G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

02/apr/2010 Revenim asupra celei mai recente cărţi a prof. Lucian Boia

,,Germanofilii’’ sau… când joci cartea greşită

Marius Baloş

 Istoricul Lucian Boia are obiceiul de a da din când în când drumul la duşul rece peste istoria românilor. Ultimul său volum ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., face tocmai acest lucru. Ce au în comun Ioan Slavici cu Dimitrie Onciul, Constantin Stere cu Simion Mehedinţi ori Constantin Rădulescu-Motru cu Grigore Antipa şi încă mulţi alţi intelectuali în afara faptului ca au fost contemporani? Ei bine, pe toţi aceşti intelectuali ii suda laolaltă o concepţie asemănătoare cu privire la rolul pe care trebuia să-l joace România în preajma primei conflagraţii mondiale.

Fără teama de a zgândări tabuurile unui subiect considerat fixat definitiv în istorie, interpretat sacrosanct şi prin urmare intangibil, Lucian Boia ridică cu calmul binecunoscut încă un văl de pe proprii noştri ochi istorici. Deşi îndeobşte se credea că intrarea României în război se bucura de susţinerea întregii clase politice, volumul prezintă şi cealaltă jumătate a istoriei. Filofrancezii, susţinători ai intrării României în război de partea Antantei au avut de înfruntat o îndârjită replică din partea susţinatorilor Puterilor Centrale. Aceştia din urma, germanofilii (termen ajuns până la noi mai degrabă cu un înţeles peiorativ) nu reprezentau deloc o minoritate intelectuală, ba mai mult, se bucurau de aderenţa unui impresionant număr de oameni politici şi intelectuali de primă mână din cele mai diverse domenii. Fie ca era vorba de o credinţă sinceră în deloc imposibila pe atunci victorie a Puterilor Centrale, fie de teama faţă de Rusia, intelectuali care în alte condiţii ar fi fost antagonişti pe scena politică, au format o serioasă opoziţie discursivă faţă de proiectul antantofil.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

„Germanofilii” – cronică de carte – Mircea Morariu

_______________________

Volumul bine documetat, argumentat şi beneficiind de inconfundabilul stil Boia e structurat pe trei părţi:

i) prima, radiografiaza contextul politic şi intelectual al României ce tocmai se pregătea să intre în război; ii)  a doua, compusă dintr-un compendiu de 60 de intelectuali filogermani, cu arii de specialitate dintre cele mai diverse şi în fine, iii) o a treia parte care analizeaza soarta susţinătorilor Puterilor Centrale dupa încheierea războiului.

Lucian Boia nu tranşeaza istoria, nu aruncă cu sentinţe, lăsând la buna-credinţă analitică a cititorului concluziile. Implicarea şi mai ales destinul germanofililor după încheierea războiului e analizat atent, arătându-ne ca au existat germanofili şi… germanofili, unii care-şi fac cunoscute tranşant opţiunile, pe când alţii şi le-au exprimat mai în sotto voce.

Interesantă îmi pare analiza din prima parte a volumului dedicată presei vremii,- analiză care  radiografiază poate cel mai bine opiniile divergente la nivelul societăţii româneşti cu privire la tabăra beligerantă ce trebuia susţinută, aspect care poate valida presupunerea că asupra subiectului şi concluziilor istorice îndeobşte cunoscute s-a păstrat o complice tăcere.

Concluzionând,  istoricul Lucian Boia ne reliefează o Românie interbelică atent analizată, fentând atât tentaţiile organiciste cât şi demitizarea implozivă doar de dragul de a demitiza. Că ne place ori nu în funcţie de unghiul în care privim, volumul ,,Germanofilii…’’ reprezintă o lectură obligatorie pentru întelegerea mentalului colectiv românesc din preajma primului război şi mai ales, lansează în ,,istelosfera’’ românească curajul de a vorbi deschis despre un capitol deloc comod.

Reclame

2 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Un comentariu

22/mart/2010 Din nou despre ultima carte a profesorului Lucian Boia

„Germanofilii – Elita intelectuală românească în anii primului război mondial” de Lucian Boia

Mircea Morariu

„Cartea aceasta- scrie Lucian Boia în Cuvântul înainte la volumul „Germanofilii”- Elita intelectuală românească în anii primului război modial apărutî în Seriile de autor Humanitas (Bucureşti, 2009) îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul idealului naţional, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro- Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei, La nivelul elitei intelectuale, o asemenea aserţiune nu se verifică; realitatea se dovedeşte a fi aceea a unei împărţiri destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei asemenea intervenţii”.Vom vedea ceva mai încolo, în capitolul Privire istoriografică din partea întâi a cărţii, parte intitulată Românii şi războiul, că nu doar istoricii au contribuit la întreţinerea unui atare mit, ci şi istoricii literari deoarece acestora le-a revenit misiunea de a se pronunţa asupra „germanofiliei” unui Ioan Slavici ori a unui Tudor  Arghezi. Şi au făcut-o, din varii motive, atât înainte cât şi după 1989. Astfel, comentând  o monografie Slavici, scrisă de un istoric literar dintre cei mai respectabili precum D. Vatamaniuc, Lucian Boia notează, anticipând o seamă de idei pe care le va dezvolta în partea a doua a cercetării sale, că „Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România”, că „el ţinea la integritatea monarhiei habsburgice şi considera Rusia şi lumea slavă ca cea mai mare primejdie pentru români”.  Asta, în pofida faptului că rolul aceluiaşi Ioan Slavici a fost, la un moment dat, „crucial în mişcarea naţională a Românilor din Transilvania, ca întemeietor al ziarului Tribuna din Sibiu în 1984 şi autor al bine- cunoscutei formule Soarele pentru români la Bucureşti răsare”. Tot Lucian Boia observă că Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură se ocupă pe larg de cazurile Slavici şi Arghezi. Şi o face în ciuda faptului  că „informaţiile biografice sunt excluse programatic din vasta lui sinteză”. Profesorul Boia socoteşte decizia lui Nicolae Manolescu de a se apleca, în cazul acestor doi scriitori asupra unui atare detaliu, drept o dovadă că atitudinea celor doi continuă să intrige. Istoricul literar, scrie Lucian Boia, „apără dreptul lor de a gândi altfel ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el, pe de altă parte, să le atenueze opiniile şi să le limiteze colaborarea cu germanii”. Nici în cazul lui D. Vatamaniuc, nici în cel lui Nicolae Manolescu, nu poate fi vorba despre o infestare cu virusul ideologiei comuniste. Sigur e doar că D. Vatamaniuc, chiar dacă ar fi vrut, nu putea să scrie altceva decât era socotit drept adevăr absolut de ideologii comunişti de la Bucureşti.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

_______________________

De altminteri, aşa după  cum vom vedea în partea a doua a cărţii lui Lucian Boia, nu numai Slavici şi Arghezi sunt scriitorii români ce s-au situat în tabăra „germanofililor”. Şi alţii, nu numai mari, ci doar importanţi ori de importanţă documentară, au făcut-o, s-au încadrat în această categorie, mai mult ori mai puţin deschis, mai mult sau mai puţin militant. E vorba despre Felix Aderca, Jean Bart, I. A. Bassarabescu, Ioan Bianu, Martha Bibescu, fraţii Mateiu şi Luca Caragiale, Andrei Corteanu, George Coşbuc, Gala Galaction, A. De Herz, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Iacob Negruzzi, D.D. Pătrăşcanu, Alexandru Philippide, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Duiliu Zamfirescu, ş.a. Iată, bunăoară, ce scrie Lucian Boia în deschiderea „fişei” dedicată lui Ioan Slavici din partea a doua a cărţii sale, parte intitulată Oameni, idei, atitudini, un dicţionar sui- generis al „germanofililor”: „Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”. Cel care în cartea de interviuri a lui Ion Biberi Lumea de mâine, apărută în anul 1945, se arată supărat pe clasa politică pentru că „nu a condus cu onestitate şi credinţă”- l-am numit pe Mihail Sadoveanu- va face la rându-i dovadă de lipsă de onestitate şi credinţă afirmând într-o celebră conferinţă de la Sala Dalles că „lumina vine vine de la Răsărit”, adică exact din locul primejdios ce îl determina în anii Primului Război Mondial să fie „germanofil” (pentru detalii cf. Adrian Cioroianu- Focul ascuns în piatră- Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002).

Lucian Boia are grijă  să precizeze în Cuvântul înainte al cărţii sale că a preluat termenul de germnofil „lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele”. Numai de lipsa nuanţărilor nu poate fi acuzat autorul, pe lângă nuanţări acesta preţuind în mod aparte contextualizările. Nu e nicidecum util, în opinia lui Lucian Boia, nici să acuzăm, nici să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac.Nu avem altceva de făcut – scrie istoricul- decât să încercăm să înţelegem”.

Cartea „Germanofiliii- Elita intelectuală românească în anii primului război mondial mi se pare importantă cu osebire deoarece ne pune la dispoziţie un considerabil set de informaţii şi de detalii ce ne facilitează înţelegerea. De mare valoare este, în acest sens, secvenţa masivă intitulată Românii şi războiul- la care tot am făcut referire-, prin toate capitolele ce o compun. A fi fost „germanofil” – demonstrează Lucian Boia- nu înseamnă nicidecum a fi fost antinaţional, a fi vrut răul românilor. Ci e o chestiune  de calcul şi de opţiune. Nu există, cel puţin la modul teoretic, o singură cale spre bine. Unii „germanofili” au socotit că pericolul rus e mai mare, că situarea de partea Austro- Ungariei ar fi putut fi mai profitabilă, că astfel s-ar fi putut obţine Basarabia. Unii au crezut că nu pot fi recuperate deopotrivă Basarabia şi Transilvania şi au ales. Opţiunea lor nu trebuie judecată, firesc e doar să le cunoaştem şi să le înţelegem motivaţiile alegerii. „Intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale a avut o evidentă justificare din punctul de vedere al proiectului naţional românesc (deşi exista şi cealaltă alegere: Basarabia, alături de Puterile Centrale)”. Câteva pagini mai departe, istoricul bucureştean scrie: „Dar şi fără intrarea  României în război s-ar fi întâmplat ceea ce până la urmă s-a întâmplat, şi nu datorită României, adică sfărâmarea Austro- Ungariei şi dezmembrarea parţială a Rusiei: s-ar fi putut câştiga şi în aceste condiţii Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În fond, Basarabia a revenit nici măcar unei Românii neutre, ci României înfrânte fiindcă aşa au decis basarabenii”.  Să fi fost neutralitatea mai utilă? Sigur ea ne-ar fi scutit de costurile materiale şi umane imense. Mă tem însă că nu ar fi fost deloc mai morală. Deşi nici din acest punct de vedere România nu va scăpa de tot felul de acuzaţii, ce se vor accentua după actul de la 23 august 1944.

Poate să surprindă  cât de numeros a fost grupul „germanofil”. Detaliul acesta îi surprinde însă numai pe cei ce mai cred în mitul şi fascinaţia Franţei, în amploarea lui, şi care nu ştiu că marea majoritate a intelectualităţii române din epocă se formase la universităţi germane.

Citind cartea îţi dai lesne seama că profesorul Boia şi-a atins scopul. A demonstrat, a clarificat, fără a fi acuzat. Lucian Boia îi judecă doar pe cercetătorii, de dinainte şi de după 1989, care, după părerea sa, au falsificat sau continuă să falsifice realitatea. Din acest punct de vedere, cartea de acum se află în vădita descendenţă a mereu invocatei Istorie şi mit în conştiinţa românească, cercetare apărută în anul 1997. Noua lucrare a lui Lucian Boia s-ar dovedi încă şi mai utilă dacă ar provoca dezbateri profesioniste sine ira et studio. Adică fără reacţii umorale, fără false bătălii între „şcoli istorice”. Dezbaterile acelea au cam lipsit, în opinia mea, după lucrarea din 1997. Cu notabila excepţie a cărţii profesorului Ioan- Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002). 

– Text publicat în Familia nr. 2, februarie a.c.

22 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (2/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 2/2

 : Aşadar, marxismul se înscrie într-o anumită tradiţie a gîndirii europene. Cum explicaţi că el a fost aplicat cu asiduitate în ţări cum ar fi China şi Cambodgia? Ce resort a funcţionat acolo?

LB: Acesta a fost pînă la urmă marele eşec al lui Marx, fiindcă, după el, comunismul, fiind etapa superioară a umanităţii, ar fi trebuit să se instituie în ţările cele mai avansate, mai curînd în Anglia decît în Rusia. Comunismul este expresia revoltei faţă de o stare socială considerată nedreaptă şi chiar cumplită. Or, lucrurile acestea au fost depăşite în Occident încă de pe la 1900, e clar că acolo nu mai putea avea loc o revoluţie comunistă. Una dintre faimoasele legi ale istoriei formulate de Marx era pauperizarea absolută a proletariatului. Nu numai că proletariatul este foarte sărac, dar avea să devină din ce în ce mai sărac, mai asuprit. Cum bine se ştie, în Occident s-au întîmplat exact invers, revoluţia industrială şi liberalismul cam cinic din prima perioadă a capitalismului au dus la îmbogăţirea unor societăţi care treptat au putut să ofere cîte ceva, apoi din ce în ce mai mult, şi clasei muncitoare. Problema sărăciei a continuat însă să existe, chiar în forme mai acute, în alte ţări ale lumii. Ideologia comunistă a prins acolo unde se manifesta starea precară a unei importante părţi din populaţie. În România, e adevărat, comunismul a fost impus din afară, însă a găsit pînă la urmă un teren favorabil în această fractură socială. El  s-a putut instala şi pe baza unui sentiment de revanşă pe care l-a dat celor aflaţi jos. Este distincţia pe care a făcut-o Tocqueville între cele două axe ale democraţiei – libertate şi egalitate – oamenii vor şi libertatea, şi egalitatea, dar dacă ar fi obligaţi să aleagă, cei mai mulţi ar alege egalitatea. Era mai valabil pentru pentru epoca lui, cînd mulţi trăiau în sărăcie şi preferau egalitatea unei libertăţi cu care n-ar fi avut mare lucru de făcut. Bănuiesc că acum lumea occidentală ar ţine mai mult la libertate, odată ce, totuşi, cea mai mare parte a societăţii aparţine clasei de mijloc, cea care menţine sistemul.

: Cît de relevant vi se pare marxismul astăzi? În timpul crizei economice unii au amintit din nou de marxism sau cel puţin de o implicare mai accentuată a statului în diferite probleme sociale şi economice.

LB: Implicarea statului nu are nici o legătură cu marxismul, e doar o încercare de a tempera un capitalism, mai ales cel financiar, care îşi pierduse orice măsură, averi imense făcute prin speculaţii financiare. Capitalismul tradiţional producea ceva, pe cînd oamenii ăştia s-au îmbogăţit jucîndu-se cu banii şi trebuia să li se pună o frînă, dar nu mai mult decît atît. Eu am aici o idee pe care poporul a exprimat-o foarte bine – mortul de la groapă nu se mai întoarce. Comunismul s-a dovedit o utopie, o cale greşită, deşi şi-a avut argumentele lui, la un moment dat. Eşecul comunismului a fost în primul rînd un mare, total, fără apel eşec economic.  Dacă mecanismul economic nu merge, nici nu mai are rost să discutăm despre alte mizerii ale comunismului. De la bun început oamenii trebuie să ştie asta – comunismul înseamnă să-ţi pierzi libertatea – fiindcă o societate care se vrea egalitară nu se poate menţine decît prin forţă – fără să capeţi prosperitate. Şi atunci dacă îţi place să trăieşti şi fără libertate, şi fără prosperitate, alegi comunismul, dar de ce îl alegi, ca să ai ce?

: Corectitudinea politică de astăzi are rădăcini marxiste?

LB: A existat o corectitudine politică în societăţile comuniste, în sensul că nu puteai să vorbeşti decît în anumiţi termeni şi într-un anumit fel, însă corectitudinea politică caracteristică societăţilor evoluate, occidentale are, cred eu, alte surse. Este rezultatul unei puternici fragmentări sociale şi a valorilor, o situaţie în care se consideră că nu mai este corect şi prudent sau poate deveni chiar periculos pentru coeziunea socială să pui unele valori deasupra altora. Trăim într-o lume unde avem de-a face cu un mozaic de valori şi se caută ca ele să fie aşezate pe acelaşi plan pentru a nu jigni pe nimeni, a nu exclude pe nimeni. Şi asta te duce la corectitudinea politică, care îşi are şi partea ei de adevăr, dar şi de limbă de lemn şi de blocare a unor judecăţi libere şi critice. Ajunge, dusă departe, să fie dăunătoare pentru spiritul critic şi libertatea intelectuală.

: Cum se explică influenţa marxismului în atîtea domenii, de la antropologie la estetică?

LB: Să ne înţelegem, Marx a fost o persoană foarte inteligentă, şi a adus totuşi – nu se poate nega – o privire nouă în domeniul ştiinţelor sociale, o abordare mai puţin evenimenţială, de tip structuralist. Există o notă de modernitate la Marx. Din păcate, această obsesie că toate trebuie să ducă spre comunism reprezintă greşeala lui fundamentală, nici nu mai trebuie să argumentăm. Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată. Dă sentimentul stăpînirii depline a tuturor faptelor, a tuturor evoluţiilor istorice. Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică, cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr. Încercările diverşilor autori, diverselor filozofii de a-l contracara pe Marx nu prea au dat rezultate. Depăşirea marxismului nu trece printr-o altă filozofie a istoriei, ci prin depăşirea conceptului însuşi de filozofie a istoriei. Marx a dat o filozofie a istorie aproape perfectă, însă în mare măsură fictivă tocmai fiindcă este o filozofie a istoriei.

_______________________

– interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

5 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

04/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 1/2

: De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

LB: Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special  în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

: Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

LB: Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul este o componentă – chiar dacă la un moment dat biserica l-a dat la o parte – esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

: Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

LB: Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este în fond o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta – liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului… Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă. (va urma)

__________________________

interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 4 martie a.c.

 

4 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

25 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/dec/2009 Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în Istorie

Laudatio – Lucian Boia

Adrian Cioroianu

La începutul anilor 90, în tumultul de teorii şi opinii, lamentaţii şi elogii, scuze şi acuze ale acelui timp, a devenit din ce în ce mai prezentă vocea – şi mai ales scrisul – unui profesor al Facultăţii de Istorie din Bucureşti.

Atunci, apreciat foarte mult de către studenţii săi dar relativ necunoscut publicului intelectual din România, acest profesor a şocat prin curajul şi francheţea unui discurs istoric de tip nou, prin care a încercat să identifice şi să explice partea de mit, de mitografie şi de imaginar din conştiinţa istorică a noastră, a românilor. Împreună cu unii dintre colegii şi studenţii săi, acest profesor a înfiinţat în Universitatea Bucureşti, în acei primi ani 90, un Centru de Istorie a Imaginarului. Câteva volume dedicate mitologiei comunismului românesc, apărute atunci sub egida acestui centru, au avut un neaşteptat succes şi au plasat analiza comunismului şi ceauşismului într-o nouă paradigmă.

Iar cartea din anul 1997 a acestui profesor, numită Istorie şi mit în conştiinţa românească, a devenit în câteva luni un adevărat hit editorial. Cum e firesc să se întâmple în lumea istoricilor, această carte a stârnit reacţii: unii au aplaudat-o, alţii au combătut-o cu argumentele lor. Aşa cum se mai întâmplă uneori la noi atunci când un om ridică privirile mai sus decât alţii, acest profesor a fost şi atacat – deseori gratuit, ilogic şi nedemn. Din invidie, din neştiinţă sau pur şi simplu din răutate, unii au spus despre autor că nu şi-ar iubi ţara, că nu ar preţui istoria neamului, că ar fi el însuşi un dubios agent de influenţă ş.a.m.d.

Profesorul despre care vorbim a mers însă mai departe, pe drumul său, cu scrisul său, şi a publicat în toţi aceşti ani din urmă, la Paris, la Bucureşti sau la Londra, alte cărţi de răsunet. Iar amfiteatrele sale au rămas la fel de pline precum erau şi acum 20 de ani.

I-am fost student acestui profesor iar apoi am avut privilegiul de a-i fi asistent în Facultatea de Istorie, câţiva ani buni. Azi am şansa de a-i fi coleg. Iar în astă seară, aici, sunt onorat să aduc acest modest laudatio unui om care a adus efectiv o nouă direcţie în istoriografia română din ultimele decenii. Un om care gândeşte cu calm şi care scrie bine, un profesor rămas veşnic tânăr înfăşurat în mantia-i de talent, de eleganţă, de discreţie, de inteligenţă, de bun-simţ şi de onestitate intelectuală: dl Lucian Boia!

(21 decembrie 2009, ora 19.10, Ateneul Român, Realitatea TV –  “10 pentru România”: acestea erau ideile pe care doream să le rostesc acolo, în onoarea profesorului Boia. Deşi am plecat de acasă la 17.50, am ajuns la Ateneu la cîteva minute după ce profesorul Boia îşi luase premiul (în jur de 19.15)! De la Ambasada R.P. Chineze pînă în Piaţa Victoriei am făcut mai bine de o oră – laolaltă cu zecile de maşini care îndurau acelaşi calvar, al unor bulevarde bucureştene ce devin inoperabile la prima ninsoare mai serioasă. Oricîte premii am da, oricîţi preşedinţi sau guverne am schimba – sau nu i-am schimba -, circulaţia în Bucureşti rămîne aceeaşi. De coşmar – Ad. C.)

22 decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 6 comentarii

21/dec/2009 Istoricul Lucian Boia, premiat astăzi la Ateneul Român

Unul dintre laureaţii ediţiei din acest an a Galei “10 pentru România” organizate de postul Realitatea TV este profesorul & istoricul Lucian Boia – în această seară, într-un spectacol ce începe la ora 19.00, la Ateneul Român. Cuvântul de laudatio urma să fie rostit de fostul său student, ulterior asistent, prof. univ. Adrian Cioroianu – dar socoteala de acasă nu s-a nimerit cu cea dintr-un târg cu străzi impracticabile la orice ninsoare mai serioasă (şi cu maşini bară la bară).

21 decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 5 comentarii