14/mart/2010 Invitatul din weekend: Anneli Ute Gabanyi despre situaţia din Republica Moldova

… un interviu notabil, semnalat de colaboratorul nostru Mircea Morariu, critic de teatru, prof. univ. şi redactor al revistei „Familia” din Oradea – EURAST

Anneli Ute Gabanyi: “Avem nevoie de o ţară stabilă şi sigură de sine”

 interviu de  Valentina Ursu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2010 ; 11 martie a.c.

Anneli Ute Gabanyi: AIE trebuie să comunice şi partenerilor occidentali ce are de gînd să întreprindă la moment în conformitate cu legea.

Pana la mijlocul lunii iunie, Republica Moldova ar putea avea o noua Constitutie, care sa fie supusa unui referendum. In acest fel, au argumentat cei 4 lideri ai coalitiei liberal democrate, vor fi evitate noi alegeri anticipate. Decizia Aliantei pentru Integrare Europeana a fost criticata de Partidul comunistilor drept o „tentativa de uzurpare a puterii de stat”. Intr-un comunicat de presa se mai arata ca deputatii PCRM vor boicota lucrarile Parlamentului. Totodata se vorbeste despre un referendum national, care sa dea un vot de neincredere in actuala putere, fara a se preciza in baza carei legi s-ar putea organiza o astfe de consultare. Cum se vede aceasta stare de lucruri din exterior, ne va spune invitata emisiunii matinale, cercetatoarea de la Berlin, Anneli Ute Gabanyi.

Europa Libera: Doamna Gabanyi, se vorbeste ca Republica Moldova ar fi singura tara din Est dar si din Vest unde pentru alegerea sefului statului in primul si in cel de-al doilea tur de scrutin se mentine cota maxima de voturi ale deputatilor.

Anneli Ute Gabanyi: Nu există nicio altă ţară, nici în Europa de Est, nici in Europa de Vest, unde la capatul mai multor tururi nu se alege presedintele tarii. In anumite tari exista pana la 5 tururi, pana la turul 5 sau de obicei la cel de-al 3-lea se alege cu o majoritate simplă. In Republica Moldova aceasta posibilitate nu există, deci blocajul, ca sa spun aşa, rezulta chiar din constructia Constitutiei. Poate ca „parintii Constitutiei” nu si-au imaginat ca aceasta posibilitate ar putea sa intervina in realitate. Dar asta e situatia.

Europa Libera: Dar cum ar fi mai bine?Alegerea presedintelui in Parlament sau alegerea presedintelui prin vot direct de catre cetateni?

Anneli Ute Gabanyi: Ambele variante sunt legitime. Ambele variante există, atât intr-o parte a Europei cat si in cealaltă, dar problema este să existe o posibilitate de a obtine alegerea in ultima instanţă. Iar daca intr-o ţară, cum vedem in sondaje, unde majoritatea populatiei, din motive de mentalitate sau tradiţii, doreşte alegerea directă a preşedintelui, atunci, bănuiesc ca, la un moment dat ar trebui gasita o modalitate de a se reintoarce la aceasta variantă.

Europa Libera: Dar din exterior cum se vede aceasta criza constitutională, sau criza politică, caci pana la urma asa si nu s-a limpezit cu ce fel de criză se confrunta actualmente Republica Moldova.

Anneli Ute Gabanyi: Cred ca multi cercetatori, de altfel ca si multi cetateni din Republica Moldova, nu-si dau seama foarte bine de multe detalii, deşi despre ultimele alegeri şi criza politica din Republica Moldova in ultimul an s-a scris mai mult decat oricand. Ceea ce este clar este starea de expectativa, benevolentă adeseori in Occident, de a vedea aceasta criza solutionată prin metode democratice. Intrebarea este numai cum sa ajungi la acest rezultat, pentru ca solutiile par a se bate cap in cap.

Europa Libera: In aceste conditii pe cat de multa ar conta si părerea fractiunii PCRM, pentru ca politica este si cultura consensului.

Anneli Ute Gabanyi: Bine ati spus si este chiar foarte important. Numai ca am impresia, si nu stiu daca si alti observatori din interior si din exterior nu au ajuns si ei la aceasta parere, ca Partidul Comunistilor este foarte abil in a folosi argumente de domeniul legislatiei, de domeniul accentuării democraţiei, atunci cand serveşte ţelurilor lui. Iar in practica parlamentara si politica din ultimii 8 ani, s-a vazut, din pacate foarte clar că acest partid a reusit sa folosească tot felul de mijloace formale si informale, ca sa nu spun altfel, pentru a-şi atinge ţelurile. Sigur ca in momentul de faţă poate sa puna norma legală şi sa o sustina in faţa viitorului electorat.

Europa Libera: Unul dintre liderii AIE susţin că referendumul nu va fi organizat fara sprijinul partenerilor din exterior, motiv pentru care vor fi din nou consultate Comisia de la Venetia, Consiliul Europei. Daca nu se ia in calcul recomandarile din exterior imaginea Moldovei va avea de suferit?

Anneli Ute Gabanyi: Acest aviz nu inseamna o conditie obligatorie, dar ar fi foarte bine daca el va fi respectat. El trebuie sa se refere la un act scris, la o lege. Sa vedem cum va proceda AIE. Ce solutie propune alianta Comisiei de la Venetia. Să vedem cum reactioneaza Comisia după ce va fi pus pe hartie. Cred ca va fi o acţine de convingere. Adica trebuie explicat foarte bine demersul AIE, pentru ca vedeti, părerea mea e ca situatia este extrem de dificilă, pentru ca este vorba de a respecta voinţa poporului.

Dar as spune ca este vorba chiar de 2 voinţe. Pe de o parte poporul si-a exprimat voinţa, a ales un Parlament cu o structura anume, cu o componenţă anume, pe o perioadă de 4 ani. Pe de altă parte, s-a iscat un blocaj din cauza Constitutiei defectuase. Acest blocaj tot prin voinţa poporului trebuie rezolvat. Dar daca avem 2 voinţe ale poporului, de exemplu poporul vrea referendum, vrea presedinte ales direct, cum punem in consonanţă aceste 2 voinţe? Este vorba de tăierea nodului gordian, sau relegarea firelor. Acest lucru necesita foarte mult curaj, dar este si un teren viran, un teren nou. AIE trebuie sa comunice si partenerilor occidentali ce are de gand sa intreprinda la moment in conformitate cu legea. Sigur ca nu occidentalii sunt cei care poarta responsabilitate pentru cea ce se va intampla.

Europa Libera: Dar in opinia unor experti optiunea guvernantilor de la Chisinau pentru modificarea Constitutiei prin referendum, ridica semne de intrebare in ce priveşte cunoasterea de catre politicieni a orizontului de aşteptare al populatiei. In caz de eşuare a acestui referendum, unii ar spune „fiecare cu Constitutia lui”. In exterior ce imagine ar putea avea Moldova eventual dupa un referendum fara succes?

Anneli Ute Gabanyi: Depinde cum se fixează acest referendum, si, mai ales, depinde cum se comunică. Totusi, problema pe care o vad eu este faptul ca perioada in care trebuie organizat un referendum si mai ales comunicat celor care vor trebui sa hotarasca este foarte scurtă, iar materia este extrem de dificilă. Efortul de mobilizare a societatii in vederea unui astfel de act, care poate decide soarta acestei tari, va fi extrem de important, dar eu nu vad cum nu ar fi posibil.

Europa Libera: Cunoasteti foarte bine cateva articole din Constitutia Republicii Moldova care sunt foarte vulnerabile: denumirea corecta a limbii vorbite, a limbii de stat şi neutralitatea. Ar fi sau nu un moment oportun să fie supuse votului constitutional aceste doua articole din Legea Fundamentala care deocamdata sunt intelese diferit in societate?

Anneli Ute Gabanyi: Părerea mea este foarte neta in orizontul de timp foarte scurt pe care il au la dispoziţie factorii politici, indiferent de felul cum arată alegerea sau votarea unui singur articol, pentru mine situatia este foarte clară. Nu trebuie complicata situatia deja foarte incertă dat fiind timpul scurt. Ar trebui sa se treaca numai la votarea articolului 87, referitor la alegerea presedintelui si punctum.

Europa Libera: In asemenea conditii, Moldova ar mai avea şansă să aiba in interior o unitate nationala care a fost deficitara pe parcursul ultimilor mulţi ani? Acum, cu o coalitie liberal-democrată sunt şanse să se formeze o idee nationala valabilă.

Anneli Ute Gabanyi: Bineînţeles, şi aici iarasi trebuie consensul national pe care l-ati amintit. Trebuie sa va spun un lucru care eventual ar putea sa vă consoleze, am fost ieri la spectacolul de finală al Mărţişorului si trebuie sa va spun ca am vazut o imbinare atât de frumoasă şi o prezentare atât de armonioasă a ceea ce este deja un sentiment national, care cuprinde, de altfel, toate etniile care locuiesc aici. Trebuie sa va spun ca am fost incantată şi fara multe cuvinte acolo s-a exprimat artistic acest sentiment.

Dar vorbind mai politiceşte, as spune ca toti factorii, si aici o mare responsabilitate ii revine si factorilor politici din România, care ar trebui de jure si de facto si in propagandă, nu numai sa recunoască identitatea specifică a acestei ţări suverane ci şi să ajute să-şi recapete si sa-si cladeasca in continuare aceasta identitate fara de care un drum politic spre institutiile euro-atlantice mi se pare mult mai greu.

Republica Moldova este o ţară suverana, este o ţară independenta, exemplu ar putea sa fie Austria şi Germania, de asemenea separată prin aceeasi limbă. Trebuie sa fim cu totii generosi, destepti si inteligenţi. Avem nevoie la frontiera estică a NATO şi UE de o ţară stabilă si de o ţară sigură de sine.

Europa Libera: Şi ultima intrebare, astazi e 11 martie, dar in aceasta zi de 11 martie in anul 1985 Mihai Gorbaciov era ales secretar general al PC al Uniunii Sovietice venea, venea la putere in fosta URSS, ce ar fi insemnat acea perestroica gorbaciovista pentru Republica Moldova si pentru regiune in special?

Anneli Ute Gabanyi: Pentru Moldova, se ştie că Gorbaciov şi cu sfatuitorii lui au fost acei care au dat curs liber renaşterii nationale in republici. Bineinteles acest lucru se ştie. In primul rand pentru a mişca de la putere conducatorii din republici, care inca erau din generaţia si gaşca lui Brejnev. Deci din motive de putere interna in Uniunea Sovietica.

Dar vedeti ca pana la urma si dorinţa din necesitate economica si politica a lui Gorbaciov si a celor din fractiunea PCS, de a se elibera de imperiul extern, adica Pactul de la Varşovia şi COMECON, pe care nu mai putea sa-l finanteze, de altfel. Pentru a salvgarda atât supravietuirea atât intr-o forma reinoita a comunismului, sau a unui socialism cu faţă umană, nu a reusit, pentru ca si occidentul a fost ferm pe poziţii si nu a permis neutralizarea europei si crearea unui cordon sanitar.

Deci Gorbaciov a fost parte, dar numai parte, a unui proces care a pornit care a pornit si din partea vestului şi din partea estului si a avut rolul lui, dar daca ar fi fost după el, situatia de astazi cred ca nu ar fi fost cea la care am ajuns…

Publicitate

14/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (4/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

4/5 

Romanele lui Marin Preda, Monica Lovinescu le preţuia, atunci, ca neevazive, încadrabile fără rezervă în categoria, mult mai dragă recenzentei de la Europa liberă, a „literaturii de reacţie şi conştiinţă” (v. şi cronicile la romanele lui Preda din anii şaizeci[1]). Dar distincţia dintre estetism (sau evazionism, cum îi zicea, totuşi, omul stânga Marin Preda) şi literatura angajată rămânea una clasificatoare, nu exclusivistă, cum avea să devină în anii următori, când va supralicita valoarea, de partea militantismului politic, şi o va nega cu totul de partea autonomiei estetice.

Termenul de „originalitate” nu era, înainte de 1971, folosit ca eufemism în cronicile literare de Monica Lovinescu, ci ca predicat estetic dintre cele mai onorante. Chiar şi „încifrarea” i se părea motivată, nu numai estetic, ci şi etic, ca punere în operă a unor semnificaţii adoctrinale precum scepticismul, rezistenţa la mirajele ideologice, „sabotarea istoriei”. În Epilogul deschis din 1972 Monica Lovinescu reia aceleaşi consideraţii despre valoarea în sine a literaturii române în contextul trezirii conştiinţelor în blocul comunist, pe un ton însă antifrastic, cu înţelesul invers că talentul scriitorilor români postbelici, deşi autentic, e mai degrabă de regretat decât de admirat. Mutaţia de criteriu deja se produsese şi interesul monografic comutase de pe opera lui Preda pe opţiunea biografică a lui Paul Goma, de inspiraţie Soljeniţîn (exil, ipostaze mărturisitoare întru zguduirea conştiinţelor intoxicate de marxism şi în est, dar şi în vest, proteste în presa occidentală), mai puţin însă convingătoare în termeni de „operă”, oricâte investiţii exegetice a încercat Monica Lovinescu şi în Epilogul deschis din 1972, şi în grupajul elogiator pe care i l-a dedicat în volumul 2.

Reprobarea opţiunii pentru operă şi rezistenţă culturală a scriitorilor rămaşi în ţară poate să îmbrace, desigur, şi catifeluri dintre cele mai fine şi elegante, ca în cazul recenzării la Europa liberă a celor Trei poeme filosofice pentru S. de Constantin Noica, publicate postum în 1988 în „Viaţa românească”. Să precizez mai întâi că „poemele” în cauză rămân cea mai directă şi mai peremptorie justificare a lipsei de reacţie la totalitarism, fiind redactate de un filosof, chiar dacă în versuri (în comparaţie cu ele, orice evazionism al literaturii apare ca mustind, indecidabil, de autocontradicţii). Continuând o mai veche dispută privată de strategii culturale cu Noica, reluată la fiecare excursie la Paris a filosofului (dispută pe care o va rezuma, de altfel, tot cu admirabilă reverenţă, în La apa Vavilonului 2), Monica Lovinescu îi răspunde în sfârşit şi public, demontându-i fiecare argument tip „întru”, recunoscându-i, în contrapondere, talentul… literar, dar confundând, până la inversarea de criterii, genurile şi planurile de discurs.

 Nu ştiu când anume va fi apărut această confuzie şi, probabil şi din cauza selecţiei cronicilor pentru publicarea în volume, nu-i pot distinge nici etape intermediare de pierdere a criteriilor specifice. Rezultatul final este însă următorul: talentul literar este repudiat în literatură (care, prin definiţie, este autotelică) şi devine scuză pentru expresia directă a dezimplicării în filosofie, gen, totuşi, tranzitiv al conştiinţei civile. Nu aceleaşi rafinamente de sociabilitate inspiră evocările postume ale lui Marin Preda. Provocat de vărsarea unei picături de vin la comemorare, portretul pe care i-l face autorului Celui mai iubit dintre pământeni, ia, de la primele rânduri, turnură de pamflet, ajungând, în perfect stil La Bruyère, la diagnostic etic pentru simptom oftalmologic (Preda, ştim măcar din fotografii, purta ochelari; deci nu privea direct lumea în faţă). Nu insinuez nimic la adresa editorului, comentând în această inversare de criteriu; pur şi simplu accentuez diferenţele – ilogice – de tratament critic pentru două categorii de intelectuali: scriitorul, în general, şi filosoful, tot în general.

Preda va fi avut, se pare, la un moment dat, intenţia – aflăm, fără datare şi cam prea în treacăt, din Pe apa Vavilonului 2 – de a-şi juca destinul auctorial pe acelaşi gest disperat al autoexpatrierii (mult mai dramatică pentru un scriitor, pentru că implică renunţarea la resursele conotative ale limbii materne şi plonjarea în intraductibil). E plauzibil să-i fi întrebat pe soţii Lovinescu şi Ierunca, într-o discuţie exploratorie, despre şansele de a se face auzit în occident ca autor de operă, şi nu ca simplu protestatar. A fost deconsiliat şi a renunţat, reuşind doar să întărâte împotriva nu numai a lui, ci şi a tipului psihologic pe care l-a reprezentat în literatura română postbelică, judecata criticii de revizuiri morale: „Cred – şi am mai scris-o – că Marin Preda a constituit pentru scriitorul român adevăratul model la îndemâna gustului său, opunându-se cu intermitenţe şi niciodată până la capăt, «rezistând prin cultură» (sintagmă şi autolaudă înfloritoare în comunism), cu un respect ţărănesc pentru Carte şi un cult pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor, spălându-l de toate păcatele. Ale sale erau minime şi de altfel nu i le reproşa nimeni. Finalmente, Marin Preda era omul indicat la locul indicat, situat însă cu silnicie într-un timp dezmoştenit din care nu-şi putea face o re-creaţie. Felul în care şi-a sfârşit viaţa a pecetluit cu amărăciune o existenţă nu tocmai biruitoare (La apa Vavilonului, 2, p. 58-59)”.

Ce mutaţii interioare trebuie să fi suferit criticul literar Monica Lovinescu încât să-şi întâmpine cu măturoiul inclusiv generalitatea propriei amintiri despre „respectul (ţărănesc) pentru Carte şi cultul pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor”. Poate să sune a predică moralizatoare obiecţia mea, dar acest respect şi acest cult sunt chiar premisele axiologice ale meseriei de critic literar (aşa cum respectul pentru dorinţa bolnavului de însănătoşire şi cultul pentru viaţă sunt premisele axiologice ale meseriei de medic)[2].

Etica este pluralistă şi, pe cât posibil, dialogică. Întotdeauna se va găsi un alt criteriu, din altă perspectivă, cu altă motivaţie intrinsecă, în măsură să releve ca inacceptabile intoleranţele unei judecăţi morale unilaterale. Eu am invocat, riscând să-mi plictisesc cititorii, deontologia profesiei de critică care nu îngăduie spulberarea principiului operei. Dar mai sunt şi alte criterii, la fel de importante – din unghiuri de lectură diferite de ale mele. De pilda, din perspectiva gândirii politice liberale (care, în critica totalitarismului comunist, tinde să dezvolte şi o problematică etică), protestul din exil nu e chiar genul cel mai relevant al opoziţiei la comunism. E doar genul instantaneu (de altfel, cultivat mai ales de intelectualii de stânga[3]), nu şi genul reconstrucţiei de durată.

---

[1] „Moromete începe să vorbească. În dodii şi altfel. Foarte clar. Adevărata sa statură începe să se deseneze odată cu această statură a cuvântului. Mereu interogativ. Parcă şi înjurăturile – acest mod imperativ de comunicare – par să se sfârşească mereu printr-un semn de întrebare. N-are sens să facem aici o teorie a supremaţiei modului interogrativ asupra oricărui altul. Dar trebuie să insistăm asupra acestui fapt: pe măsură ce acţiunea îi este interzisă, pe măsură ce nu se mai poate insera concret în acţiune, Moromete se refugiază în gândire” (Unde scurte, p. 262). Tot aşa se poate cita, din cronica dedicată romanului Intrusul, secvenţele referitoare la rolul de dezambiguizare referenţială jucat de avertismentele Soranei (personajul retras din acţiune, cu funcţie nu epică, ci oraculară, deopotrivă pentru ficţiune şi pentru societate, atragând atenţia că o lume nouă nu se poate construi pe ură).

[2] Sigur că, din tonalitatea frazării de colportaj monden, cuvintele „carte” şi „operă” pot să sune oricum vrem noi, de la ridicol la sublim, mai spectaculos, poate, cu efecte stilistice mai de neuitat, dacă le reducem la derizoriu. Dar rostul criticii literare (inclusiv al judecăţilor critice negative) este tocmai de a restaura încrederea în sensul lor ideal: judecăm imperfecţiunile contingente pentru a releva valorile paradigmatice care ni se pare că au fost ratate. Aşa şi face, de altfel, cronicarul Monica Lovinescu în întâmpinările romanelor din anii şaptezeci ale lui Marin Preda, publicate în volumul 2 al Undelor scurte, unde formulează obiecţii întemeiate: finalul dezamăgitor al Marelui singuratic şi infiltraţiile ideologice corupătoare de detalii, precum portretul junelui activist dintr-o ediţie a Delirului, portret bănuit a fi o încercare a autorului de a-l flata pe Ceauşescu. Asemenea judecăţi bineînţeles că se susţin metacritic. A destitui, însă, ca irelevant pentru destinul generic al scriitorimii, chiar principiul de idealitate al operei înseamnă însă fie antifondaţionism postmodernist dus, de dragul consecvenţei raţionamentului, până la anomie, ori disperată autodesfiinţare a proiectului de operă critică.

[3] Chiar termenul de intelectual este produs al militantismului de stânga, cum bine observase şi Monica Lovinescu într-o recenzie din 1963 de etimologie şi etiologie a modelor occidentale de angajament: „Intelectualii au inventat «angajamentul», ce frumoasă metaforă! Te angajezi, adică pierzi pentru totdeauna nobleţea propriilor tale scopuri, adică te decretezi singur avangarda spiritului naţional, purtătorul de drapel al conştiinţei drept care pui să fâlfâie pe drapelul tău propriul eu, răsfrânt în vânt”. Comentariul aparţine altcuiva, dar e asumat, pe bună dreptate, şi de recenzentă în Unde scurte, vol. 1, p 85.