G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

05/mart/2010 În atenţia studenţilor Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti – bibliografie curs special

Bibliografie – cursul

“Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană”

al prof. Adrian Cioroianu

 (bibliografia este orientativă; sunteţi invitaţi la semnalarea oricăror cărţi & studii care se adaugă acestei teme) 

  1. *** Activitatea revoluţionară, patriotică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
  2. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, 1998
  3. Florin Anghel, Une évolution de la mystification des événements du 23 Aout 1944 dans le discours officiel communiste, 1945-1989, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 1994
  4. Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu Dej, Ediţie de casă, regie proprie, Bucureşti, 1998
  5. *** Arhitect şi constructor de Ţară. Omagiu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987
  6.  Cornel Armean, De ce a fost ucis?, Ed. Alfabetul, f.l., 1993
  7.  *** Arta monumentală în România “Epocii Nicolae Ceauşescu”, în “Arta”, XXXIV, nr. 7, 1987

 –  text integral în format word doc.: Curs_cult personalitatii_bibliografie

5 martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (2/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 2/2

 : Aşadar, marxismul se înscrie într-o anumită tradiţie a gîndirii europene. Cum explicaţi că el a fost aplicat cu asiduitate în ţări cum ar fi China şi Cambodgia? Ce resort a funcţionat acolo?

LB: Acesta a fost pînă la urmă marele eşec al lui Marx, fiindcă, după el, comunismul, fiind etapa superioară a umanităţii, ar fi trebuit să se instituie în ţările cele mai avansate, mai curînd în Anglia decît în Rusia. Comunismul este expresia revoltei faţă de o stare socială considerată nedreaptă şi chiar cumplită. Or, lucrurile acestea au fost depăşite în Occident încă de pe la 1900, e clar că acolo nu mai putea avea loc o revoluţie comunistă. Una dintre faimoasele legi ale istoriei formulate de Marx era pauperizarea absolută a proletariatului. Nu numai că proletariatul este foarte sărac, dar avea să devină din ce în ce mai sărac, mai asuprit. Cum bine se ştie, în Occident s-au întîmplat exact invers, revoluţia industrială şi liberalismul cam cinic din prima perioadă a capitalismului au dus la îmbogăţirea unor societăţi care treptat au putut să ofere cîte ceva, apoi din ce în ce mai mult, şi clasei muncitoare. Problema sărăciei a continuat însă să existe, chiar în forme mai acute, în alte ţări ale lumii. Ideologia comunistă a prins acolo unde se manifesta starea precară a unei importante părţi din populaţie. În România, e adevărat, comunismul a fost impus din afară, însă a găsit pînă la urmă un teren favorabil în această fractură socială. El  s-a putut instala şi pe baza unui sentiment de revanşă pe care l-a dat celor aflaţi jos. Este distincţia pe care a făcut-o Tocqueville între cele două axe ale democraţiei – libertate şi egalitate – oamenii vor şi libertatea, şi egalitatea, dar dacă ar fi obligaţi să aleagă, cei mai mulţi ar alege egalitatea. Era mai valabil pentru pentru epoca lui, cînd mulţi trăiau în sărăcie şi preferau egalitatea unei libertăţi cu care n-ar fi avut mare lucru de făcut. Bănuiesc că acum lumea occidentală ar ţine mai mult la libertate, odată ce, totuşi, cea mai mare parte a societăţii aparţine clasei de mijloc, cea care menţine sistemul.

: Cît de relevant vi se pare marxismul astăzi? În timpul crizei economice unii au amintit din nou de marxism sau cel puţin de o implicare mai accentuată a statului în diferite probleme sociale şi economice.

LB: Implicarea statului nu are nici o legătură cu marxismul, e doar o încercare de a tempera un capitalism, mai ales cel financiar, care îşi pierduse orice măsură, averi imense făcute prin speculaţii financiare. Capitalismul tradiţional producea ceva, pe cînd oamenii ăştia s-au îmbogăţit jucîndu-se cu banii şi trebuia să li se pună o frînă, dar nu mai mult decît atît. Eu am aici o idee pe care poporul a exprimat-o foarte bine – mortul de la groapă nu se mai întoarce. Comunismul s-a dovedit o utopie, o cale greşită, deşi şi-a avut argumentele lui, la un moment dat. Eşecul comunismului a fost în primul rînd un mare, total, fără apel eşec economic.  Dacă mecanismul economic nu merge, nici nu mai are rost să discutăm despre alte mizerii ale comunismului. De la bun început oamenii trebuie să ştie asta – comunismul înseamnă să-ţi pierzi libertatea – fiindcă o societate care se vrea egalitară nu se poate menţine decît prin forţă – fără să capeţi prosperitate. Şi atunci dacă îţi place să trăieşti şi fără libertate, şi fără prosperitate, alegi comunismul, dar de ce îl alegi, ca să ai ce?

: Corectitudinea politică de astăzi are rădăcini marxiste?

LB: A existat o corectitudine politică în societăţile comuniste, în sensul că nu puteai să vorbeşti decît în anumiţi termeni şi într-un anumit fel, însă corectitudinea politică caracteristică societăţilor evoluate, occidentale are, cred eu, alte surse. Este rezultatul unei puternici fragmentări sociale şi a valorilor, o situaţie în care se consideră că nu mai este corect şi prudent sau poate deveni chiar periculos pentru coeziunea socială să pui unele valori deasupra altora. Trăim într-o lume unde avem de-a face cu un mozaic de valori şi se caută ca ele să fie aşezate pe acelaşi plan pentru a nu jigni pe nimeni, a nu exclude pe nimeni. Şi asta te duce la corectitudinea politică, care îşi are şi partea ei de adevăr, dar şi de limbă de lemn şi de blocare a unor judecăţi libere şi critice. Ajunge, dusă departe, să fie dăunătoare pentru spiritul critic şi libertatea intelectuală.

: Cum se explică influenţa marxismului în atîtea domenii, de la antropologie la estetică?

LB: Să ne înţelegem, Marx a fost o persoană foarte inteligentă, şi a adus totuşi – nu se poate nega – o privire nouă în domeniul ştiinţelor sociale, o abordare mai puţin evenimenţială, de tip structuralist. Există o notă de modernitate la Marx. Din păcate, această obsesie că toate trebuie să ducă spre comunism reprezintă greşeala lui fundamentală, nici nu mai trebuie să argumentăm. Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată. Dă sentimentul stăpînirii depline a tuturor faptelor, a tuturor evoluţiilor istorice. Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică, cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr. Încercările diverşilor autori, diverselor filozofii de a-l contracara pe Marx nu prea au dat rezultate. Depăşirea marxismului nu trece printr-o altă filozofie a istoriei, ci prin depăşirea conceptului însuşi de filozofie a istoriei. Marx a dat o filozofie a istorie aproape perfectă, însă în mare măsură fictivă tocmai fiindcă este o filozofie a istoriei.

_______________________

– interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

5 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (2/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

2/5 

Să zăbovesc un pic, în această cronică, (…) asupra modului publicării în volume a Undelor scurte şi să întreb, chiar dacă nu mă aştept la răspuns, în ce măsură parcimonia selecţiei textelor ţine de responsabilitatea autoarei şi în ce măsură, de responsabilitatea editorului. Eu însămi nu voi putea dovedi cu argumente infailibile, dar înclin să cred că, în ce are mai criticabil, cu mari pierderi pentru propria autenticitate, ediţia reflectă partizanatele de la Humanitas.

În cuvintele înainte ale volumelor, Monica Lovinescu invocă lipsa de rost şi de hârtie care a determinat-o să nu dea la publicare în format de carte toate cronicile literare, prea multe după părerea sa, scrise, vreme de trei decenii, în vederea lecturii bisăptămânale la microfonul radio. Nu ştiu (şi e meseria mea de istoric literar să-i respect alteritatea ireductibilă) cum e cu lipsa de rost din punctul de vedere al autorului. Dar economia de logistică, dacă s-a pus cumva problema aşa în discuţiile preliminare cu editorul, contravine celor mai elementare principii ale restituirii unei opere fundamentale, cu atât mai mult când rostul ei (de cercetare filologică) se vrea convertirea, în premieră, a lui verba volant în scripta manent

Am mai comentat, fără menajamente, şi ediţia făcută de Aula a cronicilor lui Manolescu, de asemenea operă critică fundamentală, care a structurat pe criteriu estetic aceiaşi treizeci de ani literatură structuraţi etic de Monica Lovinescu, şi care, la tipărirea în volume, a fost redusă de echipa de redactori la un fel de pomelnic generaţionist. Unele defecte de producţie editorială pe care le-am reproşat redactorilor Listei lui Manolescu nu se regăsesc, e adevărat, în ediţia Humanitas a Undelor scurte. De pildă, Humanitas nu distorsionează cronologia cronicilor. Dar o răreşte şi rărirea – când nu ai de unde din altă parte recupera întregul – poate deveni încă şi mai gravă.

Cronicile lui Manolescu nereproduse în ediţie rămân disponibile în colecţiile revistelor, prin urmare, pierderea lor pe drumul către retipărire nu e definitivă. Se vor mai face, bineînţeles, şi alte ediţii, care să aducă la loc ce s-a rătăcit în cea dintâi, stârnind, probabil, alte obiecţii, dar din alte motive, încă neexperimentate până acum (e firescul şi justificarea de „rost” a ediţiilor succesive ale marilor opere). Există o arhivă radio sistematică şi completă la Europa liberă, echivalentă colecţiilor de periodice, atât de uşor de găsit la bibliotecile publice? Există o arhivă personală de manuscrise ale Monicăi Lovinescu? Poate că nu am fost eu îndeajuns de atentă, dar nu i-am auzit pe cei care îi administrează memoria să fi adus vorba, la ceas de doliu, despre îndatoririle, care le revin în primul rând lor, de restituire a integralei operei.

Lipsa hârtiei, pentru care, în economia încă centralizată la începutul anilor nouăzeci, chiar şi editurile cele mai repede prospere puteau lesne acuza vinovaţi generici (preşedintele comunist al ţării, guvernul care a confiscat revoluţia, cutare ministru al culturii etc.) să nu devină, la sfârşitul tranziţiei, o tristă metaforă pentru pierderile irecuperabile din partizanat al restituirii filologice. Pentru că şi tranziţia postcomunistă duce, iată, către limpezirea aceluiaşi ideal (de descendenţă filozofică liberală) de autonomizare, pe criterii specifice, a profesiilor în raport cu interesele politice de tot felul. Sau de – acesta e cuvântul – depolitizare.

O depolitizare, ce-i drept, relativă (dar tot relativă va fi şi pe mai departe, dat fiind că rămâne expresia autocontradictorie a unei inevitabile relaţii cu politicul, pe care o poţi doar nega prin atitudini şi doctrină, nu şi anula ontologic sau ignora ca şi cum n-ar fi şi nu ţi-ar face zile negre), ei, bine, o depolitizare, ce-i drept, relativă, forţând limitele dicibilului de atunci, mult mai inflexibile decât cele de azi (paralela dintre limitele a ce se putea spune în totalitarism cu ce se poate spune într-o lume democratică e doar o figură de stil, pentru că, în determinările lor de profunzime, cele două tipuri „peratologice” rămân incomensurabile), o depolitizare, ce-i drept, relativă, cum începusem să zic, reuşiseră, în a doua jumătate a anilor 1960 şi scriitorii şi criticii literari care au pariat – asumându-şi nişte riscuri – pe autonomia esteticului.

E meritul Monicăi Lovinescu de a fi realizat racordul metonimic dintre problematizările specifice ale criticii literare de întâmpinare şi reflecţia morală, socială şi politică despre răul totalitar comunist. Text şi context, detaliu purtător de semnificaţie proprie şi plan general care forţează interpretări diferite, componentă cu pretenţii şi drept de autarhie şi sistem care ameninţă mereu să o reintegreze, aceasta a fost perspectiva din care a urmărit autonomizarea literaturii pe criteriu estetic, sesizând şi aducând la cuvânt dramatismul înfruntărilor de forţe opuse pe graniţa dintre literar şi extraliterar, pe care critica (doar) estetică poate că nu va fi avut nici curajul, dar, mai ales, nu avea metode analitice să spună ce e cu ele. La drept vorbind, nici azi nu avem metode analitice şi, de aceea, nici nu ne dăm seama cât sunt de interesant de cercetat.

Să dau un singur exemplu (foarte cunoscut, de altfel, dar încă insuficient studiat documentar) de stihie frontalieră care a determinat, pe relaţia dintre text şi context, profilul agonal-eroic al literaturii estetice scrise în totalitarismul comunist. Cenzura. Două comentarii ale Monicăi Lovinescu mi se par relevante şi ca îndreptăţire de critică judecătorească, dar şi ca metodologie care ar merita adusă la zi. Probabil că de aici va trebui să înnodăm firele cu trecutul în studiile postcomuniste de istorie a literaturii române postbelice. În Unde scurte, cenzura de la Bucureşti este frecvent criticată, dar criticată în principiu, fără probe şi fără aplicaţie analitică, pentru că documentele incriminatorii erau, bineînţeles, nedisponibile. Monica Lovinescu găseşte însă ocazia comentariului pe text şi document în versiunea necenzurată (sau des-cenzurată) apărută pentru prima oară la Paris în 1969 a romanului Maestrul şi Margareta de Bulgakov, traducerea restituind în paranteze secvenţele care fuseseră cenzurate în ediţia moscovită, cu greu apărută şi aceea, în 1966, la mai bine de un sfert de secol de la scrierea cărţii.

Este o premieră analitică pentru critica românească, cu o concluzie care tulbură şi obligă la redefinire mult mai subtilă disjuncţia mecanică dintre directeţe şi încifrare: „Funcţionarii cenzurii sunt supuşi unui adevărat chin. Cum să desluşeşti sensul unei metafore? Cum să descifrezi umorul coroziv? Cum să califici o pată de culoare dintr-o pictură abstractă? Cum să vânezi aluzia dintr-o proză în care totul pare aluzie şi poate să nu fie? Cum să aplici schemele diurne pe o literatură fantastică? Cum să ştii ce trebuie admis şi ce nu? Şi atunci, într-o reacţie de apărare, uneori de furie, tai totuşi. Ceva. Să nu se zică că n-ai tăiat. Regimul ţi-a pus în mână foarfecele, nu? Pentru ce, dacă nu spre a te servi de ele? De foarfecele acestea ţine pâinea şi liniştea. În clar-obscurul coborât peste un peisaj artistic luminos şi limpede, tai în neştire” (Unde scurte, vol. 1, p. 331). (va urma)

5 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu