08/mart/2010 Adrian Cioroianu: Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie? (2/2)

Două motive de recunoştinţă pentru Marx

(Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe!)

Adrian Cioroianu

(2/2 ; pentru prima parte, aici)

Marxism cu ghilimele – şi fără Marx

Serios vorbind, aş spune totuşi că, în ciuda necitirii lui Marx la noi, remanenţele unui marxism clişeizat şi nedigerat intelectualiceşte ne-au marcat în bună parte primul deceniu postcomunist. Revoluţia din decembrie 1989 (poporul muncitor versus tiranul), mineriadele (poporul muncitor vs guvernul), Piaţa Universităţii (poporul muncitor vs poporul gînditor), cristalizarea mişcării sindicale, primele alegeri libere, primele greve, primele garnituri parlamentare – cu toate au avut la noi, nemărturisit şi poate neconştientizat, ceva din rudimentele cu care vulgata „marxistă” a spălat creierele acestei naţiuni timp de 40 de ani. Aş putea da multe exemple din felul în care scrierea şi judecarea istoriei noastre, în anii ’90, au păstrat clişee marxiste – dar şi altele, rolleriste sau naţionaliste, care nu aveau nimic marxist în ele.

Dar umbra (reală sau contrafăcută) lui Marx asupra noastră este mai largă. Marx spunea că într-o societate ideală „fiecare va primi după nevoi” – probabil acesta e alibiul celor care au propus, mai ieri, ca alocaţia copiilor să depindă de salariul părinţilor. La noi, ideea luptei inevitabile între angajaţi şi angajatori, între proletarul neaoş şi firmele multinaţionale, revolta pensionarilor amărîţi dirijată împotriva „pensionarilor de lux”, minunea tip Cenuşăreasa prin care Costel Busuioc ajunge star în România venind din Spania (în timp ce studenţii buni din conservatoarele noastre învaţă din greu, neremarcaţi de televiziuni, şi speră să-şi facă un rost în Occident), utopia unei societăţi în care să nu mai existe bani (singura şansă ca Ion Lucian, actorul, să fie la fel de bogat ca Ion Ţiriac!), alienarea voluntară a beizadelelor din Dorobanţi, salariile restante ale femeilor ce muncesc în fabrici de textile pe care poimîine patronii le vor muta (fără mînă de lucru) în Ucraina – toate acestea poartă, în felul în care sînt prezen(ta)te în discursul public românesc, seminţe pervertite dintr-un „marxism fără Marx”. Într-o declaraţie din 1956, ex-premierul britanic (laburist!) Clement Atlee spunea: „Comunismul rusesc este copilul ilegitim al lui Karl Marx şi al ţarinei Ecaterina cea Mare”. În cele din urmă, URSS a devenit un gulag cu lipsuri în aprovizionarea cu hîrtie igienică, dar cu surplus de arme nucleare. A fost vina lui Marx? E discutabil. În cazul nostru, Bellu Zilber a spus: comunismul românesc a fost un amestec de Caragiale şi Stalin. Iar postcomunismul românesc este, în opinia mea, un amestec de „marxism” fără Marx şi capitalism fără capital (şi fără liberalism).

Cred, pe mai departe, că Marx ar trebui citit în România (fie şi pentru a-l combate). Paginile lui au înfluenţat istoria secolului XX mai mult decît oricare altele. A fost un gînditor interesant, chiar dacă n-a avut dreptate (n-ar fi primul şi nici ultimul în această situaţie). Ideile lui promiteau să ne ducă în raiul comunist. Din fericire, nu s-a întîmplat. Tot e bine că – aşa cum vă spuneam – măcar pe unii ele ne-au dus ceva mai aproape, pînă în Canada.

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 04 martie a.c.

Publicitate

08/mart/2010 Cronica de artă: despre Dimitrie Berea

Berea, neştiutul

Radu Comşa

Titlul este o parafrază, o construcţie la jumătatea drumului dintre “Necunoscutul Dimitrie Berea”  –  titlul oficial al expoziţiei de la Muzeul Municipiului Bucureşti şi “Jude neştiutul ” al lui Thomas Hardy.  Într-o paralelă largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare să se fi bucurat de onoruri constante în viaţă urmate de o indiferenţă continuă în posteritate, inclusiv la Bucureşti, unde ultima sa expoziţie le la  Căminul Artei, Kretzulescu, era datată 1944.

Expoziţia deschisă până pe data de 30 octombrie 2009  la Palatul Şuţu (a fost) o iniţiativă a Societăţii Colecţionarilor de Artă şi cum aceasta este o asociaţie independentă, expoziţia nu exprimă decât dorinţa societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare din valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admiraţia fusese deja  exprimată de preşedintele asociaţiei, Vasile Parizescu, în ”Viaţa ca o pasiune”,  cartea sa autobiografică recent apărută la Monitorul Oficial.

Acea admiraţie explicită lăsa să se întrevadă o eventuală iniţiativă recuperatoare şi anticipaţia se confirmă în aceste zile la etajul Palatului Şuţu. Pe vremuri,  e de sperat că şi acum, profesorii la Belle Arte îşi obligau studenţii să frecventeze casele de licitaţii şi să studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre două colecţii, printre multe scene convenţionale de gen găsindu-se sigur şi minunăţii expuse  pentru foarte puţine zile.  În acelaşi mod, o expoziţie a societăţii colecţionarilor aduce inevitabil aceeaşi tipologie de imagini noi capabile să creeze nu numai referinţe, ci şi revelaţii. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expoziţional la peste şase decenii de la ultima sa expoziţie, tablourile cele mari sosind din America. Fără fonduri instituţionale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fără televiziuni şi interviuri. Pentru un dependent de fonduri  vernisajul  ar fi părut o întâlnire conspirativă, dar absenţa interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocreştin, într-atât de mare era diferenţa între pasiunea colectivă  şi indiferenţa instituţională. Cu marea excepţie a gazdei expoziţiei, Muzeul Municipal.

Şi totuşi Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care să-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societăţii globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, dacă un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la prinţul Gustav, actualmente rege suedez,  trecând prin gondola divelor cu actriţa Merle Oberon în frunte, toţi aceştia i-au pozat lui Berea.  L-au admirat, l-au cumpărat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o modă Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.

Dimitrie Berea s-a născut în 1908 la Bacău, într-o familie înstărită, fiu al unui avocat implicat în politica locală şi al unei pictoriţe şcolite în Franţa. Dată fiind filiaţia artistică pe linie maternă, părinţii l-au încurajat în acest sens şi tânărul Berea face studii de arhitectură la Bucureşti, în timpul cărora înfiinţează societatea “Ileana”,  împreună cu Ion Theodorescu–Sion şi Gheorghe Zlotescu.  Deocamdată nimeni nu a documentat şi detaliat aşa cum ar trebui rolul declaraţiilor de genul  “Ileana”  în arta românească, se aşteaptă probabil consumarea monotemei  avangardei sincrone sau forţat sincrone.

După o expoziţie personală în 1936 la Iaşi la galeriile Lăpuşneanu, Berea pleacă anul următor la Roma. Iniţial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Romă a mega-exactului cazon de marmură care poate genera şi azi pasiuni pro sau contra.  Inima sa pleacă şi rămâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlneşte pe Bonnard, Vuillard, Matisse şi Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins.  În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expoziţie personală  la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primeşte câte o diplomă pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.

Se întoarce la Bucureşti şi devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet străină aşa că emigrează în 1946. Publică manifestul său de la Veneţia, expune la Paris  în 1952 cu Henri Matisse şi cu cel pe care îl consideră maestrul său, Pierre Bonnard,  ca un preambul al caruselului notorietăţii în care biografia penalizează viitorul.

Pentru că  Dimitrie Berea va rămâne confinat perpetuu într-un palier pentru  care amănuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de  trivia. Ca, de exemplu, căsătoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoată de rege georgian şi soferiţă de taxi newyorkez trecută, culmea, prin Bucureşti.

Posesor al unei tehnici exacte şi al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a rămas aici. Subiectul, adică ochiul trecut prin inima proprie, rămâne la o foarte dulce convenţie. Şi asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cărţii poştale, fără sinceritatea Elenei Popea, considerată ultramodernistă, dar brăneancă de suflet, aşa cum ţăranii săi mustăcioşi nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar ţigăncile lui Berea nu au curajul premoniţiei egalitare a lui Jean David.

Convenţia continuă într-o lume care plăteşte bine şi se vrea frumoasă. Stilul Berea garantează frumosul, în portrete şi nu numai. Parisul există prin Place Vendôme,  sudul Franţei se vrea la Cannes între bărci rapide şi bine întreţinute. Post-factum, succesul Berea, chiar hyperdiluat, poate genera şi azi clişeul Parisului şi ale altor branduri locale dependente de bugete turistice.

Şi Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existenţă în recluziune cu păstrarea unui univers propriu intact şi fără limite, care permite o explozie ulterioară a unei recunoaşteri  mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trăit fantastic într-o lume încadrată comanditar. Poate motivat  de formaţia sa ca arhitect,  subiectul rămâne deschis, pentru că tema pictorilor-arhitecţi- pictori merită detaliată în sine,  de la Iser la G. M. Cantacuzino.

Amănuntul foarte interesant al expoziţiei de la Şuţu, expoziţie nebifată în nici un buget şi nebifată de critici bugetari, este că reuşeşte să adune, în foarte puţine opere, o proporţie maximă de nonclişee. Mai exact momentele rarisime când Berea se lasă furat de subiect şi nu îl construieşte convenţional. Ca cel peisaj cu râu din colecţia …..   

Acesta este Berea neştiutul.

08/mart/2010 Geopolitica iubirii: un cadou în cuvinte cititoarelor noastre

…două poezii de Liviu Antonesei

Dacă…

Dacă toate femeile lumii
s-ar reuni în femeia perfectă,
de la tine ar trebui luat totul –
nimic mai puţin,
poate ceva pe deasupra.
Pe sub asprele ceruri,
ne ducem spre marele festin
şi nici o vină
nu vom lua asupra.

I promise you…

Nu vei şti vreodată cît te iubesc
Cuvintele-acelea încă nu s-au născut
Şi nu s-or naşte cît mai vieţuiesc
Pe-această închipuire de apă şi de lut
Pe-această închipuire de apă şi de lut
De care-n veci eu nu mă murdăresc
De vom rămîne ca la început,
De vom rămîne ca la început!
Ei, da, oho,
Noi vom rămîne
Ca la început!