G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…

Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…

by Ed Stein, 2010

… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…

by Bob Englehart, 2010

… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.

by Ed Stein, 2010

Anunțuri

3 Octombrie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | 5 comentarii

26/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (2/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

În faţa acestor pertractări, Turcia pare a se întoarce la visul ei strategic milenar: de a prelua rolul de conducător politic al statelor musulmane. În ultimii ani, liderii Gül şi Erdogan – ca şi ministrul turc de externe, Davutoglu – au investit un efort considerabil în această direcţie. Dacă voi nu ne vreţi, atunci să vedem cum răspundeţi provocării noii noastre politici externe – pare a fi spus Ankara către Bruxelles, după care şi-a întors privirile spre Siria, spre Irak şi Iran, spre musulmanii din Balcani sau din Caucaz Citește în continuare

26 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2)

Este de imaginat o NATO fără Turcia?

 Adrian Cioroianu

(1/2)

Acum aproape un an – în august 2009 – scriam tot aici despre “noua geopolitică a Turciei de azi”, aducând în discuţie o recent observabilă atunci răcire a relaţiilor dintre Ankara şi statul Israel, precum şi o dezamăgire în creştere a opiniei publice turceşti la adresa Uniunii Europene (şi a SUA). Acel text (în primul rând datorită circulaţiei pe Internet a Scrisului românesc) mi-a adus multe mesaje, dintre care unele (probabil nu majoritare, dar într-un număr care m-a surprins) mă întrebau dacă perspectiva mea de-atunci nu era, totuşi, un pic prea alarmistă. Aproape că şi eu căzusem pe gânduri – chestionându-mă la rându-mi dacă temerile sugerate acolo chiar au suport Citește în continuare

25 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

20/iun/2010 Conflictul israelo-palestinian: o „neverending story”? Şi totuşi, acum 30 de ani…

ISRAEL/PALESTINA

Europa avea dreptate… încă din 1980

14 iunie 2010  | The New York Times, New York, prin presseurop.eu

...Dar ei încă mai asteaptă. Palestinieni la vama Rafah, la graniţa cu Egiptul.

…Dar ei încă mai asteaptă. Palestinieni la vama Rafah, la graniţa cu Egiptul – foto: AFP

Cu treizeci de ani în urmă, Europa a pledat pentru autodeterminarea poporului palestinian. După atacul armatei israeliene asupra flotilei Gaza Citește în continuare

20 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul „Mavi Marmara” ?

Turkey’s Gain Is Iran’s Loss

By ELLIOT HEN-TOV and BERNARD HAYKEL

Princeton, N.J.

SINCE Israel’s deadly raid on the Turkish ship Mavi Marmara last month, it’s been assumed that Iran would be Citește în continuare

20 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

16/iun/2010 Un subiect controversat: cine a greşit pe 31 mai a.c. – Turcia sau Israelul?

O eroare care îndepărtează Israelul de Europa

01 iunie 2010  | by presseurop.eu

Evrei ortodocşi privind vasul turc "Mavi Marmara", în largul portului Ashdod (Israel).

(foto AFP: evrei ortodocşi privind vasul turc „Mavi Marmara”, în largul portului Ashdod, Israel).

Atacul lansat de armata israeliană asupra „Flotei Libertăţii”, care se îndrepta spre Fâşia Gaza cu ajutoare şi militanţi pro-palestinieni şi care s-a soldat cu moartea a 10 pasageri aflaţi la bordul navei turcesti Mavi Marmara, a provocat indignarea presei europene. Aceasta solicită o intervenţie a comunităţii internaţionale şi a UE în Israel şi se îngrijorează cu privire la  consecinţele escaladării tensiunilor dintre Israel şi Turcia. Citește în continuare

16 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

11/iun/2010 Şi totuşi, ceva se întâmplă acolo: criză de proporţii în relaţia Turcia – Israel – Occidentul european (şi SUA)

Ankara se întoarce cu spatele la Bruxelles

Enzo Bettiza

02 iunie a.c.| La Stampa Torino, prin presseurop.eu

Tensiunea dintre Turcia şi Israel, după atacul mortal al Tsahal-ului asupra flotilei de activişti pro-palestinieni, conduce nu doar la ruperea relaţiilor tradiţionale de prietenie dintre Ankara şi Ierusalim. Aceasta este cea mai profundă criză a relaţiilor, odată solide şi fructoase, dintre Turcia şi Occident.

Situaţia extrem de complexă provocată de catastrofa atacului israelian asupra flotilei de activişti pro-palestinieni Citește în continuare

11 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | 1 comentariu

30/mart/2010 Geopolitica prânzului: în curând, un text al lui Adrian Cioroianu despre o masă cu bucate în Palestina

… secretul este să-l citiţi după ce aţi luat masa, pentru a nu înghiţi în sec (geopolitic vorbind!) – EURAST Center.

30 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (2/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

2/2  (vezi prima parte, aici)

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia.

 i) Pentru intersele Americii în Europa de Sud-Est, în Estul Mediteranei, în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, Turcia este un partener indispensabil. La fel pentru soliditatea alianţei NATO la Marea Neagră. În acest moment, pur şi simplu Washingtonul nu-şi poate permite pierderea ca aliat a Ankarei. Şi totuşi, guvernul turc al lui Erdogan a dat în ultimii ani sesizabile semne de nervozitate la adresa lumii occidentale. Motivul: Uniunea Europeană rămâne indecisă în privinţa primirii ca membru a Turciei (Franţa sau Germania se opun deschis), iar aceasta din urmă reacţionează apropiindu-se de statele musulmane din aria culturală şi istorică a fostului Imperiu Otoman (precum Siria, Irak ş.a.). Erdogan şi preşedintele iranian Ahmadinejad şi-au zâmbit tandru şi s-au îmbrăţişat anul trecut, într-o mult-discutată întâlnire. În paralel, relaţiile dintre Turcia şi Israel au atins în 2009 un minimum istoric, ajungându-se recent la cvasi-scandaluri diplomatice. Pe cale de consecinţă, un curent de opinie încărcat de suspiciune la adresa Americii (şi Occidentului) îşi face loc în societatea turcă, pentru care SUA rămân pe mai departe (ca în ochii tuturor statelor musulmane) protectorul principal al Israelului.

ii) Dar, paradoxal, în acest moment relaţiile dintre SUA şi Israel pun ele însele probleme! Spre deosebire de lumea occidentală europeană, în care cota preşedintelui american este în continuare ridicată, în statul evreu Barack Obama este sub un semn al întrebării tot mai apăsat. La Tel Aviv, guvernul Natanyahu (de dreapta) se teme că Obama ar fi nemeritat de “diplomat” cu Iranul şi exagerat de concesiv cu palestinienii. Bineînţeles că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dar cert este că, la ora actuală, negocierile israelo-palestiniene par mai împotmolite decât erau în 2008, iar Iranul este mai ameninţător ca niciodată. Guvernul israelian şi administraţia americană au avut şi mai au reale neînţelegeri atunci când discută termenii prealabili ai negocierii cu partea arabă. Or, aici avem o veritabilă axiomă: dacă un preşedinte american nu dă un impuls negocierilor israeliano-arabe în prima parte a mandatului, atunci în partea finală îi va fi mult mai greu.

În fine, iii) poate că cea mai surprinzătoare cvasi-contestare la adresa Americii vine din Japonia. Sub noul guvern de stânga al premierului Hatoyama, Japonia pare a fi mai atentă şi mai amabilă la adresa Chinei decât este la adresa aliatului care-i garantează securitatea, SUA[i]. De fapt, Hatoyama a câştigat anul trecut alegerile promiţând că va pune în discuţie aspecte ale prezenţei militare americane în arhipelagul nipon. În momentul de faţă, Tokyo şi Washingtonul încă negociază mutarea unei baze a US Air Force pe insula Okinawa – dar populaţia de aici se opune cu îndârjire şi nici autorităţile nu par mai entuziasmate de idee. Repet: situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât America a fost în ultimii 50 de ani şi rămâne şi azi principalul garant al securităţii Japoniei.

Aşadar, contestarea la adresa Americii, în acest moment, pare mai “multipolară” decât a fost oricând în ultimii 50 de ani şi cu mult mai accelerată şi deschisă decât oricând în ultimele două decenii. Detaliul care pentru noi contează este acela că, dacă America răceşte, democraţia, peste tot în lume, va tuşi puternic.


[i] “Japan’s love-bubbles for China”, în The Economist, 30 ianuarie a.c.

______________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

(1/2)

O recentă analiză dintr-o importantă revistă americană avertiza asupra unei realităţi de ultimă oră, mai puţin discutată: Statelor Unite ale Americii – cu “blândul” şi diplomatul Barack Obama ca preşedinte – le este din ce în ce mai greu să obţină un minim consens în sprijinul unei agende de lucru pro-americane şi pro-occidentale (adică pro-democratice)[i]. Teza nu e tocmai nouă. În urmă cu doi ani, un alt reputat analist al vieţii internaţionale publica o carte de succes[ii] susţinând ceva asemănător: puterea nu se mai concentrează la Est sau la Vest – spunea el –, ci se deplasează din ce în ce mai mult spre unele ţări din “Rest”, adică spre ţările ale căror performanţe economice sau politice nu se aflau până acum pe primele pagini ale ziarelor: gen China, Brazilia, India, Indonezia sau Turcia. Formula lui Zakaria “the rise of the rest” (“ascensiunea restului”) a făcut de atunci carieră, ca şi demonstraţia sa că, de fapt, noi trăim astăzi într-o “lume post-americană” şi trebuie să ne consolăm cu ideea.

Totuşi, schimbarea pare mai amplă decât intuia Zakaria. Cu aproape un an în urmă am scris, tot aici (S.r., aprilie 2009) despre surpriza numită BRIC (după formula prin care firma de audit Goldman Sachs desemna, în 2001, grupul statelor cu economii emergente Brazilia, Rusia, India, China). Între timp s-au adăugat noi date: în decembrie anul trecut, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator pe piaţa globală. Tot în 2009 China a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă din lume pentru vânzările de automobile. Urmând această evoluţie, China va depăşi în curând Japonia şi va deveni cea de-a doua economie a lumii, suflând în ceafă economiei americane (pe care, potrivit unor prognoze, o va depăşi la rându-i, cândva în acest secol).

Numai că provocarea “Restului” la adresa Vestului nu mai e una strict economică. Ea devine, cu zi ce trece, o provocare politică. Ceea ce în relaţiile internaţionale purta numele de “Washington consensus” (adică agenda occidentală de apărare a democraţiei liberale) e concurată (şi ar putea fi înlocuită, în curând) de un “Beijing consensus” – adică o agendă care să susţină, dimpotrivă, că regimurile etatist-autoritare sunt mai eficiente decât foarte vorbăreţele şi cronofagele democraţii parlamentare de tip occidental.

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia. (va urma)

 


[i] Nader Mousavizadeh, “End of the Rogue”, în Newsweek, 8 februarie a.c.

[ii] Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W. Norton & Comp., New York, 2008.

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

22 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020

Analiză predictivă STRATFOR pentru Orientul Mijlociu (2010-2020)

George Friedman (director STRATFOR) anticipează:

– scăderea în importanţa zonei a jihad-ului;

– profilarea Turciei ca mare putere – înfluenţa ei asupra Egiptului;

– creşterea presiunilor asupra statului Israel;

21 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a primului an de mandat Obama (2/6). SUA, între Israel şi palestinieni

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre impasul israelopalestinian – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (II)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE ISRAELI-PALESTINIAN CONUNDRUM

The first urgent challenge is, of course, the Middle East peace process. Obama stated early on that he would take the initiative on this issue and aim for a settlement in the relative near term. That position is justified historically and is in keeping with the United States’ national interest. Paralysis over the Israeli-Palestinian conflict has lasted far too long, and leaving it unresolved has pernicious consequences for the Palestinians, for the region, and for the United States, and it will eventually harm Israel. It is not fashionable to say this, but it is demonstrably true that – deservedly or not – much of the current hostility toward the United States in the Middle East and the Islamic world as a whole has been generated by the bloodshed and suffering produced by this prolonged conflict. Osama bin Laden’s self-serving justifications for 9/11 are a reminder that the United States itself is also a victim of the Israeli-Palestinian conundrum.

By now, after more than 40 years of Israeli occupation of the West Bank and 30 years of peace negotiations, it is quite evident that left to themselves, neither the Israelis nor the Palestinians will resolve the conflict on their own. There are many reasons for this, but the bottom line is that the Palestinians are too divided and too weak to make the critical decisions necessary to push the peace process forward, and the Israelis are too divided and too strong to do the same. As a result, a firm external initiative defining the basic parameters of a final settlement is needed to jump-start serious negotiations between the two parties. And that can only come from the United States.

But the necessary outside stimulus has not yet been forthcoming in a fashion consistent with U.S. interests and potential. In raising the issue of the settlements in the spring of 2009 but then later backing off when rebuffed by the Israeli government, the administration strengthened the hard-line elements in Israel and undercut the more moderate elements on the Palestinian side. Then, an opportunity provided by the annual UN General Assembly meeting in September to identify the United States with the overwhelming global consensus about the basic parameters of a peace settlement was squandered. Instead of seizing it, Obama merely urged the Israelis and the Palestinians to negotiate in good faith.

Yet the existing global consensus could serve as a launching pad for serious negotiations on four basic points. First, Palestinian refugees should not be granted the right of return to what is now Israel, because Israel cannot be expected to commit suicide for the sake of peace. The refugees will have to be resettled within the Palestinian state, with compensation and maybe some expression of regret for their suffering. This will be very difficult for the Palestinian national movement to swallow, but there is no alternative.

The United States is already losing the renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo. Second, Jerusalem has to be shared, and shared genuinely. The Israeli capital, of course, would be in West Jerusalem, but East Jerusalem should be the capital of a Palestinian state, with the Old City shared under some international arrangement. If a genuine compromise on Jerusalem is not part of a settlement, resentment will persist throughout the West Bank and the Palestinians will reject the peace process. Although such a compromise will understandably be difficult for the Israelis to accept, without it there cannot be a peace of reconciliation.

Third, a settlement must be based on the 1967 lines, but with territorial swaps that would allow the large settlements to be incorporated into Israel without any further reduction of the territory of the Palestinian state. That means some territorial compensation for Palestine from parts of northern and southern Israel that border the West Bank. It is important to remember that although the Israeli and Palestinian populations are almost equal in number, under the 1967 lines the Palestinian territories account for only 22 percent of the old British mandate, whereas the Israeli territories account for 78 percent.

Fourth, the United States or NATO must make a commitment to station troops along the Jordan River. Such a move would reinforce Israel’s security with strategic depth. It would reduce Israel’s fears that an independent Palestine could some day serve as a springboard for a major Arab attack on Israel.

Had Obama embraced this internationally favored blueprint for peace when he addressed the UN in September, he would have exerted enormous influence on both the Israelis and the Palestinians and instantaneously gained global support. Failing to endorse this plan was a missed opportunity, especially since the two-state solution is beginning to lose some of its credibility as a viable formula for reconciliation between the Israelis and the Palestinians and within the region. Moreover, there are indications that the United States is already losing the goodwill and renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo in June.

The next few months will be critical, and the time for decisive action is running out. Perhaps as a consolation to the Palestinians (and in spite of some opposition within the White House) or perhaps as a reaffirmation of his determination to continue pressing the parties to focus on the key issues, in his UN speech Obama called for final-status negotiations to begin soon and included on the agenda four items similar to these. He also made it explicitly clear that the talks’ ultimate goal ought to be „a viable, independent Palestinian state with contiguous territory that ends the occupation that began in 1967.” It can be hoped that the president seized the moment offered by the Oslo ceremony at which the Nobel Peace Prize was awarded (which at the time of this writing had not yet occurred) to give more substance to his Middle East peace initiative. But so far, the Obama team has shown neither the tactical skill nor the strategic firmness needed to move the peace process forward.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/dec/2009 Fostul ministru de externe israelian, dna Ţipi Livni – subiect al unui ordin de arestare?

(În mod normal – şi cred că cititorii G E O P O L I T I K O N  vor înţelege acest lucru – am deseori un sentiment de solidaritate cu miniştrii de Externe pe care i-am cunoscut. Pe doamna Ţipi Livni nu numai că am cunoscut-o – ea are încă aprecierea mea. În cursul unei vizite în Isreal, am avut ocazia unui mic dejun „de lucru” cu domnia sa, într-un hotel din Tel Aviv pe ferestrele căruia se vedea, fremătînd, Marea Mediterană. Am avut o discuţie relativ lungă şi mai mult decît cordială despre toate problemele momentului acela – şi cred că puţini sînt oamenii politici din Israel care să aibă o perspectivă mai echilibrată şi mai constructivă decît dna Livni în ceea ce priveşte relaţiile dintre Israel şi palestinieni în special, şi despre Israel şi lumea arabă în general. Drept care recentul act emis la Londra îmi provoacă o mare surpriză – iată de ce G E O P O L I T I K O N  redă aici articolul unui ziar de limbă română din Tel Aviv, în măsură să lămurească problema cititorilor noştri – Adrian Cioroianu)

Netaniahu: „Ordinul de arestare contra lui Ţipi Livni este absurd”

Ordinul de arestare emis la începutul acestei săptămîni în Marea Britanie, împotriva conducătoarei opoziţiei israeliene (şi preşedintă a partidului Kadima), Ţipi Livni, a cutremurat din temelii relaţiile diplomatice dintre ţara noastră şi…. „perfidul Albion”. 

Ştirea despre emiterea ordinului de arestare i-a parvenit deputatei Ţipi Livni înaintea vizitei oficiale pe care urma să o întreprindă la Londra, la începutul acestei săptămîni. Ordinul de arestare, emis de către un judecător englez, specifica faptul că fostul ministru de externe pe perioada operaţiei „Oferet Ieţuka” (desfăşurată în Gaza, cu un an în urmă), Ţipi Livni, „s-a făcut vinovată de crime împotriva umanităţii”!?! 

Luni dimineaţa, purtătorul de cuvînt al conducătoarei opoziţiei, Ţipi Livni, a anunţat că aceasta şi-a anulat vizita la Londra, dar nu pentru că s-ar teme de ceva, ci pentru că are obligaţii şi întîlniri care solicită prezenţa sa în Israel. 

Primul ministru Beniamin Netaniahu a declarat că priveşte cu foarte multă gravitate faptul că în Anglia a fost emis un mandat de arestare contra unui fost ministru de externe al statului nostru. „Nu vom permite ca soldaţilor noştri şi comandanţilor lor, care apără cu cinste, abnegaţie şi bravură populaţia civilă din Israel de terorişti cruzi şi periculoşi – să li se impute «crime împotriva umanităţii»”. 

Beniamin Netaniahu a adăugat că „ordinul de arestare împotriva conducătoarei opoziţiei, Ţipi Livni, este absurd” 

Deputatul Şaul Mofaz (Kadima) şi-a exprimat părerea că în urma celor întîmplate, Israelul trebuie să-l recheme pe ambasadorul nostru la Londra, deocamdată pentru o discuţie cu acesta asupra celor mai potrivite căi de a acţiona. 

Ministrul de externe al Angliei, David Miliband, şi-a exprimat regretul pentru cele petrecute. Ieri, David Miliband i-a telefonat personal preşedintei partidului Kadima, Ţipi Livni, prezentîndu-i regretele sale. „Vom acţiona cu hotărîre în vederea schimbării legii care permte emiterea unor mandate de arestare care creează asemenea situaţii imposibile”, a declarat ministrul de externe al Angliei ambasadorului israelian la Londra. 

În cadrul unei întîlniri „între patru ochi” cu ambasadorul israelian, ministrul de externe britanic a subliniat că ţara sa acordă o extrem de mare importanţă relaţiilor strategice cu Israelul şi a adăugat că preconizează o întrevedere cu omologul său israelian, Avigdor Lieberman. 

Amintim că legea privind dreptul arestării pe teritoriul Angliei a unor persoane care s-au făcut vinovate de „crime împotriva umanităţii” a fost adoptată ca măsură împotriva unor criminali de război nazişti. Această lege este folosită acum în mod abuziv de către avocaţi şi jurişti în slujba unor elemente propalestiniene. Ministerul de externe israelian a adresat ambasadorului britanic la Tel Aviv un protest vehement faţă de cele petrecute. 

16 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

04/aug/2009 Noua geopolitică a Turciei de azi

Un fost imperiu cu noi ambiţii – noua geopolitică a Turciei de azi

Adrian Cioroianu

O sală de sport din Ankara – capitala Turciei – la începutul anului 2009. Şi un meci de baschet în care, aproape indiferenţi la evoluţia scorului, suporterii echipei Turk Telecom au început la un moment dat să se descalţe şi să arunce cu pantofii în jucătorii oaspeţi – ai echipei Bnei Hasharon, din Israel. Gestul relua forma de refulare (foarte mediatizată) a unui ziarist irakian împotriva lui George W. Bush. Şi totuşi, protestul galeriei turce nu era unul sportiv – ci politic. Cu doar câteva zile în urmă (pe 27 decembrie 2008), armata israeliană lansase ofensiva din fâşia palestiniană Gaza. Iar oficialităţile turce – în frunte cu premierul Tayyip Erdogan – condamnaseră în termeni duri atacul. Explicaţia: în lunile precedente, Turcia intenţionase să joace rolul de mediator între Israel şi Siria (în dosarul complicat al Înălţimilor Golan, ocupate de Israel), iar atacul israelian din Gaza a luat-o prin surprindere.

În zilele premergătoare ofensivei premierul israelian Ehud Olmert fusese în vizită în Turcia – dar nu spusese interlocutorilor turci nimic din planurile sale. Ceea ce Ankara a interpretat ca fiind o ofensă. În aceleaşi prime zile ale lui 2009, opinia publică din Turcia a reacţionat violent: marşuri de protest împotriva atacului israelian s-au desfăşurat în principalele oraşe ale ţării, iar ministerul local al învăţământului a invitat şcolarii turci să ţină un moment de reculegere în semn de solidaritate cu copiii palestinieni din Gaza.

Apogeul crizei turco-israeliene s-a consumat pe 29 ianuarie a.c.: aflat la Davos, în Elveţia, într-una dintre şedinţele Forumului Economic Mondial, premierul Erdogan a avut un schimb încins de cuvinte cu preşedintele israelian Shimon Peres, după care s-a ridicat şi a părăsit sala. În zilele următoare, Erdogan a declarat că Israelul ar trebui „exclus din Organizaţia Naţiunilor Unite” din cauza „crimelor împotriva umanităţii” pe care le-ar fi comis în Gaza. Uşor de ghicit că gestul său a fost primit cu multă simpatie acasă, în opinia publică turcă. Previzibil, de asemenea, că Erdogan a fost, pentru câteva zile eroul preferat în media arabe.

Acest diferend turco-israelian este surprinzător din mai multe puncte de vedere. Mă voi opri aici la unul: fiecare dintre aceste două state în parte are legături speciale şi favorizate cu SUA. Pe marea tablă de şah, aşa cum se vede ea de la Washington, Israelul este aliatul principal în zona estică a Mediteranei şi în Orientul Mijlociu, iar Turcia este aliatul principal în aria Mării Negre, în Nord-Estul Mediteranei şi în Sudul spaţiului ex-sovietic. Din perspectiva Departamentului de Stat al SUA, Turcia şi Israelul sunt, geopolitic vorbind, complementare şi ambele sunt state-cheie pentru susţinerea intereselor americane în zonele lor. Cu atât mai surprinzătoare, deci, criza dintre ele – agravată la mijlocul lui ianuarie a.c., când ministrul de externe israelian Tzipi Livni ar fi intenţionat să viziteze Turcia, dar ministrul de externe turc Ali Babacan i-a transmis (se pare) că vizita ar fi nepotrivită. Ca unul care i-am întâlnit pe amândoi, ştiu că ambii sunt conştienţi de greutatea fiecărui cuvânt spus – sau auzit. Mai cu seamă incidentul Davos este, cred, momentul în care a devenit vizibilă ceea ce s-ar putea numi noua geopolitică a Turciei. Ea nu a început atunci – ci era deja în curs de câţiva ani. Nu a fost numai o izbucnire temperamentală a premierului – ci o mai largă declaraţie de intenţii.

În primul rând, Turcia a înţeles că drumul său către Uniunea Europeană (în care şi-a oficializat intenţia de a intra din 2005) este mai plin de obstacole decât părea la început. În mod mai mult sau mai puţin deschis, Germania şi Franţa (dar nu numai) se opun primirii Turciei. Desigur, alte state o susţin ¬– precum România. Numai că, să nu ne facem iluzii, glasul României în UE nu are încă aceeaşi greutate cu cel al Germaniei. Iar Turcia ştie acest lucru. La nivelul opiniei publice turce şi/sau europene, situaţia este destul de delicată – şi nu foarte încurajatoare. Potrivit unui sondaj IFOP desfăşurat în septembrie 2008 în 7 state europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie Olanda, Spania), 67 % din cei chestionaţi erau împotriva primirii Turciei în Uniunea Europeană. Desigur, aceste 7 state sunt printre cele mai importante în UE (şi principalii contributori la bugetul Uniunii), dar nu sunt singurele. Sondajul IFOP sugerează o reticenţă în creştere a cetăţeanului mediu din aceste state ale vechii Europe – spre comparaţie, în 2004, un sondaj desfăşurat în Italia, Marea Britanie şi Spania dădea peste 50 de procente ca fiind favorabile invitării Turciei.

În plus, date fiind propriile sale obstacole de parcurs (lărgirea la 27 de membri într-un timp scurt, impasul Tratatului de la Lisabona, criza financiară prezentă etc.), Uniunea ca atare are acum alte priorităţi decât să gestioneze aderarea Turciei într-un viitor apropiat. Ankara simte şi acest lucru. Sondaje similare desfăşurate în toamna 2008 în Turcia arată că procentajul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană este şi el în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, s-ar spune, cu pesimismul în creştere al turcilor: în 2008, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană.

Din această perspectivă poate fi interpretată o recentă schimbare în guvernul Turciei. Ca ministru de Externe, în locul euro-optimistului Ali Babacan a venit euro-pragmaticul Ahmet Davutoglu. Rocada poate semnala alte priorităţi în politica externă a Turciei. La începutul lui iulie a.c., proaspătul ministru Davutoglu a făcut o vizită şi în România. Diplomaţi din MAE român mi-au confirmat că discuţia sa cu omologul de la Bucureşti a fost foarte aplicată şi, practic, el a sugerat anumite teme regionale pentru diplomaţia română. Într-un interviu dat aici (vezi Adevărul, 6 iulie a.c.), Davutoglu a repetat că vede problema palestiniană ca fiind „mama tuturor problemelor [din Orientul Mijlociu]” şi a opinat că „dacă rezolvăm chestiunea palestiniană, multe probleme regionale şi chiar globale se vor rezolva”. Era nu numai o constatare, ci şi un memento: experimentat în politica zonei şi cunoscător al istoriei recente, Davutoglu a dat astfel de înţeles că România de azi este departe de acea Românie a anilor ’70, care media – uneori cu succes – între israelieni şi arabi.

(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 8, august 2009)

4 August 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu