G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

26/febr/2010 Astăzi, o dezbatere pe subiecte de geopolitică la Universitatea din Craiova

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA – FILIALA DOLJ

„CENTRUL DE STUDII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE”,

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

 VĂ INVITĂ VINERI, 26 FEBRUARIE a.c., ORA 12.00, SĂ PARTICIPAŢI LA DEZBATEREA:

SITUAŢIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUAL

PARTICIPĂ:

Prof. univ. dr. ADRIAN CIOROIANU – Universitatea din Bucureşti

 VA FI LANSAT CU ACEST PRILEJ ŞI VOLUMUL:

 GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI. RUSIA POSTSOVIETICĂ ÎN NOUA ORDINE MONDIALĂ

PREZINTĂ:

Prof. univ. dr. SORIN DAMEAN – Universitatea din Craiova

 

http://csricraiova.wordpress.com/noutati/evenimente-3/

Reclame

26 februarie 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 2 comentarii

25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

25 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

24/febr/2010 EURAST vă recomandă: o invitaţie din partea studenţilor de la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

 

Asociaţia Studenţilor la Istorie „Dacia” (ASID)

vă invită joi, 25 februarie 2010, orele 13:00, în Biblioteca Facultăţii de Istorie – (etajul 2, Bld. Regina Elisabeta, nr. 4-12) la dezbaterea „Fenomenul Europa Liberă”.

Invitaţii evenimentului sunt: Liviu Tofan, director adj. Europa Liberă; Nestor Rateş, director Europa Liberă; prof. dr. Adrian Cioroianu; conf. dr.Virgiliu Ţârău, vicepreşedinte al Colegiului C.N.S.A.S., conferinţa fiind moderată de lector dr. Daniela Zaharia. Dezbaterea face parte din proiectul „File de istorie”, care constă în dezbaterea unor teme deosebite din trecutul Romaniei.

 

Evenimentul beneficiază de sprijinul Facultăţii de Istorie, Institutului de Istorie Recenta (IRIR), Asociaţiei Studenţilor din Universitatea Bucureşti şi Biz Campus.  (detalii: ASID – ccomunicat de presa dezbatere – febr 10)

24 februarie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

24/febr/2010 O carte dedicată istoriei cooperativizării pământurilor în Oltenia

Carnet editorial: “Politici agrare în Oltenia anilor 1949-1962”

Un demers de excepţie al cercetătorului Cezar Avram

Constantin Romulus Preda

Volumul cercetătorului Cezar Avram, trecut aproape neobservat şi intitulat “Politici agrare în Oltenia anilor 1949-1962 (Mutaţii socio-economice în satul românesc)”, scris cu sobrietate şi concizie, în numele exactităţii de tip ştiinţific, poate fi socotit un eveniment editorial.
Bibliografia impresionantă folosită de istoricul craiovean presupune zile şi nopţi de lucru tenace, de aplecare asupra textelor doveditoare, autorul izbutând să pună în evidenţă un studiu ce reprezintă (prin date, cifre, cazuri edificatoare privind constrângerile socio-economice şi politice asupra spaţiului mioritic în avântul revoluţionar al anilor colectivizării) o contribuţie meritorie la cunoaşterea unui proces istoric care şi-a pus amprenta pe destinul poporului nostru.
Acad.prof.univ.dr. Dinu C. Giurescu salută astfel apariţia cărţii: ”Politici agrare în Oltenia anilor 1949-1962 (Mutaţii socio-economice în satul românesc)” reprezintă un capitol nou al cunoaşterii istoriei contemporane a României. Istoricul Cezar Avram urmăreşte şi demonstrează, cu obiectivitate şi professionalism, cum s-a obţinut ceea ce Gh. Gheorgiu-Dej numea în 1949 <<liberă consimţire>>”.

Documentele Plenarei C.C. a PMR din 3 martie 1949, după cum precizează autorul acestei cărţi de căpătâi, au direcţionat schimbarea liniei politice a conducerii comuniste de la Bucureşti faţă de lumea satului, în general, şi faţă de ţărani în special.Rezoluţia Plenarei a reprezentat „textul de bază în problema colectivizării, cea mai clară declaraţie asupra politicii agricole a comunismului român”.Începând cu anul 1949, politica agrară a deceniului şase şi a primilor ani ai deceniului şapte axată exhaustiv pe colectivizare-componentă esenţială a revoluţiei socialiste-a fost elaborată sub influenţa modelului stalinist şi implementată prin forţă, sub atenta supraveghere şi „consiliere” a sovieticilor, aflaţi pretutindeni în ţară, fie cu unităţi militare de ocupaţie fie cu oameni ai serviciilor secrete.
Politica agrară din anii regimului comunist, pentru a putea fi prezentată şi înţeleasă în toată complexitatea ei, necesită nu numai o analiză a problemelor generale, de ordin ideologic, ci şi a efectului asupra segmentelor colectivităţii, în special, şi a societăţii, în general, a derulării „actului de comandă” în diferitele zone geografice ale ţării.
Prezentarea corectă, sub toate aspectele, a istoriei românilor în etapa comunistă reprezintă, astăzi, un obiectiv major al istoriografiei româneşti.
Structurat în cinci capitole, studiul cuprinde şi un interesant şi inedit „Opis privind rezistenţa ţărănimii din satele regiunii Oltenia împotriva colectivizării, 1949-1962”. Opisul, care ar merita o recenzie aparte, consemnează răscoale, răzmeriţe şi împotriviri pe faţă în peste cincizeci de sate, la care participă bărbaţi, femei şi copii din rândul ţăranilor săraci şi mijlocaşi. Opisul cu ţăranii arestaţi, anchetaţi şi judecaţi în anii colectivizării cuprinde circa 882 de cazuri individuale.
Iniţiativa elaborării acestui studiu, prin strădania eminetului cărturar Cezar Avram, este una majoră şi utilă pentru completarea informaţiei privind acea parte a regimului comunist mai puţin cunoscută, pentru întregirea tabloului satului românesc în anii colectivizării.

24 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

24/febr/2010 Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?

Iată o analiză interesantă a similitudinilor existente (sau nu) între preşedintele de azi al Rusiei, Dimitri Medvedev, şi fostul lider al URSS de la sfârşitul anilor 80, Mihail Gorbaciov. Declaraţiile de reformă, relaţiile cu aparatul, conştientizarea problemelor reale ale statului – toate acestea sunt luate în calcul. – EURAST

Can Medvedev emulate Gorbachev?

The odds don’t look good. The Russian president has repudiated key tenets of Putinism, but Putin is ignoring him.

By Leon Aron


 Los Angeles Times, February 10, 2010

The security of the United States continues to be tied to decisions in Moscow, as evidenced by President Obama’s touting of the pending strategic arms-control agreement with Russia in his State of the Union address. And those decisions, in turn, will hinge on Russian domestic politics. The central question is whether President Dmitry Medvedev’s increasingly radical rhetoric will begin to translate into policies that would spell a decisive break with those of his predecessor and current prime minister, Vladimir Putin.

Could 2010 become Medvedev’s equivalent of Mikhail Gorbachev’s 1987 – the year when, also after only two years in the Kremlin and against very strong opposition by hard-liners, Gorbachev began lifting totalitarian controls over politics by declaring glasnost and democratization?

Like Gorbachev in 1987, Medvedev faces tough odds. His speeches are still contaminated by the bluster and outright propaganda lies of Putinism. Moreover, unlike Gorbachev – who had the awesome power of the office of the Communist Party’s general secretary – Medvedev’s authority still appears to be on loan from Putin. It’s as if Gorbachev had ruled with Leonid Brezhnev watching over him.And yet, just as unmistakably, in the last few months, Russia’s president has not only dissociated himself from key tenets of Putinism but challenged and repudiated them, in effect chipping away at the legitimacy of the political and economic order he inherited. Medvedev’s critique was especially pointed and concentrated in his September article, „Rossiya, vperyod!” („Russia, forward!”), posted on the opposition Web daily Gazeta.ru – and more or less reprised, alongside propaganda cliches, in a November address to the Russian parliament. (desen: Moscow Times)

Medvedev described the Russian economy as „chronically backward,” „primitive” and dependent on raw-materials exports. The system „largely ignores” the needs of people, while businesses are averse to inventing or manufacturing things and, instead, trade in commodities and imported goods. The competitiveness of Russian-made goods in world markets is „shamefully” low. Labor productivity is meager as well, as is the quality of „half-Soviet” social services.Corruption is ubiquitous, Medvedev goes on to say, and people are all but defenseless against „arbitrariness, non-freedom and the disdain”for the law and the courts that corruption breeds. The wide-spread „paternalistic sentiments” result in a lack of initiative and a dearth of new ideas in an „archaic society” where the „bigwigs” think and decide for everyone.

Medvedev also has called for an end of the era of „petulance, haughtiness, the inferiority complex, mistrust and hostility” in relations with leading democracies, and advocates reversing Russia’s confrontation and self-isolation.

Yet the Russian president’s most portentous, if little noticed, rhetorical break with Putinism goes to the issue of modernization. His statements amount to a rejection of Putin’s choices. First, he wrote that oil and gas, in effect, cannot be the cornerstones and engines of lasting prosperity and progress. A truly great modern state cannot be built on petrodollars. Instead, Medvedev reiterated in the November speech, Russia must develop an „intelligent,” knowledge-based economy. He also rejected the „classic” model of Russian economic modernization in which – from Peter the Great to Stalin (with Putin as their proud heir) – industrial breakthroughs have been accompanied by an ever greater expansion of state control over society.In perhaps his most impassioned posting – an Oct. 30 video titled „The memory of national tragedies is as sacred as the memory of triumphs” on Medvedev’s personal blog – he castigated the creeping whitewash of Stalin and Stalinism under Putin by declaring that no „state interests” could justify the „destruction of their own people” and „millions of ruined lives.”Instead, the modernization Medvedev envisions would be founded on humanistic values, on freedom, personal responsibility and individual success, according to the post. Russia must prove to itself and the world, he declared in the November speech, that the country can succeed in a different mode of modernization: not by coercion but persuasion, not by repression but by the flowering of each person’s creativity, not by fear but by self-interest. Perhaps the most frequent words in his recent speeches and blog postings are svoboda and svobodnyi – „freedom” and „free.”

In the meantime, Putin’s reaction (and the entire „setup” between the two) remains the $1-million question. Is it a „good-cop/bad-cop” routine to assuage the people until Putin regains the presidency in 2012? Is it indicative of the elite understanding that the „power-vertical model” – that is, the Kremlin’s domination of the country’s politics and, increasingly, the economy – has run its course and very gradual liberalization is needed to reignite private initiative as the engine of economic growth?

No one but Putin knows the answer.

Thus far, Putin – who continues to be far more popular with the people than Medvedev – has chosen the political textbook strategy of ignoring his junior partner’s critiques. He never takes on his protege directly, publicly upholding the facade of unanimity. Yet Putin’s de-facto refutations, in deed or word, come fast.Thus, when Medvedev and his top advisors in June intimated Russia’s imminent entrance into the World Trade Organization, Putin announced within days that Russia would not join except as a member of the Russia-Belarus-Kazakhstan „Customs Union” – that is, not in a foreseeable future. And on the same day that Medvedev posted the „Russia, forward!” article, Putin described Russian politics and the economy to a group of journalists and experts as „fully in line with international standards.”

Such rhetorical shadowboxing cannot continue indefinitely. Like Gorbachev, Medvedev will soon discover that no progress – economic, political, social – is possible without restoring a modicum of trust between the state and society, the power and the people.

This will not be an easy task. The most damaging legacy of Putinism has been the pervasive cynicism born of daily powerlessness amid lies, corruption and cruelty. The reaction of the Russian independent media (confined largely to the Internet) to Medvedev’s rhetorical offensive epitomizes this attitude: Cautiously hopeful comments have been more than counterbalanced by skepticism or even outright dismissal and derision because of the glaring mismatch between words and deeds.What might some Medvedev deeds include? Gorbachev began by releasing Andrei Sakharov from exile in Gorky in December 1986. Medvedev’s equivalents might include an unconditional pardon for the former leading Russian entrepreneur Mikhail Khodorkovsky, who is facing a kangaroo court’s sentence of up to 22 years in jail. The murderers of the opposition journalist Anna Politkovskaya in 2006 need to be brought to justice, and the masterminds (not just those who carried out the order) tried in open courts.

There should be an investigation of the shamelessly fraudulent local „elections” in October; a follow-up on the promise made in the state-of-Russia speech to audit (and eventually privatize) state corporations – created by Putin with Gazprom and Rosneft as his models, and widely believed to be hubs of corruption and mismanagement. Medvedev should, at long last, conduct a credible and full investigation into the 1999 apartment bombings that critics allege were engineered by the secret services to justify the invasion of Chechnya and boost Putin’s popularity.And perhaps most important, he should relax and eventually abolish the Kremlin censorship of television, enabling Russians to learn the truth about the real state of affairs.

If Medvedev is indeed determined to follow in Gorbachev’s footsteps, his rhetoric must be a prologue to actions. In 2010, his glasnost must be followed by perestroika policies – or he will fade into irrelevance.

Leon Aron, resident scholar and director of Russian studies at the American Enterprise Institute, is the author, most recently, of „Russia’s Revolution: Essays 1989-2006.”

24 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 În această seară, o emisiune TV despre „fenomenul Radio Europa liberă”

astăzi, la ora 22.00, postul Tv Vox News propune o discuţie pe marginea „fenomenului Radio Europa liberă„, alături de Liviu Tofan şi prof. Adrian Cioroianu.

Cei interesaţi pot da curs şi invitaţiei studenţilor Facultăţii de Istorie din Bucureşti pentru o dezbatere cu acelaşi subiect, joi 25 februarie a.c.

23 februarie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (2/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

2/2  (vezi prima parte, aici)

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia.

 i) Pentru intersele Americii în Europa de Sud-Est, în Estul Mediteranei, în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, Turcia este un partener indispensabil. La fel pentru soliditatea alianţei NATO la Marea Neagră. În acest moment, pur şi simplu Washingtonul nu-şi poate permite pierderea ca aliat a Ankarei. Şi totuşi, guvernul turc al lui Erdogan a dat în ultimii ani sesizabile semne de nervozitate la adresa lumii occidentale. Motivul: Uniunea Europeană rămâne indecisă în privinţa primirii ca membru a Turciei (Franţa sau Germania se opun deschis), iar aceasta din urmă reacţionează apropiindu-se de statele musulmane din aria culturală şi istorică a fostului Imperiu Otoman (precum Siria, Irak ş.a.). Erdogan şi preşedintele iranian Ahmadinejad şi-au zâmbit tandru şi s-au îmbrăţişat anul trecut, într-o mult-discutată întâlnire. În paralel, relaţiile dintre Turcia şi Israel au atins în 2009 un minimum istoric, ajungându-se recent la cvasi-scandaluri diplomatice. Pe cale de consecinţă, un curent de opinie încărcat de suspiciune la adresa Americii (şi Occidentului) îşi face loc în societatea turcă, pentru care SUA rămân pe mai departe (ca în ochii tuturor statelor musulmane) protectorul principal al Israelului.

ii) Dar, paradoxal, în acest moment relaţiile dintre SUA şi Israel pun ele însele probleme! Spre deosebire de lumea occidentală europeană, în care cota preşedintelui american este în continuare ridicată, în statul evreu Barack Obama este sub un semn al întrebării tot mai apăsat. La Tel Aviv, guvernul Natanyahu (de dreapta) se teme că Obama ar fi nemeritat de “diplomat” cu Iranul şi exagerat de concesiv cu palestinienii. Bineînţeles că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dar cert este că, la ora actuală, negocierile israelo-palestiniene par mai împotmolite decât erau în 2008, iar Iranul este mai ameninţător ca niciodată. Guvernul israelian şi administraţia americană au avut şi mai au reale neînţelegeri atunci când discută termenii prealabili ai negocierii cu partea arabă. Or, aici avem o veritabilă axiomă: dacă un preşedinte american nu dă un impuls negocierilor israeliano-arabe în prima parte a mandatului, atunci în partea finală îi va fi mult mai greu.

În fine, iii) poate că cea mai surprinzătoare cvasi-contestare la adresa Americii vine din Japonia. Sub noul guvern de stânga al premierului Hatoyama, Japonia pare a fi mai atentă şi mai amabilă la adresa Chinei decât este la adresa aliatului care-i garantează securitatea, SUA[i]. De fapt, Hatoyama a câştigat anul trecut alegerile promiţând că va pune în discuţie aspecte ale prezenţei militare americane în arhipelagul nipon. În momentul de faţă, Tokyo şi Washingtonul încă negociază mutarea unei baze a US Air Force pe insula Okinawa – dar populaţia de aici se opune cu îndârjire şi nici autorităţile nu par mai entuziasmate de idee. Repet: situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât America a fost în ultimii 50 de ani şi rămâne şi azi principalul garant al securităţii Japoniei.

Aşadar, contestarea la adresa Americii, în acest moment, pare mai “multipolară” decât a fost oricând în ultimii 50 de ani şi cu mult mai accelerată şi deschisă decât oricând în ultimele două decenii. Detaliul care pentru noi contează este acela că, dacă America răceşte, democraţia, peste tot în lume, va tuşi puternic.


[i] “Japan’s love-bubbles for China”, în The Economist, 30 ianuarie a.c.

______________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

23 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 EURAST recomandă: Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?

O analiză exemplară asupra unei ipoteze avansate de lideri ai Partidului Republican din SUA: ar fi bine (sau nu) ca Statele Unite să atace preventiv Iranul, mai înainte ca regimul Ahmadinejad să-şi ducă ţara în „clubul nuclear”?. Fareed Zakaria expune avantajele şi, mai ales, dezavantajele unei asemenea opţiuni – EURAST

Don’t Scramble the Jets. Why Iran’s dictators can be deterred

By Fareed Zakaria | NEWSWEEK
Published Feb 19, 2010; from the magazine issue dated Mar 1, 2010

Sarah Palin has a suggestion for how Barack Obama can save his presidency. „Say he decided to declare war on Iran,” she said on Fox News last week. „I think people would perhaps shift their thinking a little bit and decide, well, maybe he’s tougher than we think he is today.” Such talk is in the air again. Palin was picking up the idea from Daniel Pipes, a neoconservative Middle East expert who suggested a strike would reverse Obama’s political fortunes. (Actually, Palin attributed the idea to Patrick Buchanan, but obviously entirely misread Buchanan’s column, which opposed Pipes’s suggestion. It’s getting tiresome to keep pointing out these serial gaffes, but Palin does appear to be running for president.)

The International Atomic Energy Agency warned last week of its „concerns” that the Iranian regime was moving to acquire a nuclear-weapons capability, not just nuclear energy. But this does not change the powerful calculus against a military strike, which would most likely delay the Iranian program by only a few years. And then there are the political consequences. The regime will gain support as ordinary Iranians rally around the flag. The opposition would be forced to support a government under attack from abroad. The regime would foment and fund violence from Afghanistan to Iraq to the Gulf. The price of oil would skyrocket—which, ironically, would help Tehran pay for all these operations. (foto: Reuters – Newsweek)

It is important to recognize the magnitude of what people like Sarah Palin are advocating. The United States is being asked to launch a military invasion of a state that poses no imminent threat to America, without sanction from any international body, and with few governments willing to publicly endorse such an action. Al Qaeda and its ilk would present it as the third American invasion of a Muslim nation in a decade, proof positive that the United States is engaged in a war of civilizations. Moderate Arab states and Muslim governments everywhere would be on the defensive. As Washington has surely come to realize, wars unleash forces that cannot be predicted or controlled.

An Iran with nuclear weapons would be dangerous and destabilizing, though I am not as convinced as some that it would automatically force Saudi Arabia, Egypt, and Turkey to go nuclear as well. If Israel’s large nuclear arsenal has not made Egypt seek its own nukes—despite the fact that the country has fought and lost three wars with Israel—it is unclear to me why an Iranian bomb would.

The United States should use the latest IAEA report to bolster a robust containment strategy against Iran, bringing together the moderate Arab states and Israel in a tacit alliance, asking European states to go further in their actions, and pushing Russia and China to endorse sanctions. Former secretary of state James Baker suggested to me on CNN that the United States could extend its nuclear umbrella to Israel, Egypt, and the Gulf states—something that current Secretary of State Hillary Clinton has hinted at as well.

At the same time, Washington should back the Green Movement, which ultimately holds out the greatest hope for a change in the basic orientation of Iran’s foreign policy. It remains unclear how broad or well organized this movement is, but as a matter of long-term strategy, we should support groups that want a more modern and open Iran.

Can we live with a nuclear Iran? Well, we’re living with a nuclear North Korea (boxed in and contained by its neighbors). And we lived with a nuclear Soviet Union and communist China.
Iran, we’re told, is different. The country cannot be deterred by America’s vast arsenal of nukes because it is run by a bunch of mystic mullahs who aren’t rational, embrace death, and have millenarian fantasies. This was never an accurate description of Iran’s canny (and ruthlessly pragmatic) clerical elite. But it’s even less so now.

The most significant development in Iran has been the displacement of the clerical elite by the Revolutionary Guards, a military organization that is now the center of power. Clinton confirmed what many of us have been pointing out over the last year and warned of an emerging „military dictatorship” there. I’m not sure which is worse for the Iranian people: rule by nasty mullahs or by thuggish soldiers. But one thing we know about military regimes is that they are calculating. They act in ways that keep themselves alive and in power. That instinct for self-preservation is what will make a containment strategy work.

Fareed Zakaria is editor of NEWSWEEK International and author of The Post-American World (Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009)

23 februarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR

O analiză neconvenţională din revista americană The New Republic despre politica Rusiei şi Chinei faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, în contextul încercării administraţiei americane Obama de a contura o poziţie comună în negocierile cu Teheranul – EURAST

Bombs Away. The real reason why Russia and China aren’t interested in stopping Iran’s nuclear program

Matthew Kroenig

The New Republic, February 9, 2010

As President Obama begins a push to impose harsher economic sanctions on Iran over its nuclear program, his success will be determined largely by the answer to a single question: Will China and Russia get on board? In order to bite, sanctions must be enforced by the rest of the international community, but, so far, Beijing and Moscow have been reluctant to endorse the toughest penalties advocated by Washington.

Many analysts and policymakers wrongly assume that this reluctance is a function of these countries’ economic ties with Iran, or their failure to appreciate the proliferation threat. Last week, for example, Hillary Clinton bluntly challenged China’s approach to Tehran, saying, “[W]e understand that right now it seems counterproductive to you to sanction a country from which you get so much of the natural resources your growing economy needs. But think about the longer term implications.” The real reason for Beijing and Moscow’s obstinacy, however, is much more fundamental, and from Washington’s point of view, much more distressing: China and Russia are not particularly threatened by, and may even see a significant upside to, a nuclear-armed Iran.

To understand this point, we must first consider why the United States, China, and Russia–or any other country for that matter–should fear nuclear proliferation. Of course, there are the concerns of accidental nuclear detonation, nuclear terrorism, or even nuclear war. But these are all extremely low probability events. The primary threat of nuclear proliferation is that it constrains the freedom of powerful states to use or threaten to use force abroad.

The United States’ global power-projection capability provides Washington with a significant strategic advantage: It can protect, or threaten, Iran and any other country on the planet. An Iranian nuclear weapon, however, would greatly reduce the latitude of its armed forces in the Middle East. If the United States planned a military operation in the region, for example, and a nuclear-armed Iran objected that the operation threatened its vital interests, any U.S. president would be forced to rethink his decision. As then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld explained in 2001, nuclear weapons “could give rogue states the power to hold our people hostage to nuclear blackmail–in an effort to prevent us from projecting force to stop aggression.”

This line of thinking is not unique to the situation with Iran. In nearly every historical instance of proliferation, beginning with China in the 1960s, the United States opposed nuclear proliferation in large part because it wanted to preserve its military freedom of action. Indeed, the 2008 National Defense Strategy issued by the Pentagon explicitly states that the American military will achieve its objectives by “shaping the choices of key states, preventing adversaries from acquiring or using WMD, strengthening and expanding alliances and partnerships, securing U.S. strategic access and retaining freedom of action.”

Some analysts argue that we shouldn’t worry about proliferation in Iran because nuclear deterrence will work, much like it worked during the Cold War. But from Washington’s point of view, this is precisely the problem; it is more often than not the United States that will be deterred. Although Washington might not have immediate plans to use force in the Middle East, it would like to keep the option open.

China and Russia, on the other hand, lack the ability to project power in the region. China has recently been recognized as an economic superpower, but its military is still relatively weak. Indeed, military analysts doubt that China could successfully invade Taiwan, a small island roughly 100 miles off China’s coast. Major military operations in the Middle East, therefore, will be out of the question for decades to come. Similarly, Russia lacks a meaningful ability to project power in the region. The Soviet Union was a global superpower, but its military might collapsed along with the Iron Curtain. Russia’s clumsy invasion of Georgia in the summer of 2008 only served to reveal the limits of its military power. In fact, the state of Moscow’s conventional military has sunk so low that Russia’s most recent national security strategy relies heavily on nuclearforces simply to achieve basic defense goals.

An Iranian bomb, then, won’t disadvantage China or Russia. In fact, it might even help them. Neither country has hidden its desire to hem in America’s unilateral ability to project power, and a nuclear-armed Iran would certainly mean a more constrained U.S. military in the Middle East. Indeed, at times during the 1980s and 1990s, Beijing and Moscow aided Tehran with important aspects of its nuclear program. While we don’t have detailed information on the motives behind the assistance, we do know that governments don’t export sensitive nuclear technologies for economic reasons alone. Rather, as I show in my forthcoming book, they generally do so in an attempt to hinder their enemies. For example, France helped Israel acquire the bomb in the late 1950s and early 1960s in order to balance against Nasser’s Egypt, and China provided nuclear aid to Pakistan in the 1980s to impose strategic costs on its longtime rival India.It is likely that China and Russia’s nuclear assistance to Iran waspartly intended as a counterweight to American power in the Middle East. Although these countries no longer actively aid Iran’s nuclear program, they may still secretly welcome its development.

If any country fails to understand the strategic consequences of a nuclear Iran, then, it is not Russia or China, but the United States. Disproportionately threatened by proliferation, American officials will struggle to convince others to join their fight against the spread of nuclear weapons. They must prepare to live with a nuclear-armed Iran, or, if they cannot do that, they must stop Tehran’s nuclear program themselves.

Matthew Kroenig is an assistant professor of government at Georgetown University and the author of Exporting the Bomb: Technology Transfer and the Spread of Nuclear Weapons.

23 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Ultima oră: despre posibilitatea apariţiei unui alt partid de stânga în România (!)

… just for fun! (by Bill Whitehead, 2009)

22 februarie 2010 Posted by | caricaturi / comics | , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

(1/2)

O recentă analiză dintr-o importantă revistă americană avertiza asupra unei realităţi de ultimă oră, mai puţin discutată: Statelor Unite ale Americii – cu “blândul” şi diplomatul Barack Obama ca preşedinte – le este din ce în ce mai greu să obţină un minim consens în sprijinul unei agende de lucru pro-americane şi pro-occidentale (adică pro-democratice)[i]. Teza nu e tocmai nouă. În urmă cu doi ani, un alt reputat analist al vieţii internaţionale publica o carte de succes[ii] susţinând ceva asemănător: puterea nu se mai concentrează la Est sau la Vest – spunea el –, ci se deplasează din ce în ce mai mult spre unele ţări din “Rest”, adică spre ţările ale căror performanţe economice sau politice nu se aflau până acum pe primele pagini ale ziarelor: gen China, Brazilia, India, Indonezia sau Turcia. Formula lui Zakaria “the rise of the rest” (“ascensiunea restului”) a făcut de atunci carieră, ca şi demonstraţia sa că, de fapt, noi trăim astăzi într-o “lume post-americană” şi trebuie să ne consolăm cu ideea.

Totuşi, schimbarea pare mai amplă decât intuia Zakaria. Cu aproape un an în urmă am scris, tot aici (S.r., aprilie 2009) despre surpriza numită BRIC (după formula prin care firma de audit Goldman Sachs desemna, în 2001, grupul statelor cu economii emergente Brazilia, Rusia, India, China). Între timp s-au adăugat noi date: în decembrie anul trecut, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator pe piaţa globală. Tot în 2009 China a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă din lume pentru vânzările de automobile. Urmând această evoluţie, China va depăşi în curând Japonia şi va deveni cea de-a doua economie a lumii, suflând în ceafă economiei americane (pe care, potrivit unor prognoze, o va depăşi la rându-i, cândva în acest secol).

Numai că provocarea “Restului” la adresa Vestului nu mai e una strict economică. Ea devine, cu zi ce trece, o provocare politică. Ceea ce în relaţiile internaţionale purta numele de “Washington consensus” (adică agenda occidentală de apărare a democraţiei liberale) e concurată (şi ar putea fi înlocuită, în curând) de un “Beijing consensus” – adică o agendă care să susţină, dimpotrivă, că regimurile etatist-autoritare sunt mai eficiente decât foarte vorbăreţele şi cronofagele democraţii parlamentare de tip occidental.

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia. (va urma)

 


[i] Nader Mousavizadeh, “End of the Rogue”, în Newsweek, 8 februarie a.c.

[ii] Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W. Norton & Comp., New York, 2008.

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

22 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei

Prezentăm acest text ca fiind exponenţial pentru o critică la adresa lui Barack Obama din perspectiva stângii (democrate) americane. În opinia noastră, nu toate argumentele de mai jos se susţin prin ele însele – dar sunt reprezentative pentru o anumită stare de spirit din societatea americană contemporană – EURAST.

Conversation with Daniel Ellsberg: Evaluating Obama So Far

 By Joan Brunwasser

opednews.com    

Daniel Ellsberg is definitely a name out of our national past. Baby Boomers immediately conjure up images of the Vietnam War and the Pentagon Papers. For the younger set, or those whose recollections have faded, there’s a brand new documentary about Ellsberg and his historic actions. The Most Dangerous Man in America opened in theaters across the country this past weekend and is guaranteed to bring you up to speed. In it, whistleblower and activist Ellsberg is both star and narrator. Welcome to OpEdNews, Dan. If you don’t mind, we’ll come back to the documentary later. I’d like to hear your take on current events. We are now officially one year into this new administration. Are we on the way to achieving the change that the voters were so eager for?

On Afghanistan, there is change: for the worse, much worse. Not just a tripling of the American troop presence, though that’s bad enough. I believe that’s just the start of an open-ended, indefinitely prolonged fighting occupation.

Some of my friends and a large part of the public, perhaps most, believe that he’s committed himself to put a ceiling on the American troop presence of about 100,000. They realize that his officials quickly backed away from his talk in December of beginning to withdraw then, but they think he won’t go above the level reached by this „one-time” deployment (which will be closer to 40,000 than his announced 30,000).

I believe that’s mistaken. I expect that no later than his 18-24-month „deadline” and probably much earlier than that, General McChrystal will be asking for a lot more troops. And I now expect Obama to give them to him (if and when troops become available from Iraq, and perhaps elsewhere as necessary).

A president who didn’t say „No” to this recent request–the best chance he’ll ever have to do so, when he could still blame a hopeless situation on the last eight years under his predecessor and „reluctantly” name a date for total withdrawal–will find it even harder to do after wasting more lives in coming months. The odds are very high, I believe, that Obama’s War will last as long as he’s in the White House–whether four or eight years–and beyond.

Pakistan: his expanded drone campaign. Change for the worse. Those civilian-killing violations of sovereignty and pressures on Pakistan to go on offensives they don’t want to do against the various Talibans in their country seem recklessly destabilizing of that dangerous regime.

Iraq: I flatly do not believe that he has ever had any intention to give up permanent bases, manned by tens of thousands of US troops and mercenaries. Nor do I expect an end to Iraqi efforts to dislodge them, meaning continued dying and especially killing–mainly from the air–by US troops, indefinitely. If and when he reduces up to a hundred thousand of our troops in Iraq, I expect them to go to Afghanistan, after a visit home with their families.

On repairing the erosion of the Constitution over the last eight years, undoing the executive coup under Bush/Cheney? No change. Rendition (kidnapping „suspects” to torture states), state secrets privilege invoked on the same grounds and as frequently as before, no more transparency (yet: there’s still talk of it, but I’m not holding my breath); warrantless wiretapping and surveillance untrammeled, with telephone companies as immune to accountability as NSA, assertion of right and intention of indefinite detention without charges or trial (continuing the Bush Administration’s rejection of the Magna Carta).

I didn’t really expect a president to eschew powers bequeathed to him by his predecessor, without Congressional pressure (which he wasn’t likely to get from a Congress dominated by his own party: and he hasn’t). But the use all year of the same briefs used by the Bush DOJ mocking the Constitution! We have to remember that John Yoo was (and is) a teacher of constitutional law, too; that doesn’t seem to do much for us. And for a guy who recited the presidential oath of office twice, I was struck that he misstated in Sweden what it was he had sworn to.

His excuse for accepting a Peace Prize while he was conducting four wars (including covert wars in Yemen and Pakistan: and Somalia? Iran?) was that unlike Martin Luther King and Gandhi he lived in the real world (not the bubble of the Birmingham Jail or the Salt March) and that he had „sworn to defend his nation.” Actually, he hadn’t. Like all presidents, he had sworn to protect, preserve and defend „the Constitution of the United States” against „all enemies foreign and domestic.” He hasn’t done a very good job of that, failing to reverse or even investigate the effective assaults on it of his predecessors Bush and Cheney, fairly described, I believe, as domestic enemies of the Constitution.

Obama has the chutzpah to assert that „I closed Guantanamo„–when he hasn’t! And if and when he does, he intends to move the lawless detention regime to Illinois. In the same sentence he claimed that he’s ended torture: when there are credible accounts of torture still going on at JSOC sites at Bagram and elsewhere.

Meanwhile he has, in effect, decriminalized torture, by refusing to indict, prosecute or even investigate the blatant policy of it under his predecessor. He says he’s stopped it, but his refusal to regard it as something to be investigated and prosecuted (which is his legal obligation to do under a treaty: i.e., he’s in violation of this) identifies it as something other than a crime, which it is under both domestic and international law. In other words, not only his successors but he himself could turn to it next month if „new” circumstances changed his judgment of its necessity as an instrument of policy. And as Glenn Greenwald has pointed out, for Obama to take this position makes it a bipartisan consensus (like the other constitutional atrocities mentioned above), giving it a seal of legitimacy and status from now on as an available „option” for the Executive branch.

The economy? Health? He has sought and achieved all the change that Wall Street and the health industry will accept and applaud.

His „changes” have made his favorite bankers rich, and will vastly enrich the health industry, without demanding regulation. Hardly surprising on the financial sector, since he appointed as top officials and advisors the very promoters of deregulation that created the crisis. The administration attitude that „What’s good for Goldman Sachs is good for the nation” is not the change most people were eager for.

I hear there have been some useful changes in civil rights and the environment (other than a real policy for averting climate catastrophe!) but I don’t know the specifics. On the issues I follow closely, it’s a another Bush term: at its best, Bush the father, but mostly the son. The rhetoric is different, for sure, but it’s so uncoupled from performance that I scarcely listen to the talk any more.

Yes, there still is a dime’s worth of difference between the parties–though not a whole lot more than that–but at this point, I wouldn’t give a dime for the rhetoric alone. If he backs up his words about a „nuclear -free world” with meaningful steps in that direction, I’ll give him credit for it: but he hasn’t done so yet, and I really don’t expect it. Looking at the Republicans, I can hardly regret my vote and support for him, and I will surely vote for him in 2012. But not because I expect from him the change we need: in the absence of a yet-nonexistent citizens’ movement that will change the political environment to which he responds.

Certainly in style, and in some respects in policy, he’s far from being a Bush-type Republican. But he’s just as far from what we need as he is from McCain and Palin.

A thorough answer but hardly a rave review, I’m afraid. Let’s pause here. When we return, Dan will talk more about the Pentagon Papers and how much things are different, or not, today. I hope you’ll join us.

Joan Brunwasser is a co-founder of Citizens for Election Reform (CER).

22 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

21/febr/2010 Revista „The Economist” despre scutul antirachetă din Europa (cu o uşoară ironie la adresa României!)

Missile defence in Europe. The next salvo

America’s reconfigured anti-missile shield still irks Russia

Feb 18th 2010 | From The Economist print edition

READ the small print. That would have been good advice for foes and allies alike when America announced in September last year that it would abandon its plans for anti-missile defences in Poland and the Czech Republic, in favour of a new system initially based on ships.

Some saw that as a sell-out. Russia was being appeased as part of President Barack Obama’s “reset” of relations with the Kremlin, and the ex-communist countries were being punished for supporting the Bush administration. Five months later, that reading of events looks mistaken.

The new system, the Obama administration officials said at the time, will be more flexible and will have a land component from 2015. Poland will eventually host one base. And earlier this month Romania—after the briefest of talks—announced that it would be the site for interceptors. American officials are trying to find a consolation prize for Bulgaria, the runner-up, which says it would like a base too.

This has annoyed Russia. Its foreign minister, Sergei Lavrov, said the Kremlin had complained to America about the Romanian “surprise” followed by a Bulgarian one. In fact, America itself seems to have been caught unprepared by the enthusiasm of its allies. It had expected protracted negotiations, of the kind it had pursued with Poland. This would have provided a chance to soothe Russian feelings at a time when America is seeking its help to impose sanctions against Iran.

Echoing earlier Russian threats (now rescinded) to deploy nuclear missiles in the Kaliningrad enclave, a Russian-backed separatist enclave in Moldova has offered to host Russian Iskander short-range rockets in response to the planned base in Romania. That may have more to do with wrong-footing the new pro-western, pro-Romanian government in Moldova than pleasing Russia, which declined the offer.

If American technology develops as expected, by 2018 the new shield would cover almost all of NATO’s European members against an Iranian attack—only a small part of Turkey would be exposed. That is a big change from the previous scheme, which was intended mainly to protect America from an intercontinental threat, leaving chunks of Europe unprotected. The new system poses even less of a threat to Russia’s nuclear arsenal (the Americans say neither ever did). The SM-3 interceptors now planned have a shorter range and fly less quickly than the rockets proposed by the Bush administration. Moreover, much of the system—the tracking radars and the Romania-based interceptors—will be deployed further south, unable to interfere with Russian missiles heading for America over the Arctic.

The main basis for the Kremlin’s complaint is political. Though Russia grudgingly accepted that ex-communist countries could join NATO, it sees the creation of American bases there as a breach of a promise made when the Soviet Union consented to German reunification. (American officials insist no such promise was ever given.)

Regardless, America is making other security arrangements. It is placing Patriot anti-aircraft missiles in Poland. More significantly, it has pushed NATO into agreeing to draw up military contingency plans to defend the Baltic states. It will hold drills there later this year. Russia’s growling may have brought results—but probably not the ones that Moscow wanted.

21 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

20/febr/2010 Rolul „doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Astăzi media – şi nu şcoala – îi crează pe cetăţenii de mîine

interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(6/6)

O.V.: Televizorul a devenit acum etalonul prin care stabilim valorile societăţii?

A.C.: Eu cred că în momentul de faţă sînt două lucruri clare. Pe de o parte, şcoala a cedat locul televiziunii ca educator. Ea este prezentă trei sau patru ore pe zi în viaţa unui tînăr, la vîrsta cea mai bună de formare pentru el. După aceea este televizorul care poate să meargă la infinit, indiferent că tu citeşti, că tu eşti la calculator, te joci sau scrii. Televizorul merge într-un colţ al camerei, în cele mai multe case de români. Ei bine, şcoala este pe locul doi în rîndul „educatorilor” şi cum să spun, nu văd nici un beneficiu nici în prezent, nici pe termen mediu. Dacă în anii ’70, de multe ori, cu excepţia activiştilor care apăreau şi ne îndoctrinau, a fost totuşi o perioadă în care aveai speranţa că, dacă apari la televizor, dacă erai un om cît de cît recunoscut, erai bun într-un domeniu sau altul. Acum este invers, eşti bun într-un domeniu, dacă lumea te vede la televizor.

Mi se pare o răsturnare de paradigmă absolut teribilă şi terifiantă, televizorul te face bun, indiferent dacă eşti actor, politician, cîntăreţ de muzică populară sau de muzică de cameră. Este o impresie despre realitate în funcţie de televizor. Notorietatea se construieşte prin televizor, mulţi români nu fac diferenţa între notorietate şi credibilitate. Uitaţi că noi avem primari care sînt băgaţi în procese şi asta le creşte numărul de voturi, pentru că pur şi simplu se vorbeşte mai mult despre ei. Dar nimeni nu stă să se întrebe ce fel de credibilitate mai are un astfel de om. La noi, în topurile de personalităţi sînt persoane cu notorietate mare şi nu cu credibilitate.  

O.V.: Românii trăiesc atunci două realităţi?

A.C.: Da. Este realitatea creată de media, de televiziuni în special. Şi mai este o realitate oarecum camuflată a lumii, care nu apare la televizor şi care îşi face o imagine fie idilică, fie mai proastă decît ar trebui despre ce apar la televizor. Sînt două Românii, una care apare pe sticlă şi una care nu apare pe sticlă, dar probabil şi-ar dori să apară pe sticlă. Cert este că televizorul ţine locul profesorului de astăzi. Educatorul nu mai este doamna de la clasa de preşcolari care spune „creionaşul în mînă” şi te învaţă să desenezi un măr sau o portocală. Educatoarea şi educatorul nostru sînt micul ecran.

20 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele regionale ale scutului american

Dilemele regionale ale scutului american

Dan Dungaciu

„…partenerii noştri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul că preşedintele american va oferi României posibilitatea de a amplasa elemente ale scutului antirachetă”.
(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentului şi securitate internaţională)

Devine astăzi limpede cât de iluzorie a fost tentativa regimului Voronin de a soluţiona bilateral chestiunea transnistreană şi cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialismul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Rusia percepea RM într-o perspectivă globală, adică un dosar printre multe altele care stăteau pe masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În realitate, fără puterea de negociere conferită de apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici măcar nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă indubitabil acest lucru.

În realitate, nu s-a schimbat nimic

Apariţia scutului nu este cauza nesoluţionării conflictului transnistrean, pentru că acesta a rămas îngheţat şi în perioada când România nu era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apariţia scutului nu face decât să releve faptul că Transnistria nu are nicio importanţă în sine, doar una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de întrebuinţare”, pentru că situaţia s-a complicat semnificativ. Un lucru sugerat deja după schimbarea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, declara că: „Nu vedem niciun fel de garanţii de securitate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze contingentul său de menţinere a păcii până la 2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 1992”. Moscova trimisese buzduganul…

Frontiere simbolice regionale

După schimbarea de regim de la Chişinău, relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” – formulă acceptată, tacit, de toate părţile. Pe 8 februarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vicepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful departamentului de externe transnistrean Vladimir Iastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „grupuri de experţi pentru consolidarea încrederii între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să participe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnistreană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima dată când autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasadorului american (la fel ca şi reţinerea grupului de tineri de la Dubăsari) trebuie înţeleasă în logica semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influenţă”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de forţă, prin care să se indice clar unde este graniţa dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona controlată de separatişti. Tiraspolul arată cine este stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forţă, care au ultima decizie în pofida unor declaraţii politice (ambasadorul american avea „invitaţie oficială”!). Iar instituţiile de forţă sunt, direct sau indirect, pe statele de plată ale Moscovei.

Şi cu UE, şi cu Moscova

În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu reprezentanţii UE, subiectul fiind posibilitatea includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor Râbniţa şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu interes propunerea: „În general, nu avem nimic împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire s-a convenit că în luna martie participanţii la euroregiunea „Nistru” vor face vizite de documentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După care Smirnov pleacă la Moscova… Acolo este numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene” – nimic nou, aici – şi are discuţii cu ministrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), legat de cadrul negocierilor în chestiunea transnistreană: negocieri bilaterale, principiul egalităţilor părţilor în conflict, importanţa menţinerii actualului format al trupelor de pacificare până la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul aspect este important, pentru că asta sugerează că Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul „principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni Primakov, care sugera că retragerea trupelor ruseşti se sincroniza cu eforturile pentru soluţionarea politică. De data asta, Moscova merge mai departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Apogeul vizitei de la Moscova este o conferinţă de presă susţinută la sediul agenţiei Interfax, unde Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recunoscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pentru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucrainenilor”… Ruşii au declinat, evident, oferta.

text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 19 februarie a.c.

20 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

20/febr/2010 “Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev (2/2)

Potrivit reputatului economist rus Vladislav Inozemţev:

„Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut”

 interviu realizat de Gabriela Ioniţă

 (2/2; pentru prima parte, aici)

GI: După cum se ştie, Rusia a fost lovită serios de criză, deficitul ei bugetar crescând la 8%, iar inflaţia, la 12%. Potrivit oficialilor, aceste probleme vor fi atenuate prin împrumuturile externe si interne de catre stat in valoare de 36 de miliarde de dolari in 2010. În urmatorii trei ani se asteapta cresterea PIB-ului pana la 4,3 % si scaderea inflatiei pana la 7%. Deci lucrurile par a se îndrepta pe un drum bun. Dacă dvs aţi fi investitor, aţi investi în Rusia ?

VI: Spre deosebire de majoritatea ţărilor, în Rusia climatul de investiţii este unul ciudat. Dacă ne referim la Bursa de valori, o să vă spun în mod categoric „nu a existat aşa ceva”. Pentru că piaţa rusă de capital este supraestimată la maxim. Ce reprezintă ea astăzi ? Este o piaţă a câtorva zeci de companii. Să ne uităm la cifre. Înainte de criză „Gazprom”-ul a fost estimat la 340 miliarde dolari – aproximativ 29% din produsul naţional brut al Federaţiei Ruse. Şi să ne uităm la cea mai mare companie din Germania, „Volkswagen”, sau la cea mai mare companie din USA, „General Electric”. Evaluarea lor raportată cu produsul lor naţional brut face de la 1,5 până la 3% în consecinţă. În Rusia, o societate face 30% (!) din produsul intern brut al ţării. Cota de piaţă a Rusiei este un balon imens de spumă: pe de o parte, este supraestimată la dimensiunea economiei, pe de altă parte, este necesar să avem în vedere că un control al investitorilor asupra participaţiei la Gazprom, Rosneft, МВТБ sau Rosbank nu va fi posibil. În această chestiune de fapt, vorbim de acţiuni cu caracter speculativ. Categoric nu aş sfătui investitorii străini să cumpere acţiuni masiv la aceste societăţi.

În ceea ce priveşte investiţiile directe, dimpotrivă, este un teren foarte favorabil de afaceri. Indicate sunt investiţiile în întreprinderile mijlocii, peste care este posibil să primească un control deplin. Aş menţiona aici comerţul cu amănuntul, afaceri bancare, întreprinderile mici şi mijlocii de produse alimentare, bunuri de larg consum, companiile de reţea, etc. Există o mare capacitate de consum în Rusia, prin urmare, cei care au investit în astfel de întreprinderi au şansa ca în doi-trei ani să-şi amortizeze investiţia şi să intre pe profit. De preferat este să se investească în acele întreprinderi care sunt create «de la zero». Nu este avantajos să fii acţionar minoritar la un holding de interes naţional, pentru că proprietarii de astfel de acţiuni sunt lipsiţi de drepturi civile în Rusia. Pe lângă aceasta, întreprinzătorii nu ar trebui să vizeze ramurile economice strategice pentru a nu intra în conflict de interese cu autorităţile centrale. 

GI: Raportul “Noua realitate politico-economica din Rusia” elaborat de dvs. şi de către reputatul profesor Nikita Krichevsky a provocat o reacţie masivă la nivelul mass-media şi a publicului. Totuşi, dincolo de amploarea discuţiilor, ce s-a întâmplat concret după apariţia sa ? Ce s-a făcut concret pentru separarea intereselor statului de interesele structurilor oligarhice ?

VI: Nimic nu s-a schimbat, şi nu sunt semne în acest sens. Dimpotrivă – situaţia pare că se  înrăutăţeşte. Iată, de exemplu, recent primul ministru Vladimir Putin a semnat un ordin prin care se permite deversarea în lacul Baikal a rezidurilor unui uriaş complex din industria hârtiei şi celulozei. Lacul Baikal, una din cele mai importante rezerve planetare de apă dulce, va fi poluat cu bună ştiinţă. În ciuda protestelor populaţiei. Din punctul meu de vedere, acesta  e un semn clar că statul continuă să servească interesele oligarhilor. De altfel, nu este exclus, ca oficiali guvernamentali să aibă interese materiale cu caracter personal în aceste structuri de afaceri. 

GI: După opinia dvs. ce ar trebui făcut pentru a se pune capăt controverselor ce au însoţit şi însoţesc în continuare privatizările şi re-privatizările din economia rusă ? Credeţi că există o soluţie sau vorbim doar de paleative ?

VI: Despre ce soluţii putem vorbi într-un spaţiu în care nimeni nu rosteşte o întrebare privind revizuirea privatizărilor ? Nimeni nu e interesat de aceasta. În ceea ce priveşte problemele care decurg în mod constant în jurul drepturilor de proprietate ale întreprinderilor, acestea se află în spatele cadrului în care s-au realizat privatizările care generează semne de întrebare. Concluzionaţi dvs.

GI: De ce există atât de multe discuţii în jurul tandemului Putin-Medvedev ? În orice ţară care are un preşedinte şi un premier, este normal ca aceştia să colaboreze. Anormal este când nu se întâmplă aşa. De ce ar trebui ca în Rusia lucrurile să fie invers ?

VI: Cred că mass media are”meritul” principal aici. Este firesc ca preşedintele şi prim-ministrul să lucreze împreună. Iar Rusia nu trebuie să fie o excepţie. În ceea ce priveşte presupunerile mereu actualizate că există contradicţii şi un posibil conflict între Medvedev şi Putin, nu văd pe ce se bazează astfel de speculaţii. Conflictele există între comandanţi, între diferite centre de comandă. Ori, în prezent, preşedintele nu are centrul său de comandă proprie, în mod similar cu cel pe care îl are primul ministru, deci nu există o bază pentru posibile conflicte.

GI: Ce ar trebui, în viziunea dvs. să facă preşedintele Medvedev pentru a scăpa (mai ales în plan intern) de statutul de marionetă a premierului Putin ?

VI: Pentru ca Dmitri Medvedev să reuşească creionarea unei imagini de politician independent este necesar ca acesta să realizeze, în opinia mea, două lucruri: în primul rând, să iniţieze crearea unei noi forţe politice, pe care dacă nu o va conduce, ar trebui cel puţin să o sprijine în mod deschis. În al doilea rând, principiul democratic de selecţie a personalului ar trebui să înceapă să devină o regulă. Iar numărul protejaţilor lui Vladimir Putin ar trebui să scadă din personalul de rezervă. Cam asta ar fi în primă instanţă. 

20 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor (…şi din nou despre Premiul Nobel!)

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(5/6)

O.V.: Acest individualism al românilor nu este o moştenire din comunism?

A.C.: Nu cred că derivă din comunism, ar fi simplu dacă toate aceste trăsături ar veni de acolo. Din păcate mă tem că, citind literatura noastră clasică, citind memorialistica, românul nu are nici un fel de bucurie pentru victoria unuia dintre concetăţenii săi. Bun, nu mă refer dacă fiul/fiica tău/ta cîştigă o maşină la un loz în plic. Dacă vecinul tău cîştigă o maşină la loz în plic, parcă nu te mai bucuri atît de mult. Ce se întîmplă dacă eşti intelectual şi afli că un alt intelectual a luat nu ştiu ce premiu, tendinţa este de a spune „a, dar nu merita”. La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt. Dacă ai un coleg de generaţie şi tu ai o reuşită sau el are o reuşită, devii parcă puţin invidios pe el. Te întrebi „merita mai mult decît mine?” şi ajungi inevitabil la concluzia că nu merita mai mult decît tine. Românii se comportă ca şi cum ar alerga pentru aceleaşi lucruri. Trebuie să învăţăm ceva din filosofia anglo-saxonă a lumii, care spune că e loc pentru fiecare, dar noi parcă alergăm toţi pentru acelaşi lucru. Nu alergăm toţi pentru a lua premiul Nobel pentru medicină sau pentru un scaun de primar sau mai ştiu eu ce. Fiecare poate să aibă victoria lui, fără să îl deranjeze pe celălalt.

O.V.: Aţi avut astfel de cazuri?

A.C.: Vorbeam cu un om pe care îl stimez, un filosof cu care stăteam de vorbă în această toamnă, un profesionist al filosofiei româneşti şi din vorbă în vorbă se anunţaseră premiile Nobel. Şi-a ajuns să spună că „nu cred că Müller merita premiul Nobel, că e tînără, că ce a scris?”. Sigur, la rigoare, orice om este liber să vină cu opinii. Dar pe urmă stai şi te întrebi, domnule, ce îl deranjează pe un filosof român faptul că o scriitoare româncă a luat premiul? Ei nu au nici în clin, nici în mînecă unul cu altul. Nici filosoful n-ar fi scris niciodată roman, nici Herta Müller n-o să scrie niciodată filosofie. De ce noi nu putem să ne bucurăm şi să spunem: Este foarte bine! Să-i trimitem un coş de flori, să o felicităm. La noi s-a pus problema dacă respectiva este româncă sau nu, de parcă asta o făcea mai valoroasă! Şi întrebarea jenantă care i s-a pus: „ce vă consideraţi?” Cum să întrebi pe un om „ce vă consideraţi”? Româncă sau nemţoaică? Cred că este o întrebare de o teribilă lipsă de eleganţă. În primul rînd, trebuia să îi trmiţi un buchet de flori şi să o feliciţi şi în rest fiecare om simte ce vrea el. Poate eu am poftă să mă consider locuitor din Patagonia, dar eu scriu într-o limbă, gîndesc într-o limbă, visez într-o limbă. Bănuiesc că ea, în sinea ei, îşi vorbeşte în germană, dar asta nu o face mai lipsită de simpatie în ochii mei. Faptul că s-a născut într-un sat de lîngă Timişoara, a învăţat aici, etc., e ceea ce contează. Nu îmi pun problema dacă visează în limba română sau nu.

Puteam să umplu toate consulatele din lume cu prieteni recomandaţi 

O.V.: Sentimentul orfelinului pe care-l au românii din străinătate nu s-ar aplica la fel de bine şi la românii din ţară?

A.C.: Cînd spun acest lucru, mă refer la românii care trăiesc în România, noi înşine avem obsesia că sîntem neglijaţi de rudele noastre din Occident, de rudele noastre latine. Vezi faptul că nu ne cunosc, că francezii ne prezintă sub masca lui Dracula, fie sub masca unui violonist ţigan, vezi maniera în care scriu ziarele italiene despre noi şi spaniolii care ne pun la muncile cele mai modest plătite. Dar în acelaşi timp, românii care ies afară au acelaşi sentiment că sînt părăsiţi. Atît de statul român, de familiile pe care le lasă în ţară, cît şi de autorităţile statului gazdă.

Am întîlnit nenumăraţi români, mai ales în perioada în care eram ministru, dar nu numai, pentru că veneau zeci sau sute de plîngeri în fiecare săptămînă cu tot felul de mai mici sau mai mari neplăceri pe care le trăiau. Multe erau neîndreptăţite, dar ce să îi spui unui om cînd se întreabă ce poate face statul român pentru mine că sînt angajată de un fermier spaniol şi nu mi-a dat banii pe prima săptămînă? Sigur că în sinea lui aştepată un sprijin român? Cine să îl dea? Statul român, angajatorul de acolo? 

Acelaşi sentiment al orfanului l-am văzut şi la foarte mulţi cetăţeni din Republica Moldova, care, în opinia mea, şi ei sînt români. Ori am văzut acest sentiment al orfanului, mai ales acum, că este evident că România e cu mulţi paşi în faţă. Într-un fel, românii din Republica Moldova sînt în egală măsură orfanii Occidentului din care fac parte prin cultură, sînt şi orfanii României, care aparent nu a făcut mari lucruri pentru statul vecin după 1990. Mulţi se consideră şi orfanii URSS, că au rămas fără fostul tătuc. Este un sentiment foarte interesant, poate că istoricul are mijloace limitate de a studia, mă gîndesc că un psiholog ne-ar putea da interpretări foarte valabile.

O.V.: Nu ne considerăm orfani şi pentru că avem la rîndul nostru o imagine negativă despre statul nostru?

A.C.: Am impresia că foarte mulţi români sînt în postura unui copil care, în egală măsură, are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în acelaşi timp îl şi cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o îngheţată, fără să îşi dea seama. E o relaţie destul de ciudată a românului cu statului şi am încercat să o aduc în discuţie ieri la Casa Pogor. Am rămas surprins cît de mulţi dintre colegii mei din PNL îmi cereau la un moment dat, cînd eu reprezentam statul român, să le angajez tot felul de copii sau rude în diverse posturi care erau de stat. Erau oameni care, teoretic, ca liberali, nu aşteaptă mari salvări de la stat. Dimpotrivă, cer diluarea autorităţii lui. Dacă ar fi venit mai mulţi PSD-işti la mine, aş fi zis „domnule, poate e normal să îşi pună speranţa în stat, ăştia sînt de stînga”. Dar nefiind la PSD, ci la PNL, veneau colegi care spuneau „uite, am un om foarte bun pentru consulatul din cutare, din cutare ţară”. Puteam să umplu toate consulatele din lume cu astfel de prieteni recomandaţi. (va urma)

19 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

19 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Un comentariu

19/febr/2010 Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit „Izvestia”

RUSSIE: A quoi ressemblera l’année 2010 ?

Dégel des relations russo-ukrainienne, union douanière avec la Biélorussie et le Kazakhstan, nouveau Traité russo-américain sur les armements stratégiques, changement des fuseaux horaires. Les douze prochains mois seront chargés pour les Russes.

05.01.2010 | Izvestia, (preluat în versiunea franceză, după săptămânalul parizian Courrier international)

A quoi s’attendre en 2010 en Russie, en dehors du fait que ce sera „l’année du Tigre”, „l’Année de l’enseignement” et „celle du 65ème anniversaire de la Victoire sur le nazisme” ? Le quotidien Izvestia se veut rassurant et annonce la couleur (des bonnes nouvelles) :

• Revalorisation des pensions de retraite.
Entrée en vigueur d’un nouveau système prenant en compte la durée du temps travaillé, notamment durant la période soviétique. Pour chaque année de travail effectuée avant 1991, c’est 1 % d’augmentation. Ainsi toute personne ayant travaillé 15 ans avant 1991, verra sa pension revalorisée de 15 %. 502 milliards de roubles ont été affectés à cette réforme. L’objectif étant de ramener à zéro le nombre de retraités dont les ressources sont inférieures au seuil de pauvreté.
 
• Nouveau recencement de la population
Une photographie „qui permettra de mesurer l’impact de la crise sur la vie du pays”. Les questions porteront sur l’âge, la citoyenneté (pour les étrangers ou les ex-soviétiques), le niveau d’instruction, la nationalité (la Russie est une fédération plurinationale), le type de logement, des sources de revenu (mais pas le montant), l’activité, le nombre d’enfants, „le nombre de mariages”. En revanche aucune question ne sera posée sur les convictions religieuses, „domaine strictement privé”.

• Changement des fuseaux horaires
Le président Medvedev a annoncé qu’il était urgent de réduire le nombre de fuseaux horaires (actuellement au nombre de onze sur le territoire de la Russie). Les „experts”, après une discussion qui devrait être „âpre”, et peut-être un referendum sur la question, se prononceront cette année.

• Renouvellement des élites régionales
Trente gouverneurs (un tiers des dirigeants régionaux) vont devoir quitter leurs fonctions. Le président Medvedev a affirmé qu’il ne „tolérerait pas que la même personne reste à la direction d’une région plus de trois mandats successifs” (les gouverneurs ne sont plus élus mais désignés par le président). Des „poids-lourds” comme Mintimer Chaïmiev, Alexandre Philipenko et Kirsan Illioumjinov (respectivement à la tête du Tatarstan, du district autonome de Khanty-mansisk, et de Kalmoukie) vont ainsi libérer la scène politique russe.

• Des logements pour tous les militaires
Le ministère de la Défense s’est engagé à en finir cette année avec la pénurie de logements pour les officiers. Sur les 45 000 logements qui devaient être attribués en 2009, seuls 28 000 l’ont été.

• Signature d’un nouveau Traité de réduction des armées stratégiques
Start-1 est arrivé à échéance le 5 décembre 2009. Les experts estiment que la signature définitive du nouveau Traité  avec les Américains devrait avoir lieu dès janvier 2010. Les paramètres clé du document – le niveau plancher du nombre de têtes nucléaires et de leurs lanceurs – ont été établis. Mais il y a encore beaucoup de „détails” à discuter, comme la réglementation des inspections mutuelles. Quoiqu’il en soit, la deadline ne peut être fixée après mai 2010, date de la Conférence internationale sur la non-prolifération nnucélaire, voulue par Barack Obama.

• Nomination d’un „Monsieur Caucase du nord”
On ne sait pas encore de qui il s’agira, ni même qu’elles seront exactement ses prérogatives, son statut et son titre. Mais, „un tel individu, doit absolument être désigné en 2010”. Chargé de „coordonner la situation” de l’ensemble du Caucase russe, où l’arriération socio-économique, et les séquelles de la guerre de Tchétchénie font toujours  le lit du terrorisme, cette personne, qui ne sera pas originaire du Caucase elle-même, sera directement responsible devant le président  Medvedev.

• L’Ukraine choisira un successeur à Viktor Iouchtchenko
Premier tour le 17 janvier, second tour le 7 février. Avec 3 à 5 % d’intentions de vote, le leader de la Révolution orange et „allié stratégique” du président géorgien Saakachvili, sera détrôné, se réjouit le quotidien Izvestia. Par Ioulia Timochenko, l’actuelle Première ministre, „qui ne manifeste pas de rejet viscérale de la Russie”, ou par Viktor Ianoukovitch le candidat pro-russe, accusé d’avoir usurpé la victoire à la présientielle de 2004 ? „Que ce soit l’un ou l’autre, le dégel des relations entre l’Ukraine et la Russie est certain”.

• Entrée en vigueur de l’Union dounnière entre la Russie, la Biélorussie et le Kazakhstan
Dès le 1er janvier 2010, s’appliquera un tarif douanier unique, et à dater du 1er juin, la formation du territoire douannier unifié sera terminé. Il s’agira, en attendant la création d’un Espace économique commun entre les trois pays, prévue pour 2012, „d’un des rares exemples de réel processus d’intégration de l’espace post-soviétique”. 

19 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Un cadou pentru scriitorul (şi colaboratorul nostru) Bedros Horasangian: Armenia la „Eurovision”

… acest cântec, „Apricot Stone”, interpretat de Eva Rivas (pe numele real Valeria Tsaturyan, 22 ani) va reprezenta Armenia la festivalul „Eurovision” ediţia 2010. Desemnarea s-a lăsat cu ceva scandal (spune Radio Free Europe / Liberty), iar limba în care se cântă nu doar seamănă cu enleza, ci chiar este! Amical, dlui Horasangian – EURAST

19 februarie 2010 Posted by | Intelo, video | , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Invitaţie din partea Societăţii „Timişoara” cu ocazia Zilei Mondiale împotriva pedepsei cu moartea

ZIUA ÎMPOTRIVA PEDEPSEI CU MOARTEA, cu ocazia conferinţei internaţionale de la Geneva 

Congresul internaţional împotriva pedepsei cu moartea are loc din 24 până în 26 februarie 2010 la Geneva, „capitala drepturilor omului”.

Pentru a marca acest moment şi la Timişoara, Centrul Cultural Francez în parteneriat cu Societatea Timişoara şi cu Baroul Timiş, are plăcerea de a vă invita LUNI, 22 februarie, ora 18.30 la  o seară de proiecţie de film şi discuţii asupra situaţiei abolirii pedepsei cu moartea în lume. 

Program : Proiecţia filmului „L’abolition” de Jean-Daniel Verhaeghe (adaptat după memoriile lui  Robert Badinter, filmul povesteşte cei 10 ani de luptă ai fostului Minister de Justiţie francez împotriva pedepsei cu moartea în Franţa ), urmată de o dezbatere.

Intrarea liberă. Adresa : Societatea Timisoara (Str. Goethe, nr.2, Timişoara).

18 februarie 2010 Posted by | avanpremieră | | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (2/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(2/2; pentru prima parte, aici)

Cum stau lucrurile azi? La nici 150 de ani după ce Harriet B. Stowe publica romanul “Coliba unchiului Tom”, Barack Obama a devenit primul preşedinte de culoare al SUA. Zidul Berlinului nu mai este, dar s-au înmulţit alte ziduri (de beton sau de sârmă ghimpată) între evrei şi arabi în Cisiordania, între Egipt şi Fâşia Gaza, între texani şi mexicani etc. Marea Baltică şi Marea Neagră ar putea redeveni lacuri ruseşti dacă B. Obama se va dovedi slab şi dacă Moscova va convinge Parisul să-i vândă nave de luptă din clasa Mistral. Un procent de 10% din populaţia Greciei îl reprezintă imigranţi veniţi în ultimii 20 de ani. Temperaturi de -10 grade Celsius distrug în Florida recolte în valoare de sute de milioane de dolari, în timp ce topirea calotei nordice pare a împinge Rusia, Canada şi Norvegia spre o inevitabilă confruntare pentru bogăţiile din pământurile şi apele polare.

Din ce stat provine Miss Kosovo?

Cele mai “îmbătrânite” state din lume sunt Japonia, Italia şi Germania (cu vârsta medie peste 42 de ani), iar printre cele mai tinere se numără Yemen, Afganistan şi Angola (16 ani vârsta medie!). La polul tinereţii în Europa se află Kosovo (52% din populaţie sub 27 de ani) – singura problemă fiind că nu toată Europa vede acolo acelaşi lucru. În decembrie trecut, Miss Kosovo s-a clasat pe locul 3 la concursul Miss Universe 2009 – iar sutele de televiziuni din zecile de state (inclusiv România) care au transmis parada nu s-au întrebat dacă ţara brunetei Gona Dragusha este sau nu formal recunoscută la ONU.

Nici Fukuyama şi nici Huntington nu mai sunt în topul bibliotecilor: mai nou, Robert Kagan “demonstrează” de ce Fukuyama s-a înşelat[i], Fareed Zakaria ne spune că trăim într-o lume în care China, India, Indonezia sau Brazilia vor face regulile[ii], iar Christopher Caldwell ne avertizează că Europa catedralelor va deveni Eurabia, sub valuri de imigranţi musulmani[iii].

Evident, nici unul dintre aceşti autori nu va avea cu totul dreptate – tocmai pentru că fiecare propune propriul său “sfârşit al Istoriei”. În definitiv, Fukuyama şi Dragusha cunosc viitorul lumii la fel de bine precum se cunosc între ei – adică deloc. Din simplul motiv că marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe şi nu se dezvăluie în avans nimănui.


[i] The return of history and the end of dreams, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 2008

[ii] Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

[iii] Reflections on the Revolution in Europe, Ed. Doubleday, New York, 2009

– text publicat în revista Historia, nr. 2 (98), februarie a.c.

________________________

by Adrian Raeside

18 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

Lecţiile Istoriei, printre capcane

– o experienţă spaniolă –

Andrada BĂLAN

Dăcă aveţi drum, zilele acestea, pe la Madrid şi decideţi să faceţi o scurtă plimbare cu metroul pînă la staţia Moncloa (sau, încă şi mai plăcut, venind, pe jos, dinspre Plaza de España, ţinând drept pe Calle de la Princesa), nu aveţi cum să rataţi, odată ajunşi la suprafaţă, impresionanta clădire a Cartelului General al Aerului, Minister al Aerului pînă în 1977, acum subordonat Ministerului Apărării din Spania.

Construită în 1954, la un an după semnarea Pactului hispano-american de la Madrid, ce confirma ieşirea Spaniei din izolarea diplomatică în care intrase la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (într-un context în care fosta apropiere a lui Franco de Germania nazistă nu era chiar cea mai fericită recomandare), clădirea Cartelului Aerului are şi astăzi trista „calitate” de a aduce aminte, prin dimensiunile şi faţadele sale , de perioada franchistă.

Cu toate că zona cartierului Moncloa, găzduieşte şi alte edificii construite sub dictatura franchistă, imposibil de ignorat din moment ce multe sunt şi centre de cultură, puncte de atracţie turistică (printre ele, Museo de America, Colegio Mayor Casa do Brasil sau el Arco de la Victoria, de pe bulevardul cu acelaşi nume, cu referire directă la Victoria trupelor naţionaliste în războiul civil din 1936-1939), niciunul dintre aceste edificii nu impresionează mai mult decat faţada Cartelului General al Aerului (intrarea spre muzeu), pe care stă încă scris, impozant, dar aproape şters şi neîngrijit: „Francisco Franco, Caudillo de España, MCMLIV”. 

Începând cu mijlocul lunii ianuarie a.c., numele Generalissimului a părăsit faţada instituţiei, păstrându-se doar anul în care s-a finalizat construcţia. Legea Memoriei Istorice, adoptată încă din octombrie 2007, prevede în articolul 15 retragerea tuturor simbolurilor (steaguri, insigne, plăci comemorative) exaltării personale sau colective a revoltei militare din 17 iulie 1936, a războiului civil şi a represiunii din timpul dictaturii franchiste.

Dincolo de reparaţia morală pe care şi-o doresc, fără îndoială, mulţi spanioli, nu pot să nu mă întreb dacă o perioadă atât de importantă (nefericită, dar importantă!) din istoria Spaniei (din orice istorie!) devine mai frumoasă sau mai fericită sau mai democratică prin simpla ştergere a unor steaguri, insigne, plăci şi inscripţii, ce pot constitui prin exemplul şi simbolistica lor negativă adevărate lecţii de istorie. Istoria cuprinde în egală măsură eroi şi antieroi, proiecte/perioade pacifiste şi regimuri autoritare/totalitare, şi oricât de dureroase ar fi amintirile, păstrarea lor este cu mult mai folositoare decât eliminarea lor. Una este să retragi unui dictator, unei nomenclaturi, titluri şi decoraţii oficiale de Cetăţean Onorific sau Fiu al Poporului sau Prim Servitor al Statului, să interzici manifestările radicaliste ale fanaticilor şi nostalgicilor, şi cu totul altceva este să elimini inscripţii ce, dincolo de semnificaţia ideologică (uşor de combătut printr-o educaţie democratică), sunt dovezi, amprente ale unor evenimente şi personaje ce au trăit şi s-au petrecut cu adevărat. De astfel de capcane ale istoriei şi ale memoriei, cel mai bine este să te apropii cu detaşarea şi înţelepciunea celui ce este capabil să înţeleagă, fără încrâncenare sau pudibonderii, ceea ce nu trebuie, sub nicio formă, repetat. 

18 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională – dialog între George Gurescu şi Adrian Cioroianu (4/6)

Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(4/6)

O.V.: Dar cum se vede societatea civilă acum?

A.C.: La noi, societatea civilă încă e în prag de coagulare şi astăzi este una care se comportă uneori politic, în sens partizan. Va veni vremea să recunoaştem că societatea civilă în anii ’90 era de fapt una profund partizană, şi o spun ca unul care făceam parte din ea. A face parte din societatea civilă în anii ’90 însemna a fi împotriva lui Iliescu. Să acceptăm! Că era normal sau nu, nu contează, dar să acceptăm că nu era o autentică dezbatere pro şi contra în interiorul ei. Societatea civilă însemna a fi împotriva cuiva. Nici astăzi nu văd dezbateri despre ce idei sau persoane anume trebuie să susţinem în societate, dar nu sînt foarte pesimist. Ce ştiu, este că în istorie, din păcate, timpul le vindecă nu de la sine pe toate, dar timpul presupune o maturizare. Noi sîntem, ca tip de societate democratică, încă într-o fază a tinereţii, a adolescenţei.

La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt

O.V.: A avut România timp să înveţe să fie mare?

A.C.: În perioada interbelică, România nu a avut timp să înveţe să fie mare, drept care, la 20 de ani, s-a şi destrămat. Sigur, nu din vina României, dar ea încă nu învăţase să fie mare şi nu avea conştiinţă deplină, nu se unificase pe deplin. Mă gîndeam să vă dau un exemplu care pleacă din experienţa pe care o am ca un om care să zicem că a umblat şi prin lume ceva, dar şi în România de la un capăt la altul.

Mie nu îmi displace faptul că Iaşul nu se asemănă cu Timişoara, mie nu îmi displace faptul că Oradea este profund diferită de Constanţa. În acelaşi timp, nu pot să neg că există pe tot spaţiul locuit de români anumite trăsături comune. Timişorenii nu sînt mai solidari unul cu altul decît sînt ieşenii. Craiovenii nu sînt mai solidari decît sînt cei din Bacău. Oraşele noastre arată diferit şi e foarte bine că arată aşa. Numai Ceauşescu a avut în cap ideea utopică – o Românie care să semene de la un capăt la altul, centrele civice să fie la fel, de aceeaşi arhitecţi. Asta este o aberaţie. În schimb, ceea ce mă deranjează este că, indiferent de generaţia lor, fie că e vorba de studenţi de 20 de ani, fie că este vorba de pensionari care sînt în vizită la fii lor, românii nu au pic de solidaritate în afara ţării. Dezbinarea din interior se regăseşte şi afară.

O.V.: Este un lucru „genetic” ?

A.C.: De asta vă ziceam: poate există o matrice la care este bine să reflectăm din cînd în cînd, şi mă rog ca în durata lungă a istoriei aceste trăsături ale noastre să se mai schimbe pentru că ar fi păcat de noi. Sîntem un neam cu prea multe calităţi, dar francezii au o expresie care, parafrazată, ni se potriveşte: „nous avons les defauts de nos qualités”, „avem defectele calităţilor noastre”. Calităţile vin la pachet cu defectele lor. Or noi sîntem un neam inventiv care ne regenerăm repede, probabil că defectele acestor calităţi constau într-un individualism pe care nu l-am mai întîlnit la alte naţii. Am mai spus-o: grecii, cînd se întîlnesc într-un colţ al lumii, se interesează unul de altul. Am întîlnit evrei care se văd într-un colţ de lume şi se ajută unul pe altul. Dar am întîlnit nenumăraţi români care, dacă află unul de altul într-un colţ de lume, se evită. Or asta spune ceva şi trebuie să ne gîndim de ce se petrece. Indiferent de vîrstă, aceste detalii ne domină, asta mă surprinde. (va urma)

18 februarie 2010 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

17/febr/2010 Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(3/6)

O.V.: Pornind de la intriga iscată în jurul manualelor de istorie alternativă, cînd s-a spus că se punea accentul pe Revoluţie, aţi întîlnit astfel de tabu-uri în timpul cercetărilor sau studiilor?

A.C.: Sigur, ele există, să ştiţi că nu numai în România. Am avut surpriza de a întîlni aceleaşi tabu-uri în state în care am studiat sau am lucrat, în Franţa bunăoară. A fost o perioadă destul de frumoasă în viaţa mea, cînd, în vara anului 2001 am avut o bursă de cercetare la Institutul de Istorie a Timpului prezent din Paris. Acesta era condus de istoricul Henry Rousso care are cărţi scrise despre memoria regimului de la Vichy în Franţa. Am avut ocazia să discut cu o serie de istorici din Paris şi spuneau acelaşi lucru. Şi în Franţa există o reţinere în a discuta anul revoluţionar 1968. Se spunea că la 30 de ani diferenţă este prea aproape ca să ne pronunţăm. Gîndiţi-vă ce s-a întîmplat la noi cu revoluţia, “este prea aproape, nu ne putem pronunţa despre ea”. Dar alţii spuneau acelaşi lucru despre cel de al doilea război mondial. Recent citeam un articol despre Antonescu, în care un istoric, altfel un profesor recunoscut, şi care, din punctul meu de vedere, a lăsat în urmă generaţii bune de studenţi, totuşi, spunea că regimul Antonescu este “prea aproape” şi nu putem da o judecată definitivă. Sigur că nimeni nu poate da judecăţi definitive, pe de altă parte, la 60 de ani distanţă este, în opinia mea, chiar sanitar să discuţi.

O.V.: Vorbim despre un adevăr incontestabil?

A.C.: Eu nu cred că există judecăţi definitive în istorie. Nici despre Tudor Vladimirescu nu avem o judecată definitivă, nici despre Decebal şi Traian. Cred că fiecare generaţie – şi prin generaţie înţeleg intervalul de 20 de ani – trebuie să îşi spună părerea despre trecutul nostru într-un fel sau altul. Altfel, dacă am avea numai interpretări definitive, imaginaţi-vă că cineva ar scrie o carte despre Ştefan cel Mare şi toţi am cădea de acord că asta este cartea cu „C” despre Ştefan cel Mare. Înseamnă că nu s-ar mai scrie, dacă s-a spus adevărul. Acel fragment l-am scoate din istorie. Dacă avem acea carte despre Ştefan cel Mare, mîine ne ocupăm de Mihai Viteazul, dar nu ne mai ocupăm de Ştefan cel Mare, că nu mai avem ce spune altceva. Păi atunci ce facem? Terminăm în 50 de ani toată istoria românilor şi o să avem o bibliotecă plină de cărţi fundamentale şi adevărate. După care desfiinţăm facultăţile de istorie şi toată lumea va citi aceste cărţi la infinit. Aşa ceva nu se poate. Pur şi simplu cred că fiecare generaţie trebuie să discute şi despre Ştefan cel Mare, dar şi despre Antonescu. Iată, sîntem la 20 de ani de la Revoluţie şi, vrei nu vrei, a devenit un capitol de istorie.

O.V.: De unde a apărut această renegare sau luare în derîdere a Revoluţiei?

A.C.: Din firea noastră. Noi avem un talent al renegării fenomenal. Ne descoperim orice om după moarte, ne descoperim orice scriitor, eventual dacă ia un premiu în străinătate. Vezi cazul Herta Müller, nu ştiu ce istoric literar ar fi înscris-o, ar fi trecut-o într-o istorie a literaturii române. Din păcate, nu am naivitatea că ne-am vindeca prea curînd de această descoperire a valorii unui om mereu după ce a trecut dincolo. Cît timp este în viaţă, este plin de păcate, dacă nu le are, i le inventăm. Cam aşa este şi cu momentele din istoria noastră. Chiar mi-aş dori să vină după noi o generaţie care să spună „domnilor, orice episod al istoriei mondiale are enigme, dar a fost totuşi o schimbare de regim”. A apărut circulaţia ideilor, au apărut partide mai multe, lideri, au revenit partidele istorice, drept care nu văd de ce am avea reţineri.

O.V.: Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat atunci o societate civilă coerentă?

A.C.: Cred că ar fi fost ideal. Eu nu mi-aş dori ca toată societatea civilă să fie aliniată neapărat în slujba unei idei. E normal ca oamenii, intelelectualii, să poarte polemici şi să aibă divergenţe. Problema la noi a fost că societatea civilă, practic, nu exista înainte de 1990. De fapt, fiecare familie era un soi de GDS (n.r.: Grupul de Dialog Social). Copilul auzea bancuri acasă, cum mi se întîmpla mie, iar bunicul te ruga să ai grijă să nu le spui la şcoală. Părinţii îl vorbeau de rău pe Ceauşescu, dar te rugau să nu spui nimic la şcoală. În rest, cel mult ne întîlneam în săli de teatru şi aplaudam la poantele cu dublu înţeles sau citeam un roman cu cheie al lui Marin Preda şi ne bucuram că îl vedeam acolo descris pe Antonescu, cum el nu era în manualele de istorie. Nu am avut o societate civilă înainte de 1989, am avut grupuri sau cazuri de intelectuali, dar care, izolat, s-au manifestat într-un mod admirabil, de la Paul Goma în ’77, pînă la Doina Cornea în anii ’80. Oamenii pe care îi stimez indiferent pentru de ce ar fi făcut după, dar îi stimez pentru ce au făcut atunci. (va urma)

17 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

17/febr/2010 Ianukovici: „Nu sunt omul Kremlinului” – interviu CNN, 10 februarie a.c.

CNN exclusive: Ukraine’s Yanukovich: I’m no Kremlin stooge

Kiev, Ukraine (CNN, february 10, 2010) – The man leading Ukraine’s presidential election called on his rival Tuesday to accept defeat, and he vowed to unite Ukraine after an election that has split the country in two.

In an exclusive interview with CNN, Victor Yanukovich also said any decisions he makes as president will be in the national interest of Ukraine, not Russia.

With 99.98 percent of the votes from Sunday’s election counted, Yanukovich has 48.96 percent. Prime Minister Yulia Tymoshenko has 45.47 percent, according to the country’s Central Election Commission.

Tymoshenko refuses to concede defeat and plans to demand a recount in some districts where, she says, voting irregularities took place, officials from her party said Tuesday. Yanukovich called on his rival to accept the election result.

„This country has been democratic for five years and that’s been proven again by this election,” he told CNN. „Yulia Tymoshenko is betraying the principles of her Orange Revolution” by failing to acknowledge defeat.

Yanukovich was declared the winner of the presidential election in 2004, but after a pro-Western uprising known as the Orange Revolution, his win was annulled. The election was run again, and current President Victor Yushchenko won.

Compared to the Western-leaning Yushchenko, Yanukovich has been seen as having close ties to Russia. That opinion was helped in 2004 when then-Russian President Vladimir Putin became the first world leader to congratulate Yanukovich on his victory, a full two days before the electoral commission declared him president-elect.

Yanukovich told CNN on Tuesday that he would not do the bidding of Russia while he is president of Ukraine, and said he is no Kremlin stooge.

His policy, he said, „would be a policy based on mutual interest and good relations with both Russia and the European Union.”

His priority with Russia, he said, would be to focus on stable energy supplies. With the EU, he said, he wants to take steps toward a free trade agreement and bring European standards of living to Ukraine.

In the past, Yanukovich has strongly opposed attempts by Ukraine to join the NATO alliance – something Yushchenko favored. Tuesday, however, Yanukovich opened the door to NATO, even if just a little.

He would „continue to cooperate with NATO, but joining the alliance must be decided by the people of Ukraine in a referendum,” he said.

The priorities of his administration will be to overcome the economic crisis in the country through economic reforms and overcoming corruption, he said.

Yanukovich has already called on Tymoshenko to begin preparations to step down and accept defeat.

Pro-Western Orange leaders like Tymoshenko talked a great deal but did very little, he said, accounting for her defeat.

Yanukovich accounted for his dramatic comeback by saying voters remembered how he was able to improve the economy in the past. He said people voted for him because they believe he can improve the economy.

Though accused of corruption in the past, Yanukovich said he offers the changes that Ukrainians want.

Asked about his vision for the country over the next decade, Yanukovich said he aims to unite Ukraine and make it one of the top 20 economies in the world.

 http://cnn.com/video/?/video/world/2010/02/09/chance.yanukovich.intv.cnn

17 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

16/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (1/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(1/2)

Pe la mijlocul anilor ’80, licean, soldat şi mai apoi student fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe-trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova – locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine. Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într-o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei: Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia & pacea tindeau să domine în lume[i]. De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo-americanului: sârbii, croaţii & bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii & armenii din NagornoKarabah erau în război, românofonii & rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului iar în Caucaz georgienii, oseţii & abhazii se şicanau reciproc. În următorul deceniu lucrurile s-au complicat şi mai mult: în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s-au privit cu revigorată suspiciune, ursul rusesc s-a trezit din hibernare şi a început să joace după muzica lui V. Putin iar câteva guverne din America latină au decis să declare război rece Statelor Unite. Teoria sfârşitului Istoriei a căzut în desuetudine şi totul părea mai curând să-l confirme pe Samuel Huntington, autorul (1993) tezei implacabilei ciocnirii a civilizaţiilor. (va urma)


[i] “The End of History?”, în The National Interest, vara 1989.

__________________________

– text publicat în revista Historia, nr. 98, februarie a.c.

16 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

16/febr/2010 Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

 Despre bunici şi despre „oamenii pe jumătate noi”

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(2/6)

O.V.: Pomenind de decreţei, aţi fost unul dintre copiii crescuţi cu cheia la gît? 

 A.C.: Nu. Eu am fost crescut la Craiova, într-o casă mai mare. Era familia părinţilor mei, familia mătuşii mele după mamă ( sora mamei mele) care la rîndul ei avea doi copii. Am avut şansa de a trăi alături de bunici. La Craiova eram cu bunicii materni, în vacanţe mă duceam pe malul Dunării, la Negoi, în judeţul Dolj, la bunicii paterni. Pentru copilăria mea, ei au jucat un rol la fel de important ca şi şcoala. Mi-e foarte dor de bunicii mei pentru că, între timp, i-am şi pierdut.

O.V.: V-au oferit acea alternativă la învăţămîntul comunist?

A.C.: Pe deoparte, sigur. Imaginaţi-vă că amîndoi bunicii mei făcuseră ceva închisoare, să spunem că avuseseră ceva probleme cu regimul trecut. Unul dintre ei luptase în Est, pe frontul celui de Al Doilea Război Mondial, bunicul matern. Ne povestea lucruri pe care abia acum le-aş putea fructifica mai mult. Bunicul patern a fost în închisoare în Balta Brăilei, deţinut politic. Dacă am un regret în legătură cu bunicul patern, este faptul că, deşi a murit prin 1994, şi eu eram un tînăr de 20 şi ceva de ani, nu am găsit niciodată răgazul în acei ultimi ani să stau de vorbă cu el. Terminasem deja facultatea, puteam să stau cu el de vorbă ca un istoric, să îl înregistrez eventual, era experienţa lui de viaţă. Ştiţi cum e, mai curînd citeşti o carte şi este un om lîngă tine care ţi-ar putea spune povestea. Te obişnuieşti cu nişte oameni. Nu mi-am imaginat niciodată că aceşti oameni or să iasă prea uşor din viaţa mea. Mă gîndeam că va fi acolo pentru foarte mulţi ani, chiar dacă era un om născut în 1907, se ţinea bine, era verde, cum spunem noi românii. Deşi avea 87 de ani, cînd a murit, mie mi se părea că este acelaşi om pe care l-am cunoscut dintotdeauna şi nu mi-am pus problema că poate să moară în orice clipă. Şi aşa s-a întîmplat. Eram la Bucureşti, în vara anului 1994 şi am primit un telefon de acasă. De abia tîrziu am realizat că era omul de lîngă mine care putea să îmi spună o experienţă de viaţă.  

O.V.: Dar acum ce ştiţi despre el? 

A.C.: El a fost primar într-un sat din Oltenia, din Dolj. A fost primar în timpul lui Carol al II-lea, pentru că era inginer viticol. Era poate singurul intelectual din sat, oricum printre puţinii, nu făcea politică, el era imun la politică, habar n-avea. A fost pus primar pentru că era inginer. S-a întîmplat să cadă Carol al II-lea şi să vină regimul Antonescu. L-au lăsat primar, numai că regimul Antonescu a fost la început cu legionarii. În timpul acelui regim legionar, bunicul era primar, iar nimeni nu a mai ţinut cont că el fusese pus dinainte. A rămas şi după ce au căzut legionarii. S-au trezit tîrziu, a fost arestat în al doilea mare val de arestări, în 1958. Ei, aceste lucruri nu le-am discutat cu el şi regret foarte mult. 

O.V.: Mai sînt românii „oameni pe jumătate noi”?

A.C.: Pe deoparte Ceauşescu nu a reuşit să creeze omul nou, dar nici noi nu am reuşit să rămînem oamenii vechi care eram. Omul clasic, omul tradiţional omul de calitate, care a existat în această ţară, ca proptotip mă refer. N-aş spune că înainte de comunism erau numai oameni de calitate, Doamne fereşte, dar oricum, eu cred că preponderenţa oamenilor de calitate, ai oamenilor cu principii era ceva mai mare.

A fost un meci sumă nulă, nici Ceauşescu nu a cîştigat pe de-a-ntregul sau comunismul mai bine spus, dar nici noi nu am rămas teferi. Drept care, eu cred că, deşi Ceauşescu n-a reuşit crearea acestuia în România, mai vezi totuşi în porniri de-ale noastre, anumite moravuri, anumite apucături, care îţi aduc aminte de omul nou. Cu ocazia Conferinţei de la Casa Pogor (n.r.: 29 ianuarie), am dat un caz real care mi s-a întîmplat mie. Un prieten a apelat la mine să-i găsesc un loc de muncă, ceea ce probabil li se întîmplă foarte multora dintre oamenii care ocupă o anumită poziţie la un moment dat. Dar era o chestie benignă, întîmplarea face că un alt prieten avea o firmă. Le-am făcut legătura, s-au plăcut şi s-au angajat. Ca să aflu în cele din urmă, că cel care fusese angajat vrusese să-l tragă în sfoară pe angajator.  Problema era că angajatorul nu mai era statul, era o persoană privată. Ori persoana privată, fără nici un fel de remuşcare, l-a dat afară. Atunci s-a supărat cel care apelase la mine şi mi-a zis că l-a dat afară. Şi l-am întrebat ce-a făcut, mi-a spus că a decontat şi el de cîteva ori dublu nişte bonuri de benzină. Lui i se păreau că sînt nişte lucruri minore. Dacă făceai aşa ceva la stat, dacă te prindea şeful că te-ai dus să îţi iei copilul de la părinţi, de la 80 de km cu maşina, închideau ochii „hai băi, să nu mai faci aşa o dată, că te dau afară”. Numai că privatul nu a avut remuşcări şi cînd şi-a dat seama că respectivul făcuse nişte drumuri cu maşina, repet, nu cine ştie ce, privatul nu a avut remuşcări şi i-a spus că „dacă tu mă furi la prostii din astea, ce bază să am în tine? Salut, bonjour”.  Aceştia sînt oameni pe jumătate noi, nu fac diferenţa între stat şi privat. Sau au impresia că statul poate fi furat şi înşelat, iar ei încearcă acelaşi lucrur cu proprietatea privată. (va urma)

16 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

15/febr/2010 Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

cotidianul.ro, 14 februarie a.c., Razvan Ciubotaru , Cristian Oprea, Cristian Anghelache 

Rusia urmăreşte în tăcere acordarea unui credit românesc de 100 de milioane de euro şi apariţia unor posturi de televiziune româneşti peste Prut, primii paşi în proiectul unirii cu România, pus la cale de preşedintele Mihai Ghimpu, susţine „Nezavisimaia Gazeta”. Observatorii vieţii politice văd în această iritare doar o sperietoare pe care Federaţia Rusă o arată Europei. 

Intrarea în vigoare a Acordului privind micul trafic de frontieră, înlăturarea sârmei ghimpate de pe Prut, facilitarea acordării cetăţeniei române pentru moldoveni şi acordarea de către Bucureşti a unui credit de 100 de milioane de euro sunt primii paşi către unirea Republicii Moldova cu România, scrie cotidianul rus “Nezavisimaia Gazeta”, citat de Unimedia. 

O eventuală unire cu România va provoca mari probleme Bucureştiului, susţine “Nezavisimaia Gazeta”. „Dacă vor fi formulate pretenţii teritoriale faţă de Republica Moldova şi Ucraina, România va avea probleme la hotarul cu Ungaria (Transilvania) şi Bulgaria (Dobrogea de Sud). În timp ce România lucrează să pregătească opinia publică pentru proiectul unionist, Rusia urmăreşte în tăcere evenimentele care au loc”, scrie publicaţia rusă, adăugând că „politologii consideră că a fost început proiectul unionist, dar unirea Republicii Moldova cu România ar duce la destabilizarea Europei de Est”. “Nezavisimaia Gazeta” mai scrie că în Moldova unioniştii reprezintă 15-20% din populaţie şi că aceştia ar provoca nemulţumiri în oraşul Bălţi, în Găgăuzia şi raionul Taraclia. 

Potrivit publicaţiei ruse, iniţiatorul proiectului unirii este Mihai Ghimpu, preşedintele interimar de la Chişinău, cel care a propus modificarea Constituţiei, pentru oficializarea limbii române, schimbarea denumirii unităţilor teritorial-administrative din “raioane”, cu conotaţie sovietică, în “judeţe” şi coborârea la 16 ani a vârstei minime de vot. În sprijinul tezei unioniste, “Nezavisimaia Gazeta” aduce şi deschiderea a două posturi de televiziune româneşti, Publika TV şi Jurnal TV, dar şi predarea istoriei române în şcoli, majorarea până la 5.000 a numărului de bursieri moldoveni în România şi facilitarea obţinerii cetăţeniei române. Articolul publicat de cotidianul moscovit vine la puţin timp după ce autorităţile din Republica Moldova au început demontarea gardului de sârmă de la frontiera cu România. Recent, Bucureştiul a anunţat acordarea unui credit de 100 de milioane de euro, în timp ce premierul moldovean Vlad Filat a anunţat că împrumutul rus de 150 de milioane de dolari, negociat de fostul preşedinte Voronin, nu mai este de actualitate şi că acum se discută cu oficialii ruşi acordarea unui credit în alte condiţii. 

Cioroianu: Unirea cu Moldova, coşmar prefabricat made in Rusia 

Articolul din presa rusă potrivit căruia România ar pregăti unirea cu Republica Moldova, prin acordarea ajutorului financiar de 100 de milioane de euro, prin “ridicarea sârmei ghimpate de la Prut” şi prin Acordul privind micul trafic la frontieră, nu reprezintă o premieră, ci este o strategie menită să “sperie Europa” în privinţa unor eventuale tendinţe unioniste ale României, un coşmar „prefabricat”, a declarat pentru cotidianul.ro Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe. 

Istoricul Adrian Cioroianu este de părere că prin acest semnal ruşii intenţionează readucerea în atenţia publicului şi a marilor puteri europene teza transnistreană potrivit căreia Republica Moldova va fi înghiţită de România. “Acest articol este o sperietoare pe care o arată ruşii Europei, având în vedere că ţara noastră este membră a Uniunii Europene, iar ideea unei destabilizări zonale ştim foarte bine că poate produce dezechilibre şi alarmare”, ne-a declarat Cioroianu. Fostul ministru de Externe consideră că deschiderea României faţă de Republica Moldova reprezintă o normalizare a relaţiilor între cele două state, un sprijin colegial oferit moldovenilor pentru definitivarea traseului pro-occidental. 

Întrebat dacă este posibilă o astfel de unire, istoricul ne-a răspuns că cele două state nu sunt pregătite pentru un astfel de pas: “În viitorul apropiat nu este posibilă această unire, pentru că cele două state nu sunt pregătite. Acţiunile ţării noastre nu fac decât să alimenteze fobiile rusofone, dar nu există un interes real în acest sens[1]”. Un alt argument menit să respingă ipoteza unionistă ar fi acela că nu toţi membrii moldoveni care formează “Alianţa pentru integrare europeană” ar fi partizanii unei mutări de o asemenea anvergură. (Cristina Mihalaşcu) 

Transnistria, Cecenia României Mari 

Presa rusă a reluat recent cultivarea temei unirii Republicii Moldova cu România, punând-o fie în contextul politic nou din Ucraina, fie în cel al conflictului din Transnistria. Media ruseşti au insistat că o unire ar fi posibilă doar după ce Chişinăul ar renunţa la Transnistria. Stanislav Belkovski, preşedintele Institutului pentru Strategie Naţională de la Moscova, susţinea, în urmă cu două luni, că o potenţială Românie Mare “nu va avea nevoie de o Cecenie” şi de aceea “Bucureştiul va recunoaşte printre primii independenţa Transnistriei”. Susţinând aceeaşi cauză a unei Transnistrii independente, “Nezavisimaia Gazeta”, una dintre tribunele mediatice ale Kremlinului, a scris, la începutul acestei luni, chiar despre “dezgheţarea” conflictului din regiune, pornind de la iniţiativa guvernelor moldovean şi ucrainean de a demarca frontiera din zona transnistreană. Nu mai puţin, europarlamentarul roman Adrian Severin vorbea despre faptul că Republica Moldova va avea de ales între “europenizare” şi “transnistrizare”. 

De altfel, în condiţiile incertitudinii politice din Ucraina, reglementarea conflictului din Transnistria nu a înregistrat progrese după instalarea noii guvernări de la Chişinău. În cadul unei întâlniri cu şeful Misiunii UE de Asistenţă la Frontieră, premierul Vlad Filat a declarat că “integrarea ţării reprezintă o prioritate pentru noi, însă aceasta nu trebuie să fie realizată în detrimentul altor priorităţi, inclusiv în ceea ce priveşte asigurarea unei economii funcţionale”. “Relaţia dintre Chişinău şi Tiraspol stagnează. Am în vedere faptul că negocierile continuă, iar un progres nu este vizibil. Ce-i drept, în această problemă există multe întrebări! Dacă Moldova va continua apropierea de România, atunci transnistrenii îşi rezervă dreptul de a lupta pentru independenţă”, a concluzionat, după vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău, expertul rus Ghenadi Konenko, potrivit postului de radio Vocea Rusiei. 

Un nou punct de trecere a frontierei cu Republica Moldova 

Punctul de trecere a frontierei LipcaniRădăuţi Prut, dintre Republica Moldova şi România, se inaugurează luni, în prezenţa premierului Moldovei, Vlad Filat, şi a ministrului român de Interne, Vasile Blaga. Noul punct de trecere a frontierei va fi inaugurat în baza „Acordului privind micul trafic de frontieră”, semnat de cele două state la sfârşitul anului trecut. Întrucât realizarea punctului de trecere a frontierei a fost posibilă şi prin fonduri de peste zece milioane de euro de la Uniunea Europeană, la inaugurare vor fi prezenţi ambasadori la Chişinău ai ţărilor Uniunii Europene, precum şi şeful Delegaţiei Europene în Capitala Moldovei. 


 

[1] Sensul dat ultimei fraze (“Acţiunile ţării… în acest sens”) e cu totul fantezist şi aparţine realizatoarei interviului, neavând nimic de-a face cu declaraţia mea – drept care semnalez că sensul corect este “Astfel de articole, precum cel moscovit, nu fac decât să alimenteze fobiile rusofonilor, chiar dacă unirea României cu R. Moldova nu este un subiect real în acest moment” – Adrian Cioroianu.

15 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

15/febr/2010 „Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev (1/2)

Potrivit reputatului economist rus Vladislav Inozemţev:

„Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut”

 * interviu realizat de Gabriela Ioniţă

GI: Domnule Vladislav Inozemţev, deoarece contabilizăm încă pierderile aduse de criză anul trecut şi facem planuri pentru 2010, vă rog să ne spuneţi cum se prevede viitorul an pentru Rusia ? Desigur, va fi un an greu (ca pentru majoritatea ţărilor). Dar care sunt perspectivele concrete din punct de vedere economic ?

VI:  Personal, nu privesc cu optimism la 2010 – criza economică va continua. Probabil nu la acelaşi nivel dramatic precum cel al anului trecut, dar schimbări esenţiale în economie nu vor fi – creşterea economică se va situa de la 0 la 1%. Investiţiile vor rămâne la nivelul existent sau vor creşte cu un procent insignifiant. Cred că din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut. Şi nu mă aştept ca autorităţile să realizeze acele reforme economice notabile care ar putea forţa economia să pornească pe un trend ascendent.

GI: Sunteţi printre cei care au privit cu scepticism discursul preşedintelui Medvedev referitor la modernizarea Rusiei. E adevărat că există un oarecare liberalism cameleonic care ridică semne de întrebare, chiar dacă la nivel de discurs lucrurile sună bine. Între timp preşedintele Medvedev a oferit explicaţii suplimentare într-un interviu-fluviu la televiziunea naţională. S-a schimbat ceva în ceea ce priveşte atitudinea dvs. ?

VI: Am în continuare serioase îndoieli privitor la planurile de modernizare a ţării. Dacă dorim modernizare, atunci în primul rând e necesar să vorbim despre dezvoltarea industriei şi a infrastructurii, ambele aflate într-un important stadiu de înapoiere. Prima problemă care ar trebui abordată prioritar – asigurarea unui nivel al industrie măcar la nivelul mediu al standardelor europene. O astfel de problemă ar trebui rezolvată prin asigurarea unui fundament atractiv pentru modernizare. Am în vedere împrumuturile de tehnologii, atragerea investiţiilor străine, crearea acelei baze necesară investitorilor. O astfel de cale a fost urmată de Japonia, China, Taiwan, Coreea de Sud, iar rezultatele se văd. Astfel, va exista un start real în dezvoltarea industriei. După ce industria va începe să se dezvolte, vom putea vorbi de o tranziţie la economia bazată pe invenţie şi inovare – acel mastering al inovaţiilor, existent în străinătate, dezvoltarea cererii de noi tehnologii.

Preşedintele şi consilierii săi au o viziune contrară: consideră că noi ar trebui să ne dezvoltăm prin intermediul tehnologic, dar pe cont propriu. Ceea ce înseamnă o abatere de la modelul tipic de dezvoltare industrială. În opinia mea, este imposibil de realizat. Apoi, este inutil să investeşti în dezvoltarea tehnologiilor proprii în acest moment, pentru două motive. Primul – până când nivelul noilor tehnologii ruse va fi la standardele europene actuale, piaţa va opera deja cu noi standarde şi mai înalte. A te adapta la tehnologiile deja existente este o soluţie mult mai uşoară şi eficientă. Al doilea – pe piaţa industriei ruse însăşi nu există cerere pentru noile tehnologii de azi. În prezent, monopolismul din economie, ca urmare a fuziunii dintre cercurile de interese şi autorităţi, crează o stare de automulţumire cu baza tehnică existentă, prin urmare, cercetarea în domeniul inovaţiilor tehnologice este absentă.

Chiar dacă guvernul va reuşi să facă noi tehnologii, nu va exista o cerere reală pentru acestea şi nu vor putea fi folosite nici în ţara noastră. În concluzie, vorbim de o cheltuire absolut inutilă de bani. Consider că este necesară concentrarea resurselor pe introducerea de tehnologii, decât pe crearea lor. Producţia internă de tehnologie şi echipamente va deveni viabilă într-un interval de 10-15 ani, când industria Rusiei va creşte şi va exista şi o cerere, pe extern sau cel puţin pe plan intern.

GI: Sunt de acord cu dvs. când spuneţi că fără reformarea clasei politice nu poate exista reformare şi modernizare economică. Dar e doar o chestiune de voinţă politică ? Are clasa politică din Rusia suficiente resurse (în ea însăşi) pentru a face această reformă ?

VI: Da, cred că este o chestiune de voinţă politică. Dacă nu încerci să transformi ceva şi te limitezi la nimic, tot nimic vei obţine. Aşadar este necesar să începi cu ceva. Cu toate acestea nu sunt de acord cu mulţi dintre liberalii noştri care au pus în directă dependenţă modernizarea ţării de nivelul de democraţie, sperând astfel că o totală liberalizare va însemna şi demontarea sistemului Putin. O astfel de abordare este eronată – multe ţări s-au modernizat cu succes, în condiţii de regim autoritar. Prin urmare, o economie performantă nu presupune obligatoriu o ţară democratică. Întrebarea este, mai exact, cât din elita Rusiei este pregătită pentru auto-disciplina democratică. O cuantificare precisă a problemelor reale este intrinsec necesară pentru modernizare. Elita modernă a Rusiei nu poate face faţă acestei cerinţe deoarece lipseşte viziunea pragmatică. Consider că planul de modernizare nu ar trebui conceput şi dezvoltat în cadrul Administraţiei prezidenţiale fără o transparentă colaborare cu experţi recunoscuţi, care înţeleg cu precizie modul în care a avut loc modernizarea în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare din ultimii ani. Dacă întregul plan de modernizare va fi dezvoltat  în incinta Kremlinului, atunci este necesar ca preşedintele, premierul şi guvernul să înţeleagă exact că modernizarea reprezintă o perioadă de mobilizare la maxim a forţelor, o identificare clară a problemelor şi priorităţilor, asumarea responsabilităţii unor reforme nepopulare şi asumarea rezultatelor. Din păcate, disciplina şi auto-disciplina se află la un nivel catastrofal de scăzut în Rusia. Sarcina principală a preşedintelui – să cheme birocraţii la ordin. În acest timp ne întrebăm dacă se va schimba ceva la nivelul elitei politice, economice, administrative ? Eu cred că nu. Aceasta este cel mai probabil o chestiune de schimbare a paradigmei de dialog intern al elitei. Este o chestiune de control al sistemului existent. Este o chestiune despre dorinţa de a rămâne în top. În acest moment, perioada de desfrâu ar trebui să rămână în urmă, să ne suflecăm mânecile şi să trecem la treabă.
Desigur, elita birocratică de la Kremlin are toate condiţiile şi interesul de a păstra lucrurile aşa cum sunt. Vorbim ferm despre un management de top şi o reformă administrativă ? Elita nu a fost înlocuită în  ultimii ani. Dar problema nu constă atât de mult în schimbare, cât în asumarea responsabilităţii. Funcţionarii noştri au îngrozit deja întreaga ţară prin iresponsabilitate. Vom putea vorbi de reforme în plan politic sau administrativ atunci când preşedintele îţi va impune propria voinţă şi va începe prin reforma de fond a personalului. (va urma)

– interviu publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

15 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

15/febr/2010 Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (1/6)

Generaţia decretului 770/1966   

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(1/6)

„Noi avem un talent al renegării fenomenal”, spune Adrian Cioroianu. Recunoaşte că ne lipseşte exerciţiul compasiunii şi al solidarităţii şi-şi dă seama că nu reuşim să închegăm o relaţie stabilă cu statul, nici după 20 de ani de la Revoluţie. Venit la Iaşi pentru a vorbi despre „Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă”, istoricul a încercat, pe 29 ianuarie, să facă un portret ţării pe care a reprezentat-o vreme de un an, în calitate de Ministru de Externe. Sîntem orfani în propria noastră ţară şi în Europa, concluzionează acesta. Şi nu pentru că n-am avea un „tată” (cum, în mintea multora, rămîne Statul), ci pentru că sîntem ca un copil rîzgîiat care „în egală măsură are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în acelaşi timp îl şi cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o îngheţată, fără să îşi dea seama”. 

OPINIA VECHE: „Nici prea tineri, nici prea bătrîni copii ai crizei”. Aşa descriaţi generaţia din care faceţi parte. A mai ieşit din criză?

ADRIAN CIOROIANU: Cam aşa am şi rămas. Cred că este o expresie pe care am folosit-o în primul meu volum publicat „O sută una poveşti suprapuse” acum 10 ani deja. Rămîne valabilă mai ales generaţiei mele, dumneavoastră sînteţi mai tînăr şi sper să nu se aplice şi asupra dumneavoastră. Dar şi generaţia mea, oameni în jur de 40 de ani, rămînem nici prea tineri, nici prea bătrîni copii ai crizei într-un fel. Iată că dintr-o criză a regimului comunist, care ne-a prins la 20 de ani, acum ne-am trezit în mijlocul unei crize mondiale de ordin financiar. Criza este un cuvînt cu care noi aproape am crescut şi nu sînt semne că ne-am dezbăra de el prea curînd. Pe de altă parte, nefiind unul dintre acei pesimişti de vocaţie care mai există la noi, mi-e imposibil să nu observ că România anului 2010 nu mai este România anului 1990, preponderent în bine. Sigur că nu toate lucrurile au evoluat aşa cum ne-am fi dorit noi, dar schimbarea este majoră, vizibilă şi numai un om rău intenţionat nu observă lucrurile. 

O.V.: Faceţi parte dintr-o generaţie de tranziţie?

A.C.: Noi, în momentul de faţă, cei de 40 de ani, sîntem generaţia de mijloc. Între profesorii noştri, care au 60 de ani sau mai bine şi studenţii noştri care sînt în jur de 20 de ani. Gîndiţi-vă că eu însumi în Facultatea de Istorie în care lucrez practic neîntrerupt din 1993, am ajuns astăzi să am studenţi şi să conduc lucrări de licenţă la tineri care sînt născuţi în 1988, 1989, 1990. Este un tip de schimbare sesizabil, pentru că eu însumi mă consideram sau mă iluzionam multă vreme în ideea că sînt tînăr şi sînt coleg de generaţie cu studenţii.

O.V.: V-aţi născut şi sub auspiciile decretului 770. A schilodit în vreun fel generaţia dvs.?

A.C.: Nu este o generaţie schilodită. Este un tip de reacţie destul de particulară pe care o văd la colegii mei de generaţie, pentru că noi înşine stăm să ne gîndim dacă sîntem sau nu produsul decretului. Eu privesc acest episod de istorie cu mai mult calm, imaginaţi-vă că sînt născut în ianuarie 1967, decretul este dat la 1 octombrie 1966, deci am toate motivele să cred că eram un copil dorit, măcar de părinţii mei. Sigur, dacă aş fi fost născut în toamna anului 1967 mi-aş fi pus poate aceleaşi întrebări pe care şi le pun mulţi colegi de generaţie. Dacă sînt rezultatul dragostei părinteşti sau rezultatul celebrului decret 770, din 1966. Nu este o generaţie schilodită, este o generaţie care cred că, practic, se apropie de apogeul ei şi este cea care va conduce România în foarte scurt timp. (va urma)

15 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

14/febr/2010 O poveste duminicală cu urşi (fără nici o legătură cu Rusia!)

by Bill Schorr – pentru o rezoluţie mai bună, click pe imagine

14 februarie 2010 Posted by | caricaturi / comics | Lasă un comentariu

14/febr/2010 Politica imaginii: mode, stiluri, aparenţe

“Haina face pe om?” nu mai este de mult o întrebare la care să poţi răspunde prin da sau nu.

Adrian Cioroianu

Pe de o parte, bineînţeles, nu hainele ca atare îţi dau valoarea. Deşi de cîteva mii de ani oamenii se diferenţiază prin haine, haina, ca atare, nu te face nici mai prost şi nici mai deştept decît eşti în realitate. Materialele, croielile, frizurile ş. cl. se schimbă în funcţie de mode, pe cînd scara valorilor umane a rămas relativ aceeaşi, de la Codul lui Hammurabi pînă la Codul lui Napoleon – trecînd, evident, prin cele zece porunci biblice.

Dar, pe de altă parte, de cel puţin un secol haina “îl face pe om” din ce în ce mai mult pentru că-i conferă o amprentă imagistică inconfundabilă – într-o eră dominată de vizual, de imagine, de “trademark” şi de “copyright”. Bunăoară, ce ar fi Winston Churchill fără joben şi ţigara de foi? Vi-l imaginaţi pe Hitler fără mustaţă? Pe Ion Antonescu în costum de baie sau, dimpotrivă, pe Johnny Weismüller – Tarzan în uniformă? Sau pe Che Guevara proaspăt bărbierit, frezat, îmbrăcat în trening şi alergic la fumul de ţigară? Fără coafura ei absolut particulară, Iulia Timoşenko de azi ar fi uşor confundată cu oricare dintre milioanele de femei blonde ale Ucrainei. Dacă ar purta coafura anilor ’70 şi n-ar mai ţine la siluetă, Barack Obama s-ar putea plimba liniştit prin Harlem, că nu l-ar cunoaşte nimeni. Nu recomand nimănui să dramatizeze importanţa de azi a hainei; e clar că aparenţele domină în lumea noastră şi e foarte posibil ca 97 la sută dintre oligarhii din Rusia să poarte la mână ceasuri elveţiene – şi totuşi, trebuie să fii Placido Domingo sau Roger Federer ca să iei bani dacă porţi un Rolex; deşi Mihaela Rădulescu şi altele de acelaşi soi se laudă că au genţi de firmă, numai Sean Connery, Sharon Stone sau Mihail Gorbaciov sînt plătiţi să facă reclamă pentru Louis Vuitton.

Aşadar, cred că a fi bine (sau prost) îmbrăcat astăzi înseamnă a-ţi crea o marcă. Ce faci cu ea mai departe – nu mai ţine de haine şi de frizură, ci de ce se află sub ele.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

14 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

13/febr/2010 Despre mediul intelectual în România & starea poeziei & ce trebuie să citim/vizionăm & filmul est-european – plus un poet (Emil Brumaru), o romancieră care-l susţine pe un istoric (Herta Müller & Marius Oprea) şi un jurnalist în dialog cu alt istoric (George Onofrei & Adrian Cioroianu)

… plus altele în săptămînalul ieşean Suplimentul de cultură, nr. 259 / 06 februarie a.c.:

● Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe: „În mediile noastre «culturale» coexistă oameni oneşti, dar şi mercenari sau sinecurişti” –  interviu realizat de George Onofrei.

● Cinematograful nou: în România, Bulgaria, Republica Moldova, Serbia, Ungaria

● Partea a 2-a a unui excelent dialog între Veronica D. Niculescu & Emil Brumaru

● Topuri de carte, de film şi de muzică

● Herta Müller în apărarea lui Marius Oprea

13 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

13/febr/2010 Altă perspectivă asupra cărţii „1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de V. Sebestyen

„1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de Victor Sebestyen

cronică de Mircea Morariu

Până la un punct, cartea 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic (Editura Litera & Revista Săptămâna financiară, Bucureşti, 2009) e asemănătoare cu cea scrisă de Stelian Tănase, apărută într-o primă ediţie în anul 1999 cu titlul Miracolul revoluţiei- O istorie politică a căderii regimurilor comuniste şi, mai apoi, în 2009 cu un titlu modificat – Istoria căderii regimurilor comuniste – Miracolul revoluţieiSebestyen, ziarist de origine maghiară, stabilit peste hotare, format la şcoala jurnalistică anglo- saxonă, îşi propune, precum Stelian Tănase, să nareze felul în care în 1989 cădea ceea ce Uniunea Sovietică numea „imperiul său extern”, mai exact chipul în care se rupeau de comunism, mai mult sau mai puţin violent, prin lovituri de palat (precum în RDG sau în Bulgaria), printr-un sistem de negociere( cum a fost cazul în Polonia) ori prin revoluţii sângeroase (ca în România) cele şase ţări est- europene ce alcătuiau, sub tutela URSS, Pactul de la Varşovia. (desen: The Economist)

_________

(Despre cartea lui Sebestyen, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Istorie în zeci de mii de exemplare)

_________

Victor Sebestyen porneşte de la o observaţie care mi se pare extrem de valoroasă. „Nici un alt imperiu din istorie nu şi-a abndonat vreodată teritoriile atât de repede şi atât de paşnic”. Or, în astfel de condiţii e mai mult decât legitim să te întrebi de ce a capitulat Uniunea Sovietică fără luptă şi de ce lucrul acesta s-a petrecut la sfârşitul anilor ’80. Autorul are grijă, încă din primele pagini ale cărţii, să mai dezmintă o dată mitul potrivit căruia ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, şi-ar fi asumat în chip voluntar rolul de gropar al Imperiului ori că ar fi dorit să dinamiteze socialismul. El, spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, a înţeles că sistemul e minat de probleme grave şi că e nevoie de un tratament energic, chiar de şoc, spre a-l salva. Gorbaciov a vrut, în chip evident, să salveze comunismul. Ştia că pentru asta era nevoit să plătească un preţ, era gata să o facă, a înţeles repede că statele satelit ale Uniunii Sovietice ce nu puteau fi supuse decât cu tancul nu (mai) puteau fi păstrate deoarece Uniunea Sovietică nu mai avea resursele materiale spre a o face, a realizat că aventura afgană a fost o imensă greşeală, dar a amânat destul de mult retragerea, mânat de voinţa de a nu o face după modelul în care au abandonat americanii Vietnamul. Gorbaciov nu şi-a imaginat însă nici un moment că el va fi cel ce va anunţa, în decembrie 1991, dizolvarea Uniunii Sovietice, tot la fel cum nu credea că  va fi ultimul mare ţar de la Kremlin. Poate că ezitările lui, asupra cărora insistă cu folos Victor Sebestyen, au contribuit la accelerarea naufragiului utopiei, dar e limpede că au existat alte şi alte cauze ce au avut un plus de importanţă. Imperiul era expirat din punct de vedere moral, lipsit de viabilitate politică, sfârşit ideologic. La urma urmei, nu a fost nici un miracol că în 1989, rând pe rând, regimurile comuniste au căzut. Problema e că nimeni nu a prevăzut nici căderea, nici momentul în care se va produce ea. E limpede că Mihail Sergheevici, privit ca salvator în unele ţări est- europene, de popoare exasperate de liderii lor gerontocratici, a fost doar unul dintre elementele ce au contat în disoluţia comunismului în Europa de Est.
Victor Sebestyen socoteşte că primul moment decisiv în „povestea cu final fericit”, în succesiunea de evenimente la capătul cărora a fost constatat decesul comunismului de tip sovietic in Europa de Răsărit a fost alegerea cardinalului polonez Karol Vojtyla ca Papă. În după-amiaza zilei de 16 octombrie 1978, Yuryi  Andropov, pe atunci şef al KGB-ului, a primit vestea că un est-european a devenit capul Bisericii Catolice şi a exclamat „Vojtyla reprezintă o ameninţare pentru noi”. Avea dreptate. Autorul cărţii are grijă să sublinieze rolul jucat de Papa Ioan Paul al II lea în menţinerea spiritului contestatar în Polonia natală, chiar şi atunci când primatul Jozef Glemp s-a dovedit mult mai conciliant cu regimul comunist decât predecesorul lui,Vysynski.
Cu o minuţie remarcabilă şi cu o admirabilă atenţie la detalii,Victor Sebestyen înregistrează şi comentează toate momentele- cheie la capătul cărora, în ultimele zile ale anului 1989, Blocul sovietic începea să devină o tristă amintire. Cartea începe cu relatarea execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, iar către sfârşitul său dă seama despre Revoluţia română. Insistă, cum se cuvine, asupra extraordinarei răsturnări de situaţie ce a făcut ca exact acelaşi lider comunist să fi protestat public în august 1968 împotriva invaziei în Cehoslovacia şi, mai apoi, să ceară disperat în 1989 acţiuni militare împotriva acelor ţări din Pactul de la Varşovia în care „socialismul era în pericol”. Numai că de data aceasta cel care a spus niet a fost însuşi liderul de la Kremlin. Şi aceasta deoarece Gorbaciov abandonase demult doctrina Brejnev în favoarea doctrinei Sinatra.
Am citit cu maximă atenţie capitolele referitoare la România. Mi se par echilibrate, documentate, bine fundamentate. Există însă o seamă de erori ce cred că trebuie semnalate şi amendate. Prima şi cea mai gravă e afirmaţia potrivit căreia în România, ca şi în Bulgaria, nu a existat niciodată democraţie. Trec peste cazul Bulgariei. E, însă, cum nu se poate mai sigur că experienţa democratică a României din perioada 1867- 1940, deşi scurtă, e imposibil de negat. Democraţia românească,  cu toate că a fost una perfectibilă, a însemnat o realitate. Apoi: Valentin Ceauşescu a fost, precum Zoia şi Nicu, fiul natural al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, nu unul adoptiv. Scrisoarea celor 6 a fost lansată în martie 1989, nu cu un an înainte, aşa cum, în mod greşit, se susţine în carte. Ea nu a fost denumită Apel al Frontului Salvării, ci semnată ca atare de cei şase foşti lideri ai PCR. Doar în august acelaşi an un text adresat participanţilor la Congresul al XIV lea al PCR, congres ce urma să aibă loc în noiembrie, a fost revendicat de Frontul Salvării Naţionale, care, oricum, a fost cu totul altceva decât cel ce s-a format în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Bucureşti. Nu a existat niciodată un post de radio cu numele de România liberă, a existat doar postul Europa liberă, al cărui Serviciu românesc a avut o audienţă cu mult superioară mediei din celelalte ţări comuniste. În 1989, Ion Caramitru era actor la Teatrul „Bulandra”, nu la „Naţional”. Mircea Dinescu nu a ajuns nici la sfârşitul zilei de 22 decembrie, nici mai târziu, ministru. Caramitru a fost vicepreşedinte al CPUN până către mijlocul lui mai 1990 şi a devenit ministru în guvernarea CDR, începută în ultimele zile ale lui 1996.
Dincolo de aceste erori, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic surprinde exact şi convingător dinamica evenimentelor, cauzalitatea lor, utilizând inteligent documente şi mărturii. Plus că Victor Sebestyen îi portretizează cu har pe toţi cei implicaţi în feluritele evenimente ce au avut drept final prăbuşirea comunismului.

– text publicat în revista Familia din Oradea

13 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

13/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre implicaţiile scutului antirachetă pentru politica României spre Est

România priveşte Estul de sub scut

Dan Dungaciu

„Imperialist american/ cădea-ţi-ar bomba în ocean” (Versuri din anii ’50)

Despre scuturi antirachetă a început să se vorbească după ce preşedinte al SUA devenise Ronald Reagan (1980-1988), autorul faimoasei expresii „Imperiul Răului”, cu referire la URSS, şi cel care obişnuia să spună că „socialismul ar funcţiona numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, şi în iad, unde există deja”. Tot el a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută sub numele de „războiul stelelor”. În spatele acestei iniţiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic…

„Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic”

Produsul naţional brut al economiei sovietice era de şase ori mai redus decât cel american, dar hybris-ul sovietic era să arate că URSS e tot pe locul întâi: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai înaltă decât statuia Libertăţii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douăzeci de centimetri mai mult decât omologul său american, Galaxy. Soluţia americanilor, inclusiv iniţiativa „războiului stelelor”, a fost să îi invite pe ruşi la o competiţie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administraţia americană a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum să facă faţă. URSS a intrat în colaps, iar americanii au câştigat detaşat Războiul Rece. Aceasta a fost una dintre funcţiile principale ale „războiului stelelor”.

Un proiect strategic pentru zece ani

Actualul scut american de apărare antirachetă nu are legătură directă cu anii ’80. Logica Războiului Rece a fost depăşită, astfel că decizia din 17 septembrie a preşedintelui Obama de înlocuire a vechiului proiect de scut localizat în Polonia şi Cehia are alte mize. Ideea de bază este o mai bună protecţie a forţelor americane şi aliate desfăşurate în Europa, dar şi a teritoriului SUA şi al partenerilor săi. În esenţă, e vorba despre un proiect desfăşurat pe patru etape. Etapa întâi (2011) presupune desfăşurarea de sisteme radar şi amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizează protecţia aliaţilor prin amplasarea în baze terestre a unei noi generaţii de interceptoare (SM-3) în Europa de Est. Faza a treia (2018) vizează extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre în nordul Europei. Ultima etapă (2020) urmăreşte asigurarea unei protecţii sporite a SUA împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale. România este vizată strict în etapa a doua, respectiv găzduirea de interceptori tereştri (rachete de interceptare) care vor deveni operaţionali în 2015. Invitaţia de participare a fost lansată de SUA la 5 februarie 2010 şi a fost aprobată de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect şi cu ocazia vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Bucureşti (22 octombrie 2009) sau alte întâlniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva României, acceptarea invitaţiei americane înseamnă, prioritar, creşterea nivelului de securizare prin participarea în acest proiect pe osatura căruia se vor construi şi scuturile NATO. Ideea că Bucureştiul devine ţintă prin asemenea gesturi, deci trebuia să refuze oferta lui Obama, este bizară: pe aceeaşi logică, România nu ar fi trebuit nici să intre în Alianţă, nici să găzduiască baze americane pe teritoriul său. Dar participarea la scut mai înseamnă şi asumarea unor obligaţii care revin României în calitate de membră a Alianţei şi de semnatară a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relaţii diplomatice cu America capătă acum semnificaţii speciale. (text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 12 februarie a.c.)

13 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Update: Avanpremieră – plus o recomandare pentru o eventuală plimbare, printre istorie şi memorie, la Madrid…

… tot în zilele următoare, pe  G E O P O L I T I K O N.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Avanpremieră: Rusia (by Gabriela Ioniţă), scutul antirachetă & România (by Dan Dungaciu), o cronică de carte (by Mircea Morariu), un săptămânal cultural din Iaşi (by Polirom) şi un text despre stil & societate (by Adrian Cioroianu)

… în zilele următoare, pe  G E O P O L I T I K O N .

12 februarie 2010 Posted by | avanpremieră | | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucrainiană şi care şi-a camuflat pe cît posibil susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară “bărbată” (vezi naţionalismul neinspirat al promisiunii că va redeschide procesul cu România de la Haga!), care vorbea ucrainiana suficient de bine încît să ofere mostre de populism năucitor şi care a încercat să sugereze că ea ar avea susţinerea premierului rus Putin. Bărbatul – Viktor Ianukovici, 59 de ani – ar fi dorit să se uite că el fusese perdantul alegerilor precedente. Doamna – Iulia Timoşenko, 49 de ani – ar fi dorit, la fel, să se uite că ea fusese printre învingătorii aceloraşi alegeri. Atunci, în 2004, cuplul “portocaliu” şi “pro-occidental” Iuşcenko-Timoşenko, victorios asupra “prorusului” Ianukovici, a creat un orizont de aşteptare cu mult mai larg decît graniţele Ucrainei. Între timp etichetele s-au estompat, liderii “portocalii” au devenit cunoscuţi în Europa ca cel mai certăreţ duo politic al momentului, iar economia Ucrainei s-a gripat, invers proporţional cu speranţele iniţiale: 15% scădere de PIB în 2009, o inconsistenţă alarmantă a monedei (hrîvnia), un şantaj cvasi-declarat din partea Rusiei şi o nevoie disperată de bani de la FMI. (foto Ukrainform)

Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental. Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei depinde de Gazprom – iar plata facturilor a fost în ultimii ani un coşmar naţional. Pîrghia economică (robinetul fiind la Moscova) va funcţiona de acum la vedere. ii) Parteneriatul Estic – lansat de Uniunea Europeană în mai 2009 – va resimţi o undă seismică serioasă. În acest program, Ucraina era un pilon important – iar de acum va fi unul preponderent decorativ. Influenţa în zonă a UE, chiar dacă nu-i privită cu adversitatea de care are parte NATO, e percepută de Moscova ca o provocare la adresa propriei sale influenţe. Apoi, iii) calmarea relativă a relaţiilor dintre Kiev şi Moscova va întări poziţia flotei ruse în Marea Neagră – flotă ce vrea să se doteze cu nave Mistral made in France şi a cărei bază este în Crimeea ucrainiană, la Sevastopol, în virtutea unui contract ce expiră, teoretic, în 2017 (după cum merg lucrurile, aş paria că va fi prelungit). În fine, iv) Moscova va interpreta victoria lui Ianukovici drept propria sa victorie – iar acest lucru va face valuri. De urmărit efectul de ecou asupra Republicii Moldova (unde, în ciuda unei bizare euforii din presa română, partida pro-occidentală încă n-a fost cîştigată) şi mai ales asupra Georgiei – al cărei preşedinte, Saakaşvili, era imediat lîngă Iuşcenko în ordinea “preferinţelor” Moscovei. Povestea merge mai departe.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

12/febr/2010 „The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei

French arms sales to Russia. The cruel sea

NATO allies worry about France’s decision to sell big warships to Russia

Feb 11th 2010 | PARIS AND TALLINN | From The Economist print edition

CHAMPAGNE and other French products may soon face declining sales in Tallinn, Tbilisi and places in between. The possible sale by France to Russia of up to four Mistral-class assault ships, at up to $750m each, is stoking fear and mistrust. The deal, agreed on “in principle” by France, could be formalised during a visit to Paris next month by Russia’s president, Dmitry Medvedev. The ships would enter service in 2015.

The deal highlights Russia’s increasing military ambitions and the decay of its own arms industry. Once one of the world’s top naval powers, Russia is now struggling to complete even the repair of an aircraft-carrier destined for India, let alone to build new ships from scratch. The Mistral is a mighty, 199-metre-long vessel that carries tanks and helicopters, and can conduct and manage amphibious landings. Kaarel Kaas, of the International Centre for Defence Studies, a think-tank in Tallinn, says that such ships would “transform the power balance” on Russia’s borders. (foto EPA)

One region affected is the Baltic, where Estonia, Latvia and Lithuania, NATO’s most vulnerable members, are still waiting to see concrete plans for the alliance to defend them in a crisis. The other is the Black Sea. The Mistrals could matter in any conflict over Crimea in Ukraine, where Russia is due to give up a naval base in 2017. Russia’s naval chief, Admiral Vladimir Vysotsky, says that with such ships Russia would have won the 2008 war against Georgia “in 40 minutes instead of 26 hours”.

But if Russia wants to attack Georgia again, it can do so without Mistrals. And to make the new ships usable, Russia will need to buy or build flotillas of escort vessels, as well as advanced (and expensive) weapons and electronic systems. Even then, the Russian navy would be no match for NATO’s navies. Those who remember the backstage help that France gave Britain in trying to counter the French-made Exocet missiles used by Argentina during the Falklands war in 1982 may wonder how effective the Mistrals would be in any war that France disapproved of.

The sale was first mooted in November when Vladimir Putin, Russia’s prime minister, visited France. Georgia has complained publicly, as have some Baltic officials. Robert Gates, the American defence secretary, had a “good and thorough exchange of views” (ie, a disagreement) this week with his French counterpart, Hervé Morin, but this may be just a blip in the improving relations between France and America. The Pentagon is planning manoeuvres in the Baltic later this year. It may now beef them up.

Some critics worry more about the political balance than the military one. Some compare the Mistral deal to Nord Stream, a controversial planned Russian-German gas pipeline. Running along the bed of the Baltic Sea, it would circumvent troublesome transit countries in eastern Europe. But its real importance is that it provides Russia with a tool to peddle influence in European countries.

The Saint-Nazaire shipyard, which builds the Mistral class, is in trouble. It has won only one order, from the French navy, in the past three years; 350 workers there are being asked to quit. The French state recently bought a third of the shipyard company to save jobs and know-how.

Haggling over the Mistral orders (one will be built in France, the others probably in Russia) could thus give the Kremlin bargaining clout in the coming years. An early sign of that, cynics say, is a decision to boot a Georgian-run Russian-language television channel off France’s Eutelsat satellite. France pooh-poohs the ex-communist countries’ protests as paranoia. Russia cannot be treated both as a NATO ally and as an enemy, France’s president, Nicolas Sarkozy said this week. Yet that is how Russia seems to see things. Its new military doctrine paints NATO, and particularly its enlargement, as the biggest threat to Russia. The ex-communist states know that protesting against a done deal will only make them look weak and paranoid. Still, they don’t like it.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (6/6)

GO: Apropo de funcţia dumneavoastră de fost şef al diplomaţiei. Mentalitatea e destul de învechită dacă ajungi să vorbeşti cu acei oameni. Nu mă refer la rangul înalt, ci la personal pur şi simplu. Ce cutremur ar trebui să se întîmple în Ministerul de Externe pentru ca oamenii aceia să nu mai gîndească ca înainte de 1989?

AC: Să ştiţi că fiecare ministru schimbă acolo cîte ceva. Nu vă imaginaţi o instituţie imobilă şi autarhică. Problema este că, aşa cum am spus, orice român ajuns în străinătate are aceleaşi calităţi şi/sau defecte pe care le are un român din interiorul ţării. Un portar de la o ambasadă din afară, de la o instituţie din Bucureşti sau din Iaşi se pot comporta la fel de politicos sau nepoliticos cu clientul din tine.

GO: Eu am fost şocat să aud o discuţie foarte aprinsă între doi angajaţi ai Ambasadei de la Londra despre ultima emisiune a lui Mircea Badea. Eu mă gîndesc că, dacă intri într-un alt spaţiu, bănuiesc că erau vorbitori de limbă engleză, te formează acel mediu.

AC: Nu contează dacă eşti vorbitor de limbă engleză, franceză sau chineză, tot român rămîi. Să fim serioşi, v-aţi fi aşteptat să-i regăsiţi pe toţi la British Museum? Un program TV, azi, înseamnă o legătură pe care nu vrei să o pierzi cu ţara. Şi parlamentarii noştri europeni, la Bruxelles sau Strasbourg, prind în birourile lor programe româneşti. Am ţinut o conferinţă la Paris în decembrie trecut, cu ocazia a 20 de ani de la revoluţiile din Est, şi îmi spunea cineva din Ambasada noastră că în Franţa nu se prind decît trei posturi româneşti şi că ar fi dorit mai multe. Vă daţi seama că nu vor să rupă o punte, e normal. Sînt şi ei oameni şi au defectele şi calităţile noastre. Pe de altă parte, prefer să îi judecăm individual, nu i-aş pune pe toţi la grămadă. Am întîlnit oameni de care eram mîndru că mi-s colegi la Externe, am întîlnit oameni de al căror rost acolo mă întreb şi acum. Aşa se întîmplă în orice instituţie de la noi: şi într-o bancă, şi într-o universitate, şi într-un spital. Unii sînt amabili, alţii te gonesc de la uşă. Există, probabil, o marcă a noastră, ca tip de relaţionare: noi între noi, românii. Nu există o solidaritate românească, românii să se caute, să se ajute afară. Cum nu ne ajutăm în interior, din păcate nu ne ajutăm nici afară. Noi vorbim despre evrei, despre italienii din sudul Italiei etc., dar acei oameni au o solidaritate la care noi nu visăm. Dacă ies doi greci în afara Greciei şi află unul de altul, măcar se întreabă de sănătate. Dacă se întîlnesc doi evrei, se întreabă dacă se pot ajuta cu ceva. Dar dacă se întîlnesc doi români, încearcă să se despartă cît mai repede. Or, aici este ceva problematic şi într-un fel sau altul despre aceasta a fost şi conferinţa mea de la Iaşi.

GO: Ultima întrebare este legată de volumul recent lansat. Este practic volumul prim dintr-o lucrare mai amplă dedicată Rusiei, Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială. E un subiect care pare să ne intereseze foarte puţin. Doar despre gazul rusesc se vorbeşte, cel mult.

AC: Din acest motiv am scris această carte (din fericire am fost şi încurajat de editura Curtea Veche din Bucureşti), pentru că am impresia că pe români îi interesează relativ puţin ce se întîmplă la Est, în Rusia, Ucraina etc., şi mi-am spus să-mi fac datoria în a atrage atenţia, eventual acelei părţi dintre concetăţeni care vor să ştie pe ce lume trăiesc. Unii (nu numai din ambasadele străine de la Bucureşti) cred că vor considera interesantă cartea mea.

GO: Mă gîndeam la genul de ştire care răzbate din Rusia. Sînt mai degrabă mondenităţi legate de Medvedev sau de Putin.

AC: Cum spunea Octavian Paler, aşa începe mancurtizarea, micşorarea creierului. Dar la noi, despre oamenii noştri politici, afli altceva decît mondenităţi? Nu. Aceasta pare a deveni maniera noastră de a percepe realitatea. De ani de zile, ca senator, ministru sau mai nou ca profesor non-politic, în fiecare vară, ca o fatalitate, mă pozează doi-trei paparazzi la mare. Cred că-i dezamăgesc, partenera fiind aceeaşi. Apoi văd în ziar în ce restaurant am intrat, ce am mîncat, eventual nota de plată. Dar nici un ziar nu e interesat de ce cărţi citim pe plajă, de exemplu. Titlurile de cărţi enervează într-un tabloid. Tabloidele, de fapt, sînt excelente pentru creaturi gen Honorius Prigoană (nu i-aş fi reţinut numele, dar e atît de ostentativ-latin!): aflăm cîte maşini are, aflăm în ce club şi cu cine dansează, dar nu aflăm nimic despre ce are el în cap, politiceşte vorbind. Probabil că sîntem orbiţi de strălucirea staniolului şi nu vedem susurul tainic al aurului, de multe ori.

12 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Invitatul din weekend – Vladimir Socor: vânzarea de nave franceze „Mistral” către flota rusă este o provocare pentru NATO

The Jamestown Foundation, 11 februarie a.c.

 FRANCO-RUSSIAN NAVAL SALE IS A CHALLENGE TO NATO

Vladimir Socor

NATO is being tested, with “its future at stake,” not in Afghanistan as the line recently went, but rather in Brussels itself and in the Alliance’s most influential capitals. The latest among these tests–one that the Alliance seems only determined to side-step–is over the proposed French naval modernization program for Russia. The program envisages selling one French Mistral-class warship–a state-of-the-art, offensive power-projection capability–to Russia and licensing the construction of three or four ships of the same class in Russia, potentially usable in the Baltic and Black Sea.
The Mistral would be the first-ever military and production-licensing sale by a NATO country to Russia; and the deal’s value could set a billion-Euro benchmark or even higher. Moscow has also expressed interest in purchasing the “soldier of the future” integrated kit Felin from France’s Sagem company, as part of modernizing the Russian ground troops’ offensive potential. Again, Russia’s “near abroad” would be the likely arena for using such forces
Certain other West European countries could well use a French “precedent” and start selling their own military production to Russia, with similar disregard for the security of Russia’s neighbors, who are NATO Allies or Partners. Ideally from Moscow’s standpoint, European countries would ultimately even compete with each other in arms offers to Russia. Moscow is trying to induce such competition already by hinting at talks with other European countries for Mistral-class analogues, if France bargains too hard on the terms of its sale. (foto RIA Novosti)

Beyond crass commerce, France is also justifying the Mistral sale to Russia as an anti-crisis stimulus program and employment-generating measure, in addition to its grand political rationalizations (see EDM, January 7, 26, February 11). Thus, France is creating a panoply of excuses that other NATO countries can emulate in future arms deals with Russia, if this Mistral sale goes ahead, with corrosive effects on the Alliance’s solidarity and its policies.
If NATO tolerates the Mistral deal, then other member countries and companies may scramble for bilateral arms deals with Russia, outside any NATO consultation processes, and without objection from an Alliance self-consigned to irrelevancy on this account. NATO needs to deal with the Mistral case pro-actively, before any fait accompli and precedent will have been set. If NATO fails on this issue now, then the entire issue of arms sales to Russia will spin out of the Alliance’s ability to control.
Meanwhile, NATO looks reluctant to face the implications of the proposed sale for the Alliance itself. The office of NATO’s Secretary-General seems to give the Mistral deal a green light without qualms, thus distancing itself from the US position. According to NATO’s chief spokesman James Appathurai, “NATO has no formal role at all in this sale. We are quite confident that the sale would be–when it takes place– perfectly legal, within all the relevant frameworks. But of course some allies have expressed concern about the sale, and we are aware of it” (RFE/RL, February 9).
This statement’s first part sounds like a resigned admission of NATO irrelevance to the issues at hand. The second element implicitly disavows US Defense Secretary Robert Gates’ objections to the Mistral sale and the Pentagon spokesman’s statement of receptiveness to regional concerns (La France D’Abord: Paris First to Capitalize on Russian Military Modernization, EDM, February 11).
The NATO Secretary-General’s office backtracked somewhat the following day, with the same spokesman conceding that “the anxieties of some Allies are of course real and are understandable for historical and for geographical reasons” (AP, February 10).
This interpretation, however, avoids the issue of Russian intentions and capabilities in the context of the Mistral deal. It reduces the debate to history and geography, omitting the recently experienced Russian conduct. And while mentioning Allies, it overlooks NATO Partners, although Georgia and Ukraine would be directly affected by the possible Mistral deployment in the Black Sea.
Georgia remains a prime target of opportunity for Russia in the Black Sea basin at present. A Mistral-class ship would enable Russia to threaten amphibious and helicopter landings on Georgia’s sea coast, with far greater speed and effectiveness than those of Russia’s existing capabilities. Russia’s naval command publicly alluded to the Mistral’s potential use against Georgia when starting the talks with France for the sale. Paris has ignored Georgian officials’ appeals (see EDM, September 18, November 2, December 2, 2009). Meanwhile, Georgia is an all-but disarmed country and–as a thwarted NATO aspirant–is not covered by any external security guarantees.
Russia could also use this type of ship to intimidate Ukraine in the run-up to 2017, when the Russian Black Sea Fleet’s lease in the Crimea runs out. Moscow has indicated in multiple statements that it is prepared to keep the Sevastopol naval base (in eastern Crimea) regardless of legal issues. The Mistral’s helicopters and armored vehicles would give Russia the threat option of a quick landing on the Crimean peninsula’s western side. Meanwhile, immersed in electoral confrontations, and with a moribund presidency, Ukraine failed to join Georgia in raising the Mistral issue at the international level, although Ukraine might equally be affected in due course.
Defense ministers and other officials in Estonia, Latvia, and Lithuania continue expressing concern about the possible impact on Baltic security, if Russia stations a Mistral-class warship there. According to Latvian Defense Minister Imants Liegis, this would change the security situation in the Baltic Sea, necessitating adjustments in defense planning (BNS, February 9). Lithuanian Defense Minister Rasa Jukneviciene will raise this issue within NATO: “Such a sale is quite astonishing to us, this will become a precedent. It is an important issue for NATO and we will bring it up” (BNS, February 9). According to Estonian Foreign Ministry senior official (and previously ambassador to NATO) Harri Tiido, the Mistral sale to Russia could undermine the Baltic States’ security; and “Baltic nations may in that case have to consider changes to their defense planning (RFE/RL, February 9).
Thus far, Baltic and Black Sea countries have not been effective in raising their concerns on this matter within NATO. They have not yet spoken in a concerted fashion; they worried about irritating France (even about possible French retaliation on other matters); and they seemed at times to hope that the Mistral issue would just go away.
NATO’s internal politics are also partly responsible for inhibiting debate on this issue. Debate was discouraged at the political level, and the United States hesitated for four months before Gates raised the issue, privately and publicly, with Paris on February 8. Apparently, the quest for Russian “help” on Afghanistan and Iran, all its frustrations notwithstanding, took precedence over longer-term considerations.
However, serious examination of the proposed Mistral sale in NATO need not be construed as jeopardizing NATO-Russia relations, nor primarily as a Baltic and Black Sea issue. Ultimately, the most relevant issue is that of NATO’s own viability, and the integrity of its internal consultation processes and procedures. The Mistral affair should bring the wider issue of arms sales to Russia onto NATO’s agenda. The new NATO Strategic Concept, currently being drafted, provides a compelling first opportunity in this regard.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (5/6)

GO: Apropo de acest sentiment de orfan al Europei, revin la o afirmaţie a dvs., în care spuneaţi că ea se transferă la est, în Republica Moldova. Aţi sugerat că li se vinde sentimentul european tinerilor care vor fi înşelaţi în aşteptări?

AC: Ca să fiu foarte direct, eu cred că e de datoria noastră, ca români, care am trecut printr-un proces lung de integrare europeană, să spunem prietenilor şi fraţilor noştri de la Chişinău că acest proces al integrării lor va fi lung şi poate dureros. Gîndiţi-vă, dacă în 1993 ni s-ar fi spus nouă: „Români, mai aveţi 14 ani pînă veţi ajunge membri UE“, ni s-ar fi părut enorm. Pentru o viaţă de om, 10, 14, 15 ani înseamnă mult. În aprilie a.c., eu însumi voi fi la Chişinău, am o invitaţie de la o asociaţie a junilor istorici de acolo, şi nu mă voi sfii să le spun că acei tineri care au fost în Revoluţia Twitter, cum a fost numită, în aprilie 2009, nu trebuie să fie dezarmaţi dacă li se va sugera că integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană nu va fi poimîine, nu va fi la anul sau în doi-trei ani, poate va dura ceva mai mult. Repet: e de datoria noastră să fim oneşti în raport cu Chişinăul. Ca să nu spun că, în definitiv, competiţia pentru democraţie în Republica Moldova nu e cîştigată încă. Să nu ne îmbătăm cu apă de trandafiri.

 GO: Aceşti tineri au acum posibilitatea să plece. Nu vor părăsi ţara şi vor rămîne doar rusofonii? Şi în ce măsură se va răsfrînge asta asupra viitorului ţării?

AC: Nu cred că ne putem imagina ca toţi românii să plece şi să rămînă doar rusofonii! Am avut eu însumi studenţi din R. Moldova la Facultatea de Istorie din Bucureşti, apoi mulţi au rămas în România. Fostul consilier al preşedintelui Băsescu, Tomac, mi-a fost student. Da, mi-am pus problema dacă nu cumva noi răpim Republicii Moldova o elită, educată româneşte. Pe de altă parte, cred că acest neam, mă refer la românii de peste tot, are o fantastică capacitate de regenerare. Ce s-a întîmplat în aprilie ’09 la Chişinău, din punctul meu de vedere, a fost o revoluţie. Nu cred că e posibil ca peste noapte toţi tinerii pro-occidentali să vină în România, iar acolo să rămînă rusofonii şi să îndrepte din nou R. Moldova spre Moscova. Ştiu în acelaşi timp că au fost cetăţeni de etnie rusă care l-au votat la primărie pe Dorin Chirtoacă. Deci eu nu mă refer la un cetăţean de etnie rusă sau la un vorbitor de limba rusă ca la un inamic potenţial. Nu pot să judec un om în aceşti termeni. Poate că şi un cetăţean de etnie rusă din R. Moldova îşi doreşte să trăiască după un model occidental – de ce nu? Nu numai românii au dreptul la aşa ceva.

GO: Iar în campania electorală din Republica Moldova, atît comuniştii, cît şi partidele democratice militau pentru integrarea în Uniunea Europeană.

AC: Eu aş dori să nu ne mai întoarcem la situaţia din anii 2007-2008. Acum pot să o spun: în biroul meu, la Ministerul de Externe, veneau pe ascuns lideri ai partidelor politice sau intelectuali din R. Moldova, mă întîlneam cu ei, de la Oleg Sebrerian la Grigore Vieru, veneau aproape conspirativ. Nu era normal, nu mi-a plăcut şi nu aş vrea să ne întoarcem acolo. (va urma)

11 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

11/febr/2010 Scandalul Blackwater şi noua administraţie americană

Barack Obama a rupt legăturile cu “Blackwater”

SFÂRŞITUL UNUI COŞMAR

Constantin Romulus Preda

Noul lider de la Casa Albă, Barack Obama, a anulat în luna iulie a anului trecut, contractul dintre statul american şi compania de securitate Blackwater. După evenimentele din 11 septembrie, Blackwater a ajuns într-o poziţie de o extraordinară importanţă în „războiul împotriva terorismului”, iar contractele sale cu guvernul federal depăşeau suma de un miliard de dolari.

Primul contract între statul american şi agenţia de securitate a apărut încă din vremea administraţiei Clinton. Fără doar şi poate, mulţi dintre noi se întreabă cine se află, cu adevărat, în spatele acestei armate.

În 1997 Erik Prince începe să îşi construiască propriul regat politico-militar, beneficiind de o moştenire evaluată la 35 de miliarde de dolari. Astfel ia naştere una dintre cele mai puternice armate private din lume, denumită Blackwater. După evenimentele din 2001, Prince îşi trimite armata, în urma unui acord încheiat cu administraţia Bush, în Afganistan şi Irak.

Scopul? Anihilarea grupărilor teroriste.

Saddam Hussein şi Osama ben Laden vor deveni principalele ţinte ale americanilor, iar primul va fi executat în data de 29 decembrie 2006, într-o manieră specifică Evului Mediu.

Adevărata faţă a agenţiei de securitate Blackwater începe să se contureze odată cu evenimentele din 31 martie 2004, atunci când patru americani înarmaţi au căzut pradă furiei populaţiei din oraşul Falloujah, resturile carbonizate şi mutilate ale acestora rămânând atârnate de un pod peste Eufrat timp de câteva ore. Răspunsul soldaţilor „Blackwater” nu va întârzia să apară. În dimineaţa zilei de 16 septembrie 2007 are loc un adevărat masacru, în piaţa Nisour din Bagdad, ce lasă în urma sa 17 victime, civili irakieni, printre care mulţi copii şi femei.

Potrivit unui raport al Congresului american, din 2005, societatea privată Blackwater a fost implicată în 195 de incidente în Irak, iar angajaţii acesteia au fost primii care au deschis focul în 84% din cazuri, ceea ce contravine contractului încheiat cu Departamentul de Stat american, conform căruia firma poate face uz de armă numai în situaţii defensive.

„Mi-am pus compania şi pe mine însumi la dispoziţia CIA pentru misiuni foarte riscante. Dar, când a devenit oportun din punct de vedere politic, cineva m-a sacrificat”, a declarat fondatorul companiei Blackwater, după ce noua administraţie de la Casa Albă a reziliat contractul cu agenţia de securitate.

Legăturile lui Erik Prince cu statul american au fost rupte, însă rămâne de văzut cum vor răspunde soldaţii armatei private pentru crimele comise în Irak.

11 februarie 2010 Posted by | Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 O carte despre tinereţe, revoluţie şi dragoste – la Chişinău

100 de zile, din Moldova la Bucuresti

Editura Tritonic lanseaza romanul 100 de zile, scris de Stela Popa, jurnalista in Republica Moldova. El va fi prezentat in premiera la Bucuresti, joi, 11 februarie, ora 18.00, la libraria Mihai Eminescu, Bulevardul Regina Elisabeta nr.16.

“100 de zile este atat o poveste de dragoste cat si un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii si infrangeri, cu bucurie si deznadejde, cu speranta, cu flori, cu sange”, arata comunicatul editurii. Romanul este axat pe traseul Corjova-Chisinau-Bucuresti, si e derulat prin intermediul personajului principal, Roberta.

Alaturi de autoare, invitati la eveniment vor fi:
Viorel Badea, senator pentru romanii din Europa si Asia;
Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, istoric;
Titus Corlatean, presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei;
Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, sociolog;
George Scarlat, jurnalist.

Sursa: http://renne.ro/cultura/100-de-zile-din-moldova-la-bucuresti/

10 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 Din nou despre alegerile din Ucraina – incertitudini pentru UE şi pentru România

Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?

Mircea Marin

08 februarie a.c., ziarul Standard. ro

Din nou incertitudini politice la Kiev

Rezultatul alegerilor turului decisive pentru prezidenţialele din Ucraina este încă incert. Viktor Yanucovici (Partidul Regiunilor, fost-comunist, pro-rus) s-a declarat deja învingător, învocând scorul electoral 48,48% vs 45,86% stabilit între el şi Yulia Timoşenko (Blocul “Yulia Timoşenko” popular naţionalist, pro-occidental) la numărarea a 84,43% din voturi. Aceasta însă spune că anunţul acestuia este “prematur”.
“Cred că Timoşenko ar trebui să fie pregătită de demiterea sa” a spus Yanucovici, care devenind preşedinte în cazul victoriei nu o va păstra pe acesta ca premier. “Timoşenko ne- arătat că este un opponent puternic şi este foarte important ca e să îşi accepte înfrângere” a mai continuat acesta.
Răspunsul primit de la Timoşenko, nu seamnă deloc cu acceptarea unei înfrângeri.  “Rezultatul  este doar sociologie. Pentru toţi cei care mă aud şi mă înţeleg este doar vorba despre sociologie, 3% este în marginea de eroare luată în calcul de orice cercetare de acest gen. Este prematur ca cineva să declare un învingător politic al alegerilor” a declarat Yulia Timoşenko în  cadrul unei declaraţii de presă fulger, imediat după ce rivalul său s-a proclamat victorios. Ea le-a cerut reprezentanţilor echipei sale în secţiile de votare să lupte pentru fiecare vot. “Fiecare vot este la fel de important pentru victoria noastră” a subliniat Timoşenko.
Încă de săptămâna trecută Yulia Timoşenko l-a acuzat pe Viktor Yanucovici că ar intenţiona fraudarea scrutinului, de duminică uzând aceleaşi “tehnici” care în urmă cu cinci ani au dus la declanşarea “revoluţiei portocalii”.“Dacă Yanucovici vrea să fraudeze alegerile, tebuie şă ştie că suntem capabili să îi opunem o rezistenţă pe care nu a mai văzut-o niciodată, nici măcar în 2004. 

Acum 5 ani – revoluţia portocalie

Şi în urmă cu cinci ani Yanucovici s-a declarat învingător dar victoria sa a fost anulată de justiţie după ce au fost constatate importante fraude electorale. Atunci, contracandidatul său era actualul preşedinte în funcţie Viktor Yuşcenko, un simbol a ceea ce însemna dorinţa Ucrainei de a ieşi din “zona gri” a spaţiului cu identitate politică incertă dintre Rusia şi Occident şi alegerea unui destin politic nou, european. Să ne amintim că atunci, Yuşcenko apărea ca un martir ,“la propriu”, faţa sa – un atu al oricărui candidat la preşedinţie – indicând vizibilele urme al atacului cu dioxină la care fusese supus din partea adversarilor săi. Un atac care şi acum este trecut la categoria “cu autor necunoscut” – deşi modul de operare, foarte asemănător cu cel în care a fost executat fostul agent al serviciilor secrete ruse Alexandr Litvinenko, spune multe). În spatele său se afla pe atunci Yulia Timoşenko, care nu avea încă decât un rol secondar deşi rolul său în mobilizarea a ceea ce avea să fie revoluţia portocalie a fost unul principal. Ea avea să devină premier, şi cu timpul, graţie unui discurs mult mai clar şi mai consecvent în ceea ce priveşte orintarea sa politică, adevăratul lider al taberei “portocalii”, scoţându-l definitiv din joc pe Yuşcenko, pe care l-a transformat într-un preşedinte “spectator”, prin grija permanenetă de a deţine iniţiativa. Astfel, ca premier ea a reuşit să îi convingă pe toţi – ucraineni, occidentali şi ruşi – că ea este “omul de acţiune” de la Kiev, omul cu care trebuie să negociezi dacă vrei să obţii ceva – aşa s-a întâmplat mai cu seamă pe parcursul celor două criză ale gazului care au îngheţat şi la propriu şi la figurat discuţiile dintre Moscova, Kiev şi Bruxelles în urmă cu câţiva ani.  Acest lucru a reprezentat de fapt adevarata sa victorie, pentru că şi în ipoteza în care nu va ajunge preşedinte, ea va fi singura voce care va conta în tabăra portocalie.    

Yanucovici, un stâlp al societăţii cu tentative de viol

Adversarul ei de azi, Viktor Yanucovici revine pe un mesaj extrem de populist exploatând din plin situaţia economică şi socială destul de proastă a fostei republici sovietice. El le-a promis ucrainenilor reducerea taxelor dar şi majorarea pensiilor şi salariilor acuzând-o pe Timoşenko de faptul că a risipit pe “showuri electorale” aproape 10 miliarde de dolari primiţi de la Fondul Monetar Internaţional. “Ucrainenii au ajuns să mânânce de trei ori mai puţină carne decât europenii” acuza acesta în campania sa electorală în cadrul unui meeting organizat la Dnipropetrovsk, una dintre regiunile ţării, cele mai afectate de criza economică, unde industria metalurgică a cărei producţie a scăzut cu 30% doar anul trecut a făcut ca aproape trei din zece locuitori să fie şomeri. Totuşi, în ciuda grijii sale faţă de păturile sărace ale ţării, Yanucovici este de fapt candidatul oligarhiei. În spatele său, au fost văzuţi toţi marii oligarhi ucraineni, în frunte cu Rinat Akhmetov. De altfel, chiar şi pentru foarte mulţi dintre suţinătorii săi, el nu este altceva decât un afiş de carton în spatele cărora se află de fapt grupurile de interese economice. Toţi ştiu că în ciuda imaginii sale de « stâlp al societăţii » – ( şi la propriu, are 1,95 m şi 115 kg) – Yanucovici are un trecut care îl face nu doar şantajabil ci pur şi simplu grotesc – în 1968 el a fost condamant pentru furt şi vătămare corporală, iar în 1970 a fost condamnat pentru tentativă de viol, aşa cum îşi amintesc foştii săi amici din tinereţe. 

Timoşenko o aparenţă foarte înşelătoare

Şi Yulia Timoşenko stă “prost” prost la capitolul imagine publică. Blondă, cu coafura ei de zână, complicat împletită şi cu rochiile ei de firmă de o eleganţă incontestabilă, extrem de feminină, ea pare cel mult un “agent provocator”. Surpriză! Pe lângă voinţă, ambiţie şi iniţiativă Yulia Timoşenko are … creier (este chiar doctor în economie şi posesoarea unei averi proprii de invidiat). Cu siguranţă ea este mult mai mult decât ceea ce pare – pentru toată lumea. Deşi se declară anti-comunistă şi anti-rusă – trecutul său arată clar că a avut legături extreme de strânse şi cu comunismul şi cu Rusia – între 1991-1995 Timoşenko a    fost director general al Companiei Naţionale de Petrol, o poziţie în care nu ar fi ajuns dacă relaţiile sale în cadrul structurilor fostului  Partid Comunist din RSS Ucraineană nu ar fi fost foarte puternice, dat fiind faptul că foştii comunişti erau de fapt cei care declaraseră independenţa republicii, iar între 1995 – 197 ea a fost preşedinta United Energy Systems of Ukraine, o companie cu capital privat, care în mod surprinzător a fost preferată de Gazprom, companie care este condusă de foşti agenţi KGB, pentru a deveni principalul importator de gaz rusesc către ţara sa – poziţii care i-au adus din partea presei ucrainene porecla de “prinţesă a gazului” şi o reputaţie de specialistă în inginerii financiare.    

Ce este Ucraina pe harta geopolitică

Dincolo de mizele electorale, victoria lui Yanukovici sau a lui Timoşenko are o miză geo-politică, una care nouă nu ne poate fi indiferentă. Ucraina este acel element care îi lipseşte lui Putin (haideţi să nu ne mai iluzionăm că Dmitri Medvedev chiar ar conduce la Moscova) pentru a completa puzzle-ul eurasiatic al noului imperiu al Rusiei. Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeşte Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politică externă al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele baltice şi fără Polonia o Rusie ce şi-ar fi păstrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut încă să încerce să fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tablă de Şah – supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Este clar deci ce înseamnă pentru Rusia ca la Kiev să aibă un preşedinte pro-rus sau anti-rus.

Ucraina, scenarii politice

Dacă Yulia Timoşenko va câştiga alegerile lucrurile vor sta în cel mai rău caz ca şi până acum. Ucraina va evita diferitele formule inventate de Rusia pentru a reface imperiul, iar ponderea ei politică la Marea Neagră va ţine în afara orbitei Moscovei şi Georgia şi Moldova. Mai mult, Occidentul va câştiga timp să îşi repare greşeala de a nu fi invitat Kievul să devină membru al NATO şi al UE. Dacă Viktor Yanukovici va câştiga trebuie să ne gândim la ce este mai rău.
Despre acest “rău” am discutat cu Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe al României şi autor al cărţii Geopolitica Matrioşkăi : Rusia postsovietică în noua ordine mondială.
«În primul rând Rusia îşi va înteţi eforturile de a atrage Ucraina în uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazakstan, acest proiect politic căruia noi îi acordăm în mod nedrept o atenţie prea mică dar  pe care liderii de la Moscova îl consideră principala victorie a deceniului trecut. În al doilea rând este problema bazei militare ruse de la Sevastopol al cărui acord expiră în 2017. Chiar dacă acordul nu va fi rediscutat sub mandatul peşedinteui ales acum acesta poate condiţiona lucrurile de o manieră care să faciliteze prelungirea acestuia.  În al treilea rând succesul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene este pus în pericol de o ieşire din joc a Ucrainei, care este cea mai importantă componentă a acestuia. Să nu uităm că Rusia priveşte cu ostilitate acest proiect pe cae îl vede ca pe o violare de către Bruxelles a sferei sale de influenţă. Îl al patrulea rând vor reintra în chestiune Moldova şi Georgia, între care Ucraina era un nod »  ne-a spus Cioroianu.
Problema devine şi mai complicată dacă aducem în chestiune şi faptul că în România vor fi aduse elemente ale scutului anti-rachetă american, un proiect pe care Rusia, în ciuda asigurărilor primite de din partea SUA, continuă şi vor continua să îl considere o acţiune ostilă obiectivelor sale de securitate, la Marea neagră şi în Europa de Est.
« Pentru Rusia alegerea lui Viktor Yanukovici ar fi o victorie de ordin geopolitic în ceea ce priveşte regiunea Mării Negre. Moscova nu acceptă decât două puteri la Mare Neagră : Rusia şi Turcia. Prezenţa Statelor Unite în România şi Bulgaria – ca şi în Polonia – este deranjantă. Să nu uităm că pentru mult vreme atât Marea Neagră cît şi Marea Baltică au fost « lacuri ruseşti ». Rusia nu va fi de acord niciodată cu amplasarea elementelor scutului merican la noi. Noi însă va trebui să ne facem treaba ca aliaţi » ne-a mai spus Cioroianu.
Despre viitorul politic al Ucrainei am vorbit şi cu Sergiu Celac, membru de marcă al corpului diplomatic român. Părerile sale sunt mult mai rezervat împărtăşite. Şi el se aşteaptă la o schimbare în politica externă a Kievului.
« Va ava loc o rebalansare, o recalibrare a politicii externe a Ucrainei, într-un sens mi apropiat de cel impus de Vladimir Kucima, în anii 1990. Echilibru şi colaborare în toate direcţiile. Trebuie să vedem ce va fi şi cum vor evolua lucrurile » ne-a spus Celac.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom – Adrian Cioroianu, pentru RFI

Radio France International, 09 februarie 2010

Cioroianu la RFI : România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom

• Şeful Gazprom, Alexandr Medvedev vine la Bucureşti, pe 17 februarie.
• Anunţul a venit de la ministrul Economiei, Adriean Videanu.
• Fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu spune că este evident că gigantul rus încearcă să atragă România în South Stream.

Vice-preşedintele Gazprom, Aleksandr Medvedev vine săptămâna viitoare la Bucureşti. Anuntul a fost făcut la B1TV de ministrul Economiei, Adrian Videanu. Cele două părţi vor discuta despre proiectul de realizare a unei societăţi mixte între Romgaz şi Gazprom şi înfiinţarea unui depozit de gaze la Mărgineni. O altă temă de discuţie ar putea fi legată de proiectul South Stream. Oficialii ruşi ar putea invita România să adere la acest proiect concurent pentru Nabucco. Bucureştiul nu a adoptat până acum o poziţie oficială clară în acest sens.

Fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu (ascultă fragment audio din interviu) spune la RFI că proiectul ruso-român pentru înfiinţarea depozitului de gaze ar fi benefic pentru consumatorii români şi subliniază că Nabucco a rămas proiectul preferat de România, la nivel declarativ.

„Probleme în ultimii ani ne-au pus intermediarii între firma de stat, Gazprom şi distribuitorul român, drept care orice reglementare care ar scurta acest traseu e benefică. Nici una dintre propunerile făcute de partea rusă în ultimii ani nu este străină de o încercare de a atrage România către South Stream”, declară fostul şef al diplomaţiei române.

„România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom-ului referitoare la acest traseu al coridorului South Stream şi fără îndoială că şi în viitor, mă gândesc la întâlnirea de pe 17 februarie, va fi abordat acest subiect al posibilei participări româneşti. În ce măsură aceasta se va şi produce, deocamdată este cu totul prematur să vorbim, atâta vreme cât pentru noi, Nabucco a rămas subiectul preferat în analizele noastre predictive”, conchide Adrian Cioroianu.

___________________________

G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

Rusia, UE şi proiectul Nabucco

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (4/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

Certains pays paieront pour faire venir des immigrés

De formidables avancées techniques résulteront de cette guerre, et l’une d’elles sera particulièrement cruciale. Pour des raisons évidentes, toutes les forces en présence seront à la recherche de nouvelles sources d’énergie pour remplacer les hydrocarbures. L’énergie solaire est théoriquement la source d’énergie la plus efficace sur Terre, mais elle exige de vastes batteries de capteurs. Ces capteurs prennent une place considérable et leurs effets négatifs sur l’environnement sont nombreux – sans parler du fait qu’ils ne fonctionnent pas la nuit. Au cours de la prochaine guerre mondiale, toutefois, des concepts développés avant le conflit dans le domaine de la production d’électricité dans l’espace – son acheminement sur Terre sous forme de micro-ondes passera rapidement du stade de prototype à la réalité. Développée à moindre coût grâce aux capacités de lancement d’engins militaires dans l’espace, cette nouvelle source d’énergie sera financée, à l’instar des chemins de fer ou d’Internet, par les pouvoirs publics. Et cela donnera le coup d’envoi d’un grand boom économique. La cause profonde de tout cela sera la fin de l’explosion démographique, l’événement le plus important du XXIe siècle. A l’horizon 2050, les principaux pays industrialisés se dépeupleront à un rythme spectaculaire et, en 2100, même les pays les plus sous-développés auront des taux de natalité tels que leurs populations ne s’accroîtront plus. L’ensemble du système mondial est bâti depuis 1750 sur la perspective de populations en constant accroissement. Plus d’ouvriers, plus de consommateurs, plus de soldats – c’est sur cela qu’on a toujours tablé. Mais, au XXIe siècle, cela cessera d’être vrai. Tout le système de production changera. Ce changement induira une dépendance accrue à l’égard de la technologie – et notamment des robots, qui se substitueront peu à peu à la main-d’œuvre humaine, et d’une recherche génétique poussée (moins dans le but de prolonger la vie que de rendre les gens productifs plus longtemps).

Quel sera l’effet le plus immédiat d’une baisse de la démographie mondiale ? Très simplement, au cours de la première moitié du siècle, la crise démographique se traduira par une grande pénurie de main-d’œuvre dans les pays industriels avancés. Aujourd’hui, pour les pays développés, le problème est de dissuader l’immigration. Dans les prochaines décennies, le problème sera de l’attirer. Certains pays iront même jusqu’à payer les gens pour les faire venir. Cela concernera même les Etats-Unis, qui se disputeront avec d’autres des migrants toujours moins nombreux, et faisant tout leur possible pour convaincre des Mexicains de venir s’établir aux Etats-Unis – un changement qui, même s’il prête à sourire aujourd’hui, sera inévitable.

Ces changements conduiront à la crise ultime du XXIe siècle. Le Mexique est aujourd’hui la quinzième économie mondiale. Tandis que les économies européennes déclineront peu à peu, le Mexique, tout comme la Turquie, progressera dans le classement jusqu’à devenir l’une des premières puissances économiques du monde dans les dernières années du siècle. Au cours de la grande migration vers le nord encouragée par les Etats-Unis, l’équilibre démographique dans l’ancienne Cession mexicaine [les territoires que le Mexique a cédés aux Etats-Unis en 1848, après sa défaite dans la guerre américano-mexicaine, parmi lesquels la Californie, l’Utah, le Nevada et la majorité de l’Arizona] se modifiera de manière spectaculaire – au point qu’une grande partie de cette région sera majoritairement peuplée de Mexicains.

Le gouvernement mexicain considérera cette nouvelle réalité comme la rectification de défaites historiques. Je m’attends à un grave affrontement entre les Etats-Unis et un Mexique de plus en plus puissant et sûr de lui aux alentours de 2080. Cet affrontement pourrait avoir des conséquences inattendues pour les Etats-Unis, et se poursuivra vraisemblablement au-delà de 2100.

Une bonne partie de ce que j’expose ici peut sembler difficile à concevoir. En 2009, on a du mal à imaginer que le XXIe siècle puisse s’achever sur un affrontement entre les Etats-Unis et le Mexique et du mal à voir la montée en puissance de la Turquie ou de la Pologne. Bien entendu, plus la description est détaillée, moins fiable elle devient. Il est impossible de prévoir dans le détail ce qui arrivera d’ici la fin de ce siècle – en dehors du fait que je serai mort depuis longtemps et que je ne saurai pas quelles erreurs de pronostic j’ai commises.

© 2009 George Friedman. Traduction publiée avec l’aimable autorisation de Doubleday, une marque d’édition du groupe Knopf Doubleday, division du groupe Random House.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (4/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (4/6)

GO: Aţi mers în campanie electorală.

AC: Am mers în campanii electorale în care am crezut. În 2002 am crezut în Stolojan, în 2004 am crezut în Băsescu. Doar că azi sînt ceva mai pretenţios. Dealtfel, în aprilie 2009, cînd am plecat din PNL, am făcut-o inclusiv pentru a nu fi pus în situaţia de a gira persoane în care eu nu cred. În textele mele, de regulă, nu scriu despre oameni, ci despre cărţile lor. Nu judec oamenii după ce mi se spune despre ei. Nu mă interesează viaţa lor, mă interesează eventual ce scriu, felul în care gîndesc şi, acolo, dacă sînt de acord, bine, dacă nu, nu. Nu mă sfiesc să o spun.

GO: „Ce îi lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“ este titlul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Iaşi. Aţi vorbit despre sentimentul de orfan al Europei pe care îl au românii. În ce fel sînt orfani tinerii noştri care obţin burse la Harvard, de exemplu?

AC: Cei cu burse la Harvard nu-s genul de români care să ne reprezinte, totuşi. Haideţi să fim serioşi!

GO: Mă întrebam dacă perspectiva nu se schimbă radical în funcţie de generaţie. Tinerii care pleacă acum în străinătate se mai simt orfani?

AC: Nu ţine de generaţie. Eu am întîlnit în străinătate români, tineri sau vîrstnici, care se simt orfani. Am întîlnit sute, mii de oameni care îmi spuneau că se simt abandonaţi de statul român, dar se simt nebăgaţi în seamă şi de statul-gazdă. Aduceţi-vă aminte, eram ministru şi aveam ceva probleme atunci, noi, ca stat, cu diverse cazuri, prin Spania, prin Italia. Unii dintre acei oameni ajungeau la o situaţie materială decentă, alţii nu, şi cei din urmă spuneau: „Ce face România pentru noi? Ce face Italia (sau Spania) pentru noi?“. Să nu ne ascundem: mulţi români pleacă din ţară mînaţi de lipsuri grave, nu de plăcere, muncesc în condiţii grele, sînt daţi afară sau sînt angajaţi în funcţie de moftul patronilor, care să ştiţi că nu-s mai buni decît patronii noştri. Iar pe acest fond de alienare mulţi dintre ei se simt părăsiţi. Inclusiv din acest motiv vorbeam despre sentimentul de orfelin (alte motive ţin de istoria noastră etc.), o sintagmă lansată de intelectualul Ştefan Borbely. Imaginaţi-vă că sînteţi ministru, cum mi s-a întîmplat mie, vizitezi o bibliotecă pe undeva prin Spania şi vine la tine o mamă tînără cu doi copii mici după ea într-un cărucior şi îţi spune pe româneşte: “Vă rog, faceţi ceva să fiu angajată aici, măcar femeie de serviciu, pentru că mor de foame“. Să nu ne ascundem: nu toţi românii ajung bine în Occident. Nu mă refer la tinerii noştri de la Harvard. Eu însumi am fost bursier în Canada ani de zile, dar eram acolo, totuşi, o mînă de studenţi. Mult mai mulţi români ajungeau în Canada căutînd un loc de muncă, şi-l găseau uneori greu. Eu însumi am întîlnit un conferenţiar universitar din oraşul meu natal, Craiova, care venise acolo şi trăia din ajutor de şomaj pentru că nu-şi găsea slujbă. Şi alţii, şi alţii. (va urma)

10 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (3/6)

GO: Se întîmplă însă foarte rar să poţi purta ca jurnalist conversaţii normale cu istorici pentru a marca anumite evenimente.

AC: Istoricii în România nu sînt foarte ascultaţi, nici foarte vizibili. Avem unii profesori de istorie admirabili la Iaşi, Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în multe universităţi sau în licee. De cîte ori l-aţi văzut în ultimul an la televizor pe Lucian Boia şi de cîte ori aţi văzut aşa-zişi analişti care sînt doar mercenari deghizaţi? Şi ce te faci atunci cînd elevii au o oră de istorie pe săptămînă şi poate că şi în acea oră, o dată la două săptămîni, fac educaţie de nu mai ştiu care? Nu că aş fi neapărat complice cu cei ce au aceeaşi meserie ca mine, dar cred că materia Istorie nu le-ar dăuna tinerilor. Istoria îţi oferă o perspectivă generală asupra lumii, afli cum ai ajuns la momentul numit astăzi.

GO: Foarte mulţi prieteni mi-au spus că Adrian Cioroianu a dat-o în bară cu politica, e momentul să îşi revină la ale sale. Credeţi că un mediu atît de vanitos precum cel cultural ar putea să vă accepte mai uşor înapoi sau v-a acceptat mai uşor înapoi decît ar putea-o face foştii dumneavoastră colegi de Parlament?

AC: Aveţi prieteni cam superficiali. Spuneţi-le că eu am intrat în politică şi am ieşit din politică atunci cînd am vrut, iar “din ale mele” (universitate, scris, reviste, cărţi etc.) nu am ieşit niciodată, indiferent că am fost în Parlament sau nu. Am scris în „Dilema“ sau “Lettre internationale” şi cînd eram asistent la universitate şi cînd eram senator şi scriu şi azi, am publicat anual cîte o carte între 2004 şi 2009 (cu excepţia lui 2007, cînd eram ministru şi asta mi-ar fi adus noi acuze din partea unor mercenari, vă daţi seama). Public în aceleaşi reviste la care am colaborat dintotdeauna (poate ceva mai multe azi, pentru că au mai apărut titluri noi, gen Foreign Policy etc.). E o lume dinspre care ofertele îmi vin în continuare tocmai pentru că eu nu am ieşit niciodată din ea. Niciodată nu mi-am făcut probleme referitoare la imaginea pe care “un mediu vanitos”, cum spuneţi, o are despre mine – tocmai pentru că ştiu că în mediile noastre “culturale” coexistă oameni oneşti dar şi mercenari sau sinecurişti, ca şi în restul societăţii. Opinia unui om onest contează pentru mine. Cea a unui mercenar, nu. Avantajul meu e că am ajuns în poziţii care m-au ajutat să fac diferenţa.

GO: Vreţi să spuneţi că nu v-aţi descoperit mai mulţi prieteni din momentul în care aţi fost numit ministru al Afacerilor Externe?

AC: Ba da, dar asta m-a lăsat rece, pentru că eu am prieteni din şcoala generală, din liceu sau facultate, care-mi sînt prieteni şi azi; nu-s genul care să-şi schimbe prietenii în funcţie de cartea de vizită şi nici nu-s omul care să fie flatat din vorbe şi cucerit prin exclamaţii. Am acelaşi număr de telefon mobil din 1997 pînă azi. Dacă vreau să răspund cuiva o fac, dacă nu, nu. Eu însumi nu stimez pe toată lumea, eu însumi nu iubesc pe toată lumea. Nu sînt Iisus Hristos, să pot să-i duc pe toţi de-a dreapta Tatălui. Drept care nu aştept stimă sau iubire de peste tot.

GO: Ca politician nu eraţi obligat cumva să faceţi acest compromis?

 AC: Nu, nici o clipă. Acesta n-ar fi un compromis. A spune că stimezi sau iubeşti pe toţi este ipocrizie. Compromisuri facem cu toţii. Dar nu e obligatoriu să fim ipocriţi.

9 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu