G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

2/2  (pentru prima parte, aici)

Beneficiarii şi “faţetele mitice”

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968-’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care-l susţin neabătut. Dar, de-a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzînd în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu-zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi-au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au cîştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d. (mai jos, un tablou de Dan Hatmanu)

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s-a pictat singur şi nici nu şi-a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l-au imortalizat în tablouri. În schimb, artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate tîrguri în această industrie a slugărniciei. Primul “volum omagial” dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973 – iar în următorii 15 ani vor mai urma altele, la multe edituri din ţară. Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sînt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI-lea al PCR (1974), un delegat – Gh. Cioară – propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vîrstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. “Cîrmaci înţelept”, “conducător vizionar”, “strateg genial”, “stegar viteaz”, “al nostru Erou”, “Eroul naţiunii”, “neobosit Erou”, “cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, “Eroul păcii mondiale”, “ctitor de geniu”, “carpatic scut”, “simbol viu al năzuinţelor”, “stejar de vis, de-avînt, de omenie”, “vîntul care mişcă pădurea”, “marele tribun al neamului”, “fiu luminat al patriei”, “titan modern”, “marele contemporan”, “fondatorul României socialiste” – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într-o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă produce un tablou emblematic: sub titlul Eroii neamului, în pictură se vede Ceauşescu stînd la o tribună iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mîna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al Casei din Scorniceşti) Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a-l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostze. Sursa lor de inspiraţie sunt fotografii puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani cca 70 de mii de lei) în mădura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate etc. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui N. Ceauşescu i se construiesc mai multe faţele mitice: i) revoluţionarul de profesie; ii) teoreticianul unei noi ordini mondiale; iii) campionul păcii; iv) arhitectul unei noi Românii; v) eroul independenţei; vi) garantul unităţii naţionale; vii) cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.

Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să-l apropie de popor, cultul personalităţii l-a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi. Astfel încît în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui cîmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sînge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

Reclame

17 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

17/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

Autoarea acestui interesant studiu, dra Bădilă, este studentă la Master „România în secolul XX”, anul II, la Facultatea de Istorie, UB. – EURAST

1/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki  a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe NATO şi Tratatul de la Varşovia, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog  şi negocieri din toată perioada Războiului Rece. 

După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est si Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.

„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.

De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.

În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continuă să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul,  pentru occidentali, interesul prioritar era  apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie  a informaţiei.

După cel de-al doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948 a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.

Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat. (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta “dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. (“coş unu” vs “coş trei”) [1]

În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale “comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau , în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri, reprezenta incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.

În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă “menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi “Urmările“ ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.[2]

Diplomatul român nu uită totuşi să precizeze că aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale ci din contră, trebuia  încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori. (va urma)


[1] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168.

[2] Ibidem.

17 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii