04/mart/2010 Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2)

Despre Marx şi marxism, astăzi

Mădălina Şchiopu în dialog cu istoricul Lucian Boia 

 1/2

MŞ: De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

LB: Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special  în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

MŞ: Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

LB: Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul este o componentă – chiar dacă la un moment dat biserica l-a dat la o parte – esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

MŞ: Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

LB: Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este în fond o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta – liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului… Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă. (va urma)

__________________________

interviu publicat în revista Dilema veche, nr. 316, 4 martie a.c.

 

Publicitate

04/mart/2010 EURAST recomandă: revista „Journal for the Study of Religions and Ideologies”

A aparut nr. 25/2010 al revistei Journal for the Study of Religions and Ideologies (JSRI volume 9, no. 25, Spring 2010). El poate fi accesat pe site-ul www.jsri.ro.

In acest numar puteti citi: Moshe Idel – Hermeneutics in Hasidism ● Virgil Ciomos – The Deterritorialization of Human Rights ●  Sandu Frunza, Mihaela Frunza – Philosophy and the Labor Market in Romania ● Mihaela Paraschivescu – Mircea Eliade and the Quest for Religious Meaning ● Rodica Frentiu – Yukio Mishima: Thymos Between Aesthetics and Ideological Fanaticism ● Robert F. Mullen – Holy Stigmata, Anorexia and Self-Mutilation: Parallels in Pain and Imagining ● Mehmet Ozan Asik, Aykan Erdemir – Westernization as Cultural Trauma: Egyptian Radical Islamist Discourse on Religious Education. Tribalism, Islamism, Leadership and the Assabiyyas ● Bogdan Mihai Radu – Young Believers or Secular Citizens? An Exploratory Study of the Influence of Religion on Political Attitudes and Participation in Romanian High-School Students ● Book reviews

04/mart/2010 O analiză a „moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre „Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

Autoarea acestei foarte interesante analize a „moştenirii” Monicăi Lovinescu este lector dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. Cea mai recentă carte publicată: Metacritice. Critica de tranziţie, Ed. Aius, Craiova, 2008. 

1/5 

Vine o vreme când proiecţiile anticipative ale criticii de direcţie se văd nevoite să-şi redreseze vectorul, contrazise fiind de cursul epic – imprevizibil – al istoriei (literare şi nu numai). Nu înseamnă această dezminţire neapărat eşec, dacă criticul îşi va fi lăsat loc şi pentru construcţia de criterii şi pe raţionalizarea judecăţilor, dublându-şi exigenţelele critice cu autoexigenţe încă şi mai severe de critică a criticii şi admiţând că desfăşurările evenimenţiale rămân, ele, în afara controlului logicii. Istoria literaturii îşi decupează episoadele mai degrabă din ipoteze criteriologice decât din factologie, recuperând constructele anterioare pentru productivitatea lor de chei de lectură, şi nu după randamentul practic dovedit în modelarea viitorului. 

În acest sens a devenit critica de direcţie (ca gen critic) inactuală, începând deja cu prima generaţie postmaioresciană. De la E. Lovinescu încoace, directoratul de conştiinţe literare n-a mai putut fi asumat, în mod credibil, decât în măsura în care s-a repliat, la limita solipsismului, asupra condiţiilor de validare ale propriului proiect auctorial. Dacă un critic se simte chemat să fie „şef” peste conştiinţa unui autor, atunci acel autor nu poate fi altul decât criticul însuşi. Din astfel de intuiţii, în fond, morale sau de morală a profesiei, încercând să limiteze dirijismul, uneori excesiv, al criticilor, iar nu să le întărească dictatura asupra literaturii, s-a născut critica de gradul doi. Dar, în căutare de criteriu metacritic, să nu încep, la rândul meu, să spun altă poveste decât cea pe care am promis-o în titlu. 

Monica Lovinescu, în ceea ce o priveşte, s-a instalat, la începutul anilor şaizeci ai secolului trecut, cu un admirabil simţ al gratuităţii în materie de autoritate prospectivă, în punctul de origine al unei critici extrateritoriale (extrateritorială la propriu, reprezentând opinia emigranţilor din blocul comunist stabiliţi în capitalele intelectuale şi artistice ale occidentului), care, după toate calculele de previzibilitate pe care le-ar fi putut face cineva atunci, s-ar fi zis că nu are nicio şansă de a se impune ca direcţie pentru literatura română de dincoace de cortina de fier. 

Şi ne e foarte la îndemână să ne imaginăm o istorie literară postbelică aservită fără împotrivire intereselor demagogice ale partidului unic, în care cronicile săptămânale de la Europa liberă să nu-şi fi impus criteriul antipropagandistic şi care, astăzi, să nu mai conteze decât ca penibil depozit documentar al conformismului breslei scriitoriceşti. În determinismele cauzale, e mult mai plauzibilă, de altfel, versiunea „cum ar fi dacă n-ar fi fost” o direcţie subversivă activă, dacă n-ar fi devenit reperul de morală a scrisului pentru literatura din ţară, dacă nu ar fi fost modelat axiologic aşteptările literare ale publicului. Ca dovadă, judecăţile criticii de după revoluţia din 1989 se aplică mai mult sumbrei conjecturi de nonsubversiune decât istoriei literaturii de opere. 

Din fericire, critica literară din diaspora a ştiut să se facă ascultată, în ţară, şi de scriitorii neobedienţi politicii oficiale, şi de cititorii cumsecade. În ambele sensuri ale cuvântului, ascultată. Trebuie să fi fost o aventură plină de suspans trimiterea clandestină în străinătate de cărţi, reviste şi veşti pentru recenzarea la zi. Înapoi însă, foiletonul ajungea fără să mai întârzie prin vămi, creând, şi în privinţa permeabilizării graniţelor, senzaţia de normalitate (sau de normalizare), mult peste cât şi-ar fi dorit puterea comunistă. Cronica radiofonică, necenzurabilă în eter (cum ar fi fost importul de tipărituri), s-a dovedit astfel cea mai eficace modalitate tehnică de transmitere a ofertei de criteriu, reuşind, în doar câţiva ani, să imprime o nuanţă etică tendinţelor de autonomizare a esteticului apărute în literatură pe fondul dez-stalinizării politice a regimului de la Bucureşti. 

Sigur că, de unde nu ar fi fost să fie, critica de direcţie nu ar fi putut inventa, singură, o literatură[1]. Dar i-a asistat, pe cât de atent şi de inspirat cu putinţă, constituirea din ce începuse deja să dea semne că ar putea să devină, recunoscând şi încurajând virtualităţile creatoare, punându-le în relief, ca program etic, motivaţiile intrinseci de autonomizare faţă de ideologia totalitar comunistă şi realizând racordul – întotdeauna dificil – dintre aşteptările pentru valoarea în sine a operei şi aşteptările contextuale pentru spirit independent, curaj, simţ al adevărului şi dreptăţii. De asemenea, lucru foarte important, cronicile radiofonice de la Europa liberă au iniţiat, la scara marelui public, o educaţie a lecturii subversive. Cititul printre rânduri, fenomen de proporţii şi relevanţă sociologice înainte de revoluţia din 1989, din modelul interpretativ al cronicii Monicăi Lovinescu a pornit, şi nu din cel al cronicilor care se scriau în ţară. 

Primul volum Unde scurte din seria de cinci publicată între 1990 şi 1995 la Humanitas restituie, în sensul pe care l-am schiţat mai sus, etapa augurală a criticii de direcţie a Monicăi Lovinescu: 1962 – 1971. Din păcate, următoarele patru, antologând cronicile de după 1971 şi până la revoluţie, vădesc, parcă prea dinadins, radicalizarea criteriului critic până la ininteligibil. După Tezele de la Mangalia ale lui Ceauşescu, Monica Lovinescu va fi avut sentimentul inutilităţii operei şi, din disperare, în loc de critică de direcţie literară a început să practice un fel de militantism de direcţie… biografică, cu imperativul reprofilării scriitorimii române în protestatari anticomunişti de serviciu în presa occidentală (oricum, marxizantă, şi cea din urmă, din simplă modă intelectuală). Această schimbare de normă şi de obiect al criticii nimbează cu măreţie tragică personajul Monica Lovinescu, dar inhibă până la autoanulare excelentul critic literar care fusese până atunci. 

Judecăm omul, nu cartea pare să fie deviza criticelor Monicăi Lovinescu de după 1971 (inversă faţă de tot ce înseamnă legitimitate profesională a dreptului criticului literar de a da verdicte). E foarte posibil să fie doar un efect de lectură postdecembristă, indus de selecţia, nepermis de zgârcită, pentru tipărire a cronicilor propriu-zise şi publicarea, aproape simultană, a gazetăriei de „tabără” de după revoluţie (bătălia, mai mult de retorică resentimentară decât de idei, cu literaţii „apolitici”[2]), a memoriilor şi jurnalului. S-a produs astfel o suprapunere de etape şi de genuri politice şi autobiografice, în care criteriile directoratului de conştiinţe se tot schimbă, încercând să ţină pasul cu cotiturile neanticipate ale istoriei, şi din care, până la apariţia unei ediţii ştiinţifice, nu se mai poate distinge litera clară şi întreagă a operei de critic literar a Monicăi Lovinescu (de unde, şi bârfele – nedrepte, cred eu, sau motivate doar ca reacţie psihologică la nedreptăţile ei – dinspre partea celor care s-au găsit ponegriţi în diaristice, cum că Monica Lovinescu n-ar prea avea operă…). (va urma)  

---

[1] Tot aşa cum nu putea inventa, din nimic, o literatură nici liberalizarea de la sfârşitul domniei lui Gheorghiu Dej şi începutul celei a lui Ceauşescu, pe care majoritatea istoricilor literari postdecembrişti o consideră singura cauză (şi singura justificare) a canonului literar şaizecist, când, de fapt, e doar una dintre condiţiile extraliterare, cea mai slabă în ordine explicativă: relaxarea unei condiţii defavorizante înseamnă mult mai puţin, pentru determinarea unui efect, decât apariţia unei condiţii favorizante. E ca şi cum (ca să folosesc metafora uzuală a dezgheţului ideologic) ar fi suficientă desprimăvărarea ca să avem producţie agricolă. Ei bine, nu e deloc suficientă: câmpul mai trebuie şi desţelenit, dezburuienat, irigat, semănat cu soi bun, iar irigat, iar plivit etc. etc.

[2] Unul dintre momentele cele mai jalnice ale tranziţiei postcomuniste în instituţiile şi criteriile literaturii, începutul anilor nouăzeci, ani mai degrabă de tzunami psihologic decât de dezbatere lucidă, pentru ambele tabere, amândouă de personaje pozitive – Monica Lovinescu, Manolescu, Dinescu, Liiceanu, de o parte, de cealaltă, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu –, învrăjbite nici ele nu ştiau de ce (şi cu atât mai puţin nu vor înţelege istoricii literari din viitor). Discreditarea valorilor de rezistenţă a autonomiei estetice a început prin acest conflict, ca rupere în rivalităţi feroce a unei vechi solidarităţi şi, deci, ca autodiscreditare…