22/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (3/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

3/6

Angajarea României în cadrul acestui proiect de securitate european presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele  din Occident, iar textul final al Declaraţiei de la Bucureşti a fost considerat un succes pentru diplomaţia română. Spre deosebire de aşa numita „Declaraţie de independenţă” a României din aprilie 1964 care reprezenta o poziţie de detaşare faţă de politica promovată de Uniunea Sovietică în interiorul blocului comunist, Declaraţia de la Bucureşti din 1966 era mult mai vizibilă si mai practică, reuşind să atragă atenţia forurilor europene, cu toate implicaţiile demersurilor diplomatice româneşti la CSCE. Mesajul politic al liderilor PCR depăşea acum graniţele ideologice ale Tratatului de la Varşovia, poziţionându-se de data aceasta mult mai aplicat în raport cu Occidentul, şi având un singur obiectiv: promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Documentul semnat în capitala statului român se dorea a fi un prim program al securităţii europene, unde se făcea apel la toate statele europene să adere şi fost considerat unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua temă, din cadrul Comitetului Politic Consultativ, privind reformarea alianţei, sovieticii au stabilit să amâne discuţiile şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra proiectului de securitate europeană.[1] Demersurile autorităţilor de la Bucureşti de a-şi promova propria agendă de politică externă, implicit propriile interese a determinat nemulţumirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte state dar a reprezentat de asemenea un semnal şi pentru Vest, de a monitoriza cu atenţie politica distinctă pe care o promova România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Individualizarea României în cadrul blocului sovietic a devenit şi mai vizibilă în 1967 prin câteva acţiuni care au plasat-o în centrul atenţiei internaţionale, implicit NATO. Prima a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Germania federală în ianuarie 1967, urmată de vizita lui Willy Brandt în România în august 1967, într-o epocă în care niciun stat din blocul comunist, în afara URSS nu întreprinsese un astfel de demers.[2]

A doua acţiune a fost refuzul de a se conforma deciziei Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma “Războiului de şase zile” din iunie 1967, în condiţiile în care toate statele membre ale Pactului de la Varşovia făcuse acest lucru.  Ceauşescu declara că nu e de acord să definească Israelul “drept agresor”. Într-o stenogramă a discuţiilor pe care delegaţia română le-a avut la Moscova cu privire la situaţia din Orientul Mijlociu, unde se încerca a se afla „cine e agresorul”, Brejnev raporta că israelienii au început războiul şi condamna „politica lor agresivă”. În schimb,  Nicolae Ceauşescu arăta că modul în care a acţionat Gamal Abdel Nasser, liderul Republicii Unite Arabe nu a fost de natură ”să-i  atragă prieteni”, iar ţelul său de a lichida Israelul l-a izolat de statetele democratice.[3]

În concluzie, pe baza raportului lui Brejnev, Ceauşescu declara că nu e de acord cu lichidarea Israelului pentru că nu face decât să agraveze situaţia, nu era de acord „să stea pe poziţia de a sprijini un război împotriva altui popor[…] indiferent cum a fost creat el pe drept sau pe nedrept”[4]. La fel de importante au fost şi progresele survenite în relaţiile româno-americane: vizita premierului Maurer în SUA şi întâlnirea sa cu Dean Rusk (23 iunie) şi preşedintele Lyndon Johnson (26 iunie), alegerea lui Corneliu Mănescu preşedinte ale celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Washington-ul urmărise îndeaproape demersurile diplomatice româneşti şi puteau sesiza că “Moscova are prea puţine motive să fie încântată de atitudinea României”.[5]

Din a doua parte a anilor şaizeci, occidentalii au început să fie şi ei din ce în ce mai preocupaţi de problematica securităţii şi cooperării la nivel european, astfel că au venit cu iniţiative de proiecte. Principala propunere a fost prezentată de ministrul de externe belgian, Harmel, în anul 1967, dar aceasta va avea mult de aşteptat până la sfârşitul acestei decade sau până la începutul anilor şaptezeci pentru ca primele contacte CSCE să fie stabilite. Negocierile au devenit din ce în ce mai lente odată cu evenimentele din Cehoslovacia şi intervenţia armată a statelor membre ale blocului comunist, cu excepţia României, precum şi apariţia „doctrinei Brejnev”

În 1969, se reîncearcă o nouă acţiune diplomatică din partea esticilor pentru realizarea unei conferinţe europene, dar demersul a fost privit de diplomaţia occidentală cu mult scepticism, Uniunea Sovietică nu mai prezenta credibilitate după intervenţia sa în Cehoslovacia şi era destul de vizibil că intenţia diplomatică  a acesteia era reluarea contactului cu Vestul. Totodată, liderii sovietici intenţionau consolidarea relaţiilor din interiorul blocului comunist, prin cooptarea tuturor membrilor în semnarea Declaraţiei de la Praga, inclusiv a României care denunţase public „doctrina suveranităţii limitate” considerând-o incompatibilă cu principiile marxism-leninismului la 8 februarie 1969.

Statele membre ale Tratatului de la Varşovia, reunite la Praga, au propus desfăşurarea conferinţei în mai multe etape iar principalele probleme abordate sa fie renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa şi extinderea relaţiilor între toate statele europene pe toate palierele. Feed-back-ul lui Henry Kissinger cu privire la conţinutul declaraţiei a fost că din perspectivă americană, orice înţelegere asupra problemelor europene era incompatibilă cu intervenţia în treburile interne ale altui stat. Al doilea aspect sesizat de reprezentantul SUA a fost că nu se putea baza pe excluderea Germaniei Federale pentru că ar fi dus la subminarea procesului încă din start. [6] Declaraţia de la Praga nu a avut efectul scontat iar acest lucru era destul de firesc pentru că acţiuni de tipul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi prezenţa militară în alt stat nu ar fi avut cum să motiveze sau să convingă statele din Vest să fie dispuse la negocieri.

În ianuarie 1970 , are loc o nouă discuţie între miniştrii de externe , în urma căreia adjunctul ministrului Afacerilor Externe român, Nicolae Ecobescu, propunea realizarea unei reuniuni  la Bucureşti, la care să participe toate statele interesate şi să dezbată problemele organizatorice ale CSCE. Principalul obiectiv diplomatic al establisment-ului de la Bucureşti, consta în angajarea Uniunii Sovietice într-o serie de angajamente internaţionale, care ar fi forţat-o să respecte principiile neintervenţiei în treburile interne ale altui stat.  Pentru România, orice sistem autentic de securitate europeană trebuia să aibă la bază nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa.

Prin aceste demersuri diplomatice, ambasadorul Valentin Lipatti considera că din perspectiva evenimentelor derulate în Cehoslovacia, includerea acestor prevederi în documentele Conferinţei europene erau primordiale pentru securitatea României.[7]

În vara anului 1970, miniştrii Afacerilor Externe s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Budapesta şi au elaborat un memorandum prin care cereau „renunţarea la folosirea forţei sau ameninţări cu folosirea ei în relaţiile mutuale dintre statele din Europa”[8] Totodată, în cadrul aceluiaşi memorandum, solicitau convocarea Conferinţei pentru securitate şi colaborare în Europa, prin participarea tuturor statelor europene, extinderea relaţiilor comerciale, economice, tehnico-ştiinţifice şi înfinţarea unui „organism al Conferinţei general – europene”.[9]

După dezbaterile din capitala Ungariei, au urmat apoi o serie de tratative şi negocieri între statele europene ceea ce au determinat accelerarea începerii Conferinţei de la Helsinki. Începând cu anul 1972, acelaşi lucru este valabil şi în cadrul relaţiilor româno-sovietice, unde principala temă abordată va fi desfăşurarea Conferinţei de securitare din Europa. În acest sens, au loc o serie de convorbiri între Ceauşescu şi ambasadorul sovietic Drozdenko pentru a dezbate principalele puncte ale proiectului de securitate. O convorbire relevantă în acest sens se desfăşoară în august 1972, unde alături de cei doi,  a mai participat Nicolae Ecobescu, adjunct al MAE şi Kovaliov, ambasador cu însărcinări speciale din partea URSS. Principalele aspecte ale Conferinţei fuseseră dezbătute la întâlnirea din Crimeea iar acum Drozdenko era însărcinat să transmită „ cu titlul confidenţial un titlu de proiect care ar putea fi adoptat în urma consultărilor multilaterale pregătitoare de la Helsinki.” [10]  Drozdenko prezenta punctele cheie pe ordinea de zi: inviolabilitatea frontierelor, bazele securităţii europene, principiile relaţiilor reciproce dintre statele din Europa, egalitatea în drepturi şi schimburile comerciale şi economice. Platforma lor politică era exprimată şi în declaraţia adoptată la Praga din 26 ianuarie. Se introducerea principiul nefolosirii forţei, colaborarea între state şi mai ales respectarea suveranităţii. [11]

---

[1]  Mioara Anton, art. cit, p. 132.

[2] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a , revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 495.

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR/ Cancelarie, dosar nr.10/1967, f. 11

[4] Ibidem, f. 13.

[5] Apud, Mihai Retegan, 1968-din primăvară până în toamnă . Schiţă de politică externă românească, Bucureşti, Editura Rao, 1998, p. 55.

[6] Mioara Anton, art.cit., pp. 134-135.

[7] Valentin Lipatti, op.cit.,p. 39.

[8] Apud, Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p.39.

[9] Mioara Anton, art.cit., p. 136.

[10] ANIC, fond CC al PCR/ Relaţii Externe, dosar nr.12/1974, ff. 2-5.

[11] Ibidem, ff. 7-10.

Publicitate

22/mart/2010 Din nou despre ultima carte a profesorului Lucian Boia

„Germanofilii – Elita intelectuală românească în anii primului război mondial” de Lucian Boia

Mircea Morariu

„Cartea aceasta- scrie Lucian Boia în Cuvântul înainte la volumul „Germanofilii”- Elita intelectuală românească în anii primului război modial apărutî în Seriile de autor Humanitas (Bucureşti, 2009) îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul idealului naţional, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro- Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei, La nivelul elitei intelectuale, o asemenea aserţiune nu se verifică; realitatea se dovedeşte a fi aceea a unei împărţiri destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei asemenea intervenţii”.Vom vedea ceva mai încolo, în capitolul Privire istoriografică din partea întâi a cărţii, parte intitulată Românii şi războiul, că nu doar istoricii au contribuit la întreţinerea unui atare mit, ci şi istoricii literari deoarece acestora le-a revenit misiunea de a se pronunţa asupra „germanofiliei” unui Ioan Slavici ori a unui Tudor  Arghezi. Şi au făcut-o, din varii motive, atât înainte cât şi după 1989. Astfel, comentând  o monografie Slavici, scrisă de un istoric literar dintre cei mai respectabili precum D. Vatamaniuc, Lucian Boia notează, anticipând o seamă de idei pe care le va dezvolta în partea a doua a cercetării sale, că „Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România”, că „el ţinea la integritatea monarhiei habsburgice şi considera Rusia şi lumea slavă ca cea mai mare primejdie pentru români”.  Asta, în pofida faptului că rolul aceluiaşi Ioan Slavici a fost, la un moment dat, „crucial în mişcarea naţională a Românilor din Transilvania, ca întemeietor al ziarului Tribuna din Sibiu în 1984 şi autor al bine- cunoscutei formule Soarele pentru români la Bucureşti răsare”. Tot Lucian Boia observă că Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură se ocupă pe larg de cazurile Slavici şi Arghezi. Şi o face în ciuda faptului  că „informaţiile biografice sunt excluse programatic din vasta lui sinteză”. Profesorul Boia socoteşte decizia lui Nicolae Manolescu de a se apleca, în cazul acestor doi scriitori asupra unui atare detaliu, drept o dovadă că atitudinea celor doi continuă să intrige. Istoricul literar, scrie Lucian Boia, „apără dreptul lor de a gândi altfel ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el, pe de altă parte, să le atenueze opiniile şi să le limiteze colaborarea cu germanii”. Nici în cazul lui D. Vatamaniuc, nici în cel lui Nicolae Manolescu, nu poate fi vorba despre o infestare cu virusul ideologiei comuniste. Sigur e doar că D. Vatamaniuc, chiar dacă ar fi vrut, nu putea să scrie altceva decât era socotit drept adevăr absolut de ideologii comunişti de la Bucureşti.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

_______________________

De altminteri, aşa după  cum vom vedea în partea a doua a cărţii lui Lucian Boia, nu numai Slavici şi Arghezi sunt scriitorii români ce s-au situat în tabăra „germanofililor”. Şi alţii, nu numai mari, ci doar importanţi ori de importanţă documentară, au făcut-o, s-au încadrat în această categorie, mai mult ori mai puţin deschis, mai mult sau mai puţin militant. E vorba despre Felix Aderca, Jean Bart, I. A. Bassarabescu, Ioan Bianu, Martha Bibescu, fraţii Mateiu şi Luca Caragiale, Andrei Corteanu, George Coşbuc, Gala Galaction, A. De Herz, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Iacob Negruzzi, D.D. Pătrăşcanu, Alexandru Philippide, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Duiliu Zamfirescu, ş.a. Iată, bunăoară, ce scrie Lucian Boia în deschiderea „fişei” dedicată lui Ioan Slavici din partea a doua a cărţii sale, parte intitulată Oameni, idei, atitudini, un dicţionar sui- generis al „germanofililor”: „Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”. Cel care în cartea de interviuri a lui Ion Biberi Lumea de mâine, apărută în anul 1945, se arată supărat pe clasa politică pentru că „nu a condus cu onestitate şi credinţă”- l-am numit pe Mihail Sadoveanu- va face la rându-i dovadă de lipsă de onestitate şi credinţă afirmând într-o celebră conferinţă de la Sala Dalles că „lumina vine vine de la Răsărit”, adică exact din locul primejdios ce îl determina în anii Primului Război Mondial să fie „germanofil” (pentru detalii cf. Adrian Cioroianu- Focul ascuns în piatră- Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002).

Lucian Boia are grijă  să precizeze în Cuvântul înainte al cărţii sale că a preluat termenul de germnofil „lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele”. Numai de lipsa nuanţărilor nu poate fi acuzat autorul, pe lângă nuanţări acesta preţuind în mod aparte contextualizările. Nu e nicidecum util, în opinia lui Lucian Boia, nici să acuzăm, nici să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac.Nu avem altceva de făcut – scrie istoricul- decât să încercăm să înţelegem”.

Cartea „Germanofiliii- Elita intelectuală românească în anii primului război mondial mi se pare importantă cu osebire deoarece ne pune la dispoziţie un considerabil set de informaţii şi de detalii ce ne facilitează înţelegerea. De mare valoare este, în acest sens, secvenţa masivă intitulată Românii şi războiul- la care tot am făcut referire-, prin toate capitolele ce o compun. A fi fost „germanofil” – demonstrează Lucian Boia- nu înseamnă nicidecum a fi fost antinaţional, a fi vrut răul românilor. Ci e o chestiune  de calcul şi de opţiune. Nu există, cel puţin la modul teoretic, o singură cale spre bine. Unii „germanofili” au socotit că pericolul rus e mai mare, că situarea de partea Austro- Ungariei ar fi putut fi mai profitabilă, că astfel s-ar fi putut obţine Basarabia. Unii au crezut că nu pot fi recuperate deopotrivă Basarabia şi Transilvania şi au ales. Opţiunea lor nu trebuie judecată, firesc e doar să le cunoaştem şi să le înţelegem motivaţiile alegerii. „Intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale a avut o evidentă justificare din punctul de vedere al proiectului naţional românesc (deşi exista şi cealaltă alegere: Basarabia, alături de Puterile Centrale)”. Câteva pagini mai departe, istoricul bucureştean scrie: „Dar şi fără intrarea  României în război s-ar fi întâmplat ceea ce până la urmă s-a întâmplat, şi nu datorită României, adică sfărâmarea Austro- Ungariei şi dezmembrarea parţială a Rusiei: s-ar fi putut câştiga şi în aceste condiţii Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În fond, Basarabia a revenit nici măcar unei Românii neutre, ci României înfrânte fiindcă aşa au decis basarabenii”.  Să fi fost neutralitatea mai utilă? Sigur ea ne-ar fi scutit de costurile materiale şi umane imense. Mă tem însă că nu ar fi fost deloc mai morală. Deşi nici din acest punct de vedere România nu va scăpa de tot felul de acuzaţii, ce se vor accentua după actul de la 23 august 1944.

Poate să surprindă  cât de numeros a fost grupul „germanofil”. Detaliul acesta îi surprinde însă numai pe cei ce mai cred în mitul şi fascinaţia Franţei, în amploarea lui, şi care nu ştiu că marea majoritate a intelectualităţii române din epocă se formase la universităţi germane.

Citind cartea îţi dai lesne seama că profesorul Boia şi-a atins scopul. A demonstrat, a clarificat, fără a fi acuzat. Lucian Boia îi judecă doar pe cercetătorii, de dinainte şi de după 1989, care, după părerea sa, au falsificat sau continuă să falsifice realitatea. Din acest punct de vedere, cartea de acum se află în vădita descendenţă a mereu invocatei Istorie şi mit în conştiinţa românească, cercetare apărută în anul 1997. Noua lucrare a lui Lucian Boia s-ar dovedi încă şi mai utilă dacă ar provoca dezbateri profesioniste sine ira et studio. Adică fără reacţii umorale, fără false bătălii între „şcoli istorice”. Dezbaterile acelea au cam lipsit, în opinia mea, după lucrarea din 1997. Cu notabila excepţie a cărţii profesorului Ioan- Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002). 

– Text publicat în Familia nr. 2, februarie a.c.