G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…

Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…

by Ed Stein, 2010

… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…

by Bob Englehart, 2010

… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.

by Ed Stein, 2010

Anunțuri

3 Octombrie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | 5 comentarii

16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale

 Irakul, Afganistanul şi Romanistanul

 Bedros Horasangian

Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane  în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.

by Scott Stantis, 2009

Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi  banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.

Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia  lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.

Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.

Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

________________________

– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.

16 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul „Mavi Marmara” ?

Turkey’s Gain Is Iran’s Loss

By ELLIOT HEN-TOV and BERNARD HAYKEL

Princeton, N.J.

SINCE Israel’s deadly raid on the Turkish ship Mavi Marmara last month, it’s been assumed that Iran would be Citește în continuare

20 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (2/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

2/2

Sursa de nervozitate nu mai este, azi, preţul petrolului – ci industria atomică. E de notorietate faptul că Iranul s-a lansat, de ani de zile, într-un program nuclear – pe care el îl prezintă ca fiind unul civil şi inofensiv, iar câteva importante state occidentale (precum SUA sau Marea Britanie) îl descriu ca având un potenţial militar cert. În anul 2009 s-au descoperit probe solide că Teheranul construia o nouă (şi secretă) uzină nucleară în zona sa muntoasă. În paralel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), susţinută de SUA, Rusia şi Franţa, a propus Teheranului o variantă de compromis: Iranul îşi va putea construi reactoare civile, dar uraniul slab-îmbogăţit (la 3,5%) de care dispune Iranul să fie prelucrat în afara ţării (în Rusia sau Franţa, de exemplu) şi să fie adus acolo la nivelul mediu-îmbogăţit de 20% care l-ar face folositor într-o uzină energetică. După luni de discuţii sterile, nu s-a ajuns la un acord. Recent, în februarie a.c., Iranul a anunţat că a dat startul propriei sale încercări de a-şi îmbogăţi uraniul la 20%, într-o uzină nucleară din zona Natanz. În acest autentic război al nervilor, fiecare tabără are interpretarea ei: Iranul spune că acest nou prag de 20% are o motivaţie ce urmăreşte “dezvoltarea tehnologiei medicale”, iar Occidentul spune că un stoc serios de uraniu-20% va conduce Iranul mai repede către acel uraniu înalt-îmbogăţit la 90% care e necesar pentru construcţia unei bombe atomice[i].

Reacţia pe mai departe a Teheranului are consecinţe multiple. Pe de o parte, criza dintre Teheran şi lumea occidentală amână momentul (dorit de Occident) în care Iranul ar fi putut deveni un furnizor de gaze naturale pentru conducta Nabucco – care rămâne un proiect foarte bun pe hârtie, dar inoperant câtă vreme nu-şi găseşte parteneri solizi printre ţările cu bogate zăcăminte de gaz (altele decât Rusia). Apoi, Consiliul de Securitate al ONU poate înăspri, teoretic, sancţiunile – dar acestea pot juca pe termen scurt în favoarea preşedintelui Ahmadinejad, în măsura în care ar putea conduce la creşterea solidarităţii poporului cu regimul şi la fragilizarea opoziţiei interne. În al treilea rând, Iranul devine un reper în funcţie de care preşedintele american Obama este judecat, la el acasă, ca fiind puternic sau slab. Sarah Palin – deja celebra ex-guvernatoare republicană şi coechipieră a candidatului McCain la alegerile din 2008 – îl critică fără menajamente pe Obama şi spune că un singur lucru i-ar mai putea schimba imaginea de lider ezitant: anume, să declare război Iranului mai înainte ca acesta să înainteze pe calea înarmării nucleare. Ideea unei lovituri preemptive americane asupra Iranului are suporterii săi şi în Israel – unde neîncrederea în Obama este şi ea în creştere. Aşa cum cele mai lucide analize o arată[ii], un atac occidental/american asupra Iranului nu ar face deocamdată decât să crească popularitatea lui Ahmadinejad în lumea islamică şi să-i aducă aliaţi din rândul statelor arabe (care deocamdată îl privesc cu circumspecţie).

Aşadar, nimeni în acest moment (cu excepţia Gărzilor Revoluţiei – sistemul militar-religios ce conduce, de fapt, la Teheran) nu are de câştigat dacă Iranul devine un stat nuclear: nici SUA, nici Rusia, nici Turcia, nici restul ţărilor din zonă (mai ales Israelul). O bombă atomică made by Teheran va conduce, foarte posibil, la o cursă a înarmărilor la vecinii săi. Instabilitatea în Orientul Mijlociu va spori. Şi abia apoi, pe acest fond, ar putea creşte – iarăşi – şi preţul petrolului.


[i]  “Sanctions on Iran. And the price of nuclear power?”, în The Economist, nr. 9, 27 februarie a.c.

[ii] Fareea Zakaria, “Don’t scramble the jets”, în Newsweek, nr. 9, 1 martie a.c.

________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

2 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.


[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

1 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 EURAST recomandă: Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?

O analiză exemplară asupra unei ipoteze avansate de lideri ai Partidului Republican din SUA: ar fi bine (sau nu) ca Statele Unite să atace preventiv Iranul, mai înainte ca regimul Ahmadinejad să-şi ducă ţara în „clubul nuclear”?. Fareed Zakaria expune avantajele şi, mai ales, dezavantajele unei asemenea opţiuni – EURAST

Don’t Scramble the Jets. Why Iran’s dictators can be deterred

By Fareed Zakaria | NEWSWEEK
Published Feb 19, 2010; from the magazine issue dated Mar 1, 2010

Sarah Palin has a suggestion for how Barack Obama can save his presidency. „Say he decided to declare war on Iran,” she said on Fox News last week. „I think people would perhaps shift their thinking a little bit and decide, well, maybe he’s tougher than we think he is today.” Such talk is in the air again. Palin was picking up the idea from Daniel Pipes, a neoconservative Middle East expert who suggested a strike would reverse Obama’s political fortunes. (Actually, Palin attributed the idea to Patrick Buchanan, but obviously entirely misread Buchanan’s column, which opposed Pipes’s suggestion. It’s getting tiresome to keep pointing out these serial gaffes, but Palin does appear to be running for president.)

The International Atomic Energy Agency warned last week of its „concerns” that the Iranian regime was moving to acquire a nuclear-weapons capability, not just nuclear energy. But this does not change the powerful calculus against a military strike, which would most likely delay the Iranian program by only a few years. And then there are the political consequences. The regime will gain support as ordinary Iranians rally around the flag. The opposition would be forced to support a government under attack from abroad. The regime would foment and fund violence from Afghanistan to Iraq to the Gulf. The price of oil would skyrocket—which, ironically, would help Tehran pay for all these operations. (foto: Reuters – Newsweek)

It is important to recognize the magnitude of what people like Sarah Palin are advocating. The United States is being asked to launch a military invasion of a state that poses no imminent threat to America, without sanction from any international body, and with few governments willing to publicly endorse such an action. Al Qaeda and its ilk would present it as the third American invasion of a Muslim nation in a decade, proof positive that the United States is engaged in a war of civilizations. Moderate Arab states and Muslim governments everywhere would be on the defensive. As Washington has surely come to realize, wars unleash forces that cannot be predicted or controlled.

An Iran with nuclear weapons would be dangerous and destabilizing, though I am not as convinced as some that it would automatically force Saudi Arabia, Egypt, and Turkey to go nuclear as well. If Israel’s large nuclear arsenal has not made Egypt seek its own nukes—despite the fact that the country has fought and lost three wars with Israel—it is unclear to me why an Iranian bomb would.

The United States should use the latest IAEA report to bolster a robust containment strategy against Iran, bringing together the moderate Arab states and Israel in a tacit alliance, asking European states to go further in their actions, and pushing Russia and China to endorse sanctions. Former secretary of state James Baker suggested to me on CNN that the United States could extend its nuclear umbrella to Israel, Egypt, and the Gulf states—something that current Secretary of State Hillary Clinton has hinted at as well.

At the same time, Washington should back the Green Movement, which ultimately holds out the greatest hope for a change in the basic orientation of Iran’s foreign policy. It remains unclear how broad or well organized this movement is, but as a matter of long-term strategy, we should support groups that want a more modern and open Iran.

Can we live with a nuclear Iran? Well, we’re living with a nuclear North Korea (boxed in and contained by its neighbors). And we lived with a nuclear Soviet Union and communist China.
Iran, we’re told, is different. The country cannot be deterred by America’s vast arsenal of nukes because it is run by a bunch of mystic mullahs who aren’t rational, embrace death, and have millenarian fantasies. This was never an accurate description of Iran’s canny (and ruthlessly pragmatic) clerical elite. But it’s even less so now.

The most significant development in Iran has been the displacement of the clerical elite by the Revolutionary Guards, a military organization that is now the center of power. Clinton confirmed what many of us have been pointing out over the last year and warned of an emerging „military dictatorship” there. I’m not sure which is worse for the Iranian people: rule by nasty mullahs or by thuggish soldiers. But one thing we know about military regimes is that they are calculating. They act in ways that keep themselves alive and in power. That instinct for self-preservation is what will make a containment strategy work.

Fareed Zakaria is editor of NEWSWEEK International and author of The Post-American World (Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009)

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR

O analiză neconvenţională din revista americană The New Republic despre politica Rusiei şi Chinei faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, în contextul încercării administraţiei americane Obama de a contura o poziţie comună în negocierile cu Teheranul – EURAST

Bombs Away. The real reason why Russia and China aren’t interested in stopping Iran’s nuclear program

Matthew Kroenig

The New Republic, February 9, 2010

As President Obama begins a push to impose harsher economic sanctions on Iran over its nuclear program, his success will be determined largely by the answer to a single question: Will China and Russia get on board? In order to bite, sanctions must be enforced by the rest of the international community, but, so far, Beijing and Moscow have been reluctant to endorse the toughest penalties advocated by Washington.

Many analysts and policymakers wrongly assume that this reluctance is a function of these countries’ economic ties with Iran, or their failure to appreciate the proliferation threat. Last week, for example, Hillary Clinton bluntly challenged China’s approach to Tehran, saying, “[W]e understand that right now it seems counterproductive to you to sanction a country from which you get so much of the natural resources your growing economy needs. But think about the longer term implications.” The real reason for Beijing and Moscow’s obstinacy, however, is much more fundamental, and from Washington’s point of view, much more distressing: China and Russia are not particularly threatened by, and may even see a significant upside to, a nuclear-armed Iran.

To understand this point, we must first consider why the United States, China, and Russia–or any other country for that matter–should fear nuclear proliferation. Of course, there are the concerns of accidental nuclear detonation, nuclear terrorism, or even nuclear war. But these are all extremely low probability events. The primary threat of nuclear proliferation is that it constrains the freedom of powerful states to use or threaten to use force abroad.

The United States’ global power-projection capability provides Washington with a significant strategic advantage: It can protect, or threaten, Iran and any other country on the planet. An Iranian nuclear weapon, however, would greatly reduce the latitude of its armed forces in the Middle East. If the United States planned a military operation in the region, for example, and a nuclear-armed Iran objected that the operation threatened its vital interests, any U.S. president would be forced to rethink his decision. As then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld explained in 2001, nuclear weapons “could give rogue states the power to hold our people hostage to nuclear blackmail–in an effort to prevent us from projecting force to stop aggression.”

This line of thinking is not unique to the situation with Iran. In nearly every historical instance of proliferation, beginning with China in the 1960s, the United States opposed nuclear proliferation in large part because it wanted to preserve its military freedom of action. Indeed, the 2008 National Defense Strategy issued by the Pentagon explicitly states that the American military will achieve its objectives by “shaping the choices of key states, preventing adversaries from acquiring or using WMD, strengthening and expanding alliances and partnerships, securing U.S. strategic access and retaining freedom of action.”

Some analysts argue that we shouldn’t worry about proliferation in Iran because nuclear deterrence will work, much like it worked during the Cold War. But from Washington’s point of view, this is precisely the problem; it is more often than not the United States that will be deterred. Although Washington might not have immediate plans to use force in the Middle East, it would like to keep the option open.

China and Russia, on the other hand, lack the ability to project power in the region. China has recently been recognized as an economic superpower, but its military is still relatively weak. Indeed, military analysts doubt that China could successfully invade Taiwan, a small island roughly 100 miles off China’s coast. Major military operations in the Middle East, therefore, will be out of the question for decades to come. Similarly, Russia lacks a meaningful ability to project power in the region. The Soviet Union was a global superpower, but its military might collapsed along with the Iron Curtain. Russia’s clumsy invasion of Georgia in the summer of 2008 only served to reveal the limits of its military power. In fact, the state of Moscow’s conventional military has sunk so low that Russia’s most recent national security strategy relies heavily on nuclearforces simply to achieve basic defense goals.

An Iranian bomb, then, won’t disadvantage China or Russia. In fact, it might even help them. Neither country has hidden its desire to hem in America’s unilateral ability to project power, and a nuclear-armed Iran would certainly mean a more constrained U.S. military in the Middle East. Indeed, at times during the 1980s and 1990s, Beijing and Moscow aided Tehran with important aspects of its nuclear program. While we don’t have detailed information on the motives behind the assistance, we do know that governments don’t export sensitive nuclear technologies for economic reasons alone. Rather, as I show in my forthcoming book, they generally do so in an attempt to hinder their enemies. For example, France helped Israel acquire the bomb in the late 1950s and early 1960s in order to balance against Nasser’s Egypt, and China provided nuclear aid to Pakistan in the 1980s to impose strategic costs on its longtime rival India.It is likely that China and Russia’s nuclear assistance to Iran waspartly intended as a counterweight to American power in the Middle East. Although these countries no longer actively aid Iran’s nuclear program, they may still secretly welcome its development.

If any country fails to understand the strategic consequences of a nuclear Iran, then, it is not Russia or China, but the United States. Disproportionately threatened by proliferation, American officials will struggle to convince others to join their fight against the spread of nuclear weapons. They must prepare to live with a nuclear-armed Iran, or, if they cannot do that, they must stop Tehran’s nuclear program themselves.

Matthew Kroenig is an assistant professor of government at Georgetown University and the author of Exporting the Bomb: Technology Transfer and the Spread of Nuclear Weapons.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (III)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE IRANIAN CHALLENGE

Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.

Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.

Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.

These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.

Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.

Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.

Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?

As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.

Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.

13 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

31/dec/2009 În Iran, guvernul şi opoziţia înoată în aceleaşi ape!

(just for fun!)

by Robert Ariail 17 dec 09

31 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

29/dec/2009 SUA şi Iran discută (iarăşi) dosarul nuclear!

(just for fun!)

by Kal, The Economist 19 sept 09

29 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

28/dec/2009 Iarăşi, manifestaţii de stradă în Iran – şi răspunsul autorităţilor!

Des protestations, où ça ?

Dessin de Kap paru dans La Vanguardia

28 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

13/dec/2009 EURAST recomandă: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?

EURAST recomandă o analiză geopolitică despre viitorul probabil al Iranului ca putere regională – şi despre ce au făcut/fac Rusia, China şi Turcia în acest sens – Ad. C.

Iran Gains Strategic Momentum Balancing Russia, the PRC and the West 

By Dr Assad Homayoun, Gregory R. Copley, and Vossef Bodansky 

Iran is gathering momentum to become a great regional power with global implications. It is already a nuclear weapons power, with externally-acquired nuclear weapons. But the question facing Iranians and the external community is the style of governance of the country, and its specific international and grand strategy objectives. 

Iran’s present geo-strategic position is also transformed in importance by the end of the Great Game (or at least the component of it which began with the Russo-Persian Treaty of 1813, transformed with the Anglo-Russian Convention of 1907, and arguably concluded with the new Russo-Iranian understandings of the past few years).   In a parallel, and overlapping, dynamic, the China-Iran historical link has returned to the fore, especially given the PRC’s position as a major supplier of vital refined petroleum to Iran, and a client for Iranian crude oil. 

The fact that the West has „lost” Turkey and Iran (and the fact that Iran is now working closely with Turkey on a range of issues, but motivated mutually by the energy network controlled by Moscow) to some extent empowers the Iranian clerical leadership, but this may be insufficient to paper over the differences between the competing, and possibly mutually destructive, clerical power factions. (text integral word doc. – Iran putere regionala – dec 09 ) 

________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună 

 by Dave Whamond 24 nov 09

13 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

29/oct/2009 EURAST recomandă: interviu cu Henry Kissinger

H. Kissinger: mutaţii geopolitice ale prezentului (China, Japonia, Rusia etc.)

EURAST Center

Întors dintr-o călătorie în China via Paris, Henry Kissinger (fost secretar de stat în administraţiile Nixon şi Ford, artizan al deschiderii SUA către China la începutul anilor 70 etc.) a acordat un interviu revelator pentru interpretarea pe care el o dă ultimelor evoluţii pe plan internaţional.

Una dintre cele mai importante schimbări de natură globală i se pare a fi noua poziţie a Chinei faţă de dominaţia dolarului pe piaţa financiară a lumii. În analiza lui Kissinger, chinezii au fost dezamăgiţi de maniera în care instituţiile americane generic denumite Wall Street au reacţionat în faţa acestei crize de acum. Încrederea chinezilor în finanţele americane şi în dolarul american au scăzut şi, din acest punct de vedere, „nimic nu va mai fi precum înainte” – spune Kissinger.

O altă schimbare importantă i se pare a se produce în Japonia. Confirmînd, în parte, aserţiunile lui Samuel Huntington (făcute la mijlocul anilor 90) referitoare la faptul că într-un viitor apropiat Japonia se va orienta mai mult către China şi va accepta înlocuirea influenţei americane cu o influenţă chineză în Asia, Kissinger atrage atenţia că, deja, noul guvern japonez a anunţat cîteva măsuri (precum retragerea ajutorului militar japonez pentru războiul din Afganistan, repunerea în discuţie a statutului bazelor americane din Okinawa) care nu trebuie subestimate. „Perioada în care Japonia se poziţiona necondiţionat în spatele Americii mi se pare de domeniul trecutului” – spune Kissinger.

În legătură cu Rusia, Kissinger crede că administraţiile americane de după 1990 au greşit pentru că au subestimat „umilinţa pe care elita şi populaţia Rusiei au simţit-o odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice”. În context, el apreciază politica administraţiei Obama de a reiniţia „un dialog de la egal la egal” cu Rusia – dar aceasta nu înseamnă că trebuie acceptate excesele Rusiei, precum războiul şi politica faţă de Georgia după 2008.

Kissinger mai comentează cu acelaşi prilej noile evoluţii în „dosarul nuclear iranian„, noua strategie pentru Afganistan, gîndirea geopolitică a Franţei etc. (text integral)

29 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

Biblia, Verdi şi geopolitica: proiectul Nabucco

(ceea ce nu s-a spus încă)

 Adrian Cioroianu

 În opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi oameni în robie se jeluiesc pentru că regele Nabucodonosor (sau Nabuhod Nassar al II-lea, dacă preferaţi) îi asupreşte, într-o tramă ce pleacă dintr-un episod al Vechiului Testament, dar şi din adevărul istoric al unui rege babilonian care în secolul al VI-lea î.Chr. i-a înfrînt pe egipteni şi i-a forţat pe evrei spre exil.

Printr-un complex de împrejurări, acest nume a fost ales pentru coridorul energetic ce va lega Estul Turciei (localitatea Erzurum, din Asia Mică) de inima Europei (localitatea Baumgarten, de lîngă Viena), spre a transporta gaze naturale (31 miliarde metri cubi/an) pe un traseu care, ocolind Rusia, se recomandă a fi alternativa la monopolul rusesc privind alimentarea cu gaze a Europei. Unul dintre iniţiatorii acestui proiect a fost un preşedinte american ironizat azi cu lejeritate (inclusiv în România, dintr-un mimetism snob): George W. Bush. Probabil că nu a fost ideea sa, dar cine i-a sugerat-o e clar că ştia foarte bine morala drumului mătăsii, valabilă de sute de ani: nu contează cel ce produce mătasea, ci acel ce controlează drumul mătăsii spre consumator. La fel este şi în cazul gazului natural (iar avantajul Rusiei de aici pleacă). În momentul de faţă, nu tot gazul pe care firma rusă Gazprom îl duce spre Europa provine din Rusia (vezi mai jos). Altfel spus, Rusia vrea să controleze livrarea gazului, şi nu producţia. Împotriva acestei ambiţii s-a născut Nabucco. Preţul estimat: 7,9 miliarde euro (dar mai are timp să crească).

Pe 26-27 ianuarie a.c., Budapesta a găzduit un forum crucial al proiectului. Cei şase membri ai consorţiumului Nabucco Gas Pipeline International GmbH (firmele OMV – Austria, Bulgargaz – Bulgaria,  RWE – Germania, Transgaz – România, Botas – Turcia şi MOL – Ungaria) au căzut de acord cu accelerarea finalizării proiectului. Momentul era propice. Între Rusia (furnizorul de gaze al Europei) şi Ucraina (calea de tranzit a gazelor ruseşti spre Europa) tocmai avusese loc un autentic „război al gazului” cu ecou în toată UE. Acest conflict din ianuarie 2009 (continuare a unui conflict similar din 2006) pleca i) din incapacitatea Ucrainei de a-şi plăti consumul de gaz la preţul fixat de Rusia şi ii) din ambiţia Rusiei de a “demonstra” că Ucraina nu e o cale de tranzit sigură pentru gazul europenilor.

 Actul 1. Rusia are alternativa la alternativă

A cîştigat Ucraina de pe urma acestui conflict? Nu. În continuare, preşedintele şi doamna premier de aici, aliaţi în 2004, sînt la cuţite, aşteptînd cu ghearele scoase apropiatele alegeri prezidenţiale. Iar factura la gazul rusesc e oricînd potenţial restantă. A cîştigat Rusia? Deloc. Conflictul din ianuarie i-a speriat şi mai mult pe europeni şi i-a făcut să se gîndească serios la materializarea unui culoar care să aducă gaze din zona Mării Caspice, ocolind Rusia (ceea ce urmează să facă Nabucco). De fapt, Rusia a pierdut chiar mai mult: “războiul gazului” a fost o încercare in extremis a Moscovei de a determina UE să sprijine cele două coridoare ruseşti Nord Stream (prin Marea Baltică, ocolind Polonia şi Ţările Baltice) şi South Stream (prin Marea Neagră, ocolind Ucraina şi, foarte probabil, România). Cum, evident, South Stream e o alternativă rusească la Nabucco, Bruxelles-ul rămîne reticent faţă de cele două proiecte ruseşti (chiar dacă unor state din UE le plac!), şi, recent, a alocat 250 milioane euro ca garanţie pentru alternativa alternativei ruseşti. Adică pentru Nabucco.

 Actul 2: cîştigătorul e sub Semilună

 Şi totuşi, conflictul Rusia vs Ucraina a avut un cîştigător: Turcia, stat cu ambiţii în creştere, pilon geopolitic în Europa de Sud-Est (sau, după preşedintele Sarkozy, în Asia de Sud-Vest!). Pentru Turcia, proiectul Nabucco aduce un bonus aparte: el prefigurează Turciei un rol crucial în sistemul de securitate energetică al UE (din cei 3300 km ai culoarului Nabucco, 2020 km trec pe pămînt turcesc – nu întîmplător recenta ceremonie de semnare a agreement-ului Nabucco a avut loc la Ankara). Care UE? Aceea în care Turcia vrea să intre, deşi unele state europene (Germania, Franţa ş.a.) nu-s foarte entuziasmate de idee. Drept care, convinsă că are în mînă un atu (tranzitarea Turciei e o condiţie sine qua non a materializării coridorului Nabucco), Ankara a încercat să facă din această participare o monedă de schimb pentru facilitarea apropierii de UE. Nu i-a reuşit pe deplin; şi a devenit evident că, o vreme, Ankara a tergiversat negocierile, dorind să obţină condiţii privilegiate. Adică: Turcia dorea să cumpere la un preţ mic 15 % din gazul ce va veni pe conductă – nu în ideea de a-l arde acasă, ci pentru a-l vinde altor amatori. Cu alte cuvinte, Turcia nu vrea să rămînă pe harta gazului numai ţară de tranzit (precum Bulgaria, România sau Ungaria), ci speră să devină un nod de reţea (pipe hub), precum Germania sau Austria. În plus, Turcia mai are un avantaj: are relaţii bune cu două dintre statele-cheie pentru reuşita lui Nabucco. Unul este Azerbaidjanul. Celălalt este… (suspans!).

 Actul 3: ce au sub talpă aitollahii

Şi astfel intră în scenă un vecin asiatic al Turciei, cu o populaţie mare (70 de milioane de locuitori, în creştere) şi tînără (vîrsta medie este de 24 de ani şi e în scădere – spre comparaţie, în România este de 36 de ani şi e în creştere!). Am numit Iranul. Această ţara nu are numai copii – ci şi gaze naturale (al treilea zăcămînt al lumii). Pe schiţele proiectului Nabucco, Iranul e un furnizor de bază (cca 8 miliarde de metri cubi/an, la paritate cu Azerbaidjanul). Numai că în ultima decadă Iranul a fost şi un stat-problemă: posibilitatea ca ţara lui Ahmadinejad să-şi fabrice o armă nucleară a adus-o foarte aproape de un război cu SUA şi sperie deopotrivă Occidentul, Rusia şi Israelul (şi pe alţii). Deocamdată, la Teheran subiectul Nabucco e în ceaţă: pe de o parte, iranienii spun că nu au gaz de dat pe acest tronson; pe de altă parte, tot ei construiesc o conductă de gaze spre Turcia – de unde rezultă că, în anumite condiţii, Iranul ar putea fi totuşi interesat de participarea la acest proiect occidental. Pariul meu: nu va fi deloc suprinzător dacă în următorii ani politica Occidentului faţă de Iran va cunoaşte un grad mai mare de elasticitate, cu compromisuri reciproce.

 Actul 4: care ajunge primul?

Toate personajele din povestea numită Nabucco ţin în mîini cronometre. În plus, fiecare ofertează pe fiecare. Firma rusă Gazprom a tentat practic toate ţările/firmele participante la Nabucco, încercînd să le determine să abandoneze proiectul. Pe 29 iunie a.c., Gazprom a semnat un contract cu Azerbaidjanul (mic, de 500 de milioane m.c./an, dar acesta ar fi doar începutul), după ce cu ani în urmă a semnat un contract mult mai important cu Turkmenistanul. De cealaltă parte, firma germană RWE (parte a Nabucco) a semnat în acest an un contract cu Turkmenistanul[1] – stat care are cel de-al patrulea zăcămînt mondial de gaze şi cu care pînă acum Gazprom avea monopolul parteneriatelor. Potrivit celor mai optimiste evaluări, Nabucco va deveni operaţional în 2014 (iniţial se vorbea despre 2013), dar nu sînt excluse întîrzieri. Alexei Miller (preşedintele Gazprom) spune că gazoductul rus South Stream va fi gata în decembrie 2015[2] (dar experţii, deasemenea, prevăd întîrzieri). Aşadar, întrecerea e lansată. Pînă atunci, unele ţări mai au încă timp să joace la două capete. Precum Bulgaria, care este parte şi din South Stream, dar şi din Nabucco. Sau precum Serbia, pentru care pînă mai ieri South Stream era singura opţiune, iar recent a anunţat că “ar accepta o ofertă de la Nabucco”, dacă i s-ar face[3].

 Actul 5: şah la rege – adică la ţar

 Semnarea pe 13 iulie a.c., la Ankara, a acordului Nabucco între ţările de tranzit s-a dorit, printre altele, un avertisment indirect către Rusia cu privire la Ucraina. Motivul: teoretic şi practic, Rusia poate oricînd să declanşeze un nou “război al gazului” împotriva Ucrainei, pentru că acest stat are mari dificultăţi în a plăti pentru ceea ce consumă. Situaţia din Ucraina, inflamată politic în aşteptarea alegerilor prezidenţiale de acolo, ar putea deveni critică dacă Moscova ar repune în discuţie preţurile sau obligaţiile de achiziţie. Acum, nici Bruxelles-ul nu poate face foarte mult (în privinţa gazelor) pentru Ucraina şi nici Ucraina nu poate ajuta deloc consumatorul european de gaz dacă Rusia pune iarăşi probleme.

 ***

În rest, Nabucco este înţesat de detalii. Iată unul: fostul ministru german Joschka Fisher a fost cooptat recent ca expert-consilier al proiectului Nabucco[4]. Fisher a fost ministru de Externe în guvernul condus de cancelarul Gerhard Schröder – care, Schröder, acum este lobby-ist pentru proiectul Nord Stream al Gazprom-ului.

Nu ştiu cum se face, dar parcă există oameni (şi ţări) care cîştigă în orice situaţie.


 [1] “German RWE signs groundbreaking agreement for Turkmen gas”, în publicaţia online Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 76, 21 aprilie a.c.

[2] “Miller says South Stream will pump gas by 2015”, în The Moscow Times, 11 iunie a.c.

[3] “Serbia interested in Nabucco, but gives priority to South Stream”, ştire RIA Novosti, 15 iulie a.c.

[4] “A personal fight, through pipelines” – ştire Die Zeit preluată de jurnalul on-line presseurop.eu, 3 iulie a.c.

_______________________

 (text publicat în „Dilema veche”, 284, 24 iulie 2009)

2 Octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 4 comentarii