06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8)

Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]  

Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]

De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.

Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]

Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]

Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]

Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]

Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]

În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]

Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.

În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)

---

[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[7] John Hiden, op. cit., p. 91.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.