G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/mart/2010 Avanpremieră: de mâine, în serial – diplomaţia României în „campania” pentru Helsinki 1975

… începând de mâine, în serial, un interesant studiu semnat de Andreea-Iuliana Bădilă despre România şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), 1966 – 1975.

Reclame

16 martie 2010 Posted by | avanpremieră | , | Lasă un comentariu

16/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

1/2 

Un model de ineficienţă        

În cele ce urmează voi defini “cultul personalităţii” ca fiind ansamblul de tehnici, manifestări şi produse (artistice, intelectuale, ideologice) al căror scop este construirea unicităţii simbolice a unui personaj politic. Cultul personalităţii în “cazul” Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fasciante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămîne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingînd probabil o cotă de credibilitate unică pînă atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii “arhitecţi ai cultului” lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare. În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, n-a adus nimic benefic credibilităţii liderului român – ci doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decît fusese mai înainte ca acest cult să înceapă. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului (sau “industria slugărniciei”, cum a numit-o Ovidiu Nahoi) care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile şi geneza cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu are trei surse de alimentare: i) una este “tradiţia naţională” – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II-lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic “cult al personalităţii” (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă pînă la identitate cu cele din cazul Ceauşescu). La Carol al II-lea se manifestă mai curînd un anume “mit al Conducătorului” – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care-i conduc şi agrează mai cu seamă liderii care ştiu să-şi impună autoritatea (“mîna de fier în mănuşa de catifea”). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul “părinţilor fondatori”, “eroilor” etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cît ele sînt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II-lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

A doua “rădăcină” a cultului lui Ceauşescu este ii) cea stalinistă: în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat de fapt locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid – Protector căpăta calităţi cvasi-divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte. În plus, “militantul viril” este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste[1]. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s-a dezvoltat în anii ’30 într-un climat de insecuritate, cînd URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici –, cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS-ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi “independent”[2]. Pierzîndu-şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să-şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

Iar o a treia sursă de inspiraţie a cultului ceauşescian este iii) modelul asiatic. Vizita lui în cîteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1-24 iunie 1971, îl marchează profund pe N. Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia “tezelor din iulie ’71”, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965 – o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive: a) Ceauşescu şi-a lansat propria “revoluţie culturală” nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curînd fronda lui antisovietică; şi b) oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de “devierea” lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti – dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi-a construit acasă un cult similar celui ceauşescian. (va urma)


[1] Marc Augenot, “Masses aveulies et militants virils”, în Politix, nr. 14, 1991, p. 79.

[2] Pentru o imagine asupra amestecului de mîndrie şi de teamă existent la Bucureşti după august 1968, v. Dumitru Popescu, Panorama răsturnată a mirajului. Cronos autodevorîndu-se. Memorii, vol II, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 136-139.

_______________________________

– o variantă a acestui text a apărut în revista Historia, nr. 3 / martie a.c.

16 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

16/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (5/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

5/5 

Nu voi descrie pe larg foiletonul recuperat în volumele 2, 3, 4 şi 5 pentru că, şi la a treia lectură la care am ajuns de la publicarea lor, îmi sare mai mult în ochi principiul de selecţie (abandon, retractare a propriei vocaţii de critic literar) decât pe cel de restituire, viziunea ansamblului fiind contaminată de resentimentele anti-operă din scrierile autobiografice (volumul 5 e, de altfel, construit în oglindă, jumătate cronici, jumătate jurnal). Sper, totuşi, să ajung la concluzii diferite când voi citi integrala cronicilor Monicăi Lovinescu. Două sunt temele analitice pe care vreau să le mai enunţ deocamdată, în transversala tuturor celor cinci volume apărute la Humanitas: Parisul intelectual al anilor şaizeci-optzeci şi clinul de originalitate pe care l-ar putea aduce, în literatură, nu împotriva operei, dar în complementaritate cu ea, memorialistica, genul favorit de scrieri din etapa târzie a Monicăi Lovinescu.

Parisul nu a fost un spaţiu edenic pentru Monica Lovinescu. Sau dacă da, rămâne doar ca amintire dintr-o îndepărtată şi ingenuă copilărie, pe care autoarea mai mult o sugerează decât o evocă în La apa Vavilonului. La vârsta lucidităţii critice însă, Monica Lovinescu şi-a dat seama, dureros, că, imigrantă dintr-un regim de dictatură comunistă, plătind libertatea cu preţul morţii propriei mame, care s-a lăsat ucisă în închisoarea politică pentru a nu o aduce pe ea înapoi, e obligată să refuze confortul adaptării la atmosfera intelectuală pariziană, dominată, şi aceasta, tot de marxism. Un marxism de paradă, un marxism netotalitar, dar care ignoră totalitarismul din est.

Sigur că foarte puţini dintre intelectualii români care au ales exilul au avut tăria de caracter a unei astfel de opţiuni, în fond, autodestructive. Ar fi nedrept să le reproşăm, celorlalţi imigranţi de origine română, individualismul realizării de sine (înscris chiar în natura umană şi fără de care probabil că nici n-ar exista nici evoluţii, nici revoluţii sociale). Dar tot nedrept ar fi să nu apreciem anvergura sacrificiului Monicăi Lovinescu pentru memoria îndoliată a victimelor comunismului. Numai dacă citim cronicile neliterare din primul volum de Unde scurte, putem observa cu uşurinţă şi instinctul actualităţii, şi sagacitatea comentatoare, şi cultura filosofică, toate calităţile, de fapt, pentru o bună înscriere în dezbaterea de idei a epocii.

Monica Lovinescu a pariat însă, mult prea devreme şi mult prea ultimativ, pentru a-şi putea structura ea însăşi pariul ca operă de reflecţie filozofică, pe victoria unui curent de gândire anticomunist, nu ştiu cât de plăpând (un nume precum Raymond Aron impune, desigur, tot respectul), dar puţin influent în lumea universitară franceză şi aproape deloc mediatizat. Cu acest partizant ideatic şi ideologic (care nu ştiu dacă a devenit şi comunicare intelectuală, probabil că nu), va recenza cu înfrigurare toate traducerile franţuzeşti de mărturii ale martirilor din est, va felicita, cam prematur, apariţia, chiar pe ruinele marxismului occidental, a unei generaţii „revizioniste” de tineri filosofi (Edgar Morin şi alţi câţiva), se va război cu Sartre şi Althusser, va contempla cu amărăciune caragialescă (Hai, Miţule, şi noi pe la rivuluţie!) ridicolul moral şi inactualitatea filosofică a „spectacolului” mai 1968: standuri de broşuri la Sorbona, happening la Teatrul Odéon, va încerca, chiar, prin anii optzeci, şi implicarea electorală în susţinerea unor politicieni necomunişti (care, fiind mai atenţi la ascendentul moral pe care l-ar putea mima afişându-se public în compania imigranţilor din est, i se păreau „anticomunişti”).

Mulţi dintre noi vom fi având convingeri inverse cel puţin în privinţa semnificaţiei momentului parizian 1968. Sau, dacă nu convingeri, atunci sigur bibliografie, care să ne ducă, teleghidaţi ca nişte jucării mecanice, la concluzia că mai 1968 a fost de importanţă decisivă în impunerea structuralismului, deconstructivismului, postmodernismului etc. Vocile critice româneşti cele mai inovatoare, şi de dinainte de 1989, şi de după, cam din produsele sistematice ale acestor programe se inspiră şi au avut şi au şi atunci destule dificultăţi de a împăca opţiunea personală anticomunistă, venită din experienţă istorică neaoşă, cu necesarele importuri bibliografice din occident, predominant de descendenţă marxistă.

Monica Lovinescu are, în ce o priveşte, ascendentul consecvenţei principiului (detesta termenul de „contradicţie” ca măsură metacritică). Dincoace, explorăm fertilitatea pluriperspectivismului, a nevoii de nuanţare, a discernământului aplicat la detaliu etc. Dreptate exclusivă nu e de nicio parte, doar îndreptăţire (de destin) pare să fie mai multă de partea Monicăi Lovinescu, chiar şi atunci când alunecă prea evident în eroare, nedreptăţind, la rândul ei, pe alţii. Sigur ca această îndreptăţire nu este transferabilă (Grigurcu, de pildă, când îi copiază resentimentele, justificându-şi astfel propriile interese sindicaliste de răsturnare a ierarhiei estetice, nu mai are, el, nicio îndreptăţire).

Cu acest criteriu al îndreptăţirii destinale neteoretizabile şi netransferabile s-a impus (în occident, înainte de 1989, la noi, bineînţeles, după) genul, şi literar, şi antiliterar în acelaşi timp, al mărturisirilor martirilor totalitarismului comunist. Într-o lume care ştie că nu-şi poate conserva echilibrele decât prin acomodări, tranzacţii şi compromisuri, radicalismul etic al acestui tip de mărturii probabil că nu a trezit chiar atât de multe conştiinţe. Sau, în orice caz, nu le-a adus pe picior de bătălie ideologică. Dar a spulberat legitimitatea literaturii estetice, a criticii literare autonomiste, a teoriilor literare întemeiate pe principiul valorii intrinseci, care vor avea mult de acum înainte de argumentat ca să ajungă să convingă că mai au vreun rost, în sine, în vremuri ignobile.

 În acest sens, ar fi de citit cronica Monicăi Lovinescu despre un număr din 1988 din „Caiete Critice” consacrat memorialisticii: o dinamitare a tuturor definiţiilor şi clasificărilor posibile în teoria literară, cu criteriul, de o autenticitate violentă, ireductibilă la experimentul literar, al mărturisirii suferinţei istorice. Culegerea de articole teoretice i se pare Monicăi Lovinescu mai interesantă prin ce pierde din vedere decât prin ce clasifică şi defineşte, arătând astfel „limitele în care e menţinută orice gândire, chiar şi cea mai evoluată şi mai rafinată din România. Astfel, teoria literaturii a fost cedată criticilor şi eseiştilor ori dobândită de ei, ca pentru a sublinia interdicţia de a pătrunde în alte domenii, ca istoria, politicul, sociologia. În România, intelectualii sunt la curent cu semiotica, structuralismele, poststructuralismele, modernismul, postmodernismul. Teoriile cele mai ispititoare se învârt în jurul textului, neputând să-şi ofere luxul de a se despărţi de el, într-atât fruntariile arbitrare par a fi fost fixate cu îndârjire şi acceptate ca atare” (Memorie şi memorii, în Pragul. Unde scurte V, p. 80).

Probabil că aşa şi e (mai mult sau mai puţin). Numai că, dacă am renunţa la aplicaţia la text, am deveni altceva decât critici literari: istorici, sociologi, politologi şi politicieni… improvizaţi. Şi nu ştiu dacă mai e nevoie şi nepriceperea noastră devenită a doua meserie, pentru că destui amatori se perindă pe ecranul televizorului. În fine. Multă subtilitate li se va cere de acum înainte criticilor literari să găsească o modalitate care să nu-i deprofesionalizeze şi decredibilizeze pe ei înşişi din chiar punctul de pornire, de a integra în ce ştiu ei să facă (nu în ce nu ştiu) adică în analizele de forme şi tipuri funcţionale de discurs, paradoxul asistematic formulat de Monica Lovinescu. S-ar cuveni, de fapt, să formulez frazele de încheiere la persoana întâi, pentru că eu însămi mă confrunt, în cercetările mele de istorie literară postbelică, cu această problemă, căreia nu i-am găsit încă soluţie. (sfârşit)

16 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

16/mart/2010 Sâmbătă va avea loc un teledon la TVR pentru campania „Europa liberă, aici!”

Arhiva Europei Libere stârneşte controverse

Florentina Ciuverca

„Evenimentul zilei”, marţi, 16 martie a.c.
 

COPYRIGHT. Iniţiatorii campaniei de aducere în ţară a unei copii a arhivei radioului nu semnaseră un acord cu postul când au demarat proiectul.

Campania „Europa Liberă, Aici!”, iniţiată pe 1 decembrie 2009 de Liviu Tofan, directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), a demarat fără girul instituţiei Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (RFE/RL Inc.), cea care deţine copyrightul pentru emisiunile postului.

Fostul redactor al Secţiei române vrea să aducă în ţară o copie a arhivei emisiunilor, aflată la Institutul Hoover al Universităţii Stanford, din California. E vorba despre 600.000 de foi A4 cu textele emisiunilor şi 3.500 de benzi de magnetofon. Procesul de digitalizare ar costa în jur de 300.000 de euro. Alţi 100.000 de euro ar fi necesari pentru a înfiinţa un Centru de Cercetare şi Documentare la Bucureşti.

(…) Liviu Tofan declară însă că un asemenea acord există din 2008. Este vorba însă, de fapt, de un protocol încheiat, pe 10 ianuarie 2008, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus atunci de Marius Oprea, şi nu de IRIR. Potrivit reprezentanţilor IICCMER, contractul semnat cu instituţia Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (RFE/RL Inc.), ca deţinătoare a copyrightului asupra înregistrărilor, şi cu Hoover Institution, ca depozitară a arhivei, se referă la întreaga colecţie, din care IICCMER a achiziţionat doar 39 de role de microfilm cu emisiuni din anii ’50. Pentru fiecare altă achiziţie va fi redactată o anexă, care să prevadă condiţiile şi detaliile financiare.

În urma unei discuţii avute cu preşedintele instituţiei cu sediul la Praga, Jeff Gedmin, în octombrie anul trecut, Liviu Tofan a găsit, recent, soluţia. Din februarie 2010, institutul condus de acesta a cooptat IICCMER-ul în campania „Europa Liberă, Aici!”. Acordul vizează ob ţinerea unei copii pentru uz public, pentru cercetare, care nu poate fi folosită în scopuri comerciale.

Teledon la TVR

Apelul la strângerea de fonduri pentru achiziţionarea copiei digitale a avut o receptare destul de slabă în rândul publicului. „Campania de donaţii de 2 euro prin SMS a funcţionat foarte slab, de aceea nu vreau să dau cifre, sperăm ca această emisiune să ne mai ajute să strângem ceva bani”, spune Liviu Tofan.

Prin urmare, sâmbătă, de la 21.10. iniţiatorii campaniei, împreună cu TVR 1, organizează un teledon. Emisiunea se va desfăşura pe două platouri, cu doi moderatori: Andreea Marin Bănică şi Cristian Tabără. Fosta vedetă a „Surprizelor” îi va avea în studio pe Victor Rebengiuc, Mircea Vintilă sau Leontina Văduva. Din studioul alăturat, Adrian Cioroianu, Robert Turcescu, Alexandru Arşinel, Stela Popescu sau Mihai Mălaimare vor răspunde la telefoane, alături de alte câteva personalităţi.

„Emisiunea va fi şi o evocare, va fi vorba de semnificaţia radioului pentru România, de oamenii care au trecut pe acolo”, adaugă Tofan.

16 martie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu