G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

15/mart/ 2010 Poziţia UDMR în guvern şi reforma constituţională în România – în două emisiuni TV, astăseară

Azi, 15 martie a.c., ora 20.00TVR3 (realizator: Cristian Pârvulescu) găzduieşte o discuţie despre reforma constituţională în România de azi. Invitaţi: jurnalistul Luca Niculescu şi prof. Adrian Cioroianu.

Azi, 15 martie a.c., ora 22.oo, postul TV Vox News propune o dezbatere asupra propunerilor politice ale UDMR din ultimele săptămâni. Invitaţi: jurnalistul Ion Cristoiu şi prof. Adrian Cioroianu.

15 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

15/mart/2010 „Matrioşka” a vizitat Timişoara

Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timisoara

http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/adrian-cioroianu-a-lansat-geopolitica-matrioskai-la-timisoara/cn/news-20100312-08544873

Fostul Ministru de Externe Adrian Cioroianu a fost prezent vineri seara (12 mart a.c.) la Timisoara, unde şi-a lansat cel mai recent volum, „Geopolitica Matrioşkăi”. (foto: tion.ro)

Geopolitica Matrioşkăi” este primul volum al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice şi a spaţiului pe care strategii de la Moscova îl numesc „vecinătatea imediată” a Rusiei actuale. Volumul a fost lansat vineri seara, la librăria Cărtureşti din Iulius Mall Timisoara, iar la eveniment au vorbit Victor Neumann, Marcel Tolcea şi Daniel Vighi. (foto: Mediafax)

Cartea a reprezentat o mare surpriză, o serie de informaţii necunoscute până acum. E clar o carte scrisă de un istoric, dar care foloseşte bine experienţa de diplomat”, a spus la lansarea volumului prof. Victor Neumann. „Adrian ştie foarte bine să ne farmece cu o poveste despre un sistem care îşi caută sensul”, l-a completat şi Marcel Tolcea.

Volumul „Geopolitica Matrioşkăi” poate fi achiziţionat din librăriile Cărtureşti (…).

15 martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

15/mart/2010 Avanpremieră: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu – tema ultimului număr al revistei „Historia”

O afacere: omagierea lui Ceauşescu

Simona Deleanu

„Adevărul”, duminică 14 mar 2010

Dosarul revistei „Historia“ din numărul lunii martie propune unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale istoriei contemporane a României: construcţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

La 35 de ani de la momentul în care Ceauşescu devine secretar general al Partidului Comunist (23 martie 1965) trei istorici, Adrian Cioroianu, Zoe Petre şi Adrian Majuru, analizează câteva dintre aspectele perioadei: construcţia cultului, reinventarea istoriei în cazul lui Burebista şi, respectiv, continuitatea în istoria românilor: cultul personalităţii de la Carol al II-lea la Ceauşescu.

Adrian Cioroianu analizează construcţia cultului Conducătorului în viaţă, de la momentul de glorie din august 1968 până la declinul din decembrie 1989, un „model de ineficienţă” ce nu face altceva decât să îndepărteze conducătorul de oameni, să spulbere speranţele şi încrederea acordată lui Ceauşescu la finalul anilor ’60. De acest cult profită cei care îl construiesc, beneficiarii, adică autorii de versuri, texte omagiale, de tablouri şi sculpturi.

Zoe Petre supune atenţiei una dintre componentele Panteonului mitic, Fondatorul, Burebista. Regelui dacilor intracarpatici i se creează o sărbătoare prin care, în 1980, se sărbătoresc, 2050 de ani de la întemeierea statului unitar şi centralizat geto-dac.

Adrian Majuru subliniază în textul său că rădăcinile cultului personalităţii a unui conducător în viaţă se află cu mult înaintea lui Ceauşescu, la Carol I, dar exemplul cel mai elocvent este cel din timpul lui Carol al II-lea.

Dosarul mai cuprinde fragmente din primul volum omagial apărut în 1973, rememorări a doi jurnalişti ai vremii, Ion Cristoiu şi Romulus Căplescu, care relatează cum se concepeau numerele omagiale, cum se trucau pozele oficiale şi cum se negociau textele care urmau să apară pe 7 şi 26 ianuarie.

15 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

15/mart/2010 Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut

Bastionul supravegheat

Mircea Morariu

Într-un text publicat în caietul-program al spectacolului cu piesa Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Alexandru Tocilescu îşi plasează montarea într-un complex ceva mai amplu. Înţelegem că reputatul director de scenă a început şi continuă, prin mijloacele puse la dispoziţie de arta teatrului, un proces al comunismului în care el, regizorul, îşi asumă rolul de acuzator legitimat de condiţia de martor dar şi de victimă. Tocilescu îşi asumă deopotrivă funcţia de păstrător, de gestionar al memoriei unei perioade cumplite şi face aceasta fiind animat de sentimentul urgenţei. Un sentiment generat de realitatea că mult prea mulţi sunt aceia care fie că nu îşi mai amintesc, fie că nu mai vor să îşi amintească, fie că, pur şi simplu, nu ştiu ce a însemnat comunismul şi forţa lui distructivă. „Sunt sigur- scrie regizorul- că marea majoritate a publicului habar nu are despre ce vorbim noi aici. Marea majoritate a publicului, în cazul în care sunt tineri, nu a auzit niciodată nici de comunism, nici de Stalin, nici de nemţi, nici de întrecerea socialistă şi viaţa lor a fost şi probabil va fi mai bună decât a noastră. Dar noi, ăştia care am trecut prin aşa ceva, nu avem nici voia şi nici dreptul să lăsăm aceste lucruri să se piardă în neantul timpului, fără să încercăm să le aducem aminte, să le împrospătăm în minţile celor care ştiu şi să le recreaăm în minţile celor care nu ştiu”.

Printre „filele” dosarului deschis de Alexandru Tocilescu în urmă cu vreo cinci- şase ani figurează deja spectacole precum O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”), Elizaveta Bam (Teatrul „Bulandra”). E de observat că regizorul înţelege să îşi ducă la capăt misiunea nu în chip încruntat, nu adoptând o atitudine încrâncenată, deşi vorbeşte despre lucruri cât se poate de serioase, de grave, nu scrâşnind din dinţi. Şi asta nu neapărat deoarece ar socoti că trebuie să ne despărţim de trecut răzând. Tocilescu se arată în continuare, atât în spectacolele menţionate, cât şi în premiera de la Teatrul de Comedie un „imaginativ”, poate însă nu „imaginativul voios” despre care vorbea Valentin Silvestru în cartea lui Ora 19,30.

Alexandru Tocilescu a optat acum pentru Casa Zoikăi, o piesă scrisă prin anii’20 ai secolului al XX lea. E vorba despre un text cu un irezistibil har satiric, cu un umor copios, prezent în chip generos la toate nivelele – de la intrigă până la limbaj-, un text în care planează binefăcător spiritul gogolian, în care îşi dau mâna cu succes caricaturalul şi grotescul. Fără ca ele să fie suprasolicitate. Dar Casa Zoikăi e mai mult decât un amestec izbutit de caricatural şi de grotesc. Faptul a fost sesizat de autorităţile staliniste care i-au interzis reprezentarea în anul 1929, tot la fel cum au făcut cu alte capodopere bulgakoviene precum Zilele Turbinilor, Fuga ori Cabala bigoţilor. Degeaba i-a scris Bulgakov nenumărate scrisori lui Iosif Visarionovici (există chiar o piesă intitulată Scrisori de dragoste către Stalin, datorată excelentului dramaturg spaniol Juan Mayorga care aşteaptă să fie reprezentată şi pe scenele româneşti) sperând să îl înduplece, în van a creat acelaşi Mihail Bulgakov o piesă despre tinereţea revoluţionară a Tătucului, mai întâi acceptată, apoi respinsă de către acesta. Iertarea dictatorului nu avenit niciodată.

Casa Zoikăi mi se pare o mărturie zdorbitoare despre realităţile Rusiei sovietice. Despre simularea bucuriei şi a ataşamentului la comunism, despre corupţie şi făţărnicie, despre delaţiune şi supraveghere. De fapt, Bulgakov a intuit în piesa lui începutul falimentului utopiei comuniste, un faliment înscris în chiar certificatul lui de naştere, devenit chiar marca de identificare a acestui regim politic crud, sângeros, deopotrivă imoral şi amoral, care şi-a asigurat supraveiţuirea prin stimularea a tot ce e mai condamnabil, mai pervers în fiinţa umană. Pe scenele româneşti, piesa a mai fost jucată sub titlul Locuinţa Zoikăi. Cred însă că nici unul dintre titluri nu izbuteşte să acopere integral realitatea de la care pleacă textul şi, implicit, problematica acestuia. Suntem în perioada în care criza de locuinţe din capitala sovietică era acută, în care cei ce posedau un apartament erau înspăimântaţi fie că îl vor pierde, fie că vor fi nevoiţi să îl împartă cu alţii, că vor ajunge să locuiască „în comun”. Suntem, de asemenea, în perioada în care puterea Sovietelor a introdus un nemilos sistem de supraveghere în blocurile de locuinţe, preşedinţii comitetelor de bloc raportând tot ceea ce se petrecea în apartamente. Tema l-a preocupat pe Bulgakov, ea apare şi în nuvela satirică Inimă de câine. E foarte adevărat că în Casa Zoikăi, Bulgakov se dovedeşte extrem de preocupat să surprindă evenimentele ce se petrec în interiorul apartamentului deţinut de Zoia Denisovna Pelţ, definită în didascalii drept „stăpâna apartamentului şi a atelierului”. Dramaturgul prezintă în detaliu toate eforturile pe care le face aceasta spre a-şi putea păstra casa, de la mita plătită cu regularitate preşedintelui comitetului de bloc la transformarea apartamentului în atelier de croitorie, faţadă sub care funcţionează o casă de plăceri, frecventată de noii potentaţi precum directorul comercial Gus. Însă e şi mai important pentru Mihail Bulgakov – şi aici cred că trebuie căutată valoarea acuzatoare şi demascatoare a textului – să arate cum blocurile de locuinţe, cum cvartalele au devenit veritabile unităţi de supraveghere, statut pe care şi-l vor conserva ca atare până la căderea comunismului.

Tema supravegherii e una fundamentală pentru Bulgakov şi e foarte bine că ea devina una aidoma pentru spectacolul lui Alexandru Tocilescu. E sigur că directorul de scenă a identificat numeroase mijloace spre a o sublinia şi a-i releva importanţa. Reprezentaţia e lungă, durează aproape patru ore, iar în elaborarea ei se pare că regizorul a început să se plictisească de stilul şi tonul adoptate în prima parte (stil şi ton care mi s-au părut foarte adecvate) aşa că le-a abandonat. Din păcate, Tocilescu a scăpat la un moment dat hăţurile din mână şi a făcut cam prea mult loc parodiei. Subliniez- parodiei şi nu bufonadei.  Personaje precum Heruvim ( Dragoş Huluba) sau Gandzalin (Adrian Ciobanu) sunt expresia cea mai evidentă a acestei pierderi a controlului, par a fi transferate dintr-un film de desen animat. Asta în vreme ce Madam Ivanovna (Roxana Ciuhulescu) dă semne că a venit din universul circului. Păcat, mare păcat. Inconsecvenţa îl costă imens pe Alexandru Tocilescu care a trecut „la mustaţă” pe lângă un mare spectacol.

Casa Zoikăi prilejuieşte câteva mari izbânzi actoriceşti ce se cer apreciate şi aplaudate ca atare. Fireşte, o voi lăuda mai întâi pe Virginia Mirea, interpreta fără cusur a Zoikăi. O Zoikă ce e când linguşitoare, când calină, când categorică, când rea, când crudă de-a binelea. Policromia în care îşi elaborează Virginia Mirea rolul e foarte sugestivă, e de-a dreptul admirabilă. Unii confraţi i-au reproşat actriţei că nu ar fi fost suficient de impetuoasă, de dezlănţuită. Nimic mai neadevărat. Prin formularea unui astfel de reproş, ei au dovedit că nu au înţeles contextualizarea personajului pe care a operat-o actriţa Eu socotesc că Virginia Mirea şi-a elaborat rolul cu un extraordinar simţ al măsurii. Neîndoielnic, Zoia Denisovna Pelţ e interesată în relaţia ei cu Ametistov pe care şi-l face tovarăş de afaceri, e servil- dispreţuitoare în raporturile cu Portupeia, preşedintele comitetului de bloc, e arogant- stăpână cu camerista Maniuşka, e arogant- dominatoare şi răzbunătoare cu scăpătata nobilă Alla Vadimovna şi interesat- slugarnică faţă de Boris Semionovici Gus. Dar numitorul comun al acestui evantai de atitudini e teama. Teama ivită din realitatea conştientizată că nimic nu e sigur în lumea din şi din jurul casei Zoikăi. Aşa că fiecare mişcare a eroinei se cere temeinic calculată, aproximată astfel încât să îngăduie oricând replieri. E ceea ce izbuteşte Virginia Mirea, e elementul de fineţe ce îi asigură biruinţa artistică.

Foarte bun, probând o voluptate a jocului, e George Mihăiţă în Ametistov, verişorul Zoikăi. Un personaj cameleonic, mai puţin subtil decât Zoika, mai grobian, dar care, spre deosebire de aceasta, se salvează la vreme Ametistov mi se pare a fi, prin jocul lui George Mihaiţă, o prefigurare a mult trâmbiţatului şi devastatorului om nou de mai târziu. Între grotesc şi tragi-comic îl plasează pe directorul comercial Gus Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă o joacă impecabil pe camerista Maniuşka, Emilia Popescu elaborează la grămaj o fostă doamnă din fosta „lume bună”, o nobilă scăpătată silită, spre a-şi plăti datoriile, să se prostitueze în casa Zoikăi., iar Gheorghe Dănilă e remarcabil în rolul preşedintelui comitetului de bloc.

Marea, extraordinara, superba surpriză a spectacolului de la Teatrul de Comedie e Gelu Niţu, „împrumutat” cu rezultate de zile mari de la Teatrul „Odeon”. În interpretarea sa, pe care nu ezit să o calific drept excepţională, contele Pavel Feodorovici Obolianinov e ceea ce aş numi un personaj „scris” de actor cu o originalitate ce nu o contrazice nici o clipă pe cea a dramaturgului. În jocul lui Gelu Niţu se regăseşte eleganţa rănită a unui nobil obligat să aleagă între demnitate şi supravieţuire, care îşi joacă demnitatea rănită ştiind sigur că o va sacrifica pentru a putea supravieţui. Problema la care ne îndeamnă să medităm spectacolul, datorită rolului lucrat ca la carte de Gelu Niţu, e câţi dintre noi, cei care am trăit în comunism nu am adoptat atitudini similare. Desigur, nu ne-am potolit năduful cântând la pian, ci ne-am socotit curajosi punând sub pernă aparatul de radio din care ascultam în surdină Radio Europa liberă.

Spectacolul place şi datorită coloanei sonore în care au fost folosite lucrări de Şostakovici, Prokofiev, şlagăre şi marşuri din perioada stalinistă, muzică franţuzească „tolerată” încă la acea vreme, miniaturi de pian, dar şi indicativul sonor al postului de radio Moscova. Scufiţa roşie în limba rusă. Gabriel Basarabescu, cel care semnează ilustraţia şi adaptările muzicale, merită la rându-i cuvinte de laudă.      

Teatrul de Comedie din Bucureşti – CASA ZOIKĂI de Mihail Bulgakov; Traducerea – Maria Dinescu; Adaptarea, versiunea scenică şi regia artistică- Alexandru Tocilescu; Decor- Vanda Maria Sturdza; Costume- Anca Pâslaru; Coregrafie- Păstorel Ionescu; Ilustraţie şi adaptări muzicale- Gabriel Basarabescu; Cu- Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Adrian Ciobanu, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Măcelaru, Cnadid Stoica, Marius Drogeanu, Eugen Racoţi, Petre Dinuliu, George Grigore, Roxana Ciuhulescu, ş.a.

– text publicat în revista „Familia”, ianuarie a.c.

15 martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

15/mart/2010 O analiză asupra modificării prin referendum a Constituţiei Republicii Moldova

Zece motive pentru referendumul constituţional

Dan Dungaciu

AIE a decis modificarea Constituţiei RM prin referendum, încercând astfel evitarea alegerilor anticipate. Decizia este esenţială nu doar din perspectivă juridică – noua Constituţie trebuie să intre în vigoare până la 16 iunie pentru a se respecta termenele legale -, ci pentru că poate deveni o hârtie de turnesol pentru opţiunile reale ale politicienilor, dar şi ale cetăţenilor din RM. Acesta este motivul pentru care argumentele în favoarea referendumului constituţional depăşesc aspectele strict tehnice.

1. Referendumul nu încalcă nicio normă europeană. Decizia AIE este corectă şi firească, inclusiv din perspectiva relaţiilor RM cu instituţiile europene. Chiar dacă nu a existat de la început o bună gestionare a relaţiei cu Comisia de la Veneţia – „Ar fi trebuit să stabilim întâi de toate priorităţile noastre şi apoi să consultăm membrii acestei instituţii” (Alexandru Tănase, ministrul Justiţiei) -, ulterior lucrurile au intrat pe un făgaş firesc. Actuala decizie a AIE nu ignoră nici Comisia, nici Consiliul Europei, al căror rol de certificare a euroconformităţii juridice a noului text rămâne în vigoare, după cum s-a exprimat prompt premierul Filat: „Toate acţiunile noastre vor avea loc doar cu suportul partenerilor externi”.

2. Modificarea Constituţiei este necesară. Comisia pentru revizuirea Constituţiei, înfiinţată de preşedintele interimar Mihai Ghimpu, a pus deja pe masă o serie de neajunsuri de fond, structurale, care indică limpede ce trebuie schimbat (blocajul în ceea ce priveşte alegerea şefului statului este doar un aspect). Pentru nevoia revizuirii s-au pronunţat şi experţii Comisiei de la Veneţia. În plus, comentatorii de la Chişinău au demonstrat deja inadecvarea Constituţiei RM la provocările şi cerinţele integrării europene.

3. Constituţiile nu sunt „tablele lui Moise”. Orice Constituţie este o creaţie umană, juridico-politică, deci perfectibilă, iar modificarea ei devine un exerciţiu democratic esenţial. Constituţiile nu sunt „texte sacre” – ele trebuie respectate, dar nu idolatrizate. Aşa cum acestea răspund unor necesităţi de moment, tot aşa trebuie modificate când contextul se schimbă (Constituţia SUA, de pildă, a fost amendată în ultimii 200 de ani de vreo 30 de ori). Ideea că nicio persoană, instituţie sau lege nu e deasupra scrutinului public este o idee crucială într-o democraţie şi trebuie acceptată senin de politicieni şi electorat.

4. Doar regimurile totalitare ignoră Constituţia. Adecvarea dintre Constituţie şi realitate este esenţială în democraţie şi este irelevantă doar în regimurile totalitare, unde nimeni nu ţine seama de spiritul şi litera legii. Cine citeşte astăzi legislaţia statelor lagărului comunist – denumite „democraţii populare” -, constată că principiile enunţate acolo, cu câteva excepţii, sunt perfect compatibile cu democraţia. Doar că nimeni nu se sinchisea de ele, pentru că esenţa totalitarismului comunist tocmai asta era: impunerea voinţei liderului sau a partidului, dincolo de lege şi spiritul ei. Este ceea ce un stat de drept, democratic, nu îşi poate permite în niciun fel.

5. …iar majorităţile parlamentare o pot ignora. Un alt caz în care această adecvare este ignorată e cel ilustrat de regimurile „democratice” în care s-a instaurat „verticala puterii” şi majoritatea funcţionează implacabil în parlament. Nici aici guvernanţii nu sunt deranjaţi de eventuale contradicţii constituţionale sau inadecvare la realitate, pentru că au mecanisme juridice şi politice ca să le folosească în interesul propriu ori să le oculteze (cazul Rusiei). Aşa a funcţionat şi „regimul Voronin”. Dar la Chişinău nu mai vorbim nici despre dictatură, nici despre totalitarism sau „verticala puterii”. În aceste condiţii, confecţionarea unui cadru juridic apt să reflecteze şi să susţină noile (şi viitoarele) realităţi politice pluraliste ale unei societăţi cu aspiraţii europene este vitală.

6. Modificarea Constituţiei este o educaţie pentru democraţie. Constituţia RM este, practic, o necunoscută pentru cetăţeni. Adoptată fără consultare populară în 1994, modificată în 2000 fără a se ţine seama de opinia majoritară a populaţiei, textul juridic esenţial al republicii nu a fost niciodată discutat şi asumat cu adevărat la nivel public. Modificarea Constituţiei ar putea deveni un prilej excelent pentru implicarea populaţiei (experţi, ONG-uri, presă, lideri politici) la o dezbatere deschisă şi care să reflecte, cu adevărat, starea democraţiei dintr-un stat aspirant la UE. Orice modificare constituţională implică participarea publică, ceea ce sporeşte disponibilitatea şi apetitul democratic al unei societăţi.

7. Responsabilitatea media şi constituirea spaţiului public. Discutarea în parlament a fiecărui articol în parte trebuie reflectată just şi prompt de către presă, inclusiv sau mai ales când e vorba despre articolele controversate (denumirea limbii, alegerea preşedintelui, neutralitate etc.). Cetăţenii RM au acum posibilitatea să reflecteze la ele, iar reprezentanţii societăţii civile – să se exprime pe marginea lor. Presa este obligată să reflecte dezbaterea şi diversitatea opiniilor. Iar prin asta, va face un pas esenţial în configurarea acelui „spaţiu al dezbaterii publice” care lipseşte deocamdată în stânga Prutului.

8. Clarificarea opţiunilor membrilor AIE. Elaborarea noii Constituţii este şi o şansă pentru clarificări în interiorul AIE. Va fi nevoie, fireşte, de unanimitate şi de atingerea unui numitor comun. Dar asta nu înseamnă că publicul din RM sau din afara ei nu trebuie să ştie, dincolo de orice speculaţie, cum se raportează partidele AIE, dar şi membrii partidelor AIE, la chestiunile deocamdată delicate şi care nu întrunesc consensul.

9. Clarificarea opţiunilor populaţiei. Dar şi societatea basarabeană va avea un test important de trecut. Modul în care se va raporta societatea la noua Constituţie, mai ales la aspectele controversate, va fi semnificativ. Chiar decisiv. Au existat, desigur, dificultăţi în relaţia bilaterală Bucureşti-Chişinău. Multe dintre reproşurile basarabenilor faţă de funcţionarea instituţiilor de la Bucureşti sunt îndreptăţite, poate; şi viceversa. Dar o serie de probleme au fost şi sunt generate, dincolo de aspectele tehnice, de percepţii deformate şi prejudecăţi. Referendumul constituţional poate fi o şansă excelentă pentru a dovedi că multe dintre reticenţele care există pe malul drept faţă de ceea ce cred cu adevărat cetăţenii RM să fie spulberate.

10. Referendumul constituţional în sine nu creează precedent. Ideea falsă lansată la Chişinău este că modificarea Constituţiei ar crea precedente periculoase în practica guvernamentală. Îngrijorarea este prost plasată. În primul rând, modificarea unei Constituţii prin referendum nu este un lucru ce contravine practicii democratice. În al doilea rând, orice modificare trebuie explicată şi justificată opiniei publice interne şi externe. Astăzi, este evident că legislaţia RM este inadecvată şi creează blocaje, de aceea, trebuie corectată. Dar, în lipsa unei asemenea justificări credibile, ideea că orice guvernare care ajunge la putere schimbă Constituţia, prin referendum, fără niciun motiv şi după bunul plac, dă naştere unei alte speculaţii, şi anume că, pur şi simplu, cetăţenii RM sunt „idioţi utili” care nu ştiu pe ce lume se află şi nu înţeleg nimic şi niciodată ceea ce li se întâmplă.

– publicat în ziarul „Timpul” din Chişinău, vineri 12 martie a.c.

15 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , | Lasă un comentariu