.

Alan Cowell contributed reporting from Paris, and Dan Bilefsky from Prague.

9 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

27/mart/2010 Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia

Obama’s Remarks on the Arms Control Treaty

March 26, 2010
Following is a transcript of President Obama’s speech on Friday in which he announced details of a new arms control treaty with Russia, as released by the White House:

THE PRESIDENT: Good morning, everybody. I just concluded a productive phone call with President Medvedev. And I’m pleased to announce that after a year of intense negotiations, the United States and Russia have agreed to the most comprehensive arms control agreement in nearly two decades.

Since taking office, one of my highest priorities has been addressing the threat posed by nuclear weapons to the American people. And that’s why, last April in Prague, I stated America’s intention to pursue the peace and security of a world without nuclear weapons, a goal that’s been embraced by Presidents like John F. Kennedy and Ronald Reagan.

While this aspiration will not be reached in the near future, I put forward a comprehensive agenda to pursue it – to stop the spread of these weapons; to secure vulnerable nuclear materials from terrorists; and to reduce nuclear arsenals. A fundamental part of that effort was the negotiation of a new Strategic Arms Reduction Treaty with Russia.

Furthermore, since I took office, I’ve been committed to a „reset” of our relationship with Russia. When the United States and Russia can cooperate effectively, it advances the mutual interests of our two nations, and the security and prosperity of the wider world. We’ve so far already worked together on Afghanistan. We’ve coordinated our economic efforts through the G20. We are working together to pressure Iran to meet its international obligations. And today, we have reached agreement on one of my administration’s top national security priorities – a pivotal new arms control agreement.

In many ways, nuclear weapons represent both the darkest days of the Cold War, and the most troubling threats of our time. Today, we’ve taken another step forward by – in leaving behind the legacy of the 20th century while building a more secure future for our children. We’ve turned words into action. We’ve made progress that is clear and concrete. And we’ve demonstrated the importance of American leadership – and American partnership – on behalf of our own security, and the world’s.

Broadly speaking, the new START treaty makes progress in several areas. It cuts – by about a third – the nuclear weapons that the United States and Russia will deploy. It significantly reduces missiles and launchers. It puts in place a strong and effective verification regime. And it maintains the flexibility that we need to protect and advance our national security, and to guarantee our unwavering commitment to the security of our allies.

With this agreement, the United States and Russia – the two largest nuclear powers in the world – also send a clear signal that we intend to lead. By upholding our own commitments under the Nuclear Non-Proliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.

I’m pleased that almost one year to the day after my last trip to Prague, the Czech Republic – a close friend and ally of the United States – has agreed to host President Medvedev and me on April 8th, as we sign this historic treaty. The following week, I look forward to hosting leaders from over 40 nations here in Washington, as we convene a summit to address how we can secure vulnerable nuclear materials so that they never fall into the hands of terrorists. And later this spring, the world will come together in New York to discuss how we can build on this progress, and continue to strengthen the global non-proliferation regime.

Through all these efforts, cooperation between the United States and Russia will be essential. I want to thank President Medvedev for his personal and sustained leadership as we worked through this agreement. We’ve had the opportunity to meet many times over the last year, and we both agree that we can serve the interests of our people through close cooperation.

I also want to thank my national security team, who did so much work to make this day possible. That includes the leaders with me here today – Secretary Clinton, Secretary Gates, and Admiral Mullen. And it includes a tireless negotiating team. It took patience. It took perseverance. But we never gave up. And as a result, the United States will be more secure, and the American people will be safer.

Finally, I look forward to continuing to work closely with Congress in the months ahead. There is a long tradition of bipartisan leadership on arms control. Presidents of both parties have recognized the necessity of securing and reducing these weapons. Statesmen like George Shultz, Sam Nunn, Henry Kissinger, and Bill Perry have been outspoken in their support of more assertive action. Earlier this week, I met with my friends John Kerry and Dick Lugar to discuss this treaty, and throughout the morning, my administration will be consulting senators – my administration will be consulting senators from both parties as we prepare for what I hope will be a strong, bipartisan support to ratify the new START treaty.

With that, I’m going to leave you in the able hands of my Secretary of State, Hillary Clinton, as well as Secretary of Defense Gates and Joint Chief of Staff Chairman Mike Mullen. So I want to thank all of you for your attention.

http://www.nytimes.com/2010/03/27/world/europe/27

27 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

11/febr/2010 Scandalul Blackwater şi noua administraţie americană

Barack Obama a rupt legăturile cu “Blackwater”

SFÂRŞITUL UNUI COŞMAR

Constantin Romulus Preda

Noul lider de la Casa Albă, Barack Obama, a anulat în luna iulie a anului trecut, contractul dintre statul american şi compania de securitate Blackwater. După evenimentele din 11 septembrie, Blackwater a ajuns într-o poziţie de o extraordinară importanţă în „războiul împotriva terorismului”, iar contractele sale cu guvernul federal depăşeau suma de un miliard de dolari.

Primul contract între statul american şi agenţia de securitate a apărut încă din vremea administraţiei Clinton. Fără doar şi poate, mulţi dintre noi se întreabă cine se află, cu adevărat, în spatele acestei armate.

În 1997 Erik Prince începe să îşi construiască propriul regat politico-militar, beneficiind de o moştenire evaluată la 35 de miliarde de dolari. Astfel ia naştere una dintre cele mai puternice armate private din lume, denumită Blackwater. După evenimentele din 2001, Prince îşi trimite armata, în urma unui acord încheiat cu administraţia Bush, în Afganistan şi Irak.

Scopul? Anihilarea grupărilor teroriste.

Saddam Hussein şi Osama ben Laden vor deveni principalele ţinte ale americanilor, iar primul va fi executat în data de 29 decembrie 2006, într-o manieră specifică Evului Mediu.

Adevărata faţă a agenţiei de securitate Blackwater începe să se contureze odată cu evenimentele din 31 martie 2004, atunci când patru americani înarmaţi au căzut pradă furiei populaţiei din oraşul Falloujah, resturile carbonizate şi mutilate ale acestora rămânând atârnate de un pod peste Eufrat timp de câteva ore. Răspunsul soldaţilor „Blackwater” nu va întârzia să apară. În dimineaţa zilei de 16 septembrie 2007 are loc un adevărat masacru, în piaţa Nisour din Bagdad, ce lasă în urma sa 17 victime, civili irakieni, printre care mulţi copii şi femei.

Potrivit unui raport al Congresului american, din 2005, societatea privată Blackwater a fost implicată în 195 de incidente în Irak, iar angajaţii acesteia au fost primii care au deschis focul în 84% din cazuri, ceea ce contravine contractului încheiat cu Departamentul de Stat american, conform căruia firma poate face uz de armă numai în situaţii defensive.

„Mi-am pus compania şi pe mine însumi la dispoziţia CIA pentru misiuni foarte riscante. Dar, când a devenit oportun din punct de vedere politic, cineva m-a sacrificat”, a declarat fondatorul companiei Blackwater, după ce noua administraţie de la Casa Albă a reziliat contractul cu agenţia de securitate.

Legăturile lui Erik Prince cu statul american au fost rupte, însă rămâne de văzut cum vor răspunde soldaţii armatei private pentru crimele comise în Irak.

11 Februarie 2010 Posted by | Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/ian/2010 Document EURAST: discursul lui B. Obama la primirea premiului Nobel (Oslo, 10 dec. 2009)

THE PRESIDENT: Your Majesties, Your Royal Highnesses, distinguished members of the Norwegian Nobel Committee, citizens of America, and citizens of the world: 

I receive this honor with deep gratitude and great humility. It is an award that speaks to our highest aspirations – that for all the cruelty and hardship of our world, we are not mere prisoners of fate. Our actions matter, and can bend history in the direction of justice.

And yet I would be remiss if I did not acknowledge the considerable controversy that your generous decision has generated. (Laughter.) In part, this is because I am at the beginning, and not the end, of my labors on the world stage. Compared to some of the giants of history who’ve received this prize – Schweitzer and King; Marshall and Mandela – my accomplishments are slight. And then there are the men and women around the world who have been jailed and beaten in the pursuit of justice; those who toil in humanitarian organizations to relieve suffering; the unrecognized millions whose quiet acts of courage and compassion inspire even the most hardened cynics. I cannot argue with those who find these men and women – some known, some obscure to all but those they help – to be far more deserving of this honor than I.

But perhaps the most profound issue surrounding my receipt of this prize is the fact that I am the Commander-in-Chief of the military of a nation in the midst of two wars. One of these wars is winding down. The other is a conflict that America did not seek; one in which we are joined by 42 other countries – including Norway – in an effort to defend ourselves and all nations from further attacks. (text integral, format word doc. – Obama – discurs Nobel – dec 09 )

20 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

DOMESTIC IMPEDIMENTS

What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.

The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.

The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.

Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.

Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.

In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.

16 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

14/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (4/6). SUA şi capcana Afganistan & Pakistan

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre capcana din Afganistan & PakistanEURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (IV)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE AFPAK QUAGMIRE

The third urgent and politically sensitive foreign policy issue is posed by the Afghan-Pakistani predicament. Obama has moved toward abandoning some of the more ambitious, even ideological, objectives that defined the United States’ initial engagement in Afghanistan – the creation of a modern democracy, for example. But the United States must be very careful lest its engagement in Afghanistan and Pakistan, which still has primarily and most visibly a military dimension, comes to be viewed by the Afghans and the Pakistanis as yet another case of Western colonialism and elicits from them an increasingly militant response.

Some top U.S. generals have recently stated that the United States is not winning militarily, an appraisal that ominously suggests the conflict with the Taliban could become similar to the Soviet Union’s earlier confrontation with Afghan resistance. A comprehensive strategic reassessment has thus become urgently needed. The proposal made in September by France, Germany, and the United Kingdom for an international conference on the subject was helpful and timely; the United States was wise to welcome it. But to be effective, any new strategy has to emphasize two key elements. First, the Afghan government and NATO should seek to engage locally in a limited process of accommodation with receptive elements of the Taliban. The Taliban are not a global revolutionary or terrorist movement, and although they are a broad alliance with a rather medieval vision of what Afghanistan ought to be, they do not directly threaten the West. Moreover, they are still very much a minority phenomenon that ultimately can be defeated only by other Afghans (helped economically and militarily by the United States and its NATO allies), a fact that demands a strategy that is more political than military.

Additionally, the United States needs to develop a policy for gaining the support of Pakistan, not just in denying the Taliban a sanctuary in Pakistan but also in pressuring the Taliban in Afghanistan to accommodate. Given that many Pakistanis may prefer a Taliban-controlled Afghanistan to a secular Afghanistan that leans toward Pakistan’s archrival, India, the United States needs to assuage Pakistan’s security concerns in order to gain its full cooperation in the campaign against the irreconcilable elements of the Taliban. In this regard, the support of China could be helpful, particularly considering its geopolitical stake in regional stability and its traditionally close ties with Islamabad.

It is likely that before this appraisal hits the newsstands, Obama will have announced a more comprehensive strategy for attaining a politically acceptable outcome to the ongoing conflict – and one that U.S. allies are also prepared to support. His approach so far has been deliberate. He has been careful to assess both the military and the political dimensions of the challenge and also to take into account the views of U.S. allies. Nothing would be worse for NATO than if one part of the alliance (western Europe) left the other part of the alliance (the United States) alone in Afghanistan. Such a fissure over NATO’s first campaign initially based on Article 5, the collective defense provision, would probably spell the end of the alliance.

How Obama handles these three urgent and interrelated issues – the Israeli-Palestinian peace process, the Iranian dilemma, and the Afghan-Pakistani conflict – will determine the United States’ global role for the foreseeable future. The consequences of a failed peace process in the Middle East, a military collision with Iran, and an intensifying military engagement in Afghanistan and Pakistan all happening simultaneously could commit the United States for many years to a lonely and self-destructive conflict in a huge and volatile area. Eventually, that could spell the end of the United States’ current global preeminence.

14 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (III)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE IRANIAN CHALLENGE

Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.

Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.

Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.

These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.

Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.

Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.

Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?

As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.

Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.

13 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a primului an de mandat Obama (2/6). SUA, între Israel şi palestinieni

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre impasul israelopalestinian – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (II)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE ISRAELI-PALESTINIAN CONUNDRUM

The first urgent challenge is, of course, the Middle East peace process. Obama stated early on that he would take the initiative on this issue and aim for a settlement in the relative near term. That position is justified historically and is in keeping with the United States’ national interest. Paralysis over the Israeli-Palestinian conflict has lasted far too long, and leaving it unresolved has pernicious consequences for the Palestinians, for the region, and for the United States, and it will eventually harm Israel. It is not fashionable to say this, but it is demonstrably true that – deservedly or not – much of the current hostility toward the United States in the Middle East and the Islamic world as a whole has been generated by the bloodshed and suffering produced by this prolonged conflict. Osama bin Laden’s self-serving justifications for 9/11 are a reminder that the United States itself is also a victim of the Israeli-Palestinian conundrum.

By now, after more than 40 years of Israeli occupation of the West Bank and 30 years of peace negotiations, it is quite evident that left to themselves, neither the Israelis nor the Palestinians will resolve the conflict on their own. There are many reasons for this, but the bottom line is that the Palestinians are too divided and too weak to make the critical decisions necessary to push the peace process forward, and the Israelis are too divided and too strong to do the same. As a result, a firm external initiative defining the basic parameters of a final settlement is needed to jump-start serious negotiations between the two parties. And that can only come from the United States.

But the necessary outside stimulus has not yet been forthcoming in a fashion consistent with U.S. interests and potential. In raising the issue of the settlements in the spring of 2009 but then later backing off when rebuffed by the Israeli government, the administration strengthened the hard-line elements in Israel and undercut the more moderate elements on the Palestinian side. Then, an opportunity provided by the annual UN General Assembly meeting in September to identify the United States with the overwhelming global consensus about the basic parameters of a peace settlement was squandered. Instead of seizing it, Obama merely urged the Israelis and the Palestinians to negotiate in good faith.

Yet the existing global consensus could serve as a launching pad for serious negotiations on four basic points. First, Palestinian refugees should not be granted the right of return to what is now Israel, because Israel cannot be expected to commit suicide for the sake of peace. The refugees will have to be resettled within the Palestinian state, with compensation and maybe some expression of regret for their suffering. This will be very difficult for the Palestinian national movement to swallow, but there is no alternative.

The United States is already losing the renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo. Second, Jerusalem has to be shared, and shared genuinely. The Israeli capital, of course, would be in West Jerusalem, but East Jerusalem should be the capital of a Palestinian state, with the Old City shared under some international arrangement. If a genuine compromise on Jerusalem is not part of a settlement, resentment will persist throughout the West Bank and the Palestinians will reject the peace process. Although such a compromise will understandably be difficult for the Israelis to accept, without it there cannot be a peace of reconciliation.

Third, a settlement must be based on the 1967 lines, but with territorial swaps that would allow the large settlements to be incorporated into Israel without any further reduction of the territory of the Palestinian state. That means some territorial compensation for Palestine from parts of northern and southern Israel that border the West Bank. It is important to remember that although the Israeli and Palestinian populations are almost equal in number, under the 1967 lines the Palestinian territories account for only 22 percent of the old British mandate, whereas the Israeli territories account for 78 percent.

Fourth, the United States or NATO must make a commitment to station troops along the Jordan River. Such a move would reinforce Israel’s security with strategic depth. It would reduce Israel’s fears that an independent Palestine could some day serve as a springboard for a major Arab attack on Israel.

Had Obama embraced this internationally favored blueprint for peace when he addressed the UN in September, he would have exerted enormous influence on both the Israelis and the Palestinians and instantaneously gained global support. Failing to endorse this plan was a missed opportunity, especially since the two-state solution is beginning to lose some of its credibility as a viable formula for reconciliation between the Israelis and the Palestinians and within the region. Moreover, there are indications that the United States is already losing the goodwill and renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo in June.

The next few months will be critical, and the time for decisive action is running out. Perhaps as a consolation to the Palestinians (and in spite of some opposition within the White House) or perhaps as a reaffirmation of his determination to continue pressing the parties to focus on the key issues, in his UN speech Obama called for final-status negotiations to begin soon and included on the agenda four items similar to these. He also made it explicitly clear that the talks’ ultimate goal ought to be „a viable, independent Palestinian state with contiguous territory that ends the occupation that began in 1967.” It can be hoped that the president seized the moment offered by the Oslo ceremony at which the Nobel Peace Prize was awarded (which at the time of this writing had not yet occurred) to give more substance to his Middle East peace initiative. But so far, the Obama team has shown neither the tactical skill nor the strategic firmness needed to move the peace process forward.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a primului an de mandat B. Obama (1/6)

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (I)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

The foreign policy of U.S. President Barack Obama can be assessed most usefully in two parts: first, his goals and decision-making system and, second, his policies and their implementation. Although one can speak with some confidence about the former, the latter is still an unfolding process.

To his credit, Obama has undertaken a truly ambitious effort to redefine the United States’ view of the world and to reconnect the United States with the emerging historical context of the twenty-first century. He has done this remarkably well. In less than a year, he has comprehensively reconceptualized U.S. foreign policy with respect to several centrally important geopolitical issues:

•  Islam is not an enemy, and the „global war on terror” does not define the United States’ current role in the world;

•  the United States will be a fair-minded and assertive mediator when it comes to attaining lasting peace between Israel and Palestine;

•  the United States ought to pursue serious negotiations with Iran over its nuclear program, as well as other issues;

•  the counterinsurgency campaign in the Taliban-controlled parts of Afghanistan should be part of a larger political undertaking, rather than a predominantly military one;

•  the United States should respect Latin America’s cultural and historical sensitivities and expand its contacts with Cuba;

•  the United States ought to energize its commitment to significantly reducing its nuclear arsenal and embrace the eventual goal of a world free of nuclear weapons;

•  in coping with global problems, China should be treated not only as an economic partner but also as a geopolitical one;

•  improving U.S.-Russian relations is in the obvious interest of both sides, although this must be done in a manner that accepts, rather than seeks to undo, post-Cold War geopolitical realities; and

•  a truly collegial transatlantic partnership should be given deeper meaning, particularly in order to heal the rifts caused by the destructive controversies of the past few years.

For all that, he did deserve the Nobel Peace Prize. Overall, Obama has demonstrated a genuine sense of strategic direction, a solid grasp of what today’s world is all about, and an understanding of what the United States ought to be doing in it. Whether these convictions are a byproduct of his personal history, his studies, or his intuitive sense of history, they represent a strategically and historically coherent worldview. The new president, it should be added, has also been addressing the glaring social and environmental dilemmas that confront humanity and about which the United States has been indifferent for too long. But this appraisal focuses on his responses to the most urgent geopolitical challenges.

CHALLENGES TO WHITE HOUSE LEADERSHIP

Obama has shown a genuine sense of strategic direction and a solid grasp of what today’s world is all about. Obama’s overall perspective sets the tone for his foreign-policy-making team, which is firmly centered in the White House. The president relies on Vice President Joe Biden’s broad experience in foreign affairs to explore ideas and engage in informal strategizing. National Security Adviser James Jones coordinates the translation of the president’s strategic outlook into policy, while also having to manage the largest National Security Council in history – its over-200-person staff is almost four times as large as the NSC staffs of Richard Nixon, Jimmy Carter, and George H. W. Bush and almost ten times as large as John F. Kennedy’s. The influence of Secretary of Defense Robert Gates on national security strategy has been growing steadily. Gates’ immediate task is to successfully conclude two wars, but his influence is also felt on matters pertaining to Iran and Russia. Secretary of State Hillary Clinton, who has the president’s ear as well as his confidence, is likewise a key participant in foreign policy decisions and is the country’s top diplomat. Her own engagement is focused more on the increasingly urgent global issues of the new century, rather than on the geopolitical ones of the recent past.

Finally, Obama’s two trusted political advisers, David Axelrod and Rahm Emanuel, who closely monitor the sensitive relationship between foreign and domestic politics, also participate in decision-making. (For example, both sat in on the president’s critical September meeting with Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu.) When appropriate, policy discussions also include two experienced negotiators, George Mitchell, who conducts the Middle East peace negotiations, and Richard Holbrooke, who coordinates the regional response to the challenges in Afghanistan and Pakistan. In effect, they are an extension of the president’s NSC-centered process.

On this team, Obama himself is the main source of the strategic direction, but, unavoidably, he is able to play this role on only a part-time basis. This is a weakness, because the conceptual initiator of a great power’s foreign policy needs to be actively involved in supervising the design of the consequent strategic decisions, in overlooking their implementation, and in making timely adjustments. Yet Obama has had no choice but to spend much of his first year in office on domestic political affairs.

As a result, his grand redefinition of U.S. foreign policy is vulnerable to dilution or delay by upper-level officials who have the bureaucratic predisposition to favor caution over action and the familiar over the innovative. Some of them may even be unsympathetic to the president’s priorities regarding the Middle East and Iran. It hardly needs to be added that officials who are not in sympathy with advocated policies rarely make good executors. Additionally, the president’s domestic political advisers inevitably tend to be more sensitive to pressures from domestic interest groups. This usually fosters a reluctance to plan for a firm follow-through on bold presidential initiatives should they suddenly encounter a foreign rebuff reinforced by powerful domestic lobbies. Netanyahu’s rejection of Obama’s public demand that Israel halt the construction of settlements on the West Bank and in East Jerusalem is a case in point.

 It is still too early to make a firm assessment of the president’s determination to pursue his priorities, as most of the large issues that Obama has personally addressed involve long-range problems that call for long-term management. But three urgent issues do pose, even in the short run, an immediate and difficult test of his ability and his resolve to significantly change U.S. policy: the Israeli-Palestinian conflict, Iran’s nuclear ambitions, and the Afghan-Pakistani challenge. Each of these also happens to be a sensitive issue at home. (continuarea – mîine: despre impasul israelo-palestinian)

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.


[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei „Foreign Policy”

Susan Glasser vorbeşte despre cuprinsul celui mai recent număr al revistei Foreign Policy, precum şi despre câteva teme tangenţiale, precum: competiţia dintre Canada şi Rusia pentru resursele nordice, situaţia din Afganistan, situaţia internă din Rusia condusă de Putin & Medvedev sau politica de „resetare” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia, promovată de administraţia Obama.

(nota EURAST: ediţia română a acestui număr al revistei Foreign Policy apare pe 18 ianuarie a.c.)

***

Editor Of ‘Foreign Policy’ Talks About

The Stories You Should Have Been Paying Attention To

RFE/RL, January 01, 2010

News organizations around the world have been looking at 2009’s most important trends and events. RFE/RL correspondent Gregory Feifer recently sat down with Susan Glasser, executive editor of „Foreign Policy” magazine, for her perspective. An influential voice in the U.S. foreign policy community, Glasser was previously assistant managing editor for national news at „The Washington Post.” Earlier, she served as Moscow correspondent for the paper, together with her husband, Peter Baker. They co-wrote „Kremlin Rising: Vladimir Putin’s Russia and the End of Revolution.”

RFE/RL: „Foreign Policy” recently published a feature on the Top 10 Overlooked Stories of 2009. The two at the top of the list were the opening of Russia’s arctic Northeast Passage and the resurgence of violence in Iraq. Can you explain why? 

Susan Glasser: What we were aiming to do was to look at the stories, not that went unreported entirely, but that really escaped broad general notice because often those are the stories that have the bigger long-term impact. Those are the stories that you might be reading a whole lot more about in 2010. [2009], frankly, [was] so overwhelmingly and understandably dominated by a few big news stories: President Obama’s first year, then the health-care fight, the war in Afghanistan, the ongoing turmoil after the election in Iran. These are understandably the big news stories of 2009. So what we do every year is make a tradition out of searching out those big, very impactful things that you might not have heard as much about.

text integral, în format word doc. – RFERL – interviu Glasser – 01 ian 10

7 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

28 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti

Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga

(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)

 

EURAST Center – Adrian Cioroianu

În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad copgood cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.

Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.

Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.

Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.

Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.

În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).

20 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

19/oct/2009 Un eşec sau doar o amînare? – Vizita la Moscova a secretarului de stat al SUA

După vizita la Moscova a dnei Hillary Clinton

EURAST Center Adrian Cioroianu

Rapoartele de presă asupra vizitei converg spre ideea că Moscova nu s-a lăsat impresionată de efortul de persuasiune al secretarului de stat H. Clinton în privinţa unei conduite mai ferme a Rusiei la adresa Iranului: ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a repetat că instituirea unor sancţiuni mai dure ar fi „contraproductivă” în acest moment. Totodată, semnalul pe care Rusia vrea să-l dea cu aceaşi ocazie este acela că decizia preşedintelui Obama de a renunţa la scutul anti-rachetă din Cehia & Polonia nu presupune vreo cedare a Moscovei pe alte subiecte de interes comun ruso-american (vezi text din New York Times). În context, criticile la adresa politicii est-europene şi ruse a administraţiei Obama este de aşteptat să se radicalizeze în tabăra politică a republicanilor.

19 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

13/oct/2009 Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

 

Adrian Cioroianu

Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, este într-o vizită de trei zile la Moscova şi are întîlniri cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov (12 octombrie), cu preşedintele Rusiei (13 octombrie), Dimitri Medvedev, şi cu alte oficialităţi locale.  H. Clinton speră să obţină sprijinul explicit al Moscovei în a transmite un mesaj ferm Iranului – referitor la programul nuclear al acestui stat. Totodată, dna Clinton şi gazdele sale vor aborda subiectul tratatului bilateral privind reducerea armelor nucleare, care se speră că va fi semnat de B. Obama şi D. Medvedev pînă la sfîrşitul acestui an – în condiţiile în care acordul START din 1991 expiră.
În acelaşi timp, premirul rus Vladimir Putin se află într-o vizită de trei zile în China (12-14 octombrie) – iar luni, 12 octombrie a.c., tocmai s-a anunţat semnarea unor contracte bilaterale în valoare de 3,5 miliarde dolari (în domeniile bancar, construcţii, drumuri şi căi ferate, tehnologie energetică).
Un capitol aparte al vizitei premierului Putin în China ar putea fi o decizie comună ruso-chineză privind instituirea unui „sistem monetar bilateral” care să se bazeze pe rublă şi pe yuan – şi nu pe dolar (sau euro).
Fără îndoială, în măsura în care acest deziderat se va materializa el va alimenta speculaţiile din săptămînile precedente referitoare la un efort comun (unii îl numesc „complot”) de a detrona dolarul ca monedă-etalon a schimburilor comerciale internaţionale (vezi materialul EURAST ).

13 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/oct/2009 Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?

Adrian CIOROIANU

Nici dacă ar fi vrut, preşedintele Barack Obama nu ar fi putut greşi mai mult în plan simbolic anunţînd pe 17 septembrie a.c. suspendarea proiectului scutului antirachetă din Europa de Est (planul administraţiei Bush de implantare a 10 rachete interceptoare în Nordul Poloniei şi a unui radar în Cehia – plus personalul aferent –, menite a opri presupuse rachete iraniene). Motivul oficial al “răzgîndirii”: ameninţarea Iranului nu e atît de mare pe cît se credea. Motivele reale: i) proiectul costa mult (de ordinul miliardelor de dolari) şi ii) Rusia reacţiona “paranoid” (e cuvîntul lui Obama, rostit pe postul CBS, 20 septembrie a.c.) la ideea scutului, pe care-l considera îndreptat împotriva ei.

 O zi cu probleme
 Dacă l-ar fi interesat mai mult istoria zonei (pe el sau pe vreun consilier al său, se pare), Obama ar fi aflat că în acest an, chiar pe 17 septembrie, se împlineau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS, după pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939. Uşor de înţeles amărăciunea polonezilor – şi de ce presa locală a vorbit caustic-temător despre pactul Obama-Medvedev, iar ex-preşedintele Lech Walesa declara unei televiziuni din Varşovia că “problema nu e scutul, ci felul în care [Obama] ne tratează”.

Indubitabil, există valide raţiuni financiare în spatele acestei renunţări – care n-a fost o surpriză (informaţii s-au scurs spre marile ziare americane de la finele lui august). Prins acasă într-o herculeană încercare de reformare a sistemului de sănătate, Obama trebuie să fie foarte strîns la pungă. În afară, Obama e blocat între două capcane: SUA au nevoie de Iran pentru a calma durabil situaţia din Afganistan şi, simultan, au nevoie de Rusia pentru a calma Iranul.

Şi, de parcă nu-i erau de ajuns, a mai apărut o a treia capcană: deja înaintea deciziei privind scutul, în Europa de Est Obama tindea să devină unul dintre cei mai puţin populari preşedinţi americani la început de mandat. Într-un sondaj German Marshall Fund operat în iunie-iulie a.c. în 12 ţări ale UE, Barack Obama avea 88 sau 92 % cotă de popularitate în Franţa sau Germania, şi doar 55 şi 58 % în Polonia, respectiv România. Acum trei ani, preşedintele Bush era criticat pentru că împărţea verbal UE în vechea şi noua Europă. Iată însă că fractura există efectiv, sociologic, în funcţie de aprecierea lui Obama. Aşadar: decizia recentă privind scutul nu pune în pericol NATO/UE în faţa Iranului – dar poate submina grav încrederea est-europenilor în America şi în liderul ei.

 De ce Obama-mania nu prinde în Est?
Nu pentru că Obama ar fi de culoare (cum se grăbesc unii să spună). Ci pentru că politica sa faţă de Rusia e mai neclară decît a oricărui preşedinte american din ultimele decenii. O scurtă recapitulare: Reagan i-a cerut (la propriu!) lui Gorbaciov să dea jos Zidul Berlinului, dar s-a şi implicat el însuşi serios în fisurarea lui. Bush-tatăl, deşi nu a dorit disoluţia URSS, în cele din urmă a lăsat colosul să sucombe. Bill Clinton a fost mai optimist: el a crezut posibil ca Rusia să devină un stat de tip occidental şi a ajutat reformele interne ale lui Elţîn. Bush-Jr. a fost mai pragmatic: cum schimbarea din interior a Rusiei întîrzia, el a împins NATO pînă la Prut şi a propus extinderea pînă la Harkov (Ucraina) şi pînă la M-ţii Caucaz (Georgia). Pe scurt: preşedinţii SUA au oscilat între idealism (speranţa că Rusia poate fi occidentalizată din interior – precum Clinton) şi realism (impulsul de a securiza statele de la graniţele Rusiei – precum Bush-Jr.). Unde se află Barack Obama în acest peisaj? Niciunde. Obama nu poate influenţa cursul intern al politicii ruse, dar pare că nici nu vrea să se implice în încurajarea pro-occidentală a statelor ex-sovietice.

Să revenim în prezent: Rusia a salutat drept “curajoasă” decizia lui Obama referitoare la scut şi a demarat o campanie propagandistică (“victorie a diplomaţiei ruse” etc.). Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a furnizat mesajul oficial: gestul lui Obama nu e o concesie făcută Rusiei, ci e îndreptarea unei greşeli a lui George W. Bush. Care fusese “greşeala” lui Bush? Proiectul scutului anti-rachetă cuprindea şi un radar de tip X-Band (planificat a fi dispus la Sud de Praga) ce urma să “perie” în jur o arie mare de teren – inclusiv din partea europeană a Rusiei (cea în care se află cele mai multe depozite de armament, inclusiv silozuri de rachete!). Bref: opoziţia Rusiei pleca din faptul că scutul anti-iranian îi fotografia la minut propriile sale mişcări. Pe hîrtie, NATO şi Rusia au o relaţie de parteneriat, de peste un deceniu. În fapt, Rusia percepe NATO ca pe un adversar.

Iată de ce Obama va trebui să înţeleagă că, indiferent de raţiunile deciziei sale, ea va fi interpretată în Est (şi) ca o cedare în faţa Moscovei. Ideea că scutul ar fi preţul pentru sprijinul Rusiei în dosare precum Iranul sau Afganistanul nu e un argument. În fond, nu numai SUA sau NATO ar fi deranjate de un eventual Iran nuclearizat, ci şi Rusia, care-i este vecină. Şi nu numai Occidentul pierde de pe urma haosului din Afganistan, ci şi Rusia, unde traficul şi consumul de droguri “afgane” la nivel urban creşte exponenţial.

 Ce înseamnă, pe limba Estului, resetarea?
În februarie a.c., administraţia Obama a lansat cuvîntul magic: resetarea relaţiilor cu Rusia. Ideea a fost primită cu entuziasm la Berlin sau Roma şi cu scepticism în capitalele estice ale Uniunii Europene. Din cel puţin două motive: i) înainte de a lansa resetarea, Obama nu s-a consultat/explicat cu aliaţii săi est-europeni – cei care furnizau în virtutea unei datorii morale faţă de America trupe în Irak & Afganistan (şi nici nu au fost foarte gălăgioşi cînd SUA a menţinut restricţiile la vize etc.). Şi alt motiv: ii) de fapt, cu care Rusie propune Obama resetarea? Cu Rusia care stăpîneşte de facto Abhazia & Osetia de Sud şi care manipulează “conflictele îngheţate” din Nagorno-Karabah sau Transnistria? Cu Rusia care în septembrie a.c. efectua manevre militare cu Belarus sub titulatura Zapad ’09 (“Vest ’09”), cu cca. 13 000 de soldaţi şi după un scenariu în care Uniunea Rusia-Belarus respingea un atac venit din Vest (adică dinspre Polonia, membru NATO!)? Cu Rusia al cărei şef al Marelui Stat Major vizitează Cuba şi promite cooperare militară, modernizarea armamentului şi training-ul forţelor armate cubane? Cu Rusia care a blocat iniţial o rezoluţie în Consiliul de Securitate al ONU privind noi sancţiuni împotriva Iranului – acel Iran care, în februarie a.c., îşi trimitea ministrul Apărării la Moscova pentru a cumpăra un sistem anti-rachetă rusesc S-300 pentru a se apăra “împotriva unui atac american sau israelian”? Cu Rusia care va vinde (pe credit!) tancuri şi avioane Venezuelei lui Hugo Chavez, în valoare de 2,2 miliarde de dolari (iar Chavez, sosit la Moscova, anunţa recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud?)?

Lui Barack Obama trebuie să i se spună că est-europenii sînt prin natura lor suspicioşi – dar suspiciunea nu are de-a face numai cu scutul, ci şi cu preocuparea pentru state precum Ucraina sau Georgia, care au primit cuvinte calde (în iulie a.c.) de la vice-preşedintele american Biden, dar nu şi o foaie de drum pentru o continuare a apropierii de NATO. Cum stau, concret, lucrurile acolo? Georgia a pierdut (în august 2008, prin forţă) Abhazia şi Osetia de Sud, iar Moscova îi transmite pe diverse voci că ar face bine să-şi ia adio de la ele. Ucraina va avea, în ianuarie 2010, alegeri prezidenţiale – iar preşedintele Iuşcenko, pro-american şi pro-NATO, e cotat cu slabe şanse. Şi o ultimă cheie de lectură: noul secretar general al NATO, A.F. Rasmussen, a salutat decizia lui Obama privind scutul şi a anunţat că Alianţa doreşte “un dialog fără precedent” cu Rusia. Traducerea mea: nici o speranţă pentru o viitoare extindere spre Est a NATO. 

Nu numai preşedinte, ci şi simbol
În fine, încă un lucru pe care, aparent, Barack Obama nu l-a înţeles: în Estul Europei el nu e văzut numai ca preşedinte al SUA, ci mai ales ca un campion al lumii libere, ca un simbol al valorilor acesteia. În numele Americii, el poate stabili orice relaţii doreşte cu oricine, în orice zi din an – numai că el e condamnat să nu poată vorbi numai în numele Americii.

 Resetarea relaţiilor cu o Rusie care-şi caută prieteni “strategici” precum Ahmadinejad, Raul Castro sau Hugo Chavez poate fi parte dintr-un plan pe termen lung al lui Obama. E de urmărit. Numai că, pe termen scurt şi mediu, luna lui de miere cu noua Europă pare a se fi sfîrşit înainte de a începe cu adevărat.

  Cea mai recentă carte semnată de Adrian Cioroianu este Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, 2009.

____________________________________

(text publicat în “Dilema veche”, nr. 294, 1 octombrie 2009)

4 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | 3 comentarii

02/oct/2009 Adrian Cioroianu vă recomandă: Scrisoarea unor oameni politici şi intelectuali din Europa de Est către administraţia Obama (iulie 2009)

An Open Letter to the Obama Administration from Central and Eastern Europe

by Valdas Adamkus, Martin Butora, Emil Constantinescu, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa.

We have written this letter because, as Central and Eastern European (CEE) intellectuals and former policymakers, we care deeply about the future of the transatlantic relationship as well as the future quality of relations between the United States and the countries of our region. We write in our personal capacity as individuals who are friends and allies of the United States as well as committed Europeans.

Our nations are deeply indebted to the United States. Many of us know firsthand how important your support for our freedom and independence was during the dark Cold War years. U.S. engagement and support was essential for the success of our democratic transitions after the Iron Curtain fell twenty years ago. Without Washington’s vision and leadership, it is doubtful that we would be in NATO and even the EU today.

 

We have worked to reciprocate and make this relationship a two-way street. We are Atlanticist voices within NATO and the EU. Our nations have been engaged alongside the United States in the Balkans, Iraq, and today in Afghanistan. While our contribution may at times seem modest compared to your own, it is significant when measured as a percentage of our population and GDP. Having benefited from your support for liberal democracy and liberal values in the past, we have been among your strongest supporters when it comes to promoting democracy and human rights around the world.

Twenty years after the end of the Cold War, however, we see that Central and Eastern European countries are no longer at the heart of American foreign policy. As the new Obama Administration sets its foreign-policy priorities, our region is one part of the world that Americans have largely stopped worrying about. Indeed, at times we have the impression that U.S. policy was so successful that many American officials have now concluded that our region is fixed once and for all and that they could „check the box” and move on to other more pressing strategic issues. Relations have been so close that many on both sides assume that the region’s transatlantic orientation, as well as its stability and prosperity, would last forever.

That view is premature. All is not well either in our region or in the transatlantic relationship. Central and Eastern Europe is at a political crossroads and today there is a growing sense of nervousness in the region. The global economic crisis is impacting on our region and, as elsewhere, runs the risk that our societies will look inward and be less engaged with the outside world. At the same time, storm clouds are starting to gather on the foreign policy horizon. Like you, we await the results of the EU Commission’s investigation on the origins of the Russo-Georgian war. But the political impact of that war on the region has already been felt. Many countries were deeply disturbed to see the Atlantic alliance stand by as Russia violated the core principles of the Helsinki Final Act, the Charter of Paris, and the territorial integrity of a country that was a member of NATO’s Partnership for Peace and the Euroatlantic Partnership Council -all in the name of defending a sphere of influence on its borders.

Despite the efforts and significant contribution of the new members, NATO today seems weaker than when we joined. In many of our countries it is perceived as less and less relevant – and we feel it. Although we are full members, people question whether NATO would be willing and able to come to our defense in some future crises. Europe’s dependence on Russian energy also creates concern about the cohesion of the Alliance. President Obama’s remark at the recent NATO summit on the need to provide credible defense plans for all Alliance members was welcome, but not sufficient to allay fears about the Alliance´s defense readiness. Our ability to continue to sustain public support at home for our contributions to Alliance missions abroad also depends on us being able to show that our own security concerns are being addressed in NATO and close cooperation with the United States

We must also recognize that America’s popularity and influence have fallen in many of our countries as well. Public opinions polls, including the German Marshall Fund’s own Transatlantic Trends survey, show that our region has not been immune to the wave of criticism and anti-Americanism that has swept Europe in recent years and which led to a collapse in sympathy and support for the United States during the Bush years. Some leaders in the region have paid a political price for their support of the unpopular war in Iraq. In the future they may be more careful in taking political risks to support the United States. We believe that the onset of a new Administration has created a new opening to reverse this trend but it will take time and work on both sides to make up for what we have lost.

In many ways the EU has become the major factor and institution in our lives. To many people it seems more relevant and important today than the link to the United States. To some degree it is a logical outcome of the integration of Central and Eastern Europe into the EU. Our leaders and officials spend much more time in EU meetings than in consultations with Washington, where they often struggle to attract attention or make our voices heard. The region’s deeper integration in the EU is of course welcome and should not necessarily lead to a weakening of the transatlantic relationship. The hope was that integration of Central and Eastern Europe into the EU would actually strengthen the strategic cooperation between Europe and America.

However, there is a danger that instead of being a pro-Atlantic voice in the EU, support for a more global partnership with Washington in the region might wane over time. The region does not have the tradition of assuming a more global role. Some items on the transatlantic agenda, such as climate change, do not resonate in the Central and Eastern European publics to the same extent as they do in Western Europe.

Leadership change is also coming in Central and Eastern Europe. Next to those, there are fewer and fewer leaders who emerged from the revolutions of 1989 who experienced Washington’s key role in securing our democratic transition and anchoring our countries in NATO and EU. A new generation of leaders is emerging who do not have these memories and follow a more „realistic” policy. At the same time, the former Communist elites, whose insistence on political and economic power significantly contributed to the crises in many CEE countries, gradually disappear from the political scene. The current political and economic turmoil and the fallout from the global economic crisis provide additional opportunities for the forces of nationalism, extremism, populism, and anti-Semitism across the continent but also in some our countries.

This means that the United States is likely to lose many of its traditional interlocutors in the region. The new elites replacing them may not share the idealism – or have the same relationship to the United States – as the generation who led the democratic transition. They may be more calculating in their support of the United States as well as more parochial in their world view. And in Washington a similar transition is taking place as many of the leaders and personalities we have worked with and relied on are also leaving politics.

And then there is the issue of how to deal with Russia. Our hopes that relations with Russia would improve and that Moscow would finally fully accept our complete sovereignty and independence after joining NATO and the EU have not been fulfilled. Instead, Russia is back as a revisionist power pursuing a 19th-century agenda with 21st-century tactics and methods. At a global level, Russia has become, on most issues, a status-quo power. But at a regional level and vis-a-vis our nations, it increasingly acts as a revisionist one. It challenges our claims to our own historical experiences. It asserts a privileged position in determining our security choices. It uses overt and covert means of economic warfare, ranging from energy blockades and politically motivated investments to bribery and media manipulation in order to advance its interests and to challenge the transatlantic orientation of Central and Eastern Europe.

We welcome the „reset” of the American-Russian relations. As the countries living closest to Russia, obviously nobody has a greater interest in the development of the democracy in Russia and better relations between Moscow and the West than we do. But there is also nervousness in our capitals. We want to ensure that too narrow an understanding of Western interests does not lead to the wrong concessions to Russia. Today the concern is, for example, that the United States and the major European powers might embrace the Medvedev plan for a „Concert of Powers” to replace the continent’s existing, value-based security structure. The danger is that Russia’s creeping intimidation and influence-peddling in the region could over time lead to a de facto neutralization of the region. There are differing views within the region when it comes to Moscow’s new policies. But there is a shared view that the full engagement of the United States is needed.

Many in the region are looking with hope to the Obama Administration to restore the Atlantic relationship as a moral compass for their domestic as well as foreign policies. A strong commitment to common liberal democratic values is essential to our countries. We know from our own historical experience the difference between when the United States stood up for its liberal democratic values and when it did not. Our region suffered when the United States succumbed to „realism” at Yalta. And it benefited when the United States used its power to fight for principle. That was critical during the Cold War and in opening the doors of NATO. Had a „realist” view prevailed in the early 1990s, we would not be in NATO today and the idea of a Europe whole, free, and at peace would be a distant dream.

We understand the heavy demands on your Administration and on U.S. foreign policy. It is not our intent to add to the list of problems you face. Rather, we want to help by being strong Atlanticist allies in a U.S.-European partnership that is a powerful force for good around the world. But we are not certain where our region will be in five or ten years time given the domestic and foreign policy uncertainties we face. We need to take the right steps now to ensure the strong relationship between the United States and Central and Eastern Europe over the past twenty years will endure.

We believe this is a time both the United States and Europe need to reinvest in the transatlantic relationship. We also believe this is a time when the United States and Central and Eastern Europe must reconnect around a new and forward-looking agenda. While recognizing what has been achieved in the twenty years since the fall of the Iron Curtain, it is time to set a new agenda for close cooperation for the next twenty years across the Atlantic.

Therefore, we propose the following steps:

First, we are convinced that America needs Europe and that Europe needs the United States as much today as in the past. The United States should reaffirm its vocation as a European power and make clear that it plans to stay fully engaged on the continent even while it faces the pressing challenges in Afghanistan and Pakistan, the wider Middle East, and Asia. For our part we must work at home in our own countries and in Europe more generally to convince our leaders and societies to adopt a more global perspective and be prepared to shoulder more responsibility in partnership with the United States.

Second, we need a renaissance of NATO as the most important security link between the United States and Europe. It is the only credible hard power security guarantee we have. NATO must reconfirm its core function of collective defense even while we adapt to the new threats of the 21st century. A key factor in our ability to participate in NATO’s expeditionary missions overseas is the belief that we are secure at home. We must therefore correct some self-inflicted wounds from the past. It was a mistake not to commence with proper Article 5 defense planning for new members after NATO was enlarged. NATO needs to make the Alliance’s commitments credible and provide strategic reassurance to all members. This should include contingency planning, prepositioning of forces, equipment, and supplies for reinforcement in our region in case of crisis as originally envisioned in the NATO-Russia Founding Act.

We should also re-think the working of the NATO-Russia Council and return to the practice where NATO member countries enter into dialogue with Moscow with a coordinated position. When it comes to Russia, our experience has been that a more determined and principled policy toward Moscow will not only strengthen the West’s security but will ultimately lead Moscow to follow a more cooperative policy as well. Furthermore, the more secure we feel inside NATO, the easier it will also be for our countries to reach out to engage Moscow on issues of common interest. That is the dual track approach we need and which should be reflected in the new NATO strategic concept.

Third, the thorniest issue may well be America’s planned missile-defense installations. Here too, there are different views in the region, including among our publics which are divided. Regardless of the military merits of this scheme and what Washington eventually decides to do, the issue has nevertheless also become – at least in some countries – a symbol of America’s credibility and commitment to the region. How it is handled could have a significant impact on their future transatlantic orientation. The small number of missiles involved cannot be a threat to Russia’s strategic capabilities, and the Kremlin knows this. We should decide the future of the program as allies and based on the strategic plusses and minuses of the different technical and political configurations. The Alliance should not allow the issue to be determined by unfounded Russian opposition. Abandoning the program entirely or involving Russia too deeply in it without consulting Poland or the Czech Republic can undermine the credibility of the United States across the whole region.

Fourth, we know that NATO alone is not enough. We also want and need more Europe and a better and more strategic U.S.-EU relationship as well. Increasingly our foreign policies are carried out through the European Union – and we support that. We also want a common European foreign and defense policy that is open to close cooperation with the United States. We are the advocates of such a line in the EU. But we need the United States to rethink its attitude toward the EU and engage it much more seriously as a strategic partner. We need to bring NATO and the EU closer together and make them work in tandem. We need common NATO and EU strategies not only toward Russia but on a range of other new strategic challenges.

Fifth is energy security. The threat to energy supplies can exert an immediate influence on our nations’ political sovereignty also as allies contributing to common decisions in NATO. That is why it must also become a transatlantic priority. Although most of the responsibility for energy security lies within the realm of the EU, the United States also has a role to play. Absent American support, the Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline would never have been built. Energy security must become an integral part of U.S.-European strategic cooperation. Central and Eastern European countries should lobby harder (and with more unity) inside Europe for diversification of the energy mix, suppliers, and transit routes, as well as for tough legal scrutiny of Russia’s abuse of its monopoly and cartel-like power inside the EU. But American political support on this will play a crucial role. Similarly, the United States can play an important role in solidifying further its support for the Nabucco pipeline, particularly in using its security relationship with the main transit country, Turkey, as well as the North-South interconnector of Central Europe and LNG terminals in our region.

Sixth, we must not neglect the human factor. Our next generations need to get to know each other, too. We have to cherish and protect the multitude of educational, professional, and other networks and friendships that underpin our friendship and alliance. The U.S. visa regime remains an obstacle in this regard. It is absurd that Poland and Romania – arguably the two biggest and most pro-American states in the CEE region, which are making substantial contributions in Iraq and Afghanistan – have not yet been brought into the visa waiver program. It is incomprehensible that a critic like the French anti-globalization activist Jose Bove does not require a visa for the United States but former Solidarity activist and Nobel Peace prizewinner Lech Walesa does. This issue will be resolved only if it is made a political priority by the President of the United States.

The steps we made together since 1989 are not minor in history. The common successes are the proper foundation for the transatlantic renaissance we need today. This is why we believe that we should also consider the creation of a Legacy Fellowship for young leaders. Twenty years have passed since the revolutions of 1989. That is a whole generation. We need a new generation to renew the transatlantic partnership. A new program should be launched to identify those young leaders on both sides of the Atlantic who can carry forward the transatlantic project we have spent the last two decades building in Central and Eastern Europe.

In conclusion, the onset of a new Administration in the United States has raised great hopes in our countries for a transatlantic renewal. It is an opportunity we dare not miss. We, the authors of this letter, know firsthand how important the relationship with the United States has been. In the 1990s, a large part of getting Europe right was about getting Central and Eastern Europe right. The engagement of the United States was critical to locking in peace and stability from the Baltics to the Black Sea. Today the goal must be to keep Central and Eastern Europe right as a stable, activist, and Atlanticist part of our broader community.

That is the key to our success in bringing about the renaissance in the Alliance the Obama Administration has committed itself to work for and which we support. That will require both sides recommitting to and investing in this relationship. But if we do it right, the pay off down the road can be very real. By taking the right steps now, we can put it on new and solid footing for the future.

2 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

04/sept/2009 De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

De ce Ucraina şi Georgia sunt importante

(pentru Moscova, pentru Washington şi pentru Bruxelles)

Adrian Cioroianu

Nu a fost, de la bun început, nici un secret: vizita de cinci zile a vicepreşedintelui american Joe Biden la Kiev şi la Tbilisi din iulie a.c. a fost gândită astfel încât să completeze (şi să nuanţeze) vizita la Moscova a lui Barack Obama, de la începutul aceleiaşi luni. În impasul diplomatic americano-rus (mai ales din urma “războiului georgian” din august 2008), “resetarea” relaţiei Washington-Moscova se impunea. Acesta a fost şi rămâne mesajul tandemului Obama – Biden. Ideea “resetării” a fost bine primită de aliaţii europeni ai Americii, dar cu unele temeri totuşi în “Noua Europă” – vezi scrisoarea adresată pe 16 iulie a.c. lui Obama de 22 foşti şefi de stat şi miniştri din Europa Central-Orientală, cred, un document esenţial ale acestui deceniu; din partea României, textul era semnat de Emil Constantinescu.

Georgia şi Ucraina nu sunt vecini oarecare ai Rusiei. Pe termen mediu, evoluţia lor va fi crucială pentru reaşezarea sferelor de influenţă la Est de Uniunea Europeană. Aceeaşi UE care, în luna mai a.c., lansa un Parteneriat Estic (pro-occidental, se înţelege) în care Georgia şi Ucraina sunt piloni de bază. Moscova sistemului Putin-Medvedev nu îi va ierta prea curând pe cei doi preşedinţi – georgianul Saakaşvili şi ucrainianul Iuşcenko, cei care au girat revoluţiile colorate din ţările lor (2003-2004), sfidând vecinătatea rusească şi propunând explicit apropierea ţărilor lor de NATO. Mesajul Rusiei către ei a fost clar: Saakaşvili e un “cadavru politic” (spunea Medvedev în august ’08, imediat după războiul ruso-georgian) care “ar merita spânzurat de boaşe” (citat din Putin!), iar Iuşcenko e descris ca un uzurpator care merge spre propria sinucidere politică. Mai nou, Moscova acuză Ucraina că ar fi trimis (în august anul trecut) câteva sute de soldaţi profesionişti pentru a lupta de partea Georgiei, împotriva Rusiei. Şi totuşi, la Kiev şi la Tbilisi Joe Biden a venit cu alt mesaj: nu intraţi în panică, America nu recunoaşte sferele de influenţă ale nicicărui vecin de-al vostru (aluzie directă la revendicarea Moscovei de a i se recunoaşte interesele în “vecinătatea sa apropiată”), iar resetarea relaţiei noastre cu Rusia nu se va face pe seama voastră. Până aici totul e clar.

Dar poate Rusia accepta aşa ceva? Pentru că miza este mult mai amplă: dacă nu readuce Ucraina şi Georgia sub ascultare, Rusia va trebui să se resemneze, în viitorii 5-10 ani, în rolul unei puteri mijlocii. Cu un deficit demografic în creştere, cu tulburări perene în regiunile musulmane precum Cecenia sau Daghestan, cu o economie dependentă de preţul petrolului şi, foarte probabil, cu un nou vecin “nuclearizat” în viitorul apropiat (Iranul, adică), Rusia are oricum probleme. Fără control asupra Ucrainei, ambiţiile Rusiei în Estul Europei sunt practic amputate. Aceasta este o teză a geopoliticii după care în ultimii 30 de ani atât Ministerul moscovit de Externe cât şi Departamentul de Stat al SUA s-au ghidat constant – iar teoria, enunţată pe vremea preşedintelui Carter (de consilierul acestuia, Z. Brzezinski) s-a verificat din plin după 1991, când Ucraina şi-a proclamat independenţa. Azi, preşedintele rus Medvedev nu face nici un secret, în declaraţiile sale publice, din faptul că Rusia ar fi interesată ca la viitoarele alegeri prezidenţiale de la Kiev (programate pentru 17 ianuarie 2010) ocupantul actual Iuşcenko să fie înlocuit cu un personaj mai prietenos cu Moscova.

Pe de altă parte, controlul Georgiei este, pentru Rusia, la fel de important. Priviţi o hartă a Rusiei – acea hartă care se află în orice şcoală şi în orice instituţie de stat din ţara lui Putin & Medvedev. Acolo, Georgia este (efectiv) ghimpele din coasta meridional-occidentală a Rusiei. Cine controlează Georgia, controlează Caucazul de Sud. Iar cine controlează Caucazul de Sud are poarta deschisă atât către bazinul Mării Caspice (cu rezervele sale uriaşe de petrol & gaze), cât şi către statele puţin cunoscute dar de o bogăţie fabuloasă ale Asiei Centrale. Mai simplu spus: e foarte posibil ca cine va controla Georgia în următorii 20 de ani să controleze în bună parte coridoarele trans-caspice de transport ale petrolului şi gazului spre Europa.

Iată de ce vizita lui Biden în Ucraina şi Georgia a dat bătăi de cap analiştilor ruşi mai mari chiar decât vizita lui Obama la ei acasă. Biden, mai clar decât Obama, a asigurat că SUA sprijină apropierea celor două state de NATO. Biden, şi nu Obama, a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de ocupaţie din Osetia de Sud şi din Abhazia (deşi toată lumea ştie că nu o va face!). Biden, şi nu Obama, a vizitat la Tbilisi un cămin de copii georgieni refugiaţi din calea trupelor ruse, în august ’08. Acelaşi Biden care (nepromiţând totuşi nimic anume) a spus că SUA vor sprijini în continuare modernizarea armatei georgiene – determinând aproape simultan reacţia Moscovei, care a anunţat că va trece pe lista sa cea mai neagră acele firme care vor vinde arme Georgiei. Consilierul de politică externă al lui Medvedev, Serghei Prihodko, s-a întrebat apoi retoric dacă declaraţiile recente ale lui Biden nu contravin ideii “resetării” îmbrăţişate de administraţia Obama. A nu se înţelege de aici că Biden a avut o agendă diferită de cea a lui Obama; cele două sunt complementare. De aici şi enervarea Moscovei.

De fapt, la Washington, la Moscova şi în toată lumea se ştie la fel de bine că Ucraina sau Georgia nu reprezintă prin ele însele ameninţări militare la adresa Rusiei – ci mai curând ameninţări morale, simbolice. Câtă vreme nu va controla în mod direct cele două state, Rusia va avea probleme reale în a-şi extinde influenţa asupra altora din zona ex-sovietică. “Dacă Georgia îngenunchează în faţa Moscovei, imediate vor mai îngenunchea alte şapte din zonă” – spunea recent încăpăţânatul şi prea-voluntarul preşedinte Saakaşvili. Personal, cred că are dreptate.

În mitologia greacă, Caucazul sunt munţii de care zeii l-au înlănţuit pe rebelul Prometeu, cu un vultur ciugulindu-i ficaţii, apoi a venit Hercule şi l-a izbăvit. Vizitele lui Barack Obama şi a lui Joe Biden în arii ale fostei URSS nu au lămurit cine joacă azi rolul vulturului, al lui Prometeu sau al lui Hercule. Dar au arătat că în Vestul şi în Sud-Vestul Rusiei confruntarea între oponenţi cu pretenţii de titani continuă.

_________________________

– (text publicat în revista „Scrisul românesc” nr. 9, septembrie 2009)

4 Septembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

04/iun/2009 Obama va merge în Piaţa Roşie

Obama în Piaţa Roşie

Adrian Cioroianu

 A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, controlul a premers un cvasi-scandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, cca. 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.

Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo  – dar ţinta lor era mult mai la Vest. Faptul că aceleaşi controale ale poliţiei egiptene mai reţinuseră şi tineri din Anglia, Franţa sau Danemarca nu a contat foarte mult.

Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin. Între noii preşedinţi ai Americii şi ai Rusiei (în luna mai a.c. Medvedev a împlinit 1 an la Kremlin, iar Obama 100 de zile la Casa Albă) nu va fi, propriu-zis, primul contact; ei s-au mai întâlnit în aprilie, la summitul G20 de la Londra. Deja au schimbat câteva cuvinte – încurajatoare oricum, pentru că relaţiile dintre cele două state ajunseseră, la finele lui 2008, la cel mai de jos nivel al lor din perioada post-război rece.

 La începutul acestei administraţii americane, vice-preşedintele Joe Biden a fost primul care a vorbit despre necesitatea unei „resetări” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia. În deplin acord, Obama a declarat că acestea vor fi prioritare pentru mandatul său, iar secretatul de stat american Hillary Clinton s-a fotografiat în februarie a.c. alături de ministrul de externe rus Serghei Lavrov şi cu un buton simbolic între ei (pe care ambii se pregăteau să-l apese deodată, în vederea „resetării” cu pricina). Poza a fost reuşită, dar paşii concreţi în vederea noului start al relaţiei bilaterale nu au fost foarte mulţi.

Dezacordurile, azi, între Rusia şi SUA sunt multiple. Unul dintre cele mai importante priveşte rolul NATO în Europa. Potrivit unui sondaj făcut în Rusia în aprilie a.c., 62 la sută dintre cetăţenii ruşi văd NATO ca fiind o ameninţare pentru ţara lor. Drept care Medvedev & Putin acţionează în consecinţă. Recentul summit NATO de la Strasbourg şi Kehl, din aprilie, a statuat că extinderea alianţei va continua (fără a da însă un calendar precis). Din perspectiva Rusiei, orice posibilă extindere a NATO spre Est loveşte în propria sa sferă de influenţă. Vezi cazul Ucrainei (despre care am mai scris aici), ale cărei ambiţii pro-atlantice sunt contracarate de Rusia prin şantajul constant cu preţul la gazele naturale. Sau vezi cazul Georgiei, alt stat ex-sovietic care doreşte să intre în NATO şi pe teritoriul căruia alianţa a organizat în mai a.c. exerciţii militare – spre enervarea Rusiei, care imediat a suplimentat prezenţa sa militară la graniţa georgiană (graniţă care nu e recunoscută la nivel internaţional, din moment ce provinciile Abhazia şi Osetia de Sud, pe care Georgia le consideră ca fiind parte a teritoriului său, sunt în viziunea Moscovei „independente”). Mai grav este altceva: nu e foarte clar dacă NATO a dorit să enerveze Rusia prin aceste manevre sau doar s-o tempereze – pentru că în ultimele luni au apărut frecvent zvonuri despre posibilitatea unui nou atac rusesc asupra Georgiei, în ideea de a da o lovitură decisivă actualului regim de la Tbilisi al preşedintelui pro-occidental Saakaşvili (care a fost puternic contestat la el acasă în ultimele două luni, iar el spune, previzibil, că la mijloc este numai mâna Moscovei etc.).

Un alt punct de dezacord ruso-american este situaţia din Orientul mijlociu. La ora la care scriu, în Liban se pregătesc alegeri (pentru 7 iunie a.c.). Poziţia Rusiei este că rezultatul acestor alegeri trebuie recunoscut de comunitatea internaţională, indiferent de cine le câştigă; poziţia SUA este că aceste alegeri pot fi câştigate de oricine, mai puţin gruparea Hezbollah (susţinută de Iran). Cât priveşte Iranul (stat perceput – din cauza programului său nuclear – de mulţi oficiali americani drept una dintre marile ameninţări actuale la adresa SUA), Rusia a păstrat în ultimii ani relaţii relativ bune cu ţara lui Ahmadinejad. Şi nu este deloc exclus ca, încă în cursul acestui an, Obama să abandoneze prin fapte politica drastică a predecesorului său şi să facă unele mişcări de conciliere în direcţia Teheranului. Aceasta, cu riscul de a da impresia unei slăbiciuni – mai ales dacă iranienii nu vor răspunde pe măsură. În fine, să mai adaug că Rusia pare mai curând interesată ca SUA (şi NATO) să-şi prelungească sine die prezenţa în Afganistan, dar fără a câştiga războiul de acolo. La începutul acestui an, Moscova a făcut presiuni serioase asupra autorităţilor din Kîrghîstan (şi, după unele surse, le-a răsplătit cu 2 miliarde de dolari) pentru ca acestea să ceară Washingtonului să-şi închidă baza americană de la Manas, de pe teritoriu kîrghîz – o bază care era importantă pentru noua strategie a lui Obama în Afganistan.

Să mai adaug – dacă mai e nevoie – eternul şah între Rusia şi SUA referitor la rutele de transport al petrolului şi gazelor dinspre regiunea Mării Caspice spre Vest. Recent, Barack Obama i-a transmis un mesaj preşedintelui Aliev al Azerbaidjanului prin care-l încuraja pe acesta ca ţara sa să rămână deschisă unor rute alternative de transport a energiei spre Europa (adică, unele care să ocolească Rusia!). Evident, Moscova interpretează acest lobby american ca fiind o ofensă adusă sferei sale de influenţă.

Şi ar mai fi probleme. Destul pentru ca Barack Obama şi gazdele sale să nu se plictisească la Moscova, în iulie.

 ______________________________

(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 7, iulie 2009)

4 Iunie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2009 Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?

(… şi în ce anume să o schimbe?)

Obama şi marea provocare din faţa Americii    

 Adrian Cioroianu

 De la foşti colegi din Externe din Bucureşti şi până la foşti colegi de şcoală generală din Craiova, ceva lume m-a întrebat în ultima vreme ce se va întâmpla pe mai departe cu Barack Obama, noul preşedinte al SUA. M-am eschivat, sub pretextul că pot vorbi mai uşor despre trecut decât despre viitor, şi n-am dat un răspuns ferm. În schimb, am primit eu însumi multe ipoteze foarte categorice: ba că va reuşi în tot ce a spus, pentru că e simpatic şi deştept; ba că-l vor împuşca şi pe el, ca pe Kennedy; ba că va fi foarte bun pentru ţări ca România; ba că va fi mai slab decât Bush Jr. în privinţa relaţiilor cu Rusia. Aproape tot românul a avut, în aceste ultime zile, opinia lui despre preşedintele Obama. Ceea ce mi se pare îmbucurător – este dovada cea mai clară că lumea e tot mai mică (ceea ce ştiam deja) şi că românii sunt tot mai interesaţi de lumea în care trăiesc (ceea ce-i îmbucurător, dată fiind tembelizarea promovată adesea de televiziuni).

Două crize: una financiară, alta de imgine

Dar ceea ce se vede mai puţin clar din România este că noul preşedinte american are pe primele file ale agendei sale nu una, ci două mari priorităţi. Una este criza financiară, evident. Noua administraţie trebuie să refacă încrederea cetăţeanului american în bănci, în bursă şi în economia naţională. Printre atâtea incertitudini legate de această criză, un lucru e cert: dacă Statele Unite vor depăşi criza, întregii lumi îi va fi mai uşor s-o facă.

Dar cea financiar-economică nu este singura criză din faţa noului preşedinte. El a mai moştenit una, cel puţin la fel de gravă: o criză de imagine a Americii în lume. În multe locuri de pe mapamond, legenda pozitivă a Americii a intrat în declin. Cea mai mare putere a lumii de azi, care are arsenalele cele mai vaste şi mai moderne, care poate trimite trupe în orice punct de pe hartă şi care testează în laboratoare arme care ieri erau butaforie prin filme SF, această mare şi măreaţă ţară are totuşi călcâiul ei vulnerabil. Îndeajuns de puternică încât, la nevoie, să impună celuilalt justeţea unei idei, America a ajuns deficitară în ceea ce savanţii numesc soft power – adică acele instrumente prin care îl convingi pe celălalt că o idee este justă.

Mereu în ultimele două secole America a avut o legendă preponderent pozitivă. Celor rămaşi, oriunde în lume, fără speranţe, America le-a mai oferit o şansă. Celor supuşi fărădelegii pe pământul natal, America le-a dat libertăţi şi legi. Un calic din Irlanda, un paria din India, fiul de iobag din Transilvania, orfanul din Kyoto sau flămândul din Sicilia, cu toţii, odată ajunşi în America, au devenit cetăţeni şi au primit cel mai mare bun dintre toate: dreptul de a-ţi căuta propria fericire. În războaiele mondiale, America a fost de partea Binelui şi a trimis în luptă soldaţi tineri, grămezi de bani şi munţi de conserve. În războiul rece, America a fost tot de partea cea bună şi a pus la bătaie unde radio, vedete de celuloid şi alte grămezi de bani. Pe scurt, unde a fost America acolo a fost cauza cea dreaptă. Românii au simţit asta – deşi, prin labirintul istoriei, ei nu au fost mereu alături de America. În anii ’40, părinţii şi bunicii noştri se rugau la icoane ascunse „să vină americanii”, să ne scape de Hitler şi, mai apoi, de Stalin. În anii ’80, generaţiei mele de tineri utecişti i se vorbea pe larg despre şomajul din SUA, despre cursa înarmărilor şi despre indicii criminalităţii din Harlem. Şi totuşi, nouă ne era dragă America, pentru că ea ni se părea a fi, înainte de toate, ţara blugilor trainici, a filmelor cu John Wayne şi a posterelor cu Pamela din serialul Dallas.

Studenţii văd azi o altă Americă

Însă pentru mulţi dintre tinerii lumii de azi, America este, înainte de toate, jandarmul mondial. În primii ani ’90, întâlneam tineri italieni, francezi sau greci care-mi spuneau că America nu mai este de partea bună a istoriei. Acum întâlnesc frecvent studenţi români care spun acelaşi lucru. Şi unora, şi altora le-am răspuns să stea liniştiţi şi-o să le treacă (din păcate, acest gen de frondă anti-tot trece odată cu vârsta). Studenţilor români le mai spun că fără acest jandarm (când el a purtat chipul lui Bush Jr.) România nu ar fi fost membră NATO.  Dar nu ştiu pe câţi am convins. America nu are nevoie de alibiuri – ci de un vis suficient de frumos încât din el să încolţească o nouă legendă pozitivă.

Drept care cred că cea mai grea sarcină pentru Obama aceasta va fi: să reîmpace lumea cu America şi să refacă încrederea lumii în valorile americane. Şi mai cred că toată ceremonia de la Washington, din 20 ianuarie a.c., a fost o uriaşă demonstraţie de soft-power. Mulţi au fost intrigaţi de cei 170 de milioane de dolari cheltuiţi pentru eveniment – pe timp de criză! Nu; suma n-a fost o cheltuială, ci o investiţie: în a se demonstra că America nu este un jandarm obtuz, ci ţara în care după jurământul preşedintelui apare la microfon o poetă şi recită din creaţia proprie; ţara în care în onoarea primului preşedinte de culoare cântă un cvartet alcătuit din patru muzicieni americani din care unul era de etnie evreu, unul era japonez, unul latino şi altul afro. Obama a jurat pe Biblia din 1861 a lui Abraham Lincoln şi alţi doi pastori – unul alb, altul de culoare – s-au rugat pentru el şi pentru America. Alţi patru foşti preşedinţi americani erau de faţă – ca să arate că America e unită. Totul, în faţa a 2 milioane de cetăţeni veniţi from coast to coast ca să vadă evenimentul cu ochii lor. Un eveniment ale cărui detalii au fost premeditate în amănunt – mai puţin, poate, încăpăţânarea frumoasă a noului preşedinte de a merge apoi pe stradă, la pas, spre disperarea badigarzilor, pentru a-şi saluta concetăţenii.

Uneori îmi spun că e de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor.

__________________________________

text publicat, într-o variantă restrînsă,  în revista „Scrisul românesc”, nr. 2, februarie 2009

26 Ianuarie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu