20/mart/2010 EURAST recomandă: Vladimir Socor despre „revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia „South Stream” – Nabucco – Nord Stream

South Stream: a Casualty of Moscow’s Excess Pipeline Capacity Building

Vladimir Socor (The Jamestown Foundation)

Like all parties involved with South Stream, ENI must rely on the new Ukrainian President Viktor Yanukovych agreeing to share control of Ukraine’s gas transit system with Moscow. In that case, Gazprom would no longer need South Stream as a Ukraine-bypass option, which Moscow had brandished all along to pressure Kyiv into ceding control of the transit system. Moreover, Gazprom would have to commit to full use of the Ukrainian system as part of the bargain with Kyiv, instead of shifting volumes from the Ukrainian system into South Stream, as the scenario had envisaged. (foto: RIA Novosti)

Furthermore, an investment decision in Russia’s supergiant Shtokman gas field has recently been “postponed” (or possibly abandoned), further constricting Russian gas export potential in the years ahead. This also affects South Stream directly, placing it in competition with Nord Stream and other Russian pipeline projects, all now reliant on Siberian gas in limited availability. Shtokman’s postponement has left Nord Stream –the Baltic seabed pipeline to Germany– without any source of gas for the project’s second stage. While Nord Stream One has Siberian gas earmarked for it, putatively at 27.5 billion cubic meters (bcm) per year, Nord Stream Two was planned to be fed to the same annual capacity from Shtokman in the Barents Sea. Instead, Nord Stream Two, as well as South Stream ,would have to draw on Siberian gas, where the shortfall looms.

Thus, apart from the undeclared rivalry with Nabucco, the South Stream project has entered an undeclared competition with Nord Stream Two, the Ukrainian transit system, and even the Blue Stream pipeline (which ENI built for Gazprom earlier on the seabed of the Black Sea to Turkey, and is only being used at one half of its 16 bcm annual capacity). All of these projects, existing or virtual, must vie for access to gas supplies from western Siberia, even as those fields move past their peak, while Russian domestic demand recovers.

It would be logical to anticipate that the Italians would lobby in Moscow for South Stream and against Nord Stream Two. It also seems logical that Moscow might prioritize its German, French, and Dutch customers in Nord Stream, ahead of the South Stream project. South Stream cannot count on the strong political lobbying at state levels that helps drive Nord Stream forward.

South Stream seems to have resulted in a no-win situation at this point. Ultimately, these insoluble dilemmas stem from the Kremlin’s pre-crisis policy to build export pipeline capacities in vast surplus, compared with Russia’s own export potential. South Stream and other projects are the fruits of that policy. It was wrongly premised on continuing Russian monopolization of Central Asian gas; European consent to high-priced, take-or-pay long-term commitments to Russian-delivered gas; predatory acquisitions of infrastructure assets in consumer countries; and, as an intent, a Russian-led cartel of gas exporters to Europe. Both Dmitry Medvedev (Gazprom chairman, then head of state) and Vladimir Putin (head of state, then prime minister) are closely associated with that policy.

Failure to invest in Russian field development (apart from Siberia’s east and far east) and loss of Gazprom’s dominance in Turkmenistan have left South Stream without dedicated resources. Market-transforming processes in Europe, through the surge of LNG and spot markets, have left South Stream behind both in a non-competitive position and as an unappealing investment prospect. Like Nord Stream in some ways, the South Stream project is rooted in the invalidated assumptions of past years.

ENI’s proposal to unify South Stream with Nabucco could provide a lifeline for the South Stream project, serving ENI’s corporate interest as well as Russia’s strategic advantage in Europe. Meanwhile, however, Moscow affects a lack of interest in such unification. Following Paolo Scaroni’s proposal, Russian Foreign Minister, Sergei Lavrov, and Energy Minister, Sergei Shmatko, have reasserted Moscow’s full confidence in South Stream and its resolve to press ahead with it. These responses did not even allude to ENI as such. As Russian officialdom has done all along, Lavrov and Shmatko each made self-contradictory arguments: that South Stream and Nabucco are not in competition against each other, but that South Stream is in a far stronger position to succeed, compared with Nabucco. For its part, Gazprom acknowledged –but downplayed– ENI’s proposal. Gazprom spokesman, Sergei Kupryanov, parried that Scaroni was merely trying to demonstrate that South Stream and Nabucco are not rivals (Interfax, March 14, 15, 16).

In a far more nuanced position, Russian Gas Society President Valery Yazev (who also lobbies for Gazprom as a senior Duma deputy), has suggested that the proposed South Stream-Nabucco unification “is worth considering” and “could make sense” from Moscow’s standpoint. In that event, Yazev said, Turkmen gas would be supplied through the planned Caspian Littoral pipeline and existing pipelines to Russia’s Black Sea coast and then pumped into South Stream on the seabed of the Black Sea. Thus, South Stream-Nabucco unification would “add a branch [Nabucco] to our South Stream” in Europe and “solve the problem of filling the pipeline with Russian and Turkmen gas,” Yazev pointed out. His statement entreated West European companies in the Nabucco project to cooperate in unifying it with South Stream (ITAR-TASS, March 14).

While Moscow’s political officials affect lack of interest for reasons of prestige (as some Western policymakers assume) or play hard to get (as seems more likely), Yazev has spelled out Russian interest in a possible unification of the two projects, depending on terms to be negotiated. Unification could perhaps rescue some downscaled version of South Stream, but only at the expense of the Nabucco project and of European energy security. Considering its recent and continuing advances, Nabucco does not need South Stream in order to succeed.

Publicitate

20/mart/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre „votul de aur” şi reforma constituţională în R. Moldova

„Votul de aur”, referendumul şi integrarea

 

Dan Dungaciu

„În lumina circumstanţelor din Moldova, o reformă constituţională este necesară pentru a preveni ca blocaje politice să se mai întâmple pe viitor…” (Comisia de la Veneţia, 12 martie 2010)

AIE s-a născut cu adevărat în momentele în care, superb şi obstinat, a refuzat ispita de a da „votul de aur” pentru candidatul comunist la funcţia de preşedinte al republicii. Unanimitatea a fost atunci forţa care a schimbat axa politicului din stânga Prutului. Alimentat de presiunea constantă pe care o creaseră evenimentele de la 7 aprilie, gestul Alianţei a însemnat una dintre paginile memorabile de demnitate ale unei clase politice care promitea să nu-şi dezamăgească suporterii interni şi externi. Astăzi, este un alt moment de cotitură. Turnesolul referendumului constituţional dezvăluie lucruri pe care, acum nouă luni de zile, nu ne aşteptam să le vedem. Şi nu poţi să nu observi că, după nouă luni de zile, a început şi sfârşitul Revoluţiei Oranj de la Kiev. Un „model” care trebuie evitat cu orice preţ.

Ce vrea, totuşi, Comisia de la Veneţia?

Mărul discordiei pare să fie răspunsul Comisiei de la Veneţia către Curtea Constituţională din RM, relativ la interpretarea articolelor 78.5 şi 85.3 din Constituţia în vigoare: „Amicus curiae brief for the Constitutional Court of Moldova on the interpretation of articles 78.5 and 85.3 of the Constitution of Moldova”. Trecem peste faptul că titlul ignoră inexplicabil denumirea oficială a statului – corect ar fi fost „Republic of Moldova” şi „Constitutional Court of the Republic of Moldova” – pentru că eroarea este prezentă de 19 ori în textul Comisiei! Chestiunea de fond este însă alta. În esenţă, experţii german, belgian şi finlandez răspund la trei întrebări punctuale, legate de 1). relaţia dintre cele două articole din Constituţie şi aplicabilitatea lor; 2). ce înseamnă „în decursul unui an” din articolul 85.3; 3). momentul în care preşedintele în execiţiu trebuie să dizolve parlamentul şi să fixeze data alegerilor. Experţii concluzionează următoarele: „În lumina circumstanţelor din Moldova, o reformă constituţională este necesară pentru a preveni ca blocaje politice să se mai întâmple pe viitor în Moldova. Disoluţiile frecvente ale Parlamentului care se succed unele după altele la intervale scurte de numai câteva luni creează obstacole pentru negocierile politice necesare în vederea unei reforme constituţionale de succes. Comisia de la Veneţia reaminteşte Raportul său despre amendamentele constituţionale adoptate în decembrie 2009, unde accentuează că acestea trebuie să urmeze procedurile stabilite de Constituţia în uz. Comisia de la Veneţia rămâne la dispoziţia autorităţilor moldoveneşti pentru orice asistenţă viitoare de care ar avea nevoie în această chestiune”.

Concluzia pare evidentă. Comisia a răspuns, aşa cum face de fiecare dată, doar la ce a fost întrebată. A încerca să extrapolezi reacţia Comisiei sau să o „întăreşti” cu cine ştie ce declaraţii din culise riscă să fie neconform cu litera textului. Astfel că, cine declară ritos că experţii Comisiei „ar argumenta că nu este cazul de a adopta o nouă constituţie în Republica Moldova” fie nu a citit textul Comisiei, fie îl forţează abuziv. Comisia nu spune niciunde aşa ceva, pentru că răspunsul s-a referit explicit la scrisoarea din 7 decembrie expediată de Curtea Constituţională a RM.

Referendum sau integrare – o miză falsă

Nimeni nu ignoră, chiar dacă nu spune asta concret, dimensiunea politică a oricărei decizii juridice. Dar nici aceasta nu trebuie exagerată, mai ales în cazul RM. A spune astăzi că referendumul trebuie evitaat pentru că „integrarea europeană” este mai importantă şi nu trebuie să fie periclitată este cel puţin excesiv. Şi asta pentru că, deocamdată, niciun oficial european nu a garantat RM aşa ceva! La Chişinău este vorba astăzi de paşi importanţi pe care acesta îi face pentru apropierea de structurile europene, dar de aici până la integrarea propriu-zisă mai e ceva vreme, şi aceasta nu se va întâmpla, fireşte, în mandatul actualului executiv. Astfel că nu e nevoie în RM de schimbări de suprafaţă, ci de fundament, pentru că integrarea este o miză pe termen lung. Nu „ţara legală” trebuie modificată şi ajustată la cerinţele europene, ci „ţara reală”. Nu e vorba numai despre „legi euroconforme”, ci despre atmosferă publică, atitudine politică şi valori în conformitate cu norma euroatlantică. Aici trebuie să îşi concentreze atenţia elita politică de la Chişinău dacă vrea cu adevărat biletul de intrare în cluburile europene.

RM nu este nici Germania, nici America

Din această perspectivă, şi nu din alta, trebuie pusă problema referendumului – ca parte a unui proces care va dura decenii, poate, în funcţie şi de opţiunea cetăţenilor RM. În esenţă, argumentele teoretice contra unui referendum pot fi exacte, dar, în acelaşi stil, pot fi aduse şi altele care să pledeze pro. Ca orice „instrument” democratic, este controversat în unele state, dar are şi adepţi, în altele, în funcţie de circumstanţe. Dar nu aici stă problema. Cum spuneam, într-un stat ca RM, referendumul nu este în primul rând o chestiune juridică, ci una civico-politică. De aceea nu trebuie judecat aşa cum este el judecat în statele occidentale consolidate, pentru că RM este departe de aşa ceva. Iar comparaţia, în acest caz, trebuie să fie bine cumpănită, pentru că poate fi, prin abuz, un instrument care poate legitima şi justifica orice.

Spectrul Greciei

Comisia de la Veneţia rămâne în continuare un instrument juridic esenţial al Consiliului Europei, dar şi al UE. Dar lucrurile trebuie privite în context şi în perspectivă. Iată încă un element. Actuala criză din Grecia arată două lucruri esenţiale şi pe care RM nu le poate ignora. În primul rând, reacţiile „roşii” la criză riscă să se transforme în Grecia în reacţii anti-euroatlantice (de tip „conspiraţie americană”), cu consecinţe grave pe termen mediu şi lung. Concluzia este că, un stat cu o istorie recentă nedigerată, fără o europenizare structurală şi la nivel de mentalităţi îşi poate face rău sieşi, dar şi clubului din care face parte. Şi asta indiferent de euroconformitatea legislativă sau cifrele raportate entuziast la Bruxelles! Fără o „ţară reală” bine articulată axiologic, „ţara legală” nu poate să fie decât o vitrină care însă poate să se facă ţăndări la orice şoc, iar ţăndările îi pot atinge şi pe alţii. În al doilea rând, criza grecească ridică o serie de discuţii despre care vizează nu doar spaţiul euro sau solidaritatea europeană, nu doar funcţionarea instituţiile financiare greceşti, dar şi instituţiile politice europene, capacitatea lor de reacţie, dar şi de absorbţie a unor noi membri. Şi asta nu este deloc în avantajul RM!

Concluzia este una singură. Chişinăul nu are nevoie astăzi de schimbări de decor, ci de modificări profunde. De aceea liderii AIE mai au multe de făcut împreună. Niciunul dintre ei, singur, nu va duce RM în UE, indiferent de ispitele de moment. Acesta este contextul în care trebuie discutat totul la Chişinău, inclusiv referendumul sau reforma constituţională. Refuzul „votului de aur” a fost certificatul de naştere al AIE. O atitudine contrară ar însemna cetificatul de deces.

– text publicat în ziatul Timpul din Chişinău, vineri 19 martie a.c.