G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

07/mart/2010 Adevăraţii câştigători ai Premiilor Oscar din acest an (!)

Reclame

7 martie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , | Lasă un comentariu

07/mart/2010 Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil

… analiza revistei Newsweek:

Rebirth of a Nation

 Something that looks an awful lot like democracy is beginning to take hold in Iraq. It may not be ‘mission accomplished’—but it’s a start.

By Babak Dehghanpisheh, John Barry and Christopher Dickey

NEWSWEEK  Published Feb 26, 2010 From the magazine issue dated Mar 8, 2010

„Iraqi democracy will succeed,” President George W. Bush declared in November 2003, „and that success will send forth the news from Damascus to Tehran that freedom can be the future of every nation.” The audience at the National Endowment for Democracy in Washington answered with hearty applause. Bush went on: „The establishment of a free Iraq at the heart of the Middle East will be a watershed event in the global democratic revolution.” (…)

The elections to be held in Iraq on March 7 feature 6,100 parliamentary candidates from all of the country’s major sects and many different parties. They have wildly conflicting interests and ambitions. Yet in the past couple of years, these politicians have come to see themselves as part of the same club, where hardball political debate has supplanted civil war and legislation is hammered out, however slowly and painfully, through compromises—not dictatorial decrees or, for that matter, the executive fiats of U.S. occupiers. Although protected, encouraged, and sometimes tutored by Washington, Iraq’s political class is now shaping its own system—what Gen. David Petraeus calls „Iraqracy.” With luck, the politics will bolster the institutions through which true democracy thrives.

– text integral format word doc. – alegeri Irak – newsweek – mart 10

7 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

07/mart/2010 Adrian Cioroianu: Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie?

Două motive de recunoştinţă pentru Marx

(Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe!)

Adrian Cioroianu

(1/2)

Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc. În România anilor ’80 Marx era un fel de bizarerie vag elitistă în raport cu care Ceauşescu (prin scrierile lui) ieşea cîştigător. Pentru primele examene serioase ale vieţii mele am avut, ca bibliografie, capitole din “operele” Conducătorului, fragmente din conferinţe sau congrese ale PCR etc. – dar niciodată un text propriu-zis marxist. Abia la mijlocul anilor ’90, ca asistent al profesorului Lucian Boia, am avut ocazia, vreme de un lustru universitar, să fac unele dintre seminariile de Istoriografie de care aveau parte studenţii anului I din Facultatea bucureşteană de Istorie. Ocazie pentru care am citit din Marx & Engels – părţi din Capitalul, Manifestul Partidului Comunist (un text admirabil scris!), Originile familiei, proprietăţii private şi statului ş.a.

Cu alte cuvinte, în cazul meu a trebui să cadă comunismul pentru ca Marx să devină, cît de cît, obiect de studiu – dar nu cred c-am fost o excepţie, din moment ce, s-o recunoaştem, în România lui Ceauşescu părintele marxismului era mai curînd venerat decît citit. Nu cred că a existat un stat condus de un regim autodeclarat marxist-leninist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fi fost mai anemică şi mai neglijată. Inclusiv de către Conducător: am mari dubii că N. Ceauşescu ar fi citit vreodată şi altceva decît, eventual, rezumate simplificatoare ale celui care, teoretic, îi era magistru. Cu atît mai suprins sînt cînd aflu că a fost o vreme, în ultimii ani ’50, cînd o studentă din Bucureşti se putea apropia de comunism din plăcerea pe care o avea polemizînd cu un profesor greoi, care vorbea româneşte cu poticneli, dar care era foc de deştept şi de citit. Studenta era Ana Maria Narti (critic de teatru & film în anii ’60; cartea ei de memorii va apărea în curînd), iar profesorul era Ion Ianoşi – cred, unul dintre puţinii intelectuali români contemporani autentic marxişti.

Al doilea motiv pentru care Marx mi-e simpatic e acela că (şi) datorită lui am ajuns în Lumea Nouă. Concret: tot în anii ’90 am întîlnit la Bucureşti o admirabilă profesoară délicieusement marxistă pe nume Rose Marie Lagrave (de la EHESS-Paris) cu care am polemizat de la a treia întîlnire. Într-o cvasi-teză pe care o propuneam atunci (în virtutea unei burse de doctorat pe care o primeam) aveam un capitol numit “Raportul mase – conducător în operele teoretice, de la Marx la Stalin şi Ceauşescu”, iar dna Lagrave m-a invitat la o ţigară (fuma cam cît toţi marxiştii Franţei la un loc) şi mi-a sugerat că nu e bine să-l pun pe Marx lîngă Stalin şi Ceauşescu (ceea ce eu făceam doar în acel titlu). Mi-a zis-o cu tandreţe – nu la adresa mea, cît la adresa lui Marx. Drept care ulterior m-am dus la dna Zoe Petre şi i-am spus că, dacă tot e să primesc bursa, mai bine plec în Québec-ul canadian decît la Paris. Ceea ce s-a şi întîmplat. Merci, Marx! (va urma)

_________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

7 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Un comentariu

07/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (3/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

3/5 

Încifrarea estetică nu mai e înţeleasă ca o formă ocolită de a spune adevăruri interzise pe care scriitorul se teme să le spună „direct”, ci o specie sintetică de adevăr subversiv, nedecompozabilă în aluzii punctuale, pentru că aluziv e chiar principiul ei formativ, care derutează şi isterizează lectura mioapă a cenzurii, obişnuită doar să caute mici ghicitori denotative. Literatura e recunoscută astfel periculoasă pentru sistemul totalitar chiar prin determinările ei imanent estetice, şi nu ca substitut al unui discurs tranzitiv. De aceea foarfecele cenzurii tinde să dezvolte o funcţie suplimentară, tăind nu numai ce contravine evident ideologiei oficiale, dar atacând şi integritatea gratuit-autonom-filologică a operei literare, suspectă dacă nu din motive clare, atunci, din principiu.

O schiţă şarjată a mentalităţii cenzoriale (care sigur că va trebui dublată de acum de studii pe documente de arhivă, câte se vor mai fi păstrat) găsim într-un portret din 1988 al „tovarăşului Dulea”: „Ar mai rămâne (după ce se exclud importurile de literatură străină, pentru că cer valută, şi ediţiile şi studiile de clasici, pentru că sunt „vechituri” – n.m. S.S.) scriitorii români contemporani. Ei însă pun «probleme». Cu atât mai mult, cu cât, total nepriceput la literatură, tovarăşul Dulea e specialist în căutarea aluziei, a şopârlelor cum se spune. De notorietate publică şi hilară este felul cum pune pe diverşii săi lectori să-i «povestească» poemele din manuscrisele prezentate. Care e subiectul? În clar: ce vrea să spună poetul ăsta? Să nu cumva să fie trist (nepermis în vesela eră Ceauşescu). Să n-aibă insomnii (cum să nu dormi tun când te veghează El?). Să nu se pomenească de moarte. Să nu fie ceva erotic (regimul e aseptic şi pudibond). Să nu se vorbească de tirani. Şi nici de vreo Curte oarecare” etc. (Pragul. Unde scurte V, p. 58).

Pe estetic chiar se ducea, aşadar, o bătălie, nu de puţine ori apărarea autonomiei cristalizând, în osmoza, aproape imposibilă teoretic, dintre criteriul estetic şi criteriul moral, în arte poetice subversive. Monica Lovinescu a consemnat, în cronicile de până în 1971 publicate în primul volum de Unde scurte, câteva episoade de refuz al ideologiei oficiale, pe care, la acea dată, le aprecia ea însăşi ca eroice şi care ar merita reverenţa criticii postdecembriste: romanele de problematică morală şi eseurile de etică a scrisului semnate de – deja consacratul – Marin Preda, tematizarea fricii în Animale bolnave de Nicolae Breban, demitizările exuberante în formă şi tragice în conţinut, autentificate de metadiscursivitate antipropagandistă, prin care începeau să se remarce în poezia şi proza scurtă Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu, apoi insolitarea, în dramaturgie, deopotrivă a codurilor teatrale şi a tabuurilor politice cu Iona şi Există nervi, la fel, în aceeaşi valoroasă serie, primul roman al lui Augustin Buzura, roman de decantare autoreferenţială chiar a noţiunii de curaj, uşor de confiscat şi falsificat birocratic de activiştii propagandei, tot aşa, bătăliile noilor critici de formaţie şi angajament estetice pentru criteriile valorii intrinseci în recuperarea trecutului literar, dincolo de orice intoleranţe politice (antologia de poezie realizată de Nicolae Manolescu şi antologia criticilor literari realizată de Eugen Simion, pe atunci, cei doi, nici prieteni, nici neprieteni, ci, mult mai important, solidari pentru o nobilă cauză), câte un debut foarte promiţător în teorie (Toma Pavel), constituirea unor grupări de rezistenţă (oniricii).

Aş fi tentată să închei enumerarea cu ş.a.m.d., pentru că şi primul volum de cronici este selectiv (zic, fără să am de unde să ştiu ce şi de ce a mai rămas pe dinafară din foiletonul cronicăresc, dar gândindu-mă că lipsesc cronici la cărţi reprezentative pentru anii şaizeci, imposibil de ignorat la apariţie, de Nichita Stănescu, Adrian Marino şi alţii). Selecţia textelor a fost însă făcută cu mult înainte de ediţia de la Humanitas, după nişte criterii probabil diferite, încă din 1972 sau începând cu 1972 (dacă luăm ca dată anul indicat la sfârşitul Epilogului deschis cu care se încheie volumul), în vederea unei prime ediţii, apărute tot în exil, în 1978, la Madrid însă, nu la Paris.

Sigur că pentru aceste cronici, al căror destin a fost de la început să nu poată fi publicate decât – spaţial şi cronologic – într-o lume liberă, 1971 nu putea fi decât un an al renunţării la orice tentaţie melioristă. Unde încurajaseră evoluţii, de acum înainte vor denunţa involuţii. Cu preţul însă al pierderii din vedere al faptului că scriitorii autonomişti – unii dintre ei – au refuzat „revoluţia culturală” impusă de Ceauşescu. Monica Lovinescu urmăreşte, de aici înainte, sistematic doar adeziunile publicistice din ţară la Tezele de la Mangalia, pe care le pune în antiteză exclusivă cu nevoia de protest în presa străină. Simetria, prea geometrică, a acestei viziuni critice exclude tocmai continuitatea împotrivirii prin operă (care e, până la urmă, principalul obiect al criticii şi istoriei literare).

Am insistat deja, câteva pagini mai devreme, asupra faptului că schimbarea prea fără loc de dus şi întors a criteriului, de la critica de direcţie literară, la critica de direcţie biografică, poate să fie un efect de lectură determinat de alcătuirea volumelor. În jurnal, Monica Lovinescu recuperează ea însăşi câteva notaţii de agendă de lucru care pot sugera (fie şi involuntar) că şi după 1971, ba chiar până în anii optzeci târzii, a mai scris, cu oarecare consecvenţă, cronică de carte autonomist estetică. Dar cronicile în cauză nu se regăsesc în sumarul volumelor 2, 3, 4 şi 5. Nu dau exemple, pentru că nu am urmărit sistematic disparităţile (şi chiar dacă ar încerca cineva să le urmărească, şi jurnalul recuperează agendele doar pe sărite, deci sistematizarea ar fi zadarnică).

Sunt foarte diferite, structural şi criteriologic, centrele de greutate ale volumelor 1, de o parte a pragului 1971, şi 2-5, de partea cealaltă. În volumul 1, cele mai multe cronici îi sunt dedicate, cu o atenţie cvasimonografică, lui Marin Preda – Moromeţii II, Intrusul, dar şi articole apărute în reviste, care abia ulterior aveau să fie retipărite în volumul Imposibila întoarcere – şi tot din ele, din fiecare, sub alt unghi, porneşte cea mai interesantă (originală) reflecţie teoretizantă. Cititorii o vor recunoaşte imediat ce o voi numi, pentru că circulă încă în publicistica literară de azi, vlăguită de noimă, ca orice teză care şi-a pierdut autorul: anonimizată, degradată ideatic şi cu partiţia axiologică inversată. E vorba de „vorbitul în dodii” – în accepţiunea de subversivitate beletristică, criticată şi atunci, ca şi azi, ca lipsă de reacţie imediată, directă la absurdul social şi inventare a unui univers alternativ, din care să lipsească tocmai provocările realului.

Cel care a criticat însă mai întâi deturnarea reacţiei prin ficţiune a fost (asta s-a uitat!) chiar Marin Preda, într-un articol de la sfârşitul anilor şaizeci în contra direcţiei evazioniste, reprodus apoi în Imposibila întoarcere (1971). Răspunzându-i în iunie 1970[1], Monica Lovinescu nuanţează şi temperează elanurile polemice ale autorului Intrusului, apreciind că „«evazionismul» a reprezentat, de prin 1960 şi ceva încoace, calea, dacă nu unică cel puţin cea mai largă, a liberalizării în cultura românească, şi a constituit, în acelaşi timp, şi originalitatea ei, în configuraţia mai generală a liberalizării din Răsărit şi din Rusia. În timp ce în celelalte ţări din est, ieşirea din chingile realismului-socialist se făcea prin revenirea la o viziune critică a realităţii, în România se ieşea, mai ales, dintr-o literatură de coşmar printr-un salt în imaginar” (24 mai 1970, op. cit., p. 420).


[1] poate deveni semnificativ, la o lectura mai atentă, acest joc foarte strâns al cronologiei, de o parte şi de alta a discontinuităţii codurilor literare (şi discontinuităţii interpretării lor, în ţară şi în exil) induse de Tezele de la Mangalia. În 1970, Monica Lovinescu răspundea concesiv şi comprehensiv în privinţa evazionismului, temperând articolul lui Preda, dar devine intolerantă – inclusiv faţă de Preda însuşi – după 1971. Criticii esteţi din ţară, în schimb, după unele mărturisiri, abia atunci au început să înţeleagă ce spusese Preda, considerând volumul Imposibila întoarcere, apărut în 1970, primul semnal de împotrivire la directivele lui Ceauşescu (v. cronica lui Manolescu la Unde scurte 1, retipărit în Lista lui Manolescu, vol. 3). (va urma)

7 martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

07/mart/2010 În atenţia studenţilor de la Facultatea de Istorie (U.B.): bibliografie curs „Societate, cultură, ideologie în România postbelică”

Bibliografie curs

Societate, cultură, ideologie în România postbelică

al prof. Adrian Cioroianu

(bibliografia este orientativă; sunteţi invitaţi la semnalarea oricăror cărţi & studii care se adaugă acestei teme)

  1.  *** 6 martie 1945 – Începuturile comunizării României,  Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995
  2. C. Aioanei & C. Troncotă, “Modelul reeducării prin autoanaliză. Aiud şi Gherla, 1960-1964”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 1-2, 1994
  3. C. Aioanei & C. Troncotă, “Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din România, 1945-1964”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 3, 1994
  4. Ştefan Andreescu, A little known Issue in the History of Romania: The Armed Anti-Communist Resistence, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 1-2, 1994
  5. Cristopher Andrew şi Oleg Gordievski, KGB – Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, ALL, Bucureşti, 1994
  6. Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-Dej, regie proprie, Bucureşti, 1998
  7. Hanna Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
  8. *** Armata Roşie în România. Documente, vol. 1, editat de “Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, 1995.
  9. Dumitru Bacu, Piteşti. Centrul de reeducare studenţească, ed. Atlantida, Bucureşti, 1991

– text integral în format word doc.Curs_Societate cultura ideologie_bibliografie

7 martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu