G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/mart/2010 În această seară, bilanţul săptămânii politice la Realitatea TV

… la RealitateaTV, ora 21.30, într-o emisiune realizată de Laura Chiriac. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.

Reclame

28 martie 2010 Posted by | avanpremieră | , , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 O hartă animată a istoriei religiilor

… o hartă animată a evoluţiei în timp a principalelor religii, cu evidenţierea unor momente de referinţă din istoria fiecăreia – EURAST

http://www.mapsofwar.com/images/Religion.swf

28 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie, video | , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

1/2

La jumătatea lui martie, în 76 din cele 87 regiuni ale Federaţiei Ruse populaţia a fost chemată la urne pentru a-şi decide autorităţile locale. Deşi nu a mai constituit pentru nimeni o surpriză procentul majoritar obţinut de partidul premierului Vladimir Putin, aceste alegeri (considerate ca fiind un test de popularitate pentru partidul de guvernământ Rusia Unită, pe fondul creşterii şomajului şi a preţurilor la utilităţi) au furnizat şi surprize. Între care s-a detaşat net victoria la Irkutsk a candidatului susţinut de Partidul Comunist. În ceea ce priveşte rezultatele slabe obţinute de opoziţie, acestea au fost justificate în tradiţia deja obişnuită a acuzelor la adresa sistemului Putin. Liderii opoziţiei, secondaţi de observatorii asociaţiilor non-guvernamentale au rostit din nou cuvântul ”fraudă”. În replică, şeful Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Churov, a catalogat sistemul electoral din Rusia ca fiind „cel mai bun din lume”. Desfăşurarea scrutinului a fost însoţită de măsuri de securitate fără precedent. Previzibil, în condiţiile în care la alegerile regionale de anul trecut (11 octombrie 2009), partidele de opoziţie au vociferat zgomotos că victoria partidului de guvernământ Rusia Unită s-a datorat unei masive fraude, după care preşedintele Dmitri Medvedev a declarat că viitoarele alegeri au nevoie de o supraveghere mai strictă pentru a se asigura un vot corect şi echitabil. (foto: EPA)

La nivel general, pe fondul crizei, Rusia Unită a pierdut serios din popularitate, dar ar fi impropriu să vorbim de un reviriment spectaculos al opoziţiei. Desigur, tendinţa electoratului spre ideologia de stânga e normală în contextul problemelor sociale generate de criză. Însă victoria de la Irkutsk, unde Viktor Kondrashov a obţinut 62% din voturi, în timp ce candidatul Rusiei Unite, Sergei Serebrennikov, doar 27%,  se datorează mai degrabă atitudinii de protest  existente la nivelul populaţiei împotriva administraţiei locale, cât şi calităţii candidatului, decât a unei eficientizări a acţiunilor promovate de comuniştii lui Ziuganov. Mai mult, alegerile actuale au reiterat că la nivelul electoratului, partidele de opoziţie au un imens deficit de imagine. Democrat-liberalii lui Vladimir Jirinovski par să-şi fi conservat electoratul fidel, iar opoziţia liberală anti-Kremlin nu dă semne de concretizare a unităţii.  Chiar dacă la nivel declarativ lucrurile sună încurajator, în practică schimbarea pare să vină mai degrabă de la nivelul populaţiei unde tensiunile sociale s-au acumulat nepermis de mult. Până la a fi furioşi pe guvernul lui Vladimir Putin, oamenii sunt revoltaţi de gestionarea ineficientă a autorităţilor locale şi regionale. Autorităţile centrale trebuie să rezolve aceste probleme înainte ca lucrurile să devină şi mai grave.

De altfel, în preambulul alegerilor regionale, Rusia s-a confruntat cu o creştere vizibilă a acţiunilor de protest din partea populaţiei. Desigur, criza a generat serioase probleme sociale, mai toate ţările Uniunii Europene confruntându-se cu demonstraţii de masă de amploare. Însă atunci când vorbim de Rusia, lucrurile devin ceva mai complicate. O privire de ansamblu ne arată că în ultimele două decenii, măsurile drastice impuse de autorităţile de la Kremlin, secondate cu brio de incapacitatea opoziţiei de a se impune ca o forţă politică cu adevărat viabilă, au dus în derizoriu dreptul democratic de a protesta. Multiplele arestări şi eliberări ale liderilor protestatari au căpătat o tentă ridicolă în tragi-comica manifestare a opoziţiei. Iar aceasta s-a reflectat în timp printr-o din ce în ce mai anemică dorinţă a populaţiei de a-şi revendica drepturile în stradă. Poate tocmai din această cauză, evenimentele de la Kaliningrad şi ulterior la Tiumen, Irkutsk sau Ecaterinburg au beneficiat de spaţii ample în presa occidentală. De la presa din Rusia, controlată în mare parte de autorităţi sau supusă auto-cenzurii necesare supravieţuirii, oricum nu aştepta nimeni prea mult. Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu spaţiul în cauză, vom reaminti că la finele lunii ianuarie, în enclava Kalinigrad, un uriaş protest a reunit peste 10.000 de oameni care au început prin a cere schimbarea guvernatorului şi măsuri anti-criză şi au sfârşit prin a cere demiterea premierului Putin. „Prin acest miting, locuitorii Kaliningradului arată restului populaţiei cum trebuie să se lupte pentru propriile drepturi”, a declarat copreşedintele formaţiunii democratice Solidarnost, Boris Nemţov, sosit de la Moscova în Kaliningrad pentru a participa la acţiunea de protest. El a subliniat, într-o declaraţie pentru media că actuala politică a Kremlinului a determinat unirea tuturor forţelor de opoziţie într-un front comun. „Toţi ne-am unit. De la Solidarnost până la comunişti. Acţiunea de astăzi reprezintă doar începutul manifestaţiilor de protest în masă care vor cuprinde întreaga Rusie” a mai spus Nemţov, atrăgând atenţia asupra situaţiei disperate a locuitorilor din enclavă. Adică, faptul că tarifele la utilităţi s-au majorat cu 25%-30%, rata a şomajului este extrem de ridicată, iar vizele pentru a ieşi din regiune se obţin cu dificultate. (va urma)

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

28 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de teatru: „Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB

Coerenţa caligrafiei scenice

 Mircea Morariu

Toţi fiii mei este piesa cu care a debutat în literatura dramatică Arthur Miller. Premiera spectacolului ce a lansat-o şi validat-o scenic a avut loc pe Broadway, iar criticul Stark Young scria la 10 februarie 1947 în New Republic următoarele: „Toţi fiii mei e o dramă serioasă care, din punctul de vedere al tehnicii teatrale provine din tradiţia lui Ibsen. E numai o sugestie privind şcoala căreia îi aparţine scriitorul şi nu o operă de imitaţie. O poveste autentică, un temei moral puternic, o amplă varietate de personaje, bine desenate şi care oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Criticul american avea dreptate în multe privinţe. Mai întâi atunci când aducea în discuţie amprenta ibseniană. Numai că influenţa scriitorului norvegian a fost una mai directă şi mai profundă decât lăsa să se înţeleagă Stark Young. Ea nu s-a limitat la piesa de debut, ci i-a pus la dispoziţie dramaturgului coloana vertebrală pentru majoritatea scrierilor sale. I-a dezvoltat şi apropriat abilitatea mânuirii timpului teatral în vederea exprimării succesiunii cauzelor. Arthur Miller a admirat, a încercat şi a reuşit să egaleze în scrierile sale capacitatea lui Henrik Ibsen de a conferi lucrărilor lui destinate scenei densitatea unui roman. Într-un eseu intitulat Familia în drama modernă, Miller aprecia că familia şi problemele ei formează doar pretextul pentru a lua în considerare aspecte sociale mai cuprinzătoare. E ceea ce se întâmplase deja în piesele lui Ibsen, e ceea ce se petrece în cele scrise de Arthur Miller.

În Toţi fiii mei, viaţa cotidiană, intimă şi socială a familiei Keller e grevată, măcinată de o vină ascunsă. Care ar trebui să rămână în veci astfel, oricât de chinuitoare ar fi ea. La vina aceasta se fac la început referiri voalate, fugare, pentru ca mai apoi ele să iasă impetuos şi devastator la suprafaţă, în urma unor dezvăluiri succesive fundamentate şi ele din punct de vedere tehnic pe schema ibseniană. Joe şi Kate Keller au dobândit statutul de stălpi ai societăţii cu preţul unei minciuni. Mai fuseseră odată oameni respectabili, oameni ai datoriei, dar a intervenit ceva şi condiţia aceasta a fost pierdută. Acel ceva pare să fi trecut. Lumea a început să uite un detaliu neplăcut pentru biografia lor, ceva ce s-a petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când fabrica lui Keller a livrat motoare de avion defecte, fapt ce a costat viaţa a 21 de piloţi. Pentru vina aceasta plăteşte acum doar un fost asociat ori slujbaş al lui Keller, Deever. Care şi de acolo, din închisoarea unde a fost trimis în urma sperjurului de pe urma căruia Joe a fost pus în libertate joacă pentru familia înstărită de acum rolul unui strigoi. Numai că duşmanii liniştii familiei Keller mai sunt şi alţi strigoi. Unii dintre aceştia sunt strigoii din altă lume, aşa cum e Larry, pe care, cu o religiozitate făţarnică, mai ales Kate, vrea să îi ţină în viaţă. Printr-o scrisoare aflată în posesia lui Ann, fiica lui Deever, fosta lui logodnică şi viitoarea logodnică a fiului rămas în viaţă, Chris, Larry  îşi aruncă în aer familia şi minciuna căci prin intermediul acestui petec de hârtie acesta o înştiinţează pe Ann că se va sinucide după ce a aflat despre fapta tatălui său. Alţii sunt strigoi vii, precum George Deever, care oricând s-ar putea metamorfoza în acuzatori ori răzbunători. Într-un ciclu de numai 24 de ore, exact ca în tragedia antică, cele două feluri de strigoi se activează, fac astfel încât repun adevărul în drepturile sale, spulberă nu doar toate tabuurile familiei, ci familia însăşi, tocmai fiindcă minciuna şi nu cinstea asigura coeziunea acesteia. Strigoii aceştia mai fac ceva. Pun sub semnul întrebării consumatorismul inaugurat de perioada postbelică. Strigoii îşi asumă misiunea de a le pune protagoniştilor piesei şi de a ne formula nouă, spectatorilor, o întrebare nu tocmai agreabilă, şi anume dacă în epoca actuală, a imoralităţilor de tot felul, morala şi moralitatea mai au vreo valoare, vreo importanţă.

Aceste întrebări l-au interesat pe Ion Caramitru atunci când a decis să monteze Toţi fiii mei pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Scrie regizorul în caietul- program al spectacolului- „ La aproape 70 de ani de la evenimentele care au schimbat faţa lumii şi destinul oamenilor, Toţi fiii mei reprezintă un reproş dramatic, sălbatic şi înduioşător pe care Arthur Miller îl aduce lumii care se îndepărtează  din interes, din perversiune, din nebunie, de ceea ce omului îi este dat prin naştere: iubirea de aproapele său şi respectul pentru adevăr… Toţi fiii mei sună pentru România ca un clopot de alarmă, vis-à- vis de mugurii promiţători şi înşelători ai societăţii de consum”.

Cu mici excepţii, Ion Caramitru, în calitate de regizor, reconstituie cu minuţiozitate şi obţine bune rezultate pe linia evidenţierii tragismului faptelor înfăţişate de piesa lui Arthur Miller. E limpede că textul îi place regizorului, că i-a simţit frumuseţile, că a dorit să îl aducă pe scenă într-o caligrafiere limpede, sensibil dar şi eficient ordonată, cu imagini sugestive şi încărcate de idee. Ion Caramitru a reuşit să îşi aducă la bun sfârşit intenţiile, dacă scădem din calcul finalul spectacolului, un final dacă nu simplist sau kitsch, oricum tezist. Regizorul nu impune o ordine dramatică nouă. Nici nu vrea acest lucru. Şi-a asumat chiar riscul de a fi acuzat că face teatru ca pe vremuri, numai că nu l-a făcut într- un chip vetust, ci în sensul că regia lui sobră, fără brisbisuri, se află în acord stilistic cu retorica gravă a discursului dramaturgic şi cu fizionomia personajelor.  Altfel spus, Caramitru a confirmat prin lucrarea lui scenică exact ceea ce observa criticul Stark Young la vremea premierei absolute a piesei. Şi anume că Toţi fiii mei „oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Cuplul Joe-Kate Keller îşi află în actorii Victor Rebengiuc şi Sanda Toma interpreţii desăvârşiţi. Sigur, într-un anume fel, Victor Rebengiuc a venit în distribuţia spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti recomandat şi antrenat de tipul de rol ce i-a fost încredinţat. Victor Rebengiuc aducea cu sine garanţii de reuşită nu doar datorită excepţionalului său talent ori nedezminţitului lui profesionalism. Ci şi  graţie unui trecut actoricesc ce îl recomanda a fi interpretul ideal pentru Joe Keller. Când spun asta nu mă gândesc doar la faptul că nu mai departe decât stagiunea trecută actorul a jucat cu mult succes, la Teatrul „Bulandra”, în regia lui Felix Alexa, rolul titular din Moartea unui comis voiajor. Am în vedere şi faptul că în urmă cu vreo 20 de ani, mai exact în 1988, acelaşi Victor Rebengiuc a jucat fără cusur, într-un reuşit spectacol de televiziune regizat de Dan Necşulea, rolul principal din ibseniana Stălpii societăţii. Poate de aceea unii comentatori s-au grăbit să spună că Sanda Toma, excepţionala interpretă a lui Kate, a fost marea surpriză, că l-a „mâncat”, l-a surclasat, l-a depăşit pe Rebengiuc. Nici vorbă. Sanda Toma e excelentă, Victor Rebengiuc e şi el excelent. Aşa cum se cuvine să fie doi mari actori. Sanda Toma e o actriţă prea mare, cu mult prea multă experienţă scenică pentru a mai fi preocupată de detaliul minor de „a ieşi în faţă”. Sunt momente, dictate de scriitură, când personajul ei e mai suculent, mai vizibil. Când dramaturgul şi personajul îi dictează actriţei să susţină „microrecitaluri”. Dincolo de acestea, e sigur că ceea ce caracterizează jocul celor doi mari actori e unitatea şi echilibrul.

Pandantul acestui prim cuplu e în scriitura lui Arthur Miller cuplul Chris Keller- Ann Deever. Un cuplu care se face şi se desface în decursul celor 24 de ore amintite mai sus.  Dragoş Stemate e la începutul spectacolului uşor crispat, vizibil emoţionat, şi asta în pofida faptului că a trecut ceva vreme de la momentul premierei. Actorul are nevoie de timp spre a ajunge la incandescenţa personajului, dar, iată, o atinge în momentul- cheie al monologului. Crisparea, tracul nu o părăsesc nici o clipă pe Costina Ciuciulică, interpreta Annei, în pofida faptului că tânăra actriţă deţine multe dintre datele ce o recomandă pentru rol.

Lui Ioan – Andrei Ionescu, interpretul lui George Deever, îi revine sarcina nicidecum uşoară de a interpreta rolului acuzatorului, al justiţiarului, al celui care vrea răzbunare. Actorul rezolvă bine aceste componente fundamentale ale personajului său. Nu şi pe cele ce ar trebui să îi pună în evidenţă ezitările, slăbiciunile, tendinţa de a da uneori înapoi.

Vivian Alivizache, Dorin Andone, Gavril Pătru, Irina Cojar au avut roluri cărora începătorul Arthur Miller nu le-a acordat prea multă importanţă. Din scriitură sunt roluri de coloratură, de completare, dacă nu chiar parazitare. Nu e vina interpreţilor că nu au făcut mai mult din ele. Dacă e să le reproşez ceva e că unii au vrut să îşi facă personajele mai vizibile, drept pentru care au recurs la prea multă vopsea. Mă gândesc mai cu seamă la Vivian Alivizache.

Vlaicu Golcea a compus o muzică de scenă ce îşi are misunea ei în stabilirea cadrelor temporale- suntem în vremea fascinaţiei radioului şi a supremaţiei jazz-ului. Proiecţiile video imaginate de Daniel Gontz sunt utile atunci când sunt, de prisos cum se arată în scena finală, niciodată esenţiale. Dragoş Buhagiar a conceput un decor impunător, impresionant. Nu ştiu dacă şi foarte pe placul ori în interesul actorilor. Imensa piscină, acoperită de frunze moarte, din centrul scenei, le limitează în chip exagerat interpreţilor spaţiul de joc. Iar când lucrul acesta e vizibil atunci când se întâmplă pe scena altminteri atât de greu de umplut din Sala Mare a Naţionalului, scenograful e dator  să se întrebe dacă a procedat tocmai bine.       

Teatrul Naţional din Bucureşti – TOŢI FIII MEI de Arthur Miller; Traducerea- Alf  Adania; Regia- Ion Caramitru; Scenografia- Dragoş Buhagiar;  Light design- Chris Jaegger; Muzica şi sound design- Vlaicu Golcea; Multimedia- Daniel Gontz; Cu- Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş Stemate, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Vivian Alivizache, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru, Irina Cojar.

(text publicat în revista Familia, ianuarie a.c.)

28 martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David

            Jean David – un centenar uitat

Radu Comşa 

Jean David este o enigmă a picturii româneşti. Un singur tablou al său este expus în selecţia permanentă a MNAR, un portret de femeie. Şi acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat  plastic între războaie constituie nirvana creaţiei autohtone. Un al doilea, ”Portretul actriţei Leny Caller” din colecţia Saşa Pană, publicat în volumul dedicat expoziţiei “Bucureşti 1920-1940 între modernism şi avangardă”  nu a facut decât să încheie referinţele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colecţionarilor de modernism plus avangardă. Paralelele “à la Modigliani” făcute specificului lui Jean David în tinereţea sa românească nu reuşesc să disturbe ardenţa viscerală, dovadă a faptului că paralelele pot fi infinite şi “à la” nu e decât un franţuzism de preţiozitate critică.

Dar cine a fost Jean David? Născut la 16 decembrie 1908 în Bucureşti,  el urmează cariera clasică a unui tânăr pictor din Regat care promite, adică studii în Franţa întâi la Ecole de Beaux-Arts şi Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris între 1927 şi 1933, unde este coleg, între alţii, cu Marcel Dyf. Pe lângă academiile (academismele) unui oraş care fierbe de noutăţi,  Jean David expune simultan şi la Bucureşti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenţă în 1929 la Salonul de desen si gravură. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant oarecum ca o premoniţie interbelică  a unei “supermarket lady”, într-un Bucureşti neatent la conjunctură şi consumerist până la capăt. Exact acel Bucureşti idolatrizat azi drept “interbelic”.

 În anii ’30 urmează portretele, dintre care cele două menţionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reuşit să găsesc o referinţă vizuală diferită de cele două recognoscibile figuri, şi anume tot un portret pictat şi el în 1934 şi intitulat “Femeie cu cozi împletite” de fapt o reinterpretare a arhetipului ţigăncii. Aici se vede clar diferenţa dintre David şi pictura clasică de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferenţei dintre sincronii picturii europene şi maniera gen “Ţesătoarele Gorjului” patronată oficial de politica, centrală şi locală, a anilor ’30. Ţiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Mănciulescu, devine o expresie liberă, vizual egal asimetrică şi emoţional egală celebrei actriţe Leny Caller.

Este perioada colaborării cu revista “Unu”, David devenind unul din exponenţii modernismului capitalei. În 1932 ilustrează volumul lui Saşa Pană “Viaţa romanţată a lui Dumnezeu” şi în 1937 execută, împreună cu Stefan Constantinescu, o frescă pentru pavilionul României la Expoziţia de la Paris.

Continuând biografia, Jean David emigrează în 1942 în Israel, printr-un episod tipic pentru  atmosfera mişcătoare a mijlocului de secol XX, adică printr-o evadare pe mare având Constanţa drept port de plecare, capturat de britanici, internat în lagăr în Cipru şi ajuns în statul Israel la momentul nasterii acestuia  după un stagiu petrecut în armata britanică.

Ajuns într-un mediu artistic fără penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclastă a unui Bucureşti osciland brownian între chivuţe şi pictopoezii), Jean David trăieste embrionarul nou-naţionalului Eretz Israel.  În acest sens guaşa dedicată Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridică fumescent lăsand locul unui constructivism nu neapărat privit prin retrovizor, mai degrabă entuziast şi pragmatic.

La sosirea în Israel, după expoziţia “New Horizons” doar două erau curentele artistice de afiliat obligatoriu în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosferă lirică relativ istoricistă, identificabilă prin fragmente de atmosferă locală, şi cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, era cel al unui abstractionism stilizat, a cărui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliază fără rezerve celui de-al doilea curent, alături de Marcel Iancu, prieten de la Bucureşti, cu care fondează în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.

Situl artistic Ein-Hod, merită el însuşi un volum întreg, după cum şi epopeea palestinienilor retraşi cu  300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoaşterea ca localitate şi în 2005 alimentarea cu energie electrică, ar merita o poveste scrisă..

Deşi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a rămas în mod esenţial pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nici după, nu a detaliat zidurile Oraşului cu atâta inimă şi prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel şi cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenţă de tinereţe.

Dar Jean David, în noua sa viaţă, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creează machete de timbre, decoraţiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM şi, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge până la decoraţiuni pe suport de “formica”, materialul minune al anilor ’60. 

Noul include şi experimente fără comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expoziţia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astăzi. În anii ’80 Jean David continuă să picteze refaţetând figurile, regii sau  Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.

Jean David moare în 1993. Nu mă pot abţine să nu fac două comparaţii.

Prima este cu Marcel Iancu, contemporan şi coleg, artist a carui poală e pupată azi de cele mai multe ori fără reculul obiectivităţii. Centenarul său, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersată zilnic. Dar dualitatea unei creaţii de exceptie – în plastică si arhitectură – de dinainte de emigrare, a fost urmată în Israel de o şefie de scoala, întreprinzătoare şi extrem de prolifică, pe un singur palier. Cu o operă difuzată profitabil în mii de exemplare, cu certificări şi ştampile, anexe obligatorii ale notorietăţii.

Cea de-a doua este legată de Benjamin Fondane, a cărui aniversare relativă – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstrează altceva decât că Fondane e viu în 2008, la Paris şi la  Bucureşti.

Prin comparaţie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totală uitare. Dacă memoria scurtă a oraşului de tinereţe este scuzabilă prin ecartul de timp şi prin raritatea referinţelor, absenţa lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de artă, a desenat timbre, a decorat vapoare şi avioane, şi unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, dacă nu inexplicabilă, cel puţin tristă.

(2008)

28 martie 2010 Posted by | arta, Intelo | , , | Lasă un comentariu