G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

Anunțuri

28 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

10/iunie/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (5/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)

Totuşi, semne de suspiciune au planat în continuare asupra legaţiei Italiei la Bucureşti, despre care se cunoştea foarte bine faptul că întreţinea legături strînse cu parohia italiană din Bucureşti. Pentru a se asigura de neutralizarea celor doi slujitori ai acestei biserici (Clemente Gatti, preot paroh şi Mihai Rotaru, preot), autorităţile de stat i-au condamnat la închisoare pentru spionaj (în septembrie 1951).

În astfel de condiţii vitrege, biserica catolică de rit latin, singurul rămas în semi-legalitate, a încercat să-i ajute Citește în continuare

10 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

14/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (5/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(5/5)

Ana Maria Narti se întâlneşte simbolic, într-un punct al biografiei sale, cu foarte mulţi comunişti occidentali din generaţia sa (sau mai vârstnici): anume în faptul că despărţirea de comunism se petrece atunci când şenilele tancurilor sovietice ajung în centrul Pragăi, pentru distrugerea în faşă a „comunismului cu faţă umană” căutat de Dubcek de-a lungul „primăverii” lui 1968. Spune autoarea: [atunci] „Am pierdut toate punctele de sprijin. Dezamăgirea e absolută, confuzia atot cuprinzătoare, sentimentul rătăcirii fără graniţă. Şi mai puternică e ruşinea„.

Dezamăgirea este dureroasă, ca trezirea dintr-un vis frumos. Şi, pentru ca toate acestea să aibă un final sugestiv, e de reţinut că una dintre ultimele cronici pe care autoarea le mai scrie în ţară avea să fie una la filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie. I se cere ca, din articolul său, să înlocuiască, de câte ori apare, cuvântul „realitate„. Îl înlocuieşte cu „existenţă„, textul trece de cenzură şi vede tiparul. Citește în continuare

14 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

04/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (3/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(3/5)

Seducţia totalitară

Miza cărţii nu este această nostalgie după acea Românie a copilăriei, care avea să dispară abrupt, ân vara anului 1940 – după care urma să înceapă un declin în trepte, cu dramatice coborâşuri şi amăgitoare urcuşuri, care avea să dureze 50 de ani.

Amintirile Anei Maria Narti trimit direct spre cele două experienţe totalitare pe care România le-a cunoscut în secolul al XX-lea: mai întâi legionarismul (de scurtă durată, cu ţeluri naţionalist-măreţe şi cu consecinţe criminale de-a dreptul), iar apoi comunismul Citește în continuare

4 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

01/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (2/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(2/5)

Totul începe de la o fotografie – şi de la adolescenţii de azi

Pentru astfel de introspecţii, de cele mai multe ori este nevoie de un impuls exterior, aparent aleatoriu. În cazul Anei Maria Narti, totul începe cu o fotografie a bunicilor materni – ruşi albi, din „nişa socială” pe care comunismul de tip leninist încearcă să o lichideze – şi cu un prieten al fiului, un adolescent suedez ce face o anume remarcă privind la acestă poză înrămată de pe pian. Povestea pleacă de aici, prin recunoaşterea unui adevăr simplu: judecate după normele noastre de azi, ale societăţii democrat-liberale moderne, multe dintre concepţiile bunicilor (bunăoară, un antisemitism latent Citește în continuare

1 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte

Mircea Morariu despre volumul „Despre 1989- Naufragiul utopiei„, de Vladimir Tismăneanu

 Comunismul ca utopie şi ca încercare de a asigura securitatea perfectă, comunismul ca doctrină salvaţionistă, comunismul ca dictatură atât „asupra corpului politic cât şi asupra celui biologic”,  comunismul ca „set de axiome ideologice cu valoare şi ambiţii universal explicative”, intelectualii şi comunismul, intelectualii şi felul în care au reacţionat ei în momente cheie ale istoriei şi ale agoniei şi ale sfârşitului comunismului- în 1956, în 1968 şi în 1989- diferenţele de reacţie dintre inteligentsia  românească şi cea din alte ţări din Europa de Est, cum au încercat unii dintre supravieţuitorii nomenclaturii comuniste să justifice, în luări de poziţie publice, Revoluţia română din 1989 sau cvasirevoluţia, cauzele ei şi socialismul dinastic, ce a însemnat la începutul verii anului 1989 şi ce semnificaţie are 20 de ani mai târziu demonstraţia dramatică a studenţilor chinezi, înăbuşită în sânge în Piaţa Tienanmen,  iată câteva dintre temele principale ale articolelor şi interviurilor politologului Vladimir Tismăneanu, reunite în volumul intitulat Despre 1989- naufragiul utopiei, apărut în anul 2009 la Editura Humanitas.

Cauzele căderii regimurilor comuniste, după principiul dominoului, în toamna- iarna anului 1989 sunt, neîndoielnic, de ordin politic şi economic. „Sistemul- notează Vladimir Tismăneanu- ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eşecul sistemului, nonreformabilitatea sa incurabilă, degenerescenţa”. „Anul 1989- continuă politologul- reprezintă o punte între trecut şi viitor, o deschidere către incertitudini şi deopotrivă către certitudini, o despărţire de un trecut”. Revoluţiile au fost unele „anticomuniste, de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, ele au restabilit distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul individului”. Revoluţiile din 1989 au creat „spaţiul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale”. Iar pentru intelectuali, acelaşi an coincide cu sfârşitul unui misionarism egocentric şi narcisist. „Anul 1989- scrie Vladimir Tismăneanu- a fost un moment de grandoare şi un moment de sfârşit al sublimului intelectualilor est- central europeni”. Chiar şi în cazul atipic al Revoluţiei române, în primele zile de după 22 decembrie, o seamă de intelectuali, precum Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Gabriel Andreescu sau Victor Rebengiuc– ca să-i citez pe cei menţionaţi în carte de Vladimir Tismăneanu- apar în faţă, sunt împinşi de noua putere deja controlată de Ion Iliescu pe faimoasa listă a Consiliului FSN, tocmai fiindcă noua putere era conştientă de faptul că prin numele cu pricina ar fi putut dobândi o oarecare legitimitate. Ceva vreme mai încolo, aceşti intelectuali încep să înţeleagă ce se întâmplă, părăsesc, din proprie voinţă, organismele în care au fost înscrişi doar din raţiuni de imagine, sau sunt pur şi simplu eliminaţi deoarece noii deţinători ai manetelor realizează că rolul lor s-a sfârşit, că nu mai au nevoie de ei. Iată, bunăoară, în cartea mea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe (Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2009), marele actor, ajuns vicepreşedinţe al CPUN, povesteşte cum în februarie 1990, tripleta Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan i-a propus să înscrie FSN ca partid politic, tocmai spre a proteja noua formaţiune de acuzaţia că era una de esenţă neocomunistă. Tot acolo, Caramitru detaliază etapele în care s-a produs propria lui „dezvrăjire”.

În concepţia lui Vladimir Tismăneanu, în România, de abia după 1996, revoluţia anticomunistă a izbutit să stabilească distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul autonomiei individului. „Primii şase ani ai postcomunismului românesc au fost pierduţi din punctul de vedere al depăşirii trecutului” . Dar nu doar în intervalul dintre 1989 şi 1996 se găsesc elemente specifice ale situaţiei din România, ci şi în felul în care şi-au înţeles şi ratat intelectualii rostul în 1956 ori 1968.

S-a discutat mult în literatura de specialitate unde se situează, din punct de vedere istoric, momentul zero al începutului sfârşitului comunsimului, clipa în care a început „naufragiul utopiei”. Unii autori vorbesc despre anul 1975 şi semnarea Actului final de la Helsinki, alţii despre rolul jucat de alegerea ca Papă, în 1978, a cardinalului polonez Karol Vojtyla, devenit Ioan Paul al II lea, o a treia categorie despre apariţia Solidarităţii în august 1980. Vladimir Tismăneanu socoteşte că după aşa- numitul Raport secret, prezentat de Nikita Hruşciov de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, „comunismul nu a mai fost acelaşi”.  Primele unde de şoc ale Raportului s-au simţit în Polonia, însă în Ungaria ne confruntăm cu adevărata revoluţie şi cu trezirea intelectualităţii. „Mişcările de revoltă din Ungaria încep prin redescoperirea filonului antitotalitar al stângii democratice”- scrie politologul. Şi tot el subliniază că „în analiza anului 1956 trebuie accentuat rolul intelectualilor critici în lupta pentru sfera publică. Ei rup cu leninismul, merg mai departe spre un marxim neleninist şi apoi, dincolo de de acesta, prin redescoperirea democraţiei, ajung la ceea ce ideologii oficiali numeau liberalism putred, stihie mic- burgheză  sau anarhism”. Tismăneanu merge până acolo încât afirmă că „Revoluţia Maghiară a fost iniţiată şi condusă de intelectuali. În acest sens se anticipează anii’68,’80 şi’89”.  Din păcate, în România anul 1956 este unul ratat cum ratat va fi anul 1968. „În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală”. În 1968, în ţara noastră se construieşte „eşafodajul stalinismului naţional”.

Din păcate, la 20 de ani după decembrie 1989, încă ezităm şi gâfăim. Vorbim mult şi facem puţin. Nu ne cunoaştem îndeajuns trecutul, viitorul e ceţos. Avem un deficit de memorie ce se repercutează asupra capacităţilor de previziune. De fapt, despre rolul memoriei înţeleasă drept garant al viitorului vorbeşte cartea Despre 1989- Naufragiul utopiei.

_______________________

text publicat în revista Familia din Oradea

9 Februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: First chapter din „Pe umerii lui Marx” de Adrian Cioroianu, 2005

 

fragment preluat din: http://atelier.liternet.ro/articol/3431/Adrian-Cioroianu/Pe-umerii-lui-Marx.html

Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

(NB – unele dintre datele de mai jos sunt valabile pentru toamna anului 2005!)

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d’Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales – Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor ’80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L’Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944

 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi „clienţi” pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist – inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei – adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS – că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie – dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! 

(text integral al capitolului în format word doc.: AC – Pe umerii lui Marx – 2005  )

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu, despre cartea unui om pe care l-a stimat – Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Ed. Polirom. Iaşi, 2002

… republicăm această recenzie a dlui Adrian Cioroianu (din iunie 2002!) doar pentru a semnala interesul autorului de atunci faţă de istoria/memoria legate de Nicolae Ceauşescu, precum şi respectul amical şi academic pe care profesorul Cioroianu l-a purtat faţă de cel ce a fost Pavel Câmpeanu (diacriticile limbii române lipsesc din ediţia electronică a revistei „22”)

Revista „22”, 24 iunie 2002, 

Comunismul si cel care a trait Iluzia

Adrian Cioroianu

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa „pactul monstrilor” din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris – liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate – a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand „noul curs politic” (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent – dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate – România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic – în sensul bun al termenului – si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong („Piata Nufarului”!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila – impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

– text integral la: http://www.revista22.ro/comunismul-si-cel-care-a-trait-iluzia-122.html

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

03/nov/2009 N. Ceauşescu, agent de publicitate

Imaginea lui Nicolae Ceauşescu în România postcomunistă:

o marcă ce (se) vinde

(prima parte)

 

Simona Deleanu

(Prezentăm în cele ce urmează un studiu al drei Simona Deleanu despre abundenţa de reprezentări publicitare în care a fost sau este folosită imaginea şi/sau legenda lui Nicoale Ceauşescu. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de licenţă susţinută în vara anului 2009; autoarea este acum studentă la Master la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Adrian Cioroianu) 

Publicitatea este o componentă, este drept, extrem de importantă, a unui ansamblu mult mai cuprinzător, prezent în viaţa de zi cu zi a fiecăruia, reprezentat de societatea de consum. Dacă pornim televizorul sau schimbăm canalele radio, dacă intrăm în magazin sau dacă ne plimbăm pe stradă, dacă navigăm pe Internet sau citim un ziar, reclama este omniprezentă, într-o formă sau alta. Aceasta, prin dubla funcţie pe care o are, generează mesaje (informaţionale) în favoarea unui produs sau serviciu, influenţând preferinţele consumatorilor prin manipularea atitutidinilor şi valorilor socio-culturale ale acestora.

 Menirea publicităţii este aceea de a vinde cât mai bine produsul promovat de sponsorul de publicitate. Pentru îndeplinirea acestui scop, specialiştii în domeniu folosesc varii domenii şi subiecte de interes, menite să atragă şi să reţină atenţia publicului consumator. Astfel se explică de ce istoria, chiar dacă nu ajunge să concureze prin pondere cu teme precum sexul sau umorul, este şi ea prezentă în discursul publicitar[1]. Dincolo de istoria oficială şi de discursul instituţionalizat al acesteia, există amintirile oamenilor şi ale comunităţilor, în cadrul cărora permanenta confruntare între memorie şi uitare determină o altfel de istorie care vine să suplinească imposibilitatea de evocare totală a istoriei oficiale.

Fiecare societate îşi (re)construieşte şi (re)memorează istoria proprie pe baza unei bătălii simbolice între cavalerii memoriei şi partizanii uitării. Această formulă, una dintre multele posibile, nu poartă în sine, cu necesitate, şi conotaţii valorizatoare: altfel spus, „nu este obligatoriu ca rememorarea să fie de preferat, în orice condiţii, uitării”[2]. Această dispută simbolică a generat două tipuri în materie de memorie: pe de o parte, o memorie completată de o reflecţie critică, de cealaltă parte, o memorie cosmetizată cu grade diferite de nostalgie mai mult sau mai puţin incurabilă. La nivelul fiecărui individ în parte, pe anumite paliere de raportare şi problematizare, între cele două tipuri există însă anumite interdependenţe.

 Istoria comunismului a fost folosită, în ultimii zece ani, în destul de multe campanii publicitare. Nicolae Ceauşescu are, însă, un grup de spoturi şi de campanii publicitare rezervat.Acest demers îşi propune să analizeze felul în care, prin intermediul spoturilor, este desenată sau redesenată, conştient sau nu, raportarea la comunism şi, mai precis, la personajul Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu, ciocolata Rom şi telefoanele mobile

 Pentru o mai bună înţelegere voi face diferenţa între spoturile publicitare – sub forma unor materiale video (care pot sau nu să fie însoţite de afişe publicitare) şi campaniile care se desfăşoară doar prin materiale ilustrative.  

Este vorba mai exact de trei clipuri (video) publicitare: i) Zapp „Talk Free”; ii) Rom „1 mai”; iii) Rom „Vizita de lucru”.  

Şi de campaniile: i) Connex; ii) a unei agenţii imobiliare din Arad. 

Totodată, pentru a vedea ascensiunea ca imagine publicitară a fostului dictator, voi încerca exemplificarea celor mai importante campanii publicitare care îl au în centru pe fostul conducător, în ordine cronologică. Primul video publicitar în care apare Nicolae Ceauşescu este conceput pentru difuzare exclusiv în afara ţării noastre. Mai exact, în 1998, apare un spot publicitar de promovare a unei mărci de prezervative, în care sunt prezenţi părinţii unora dintre dictatorii secolului al XX-lea: Ceauşescu, Hitler, Stalin. Mesajul este: „Dacă ar fi folosit un prezervativ…”[3].  Acesta avea să fie doar începutul.

Aşa cum intuia Alina Gavrilă, director la agenţia de publicitate „Gavrilă şi asociaţii”, în articolul menţionat, Ceauşescu poate fi asociat cu mărci inventate în acea perioadă. Ceea ce avea să se întâmple.  În 2005 şi 2006 compania Cadbury România lansa pe piaţă o campanie publicitară menită să relanseze ciocolata Rom. Evident, toate spoturile video erau cu şi despre comunism. Două, însă, îl aveau în centru pe Nicolae Ceauşescu. Ele fac parte, mai curând, dintr-o categorie care conţine o reflecţie critică asupra trecutului.

Primul video intitulat 1 mai are următoarea desfăşurare: într-un cadru de televizor, asemenea unui screen-saver, apare chipul lui Nicolae Ceauşescu pe un fond roşu cu galben, cu secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri şi data de 1 Mai. Toate simbolurile se învârt, într-un amestec energic de culoare, pe un fundal muzical antrenant, în jurul imaginii fostului conducător. Cele 15 secunde se încheie cu sloganul întregii campanii publicitare: Rom tricolor, senzaţii tari din 1964. Această energie emanată de muzică şi de mişcarea şi culoarea de pe ecran ar putea semăna cu desfăşurarea similară din punct de vedere cromatic, al energiei, dar şi din punct de vedere muzical, de 1 mai, sărbătorită ca ziua muncii, dar şi ca o zi în onoarea celor doi conducători. Pe de altă parte, asocierea imaginii lui Ceauşescu cu secera şi ciocanul şi, concomitent, cu steaua roşie cu cinci colţuri creează un amestec, mai curând aproape de haos decât de o asociere corectă, între simbolurile comuniste. Din nefericire, finalul determină o confuzie şi mai puternic spectatorului puţin familirizat cu istoria comunistă, dar consumator de publicitare, deoarece în 1964, când apare pe piaţă ciocolata împreună cu senzaţiile tari, Nicolae Ceauşescu nu putea fi considerat o imagine-simbol a comunismului românesc. Deşi avea o funcţie importantă în echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, el ajunge secretarul general al partidului în 1965, urmând ca, în câţiva ani să se identifice cu acesta şi cu comunismul. În concluzie, legătura dintre anul 1964 şi Ceauşescu ca simbol e mai dficil de făcut. Ideea care transpare e aceea unei continuităţi peste timp şi, de ce nu, a unei legături în comunism. 

Al doilea clip publicitar, Rom – Vizita de lucru pune împreună câteva mărci ale comunismului: o tânără non-conformistă, după ce-şi desface un baton de ciocolată Rom, din care apucă să muşte, face brusc un salt în timp, iar în faţa sa apare Nicolae Ceauşescu însoţit de câtiva tovarăşi şi de doi pionieri. Conducătorul se opreşte în faţa tinerei şi îi spune: Tovarăşă, nu tolerăm această ţinută de minijup pentru tineretul comunist. E-o provocare! şi ordonă celor doi presupuşi securişti să fie reţinută. Tânăra este dusă într-o cameră, unde îi sunt oferite haine conforme cu ţinuta vestimentară comunistă şi este aruncată în coridorul şcolii. Pe de-o parte, spotul e format dintr-o imagine inspirată din vizitele de lucru ale fostului conducător, discursul său fiind unul tipic, atât în ceea ce priveşte intonaţia, cât şi ponunţia.. Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui moment este din lumea capitalistă, deci contrastele sunt uşor de observat.

Ce-al de-al treilea spot în care fostul conducător are rolul principal este cel care promovează campania Talk Free a firmei Zapp. La cel de-al XII-lea Congres al PCR, discursul lui Ceauşescu este întrerupt de soneria unui telefon mobil. Deţinătorul aparatului se ridică de pe scaun şi sub privirile mirate ale celor din jur, iese din sală. Cadrul se mută deasupra unui hol unde sunt filmaţi delegaţii care îi urmează exemplul, iar în fundal se aude celebrul Alo, tovarăşi! înregistrat din balconul Comitetului Central în decembrie 1989. Mesajului spotului: „În trecut ţi-ai câştigat dreptul să vorbeşti liber! Acum vrei să vorbeşti gratis! A început o nouă era cu Zapp Talk Free!”

La o primă privire, acest video este compus din două imagini caracteristice comunismului: pe de-o parte, Ceauşescu vorbind în faţa delegaţilor la Congresul al XII-lea, pe de altă parte, finalul este reprezentat de încercarea lui Ceauşescu de a atrage atenţia ascultătorilor, prin Alo, tovarăşi. Acestea au intercalate imagini moderne. Spotul în sine reprezintă un amalgam de simboluri, de la o imagine oficială (cum e discursul de la un Congres, indiferent care este acesta), la încercarea disperată de a se face ascultat. Pentru cei care îşi amintesc acel moment din 21 decembrie, Ceauşescu încerca să acopere huiduielile mulţumii. Imaginea conducătorului disperat că pierde controlul celor strânşi în piaţă este una penibilă. În acelaşi fel ea este folosită şi în acest spot. Delegaţii de la Congres, într-un spirit de frondă, părăsesc sala şi îl tratează fără deferenţa cuvenită. (va urma)

 


[1] Mulţumesc pentru ideile sugerate de Marius Draşovean şi pentru  excelenta as analiză a tuturor spoturilor ce (se) folosesc de istoria comunismului şi de Nicolae Ceauşescu.

[2] Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 63.

[3] http://www.iqads.ro/revistapresei_1078/ceausescu_lucreaza_pentru_capitalisti.html, accesat la data de 05.05.2009.

 

3 Noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii

05/iun/2009 Dinastia de istorici Giurescu

Un secol, o familie, o casă

 Adrian Cioroianu despre:

 Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008, 462 p. + il., 49 Ron

De n-ar fi vorba despre o „dinastie” de istorici – Constantin (bunicul), Constantin C. (tatăl) şi Dinu C. (nepotul) – această rememorare a celui mai tînăr membru al triadei ar putea trece lesne (pînă la un punct) drept povestea unei familii româneşti din upper middle class – aşa cum această categorie chiar exista pînă în anii ’40. Aşadar, un universitar (Constantin C. Giurescu), ocupat uneori cu politica şi mai tot timpul cu scrisul şi cu cititul, o familie cu trei copii, cu o mînă straşnică de femeie în casă (soţia profesorului, Maria, născută Mehedinţi), cu bunici, cu unchi şi mătuşi, cu rude şi prieteni – lumea ulterior hulită a burgheziei româneşti.

Cel care povesteşte este cel mai mare dintre copii – actualul academician Dinu C. Giurescu (n. 1927). Dinu a.k.a. Gongu (de la un gong aflat în casa bunicilor, cu care era chemată lumea la masă) petrece în tihnă anii ’30, face şcoala primară şi începe gimnaziul (la Sf. Sava), învaţă franţuzeşte, colecţionează timbre, ascultă radioul, cîntă la pian, merge la cinematograf şi mai ales aleargă prin curtea casei familiei din strada Berzei nr. 47. Deprinde să citească revistele pentru copii, dar şi ziarele – unde, pe lîngă benzile desenate cu Omul de cauciuc, apare treptat şi omul de oţel Stalin. În spiritul nişei sociale căreia-i aparţinea, familia Giurescu – din bani munciţi şi din credit – îşi face o vilă la Mangalia (unde copiii fac băi de soare vara şi mănîncă gogoşi de la vînzători ambulanţi) şi alta la Predeal (unde cei mari îl primesc în vizită pe Gheorghe Tătărescu şi-l salută peste gard pe vecinul Ion Antonescu).

La început, toate nenorocirile încep ca nişte detalii: precum ziua din 1938 în care bunicul Simion Mehedinţi îl ia pe Gongu pe genunchi şi, cu harta în faţă, îi face o prezentare geopolitică a pericolelor ce pîndesc România (şi care se vor confirma). După ce trupele române trec Prutul, în iunie ’41, Dinu îşi cumpără o hartă germană pe care, în anii viitori, va urmări linia frontului, după comunicatele din ziare. În ţară se trăieşte aproape normal, hrana e îndestulată şi deloc scumpă. În 1942, bucureştenii – inclusiv Giureştii – încă mai merg în august la mare; din 1943 vor începe bombardamentele americane (peste Ploieşti) şi ruseşti (în zona litoralului). România intrase pe contrasensul istoriei. În primăvara lui ’44, parte din familie ajunge la Istambul; cît pe-aici ca Dinu să rămînă acolo, ca viitor soţ al frumoasei Şulé – fata unui distins avocat turc. În noiembrie ’45, totuşi, familia revine în ţară – sau, cum îi spune Maria Giurescu soţului ei, „uite cum ne trage aţa spre Siberia!”.

Capul familiei nu va ajunge în Siberia – ci la Sighet. Familia e lovită crunt – de comunism, dar şi de stupiditatea unor oameni. Dinu face facultatea de Istorie şi ajunge normator la Sovromconstrucţii (va reveni în profesie la mijlocul anilor ’50, aproape odată cu tatăl său!). Averea familiei – de la imobile la cărţi – e delapidată în numele RPR. De exemplu, casa din Berzei 47 – povestea confiscării, recîştigării şi ulterior demolării (sub Ceauşescu) este reluată de cîteva ori de-a lungul cărţii. Nu-i o greşeală; pur şi simplu, Dinu C. Giurescu a rămas obsedat de felul în care povestea unei case poate să-ţi redea drama unui întreg stat într-un secol al extremelor.

Dacă, în 1945, Şulé ar fi fost puţin mai insistentă, Dinu C. Giurescu ar fi scăpat, poate, de multe chinuri ale vieţii. Dar Universitatea Bucureşti ar fi pierdut unul dintre cei mai buni şi eleganţi profesionişti. Pe drumul dintre bine şi rău sunt milioane de nuanţe. Despre acestea, de fapt, vorbeşte şi această carte a acestui Profesor cu majusculă.

(text publicat în revista „Dilemateca”, iulie 2009)

5 Iunie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

05/aug/2008 Silviu Curticeanu – (alte) memorii despre comunism şi Ceauşescu

Un martor în regăsire de sine

Adrian Cioroianu despre:

 Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura Historia, Bucureşti, 2007, 577 p., 34 RON.

„Am trăit amar de vreme într-o fortăreaţă cu ferestre înnegurate şi uşi ferecate. Fortăreaţa se voia Castel, (…) [dar] ea nu a putut rezista timpului pentru că temelia ei era o utopie, stîlpii de rezistenţă – simple proptele dogmatice, elementele de decor – butaforie, iar încercările repetate de consolidare (…) – o neghiobie care i-au grăbit sfîrşitul” – aşa începe Curticeanu noua sa carte şi, dat fiind că vorbim despre cel care vreme de un deceniu şi jumătate (după 1975) a fost în apropierea lui Nicolae Ceauşescu în calitate de şef al cabinetului, nu e deloc greu de intuit care-ar fi fortăreaţa, ce-ar fi temelia şi cine-ar fi castelanul ce-a dominat această încropire.

Acest volum consistent apărut în decembrie (sic!) trecut vine la şapte ani după ce autorul îşi prezentase propria versiune a trecutului recent într-un alt tom (Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Ed. Albatros, 2000) despre care la momentul acela am scris mai puţin intrigat că cineva îmi calchia titlul rubricii pe care o aveam în Dilema şi mai mult nelămurit dacă autorul va rămîne în istorie ca un martor valid sau doar ca secretarul lui Ceauşescu. Era acolo un cronicar în căutare de sine, după un traumatism de carieră şi viaţă lesne de imaginat. Ei bine, aş spune că autorul s-a regăsit binişor – ceea ce face din Meditaţii… un document de luat în seamă, deloc rebarbativ şi poate surprinzător pentru cei ce-au luat de bună, din alte surse, imaginea unui Curticeanu devenit, în anii petrecuţi în „Castel”, relativ ţepos şi plin de sine. Poate o fi fost aşa, poate nu. Fapt este că, la 18 ani de la implozia sistemului în care a funcţionat la rîndu-i ca o rotiţă, în timp ce mulţi dintre cei care i-au fost inferiori – pe scara ierarhică sau pe scara educaţiei – au schimbat regimurile fără remuşcare, ca pe şosete, şi au devenit capitalişti sau politicieni grei, Curticeanu scrie cărţi şi se pune la dispoziţia celui ce-l citeşte cu un preambul de o notabilă onestitate metodologică: „Eu sunt şi vreau să rămîn de fapt o sursă primară de informare, să retrăiesc istoria pentru ca filosoful s-o poată recompune, iar istoricul (…) să o poată reconstitui într-o viziune cît mai apropiată de realitate”.

În linii mari, Meditaţiile…cuprind două părţi relativ diferite. Prima se ocupă de fostul regim, de fostul lider şi de fosta sa echipă; cea ce-a doua se vrea o analiză a perioadei post-comuniste, ajungînd pînă la alegerile din 2004 şi disoluţia Alianţei PNL-PD. N-aş spune că haina de analist îi e strîmtă lui Curticeanu, dar nici că-i vine ca turnată. Nu pentru că autorul n-ar avea simţ şi instrumente de decantare a noii realităţi româneşti (în fond, la cît de pestriţă este noua Românie, aproape orice ai spune despre ea nu poţi greşi cu totul), ci pentru că România de azi nu de analişti duce lipsă, ba chiar ar putea da şi la alţii. Drept care personal prefer mai mult cronicarul-martor al primei părţi, cea care revine asupra personajului numit Ceauşescu, cel care-i inventariază temerile, abilităţile, încăpăţînările şi lipsa de apetit pentru compromisul necesar, cel care-i descrie familia şi anturajul – de la cedarea treptată în faţa soţiei Elena pînă la cumpărarea tăcerii lui Maurer, după 1974, cu o pensie grasă şi pînă la destinul dramatic (şi nedrept, în opinia mea) al lui Nicu Ceauşescu etc. Bineînţeles, Curticeanu este subiectiv deseori – vezi simpatia pe invers cu care scrie despre Gorbaciov (sau despre Bush junior ş.a.), dar cred că analiza „tehnică” pe care o face fostului aparat (Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv ş.cl.) stă în picioare. La fel consideraţiile despre geneza tezelor din iulie 1971 (împărtăşesc ideea că ele nu-s numai consecinţa vizitei prealabile a Conducătorului în China lui Mao şi în Coreea lui Kim Ir Sen), cele despre principiul rotaţiei cadrelor, atît de drag lui Ceauşescu, sau despre ancorarea ireversibilă a acestuia în rolul de gardian neobosit al purităţii ideologice a regimului. La fel, în contrast cu memorialiştii din generaţia anterioară, care-l alintă nemeritat pe Gheorghiu-Dej doar pentru a-l înfunda şi mai rău pe Ceauşescu, Curticeanu are dreptate cînd arată similitudinile de fond dintre cei doi, dublate însă de marea deosebire că Dej a murit la timp, pe cînd Ceauşescu nu a ştiut să se despartă de putere pe cînd aceasta încă-i mai servea un renume cu semn plus.

Unele greşeli de editare (vezi, la p. 55, plasarea celebrelor teze în aprilie 1972 – în loc de iulie ’71 – sau dialogul viciat de la p. 61-62), surprinzătoare pentru un redactor de carte precum Georgeta Dimisianu, pun răbdarea cititorului la ceva încercări; dar, una peste alta, volumul – odată citit – răsplăteşte. Curticeanu nu trebuie crezut mot à mot, ci comparat – cu Cornel Burtică, cu Dumitru Popescu sau cu Ştefan Andrei (ale cărui memorii, la care oricum scrie, ar cam fi timpul să apară în volum!). 

____________________

text apărut în revista „Dilemateca”, august 2008.

5 August 2008 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu