G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani

Un om pus pe treabă

 Adrian Cioroianu

 Ştefan Andrei este unul dintre oamenii cei mai inteligenţi care au servit la vârf în regimul trecut. L-am căutat, iniţial, dintr-un interes pur profesional: eu însumi profesor de istorie, primisem din partea unei televiziuni propunerea de a face o serie de emisiuni cu foşti lideri ai ţării (de până în 1989), iar dl Andrei a fost unul dintre primii la care m-am gândit. Îi cunoşteam, cât de cât, legenda; şi aflasem, mai ales, că este dispus să stea de vorbă despre acel înainte. Ne-am întâlnit apoi de două-trei ori şi am înregistrat câteva dialoguri care – mie, cel puţin – mi s-au părut foarte interesante. Şi am descoperit că dl Andrei (şi nu sunt mulţi în această situaţie) era efectiv dornic să vorbească, mustea de nerăbdarea de a împărtăşi ceea ce ştie. Trebuie să mai adaug că în aceeaşi perioadă – cu puţin înainte sau foarte curând după ce l-am găsit pe dl Andrei – am avut surpriza să-l întâlnesc de câteva ori în redacţia revistei Dilema, unde-i vizita (cred) pe Tita Chiper sau pe Zigu Ornea (fie-le ţărâna uşoară!), pentru a le mai povesti şi lor câte ceva din vastele detalii de culise ale comunismului românesc.

Tocmai fiind un om inteligent, m-am întrebat (şi l-am şi întrebat pe dl Andrei, de la prima noastră întâlnire) cum se face că Nicolae Ceauşescu a reuşit să-i controleze atât de bine şi atâta timp pe toţi acei oameni cu minte care se aflau la vârful ierarhiei comuniste. Pentru că erau şi din aceştia. Erau şi oameni extrem de mărginiţi, dar erau şi câteva inteligenţe native (în frunte cu Ceauşescu însuşi). Şi totuşi, dle Andrei, cum se face că v-a controlat pe toţi atât de deplin, el şi cu Elena? – l-am întrebat eu; şi aş putea să redau aici răspunsul, dar ezit de-a dreptul, pentru că încă mai sper ca dl Ştefan Andrei să-şi publice în volum memoriile la care tot scrie (şi care sunt serializate în Flacăra lui Adrian Păunescu de câţiva ani de zile). Şi chiar rog conducerea acestei reviste să ia în calcul publicarea în volum a memoriilor lui Ştefan Andrei. Ca unul care m-am implicat direct în editarea unor volume scrise (sau povestite) de foşti activişti de vârf ai regimului trecut – de la Cornel Burtică la Dumitru Popescu – promit aici să-l ajut pe Adrian Păunescu, dacă va fi cazul, într-o asemenea întreprindere.

În ultimii zece ani, m-am întâlnit relativ des cu dl Andrei şi am vorbit de sute de ori la telefon – şi mereu cam despre aceleaşi lucruri: despre cărţi (aniversatul nostru este un mare flămând într-ale lecturii) şi despre diverse episoade din istoria comunismului românesc, mai cu seamă din anii ’60-’70-’80.

Am reţinut de la dl Andrei măcar trei lucruri. Primul: N. Ceauşescu se temea de instabilitatea internaţională aşa cum (îl citez pe Şt. A.) în Dolj, la Podari, se tem gâştele atunci când cade ceaţa şi se agită, fac zgomot pentru că mai curând simt decât să vadă ceea ce e în jurul lor. Pentru cine studiază jumătatea finală a comunismului românesc, acest lucru se verifică: Ceauşescu a fost remarcabil atâta vreme cât jocul global a fost relativ previzibil. Cât războiul rece a fost (să spun aşa) cald, Ceauşescu a fost rebelul favorit al Occidentului. Când mai junele Gorbaciov a venit la putere şi i-a convins pe americani că războiul rece e pierdere de vreme, Ceauşescu a fost debusolat. Gorbaciov şi toate reformele sale au făcut lumea mai paşnică, dar şi mai imprevizibilă. Iar Ceauşescu s-a resimţit. Căzuse ceaţa peste el: se agita, făcea zgomot, simţea mai curând decât să vadă, iar asta nu l-a mai ajutat cu nimic.

Al doilea lucru: Ceauşescu avea un dinte (sau mai mulţi) împotriva sovieticilor, dar nu împotriva comunismului de tip sovietic. De reţinut această diferenţă de nuanţă. Şeful din epocă al lui Şt. Andrei ştia foarte bine că fără comunism la Moscova, şi comunismul de la Bucureşti ar fi pus în pericol. Ceea ce s-a şi verificat.

Şi al treilea lucru: dl Andrei este unul dintre primii care mi-a sugerat (eu fiind mai idealist din acest punct de vedere) că viaţa politică din România are o mulţime de metehne care trec de la un regim la altul, de la o ideologie la alta, de la un partid la altul, fără nici un fel de probleme. Azi îi dau dreptate. Acest lucru se verifică şi se va mai verifica.

În fine, să mai spun că am avut – pe când eram ministru – plăcerea de a-l primi în câteva rânduri pe dl Andrei într-un birou care, la modul figurat, fusese şi al lui. L-am şi fotografiat lângă un foto-portret al dânsului de tinereţe, de pe un hol al instituţiei pe care apar imagini cu toţi ocupanţii postului. Şi acolo, lângă poza ministrului Andrei, oaspetele meu Ştefan Andrei era puţin emoţionat. Parcă era lângă un frate mai mic, pe care nu-l văzuse de mai bine de două decenii. Se uitau unul la altul, parcă ar fi dorit să-şi spună ceva şi – preţ de o clipă – chiar am avut senzaţia că-i stânjenesc, că sunt în plus, că aş putea să-i las câteva minute, să fie singuri, să-şi vorbească de-ale lor.

Şi mai este ceva (sper ca pe dl Andrei să nu-l supere destăinuirea): aniversatul nostru este în egală măsură mândru că e oltean şi foarte trist că oltenii îşi aduc aminte rar de el. De exemplu: Ştefan Andrei urmăreşte, de la distanţă, şirul lung de oameni care devin (pe merit sau pe cumetrie) cetăţeni de onoare ai diferitelor oraşe de prin Oltenia – multe dintre ele ajutate masiv de fostul ministru Ştefan Andrei. Eu doar am spus-o; poate că altora le va veni vreo idee.

La mulţi ani înainte, dle Andrei!

Reclame

31 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | 8 comentarii

31/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (2/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

2/2  (prima parte, aici)

Cum spuneam, la nivel de discurs, ostilităţile decurg bine. Ceea ce nu par să fi sesizat reprezentanţii opoziţiei, prezenţi grabnic în zonă, este faptul că translaţia mentală clasică de la autorităţile locale la cele centrale funcţionează la nivel de mase doar până la încheierea protestului. Mai mult chiar, populaţia enclavei a tins să considere prezenţa liderilor opoziţiei drept un gest de oportunism, fără consecinţe în rezolvarea problemelor stringente cu care ruşii de rând se confruntă. Iar tipul acesta de percepţie asupra opoziţiei se regăseşte pe întreg spaţiul Federaţiei Ruse. Explicabil, de altfel. Şi vizibil la nivelul recentelor alegeri regionale. De altfel, nu avem cum să nu remarcăm un aspect elementar: susţinuţi iniţial de media internă şi internaţională (în fond datoria presei, mai mult sau mai puţin libere, e să critice puterea şi să sprijine opoziţia), liderii opoziţiei ruse au fost reduşi la tăcere de maşina propagandistică a Kremlinului, dar şi de propria incapacitate de a se ridica la nivelul aşteptărilor şi a poziţiei ocupate. Opoziţia din Rusia, cu puţinii săi lideri proeminenţi, este asemenea unui brav luptător patriot, moţăind pe laurii ofiliţi ai dizidenţei Putiniste şi visând la epocale victorii ale democraţiei de import. Şi la lupta „cu cei care se tem de concurenţa loială” (l-am citat pe Vladimir Jirinovski) – parcă mă îndoiesc că liderii Rusiei Unite (cu cele peste 50 de procente obţinute în alegeri) au insomnii cu gândul la cei 13% obţinuţi de LDPR !

Aşa cum precizam, la decredibilizarea opoziţiei şi implicit a luptei politice prin toate mijloacele democratice au contribuit nu doar puterea aflată la guvernare (aceeaşi în ultimii 20 de ani), ci şi o serie întreagă de erori ale opoziţiei însăşi. Radiografiind succint, vom vedea în primul rând că partidele de opoziţie din Rusia sunt în mare majoritate tributare lipsei de lideri valoroşi atât la nivel secundar central cât şi la nivel teritorial. O singură voce asociată unui partid nu poate şi nu are cum să fie eficientă. Mai mult, corupţia endemică la nivelul autorităţilor locale a făcut ca acolo unde liderii regionali există, aceştia să fie asociaţi (prin acelaşi tip de translaţie mentală) intereselor de grup pe care populaţia le detestă. În al doilea rând, lideri de primă mărime ai opoziţiei ruse nu par să fi înţeles că permanenta blamare a regimului de la Moscova în cadrul evenimentelor politice internaţionale nu e de natură să le aducă un câştig de imagine şi implicit de electorat, percepţia fiind mai degrabă de slăbiciune şi lipsă de implicare în plan intern.

Populaţia Rusiei este (o spun, asumându-mi eventuale critici) în continuare arondată unui anumit tip de autoizolare ideologică. Potrivit unui sondaj realizat de VCIOM cu scopul de a identifica cea mai atractivă ideologie printre cetăţeni FR, pe primul loc cu 33% s-a plasat conservatismul naţional înţeles ca apărarea valorilor tradiţionale, independenţei naţionale şi suveranităţii, solidificarea statutului de mare putere, apărarea intereselor etnicilor ruşi. Pe locul doi cu 24% sunt simpatizanţii de stânga: echitate socială şi egalitate, apărarea drepturilor oamenilor muncii, antiglobalism. Doar 17% înclină spre valorile liberale, drepturile individuale, libertate economică, apropiere de Occident. În al treilea rând, vorbim de lipsa organică a capacităţii opoziţiei de a vorbi şi a acţiona unitar. Incapacitate pe care electoratul a văzut-o în multiple ipostaze, de la lipsa unui candidat unic la alegerile prezidenţiale, până la protestele zgomotoase iniţiate în cadrul Dumei de Stat şi abandonate inexplicabil a doua zi, şi până la viitoarele proteste de masă  preconizate de liderii opoziţiei, deja la rândul lor abandonate cu motivaţia că se doreşte evitarea unor ciocniri sângeroase cu forţele de ordine. În ochii electoratului, aceasta poate fi o ilustrare perfectă a puterii exemplului ratat. Într-un astfel de context, e firesc ca societatea civilă să-şi caute o identitate şi o formă de manifestare proprie, să-şi cristalizeze propriile opţiuni şi să ceară autorităţilor să îşi concentreze atenţia pe măsuri menite să rezolve concret şi punctual problemele sociale din teritoriu, dincolo de disputa politică în cadrul căreia populaţia nu prea pare să se regăsească. Nu mai puţin important, criza finaciară şi demonstrarea limitelor unei economii bazate exclusiv pe exportul de materii de bază împing natural Rusia spre restructurarea necesară. Însă un climat social tensionat reprezintă o bază instabilă pentru realizarea celor 4 I (investitii, inovatie, institutii si infrastructura) a programului de modernizare a Rusiei propus de preşedintele Medvedev. Astfel că preconizatul partid prezidenţial „Trud” pare să capete sens, şi un semn că reprezentanţii Rusiei Unite au anticipat în termeni reali scăderea în preferinţele electoratului şi necesitatea oferirii unei noi opţiuni, fără a schimba ceva esenţial în algoritmul politic. Dar asta ţine deja de strategii de viitor, un concept mult prea complex pentru lipsa de viziune a partidelor de opoziţie.

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

31 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu