G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

02/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (2/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

2/2

Sursa de nervozitate nu mai este, azi, preţul petrolului – ci industria atomică. E de notorietate faptul că Iranul s-a lansat, de ani de zile, într-un program nuclear – pe care el îl prezintă ca fiind unul civil şi inofensiv, iar câteva importante state occidentale (precum SUA sau Marea Britanie) îl descriu ca având un potenţial militar cert. În anul 2009 s-au descoperit probe solide că Teheranul construia o nouă (şi secretă) uzină nucleară în zona sa muntoasă. În paralel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), susţinută de SUA, Rusia şi Franţa, a propus Teheranului o variantă de compromis: Iranul îşi va putea construi reactoare civile, dar uraniul slab-îmbogăţit (la 3,5%) de care dispune Iranul să fie prelucrat în afara ţării (în Rusia sau Franţa, de exemplu) şi să fie adus acolo la nivelul mediu-îmbogăţit de 20% care l-ar face folositor într-o uzină energetică. După luni de discuţii sterile, nu s-a ajuns la un acord. Recent, în februarie a.c., Iranul a anunţat că a dat startul propriei sale încercări de a-şi îmbogăţi uraniul la 20%, într-o uzină nucleară din zona Natanz. În acest autentic război al nervilor, fiecare tabără are interpretarea ei: Iranul spune că acest nou prag de 20% are o motivaţie ce urmăreşte “dezvoltarea tehnologiei medicale”, iar Occidentul spune că un stoc serios de uraniu-20% va conduce Iranul mai repede către acel uraniu înalt-îmbogăţit la 90% care e necesar pentru construcţia unei bombe atomice[i].

Reacţia pe mai departe a Teheranului are consecinţe multiple. Pe de o parte, criza dintre Teheran şi lumea occidentală amână momentul (dorit de Occident) în care Iranul ar fi putut deveni un furnizor de gaze naturale pentru conducta Nabucco – care rămâne un proiect foarte bun pe hârtie, dar inoperant câtă vreme nu-şi găseşte parteneri solizi printre ţările cu bogate zăcăminte de gaz (altele decât Rusia). Apoi, Consiliul de Securitate al ONU poate înăspri, teoretic, sancţiunile – dar acestea pot juca pe termen scurt în favoarea preşedintelui Ahmadinejad, în măsura în care ar putea conduce la creşterea solidarităţii poporului cu regimul şi la fragilizarea opoziţiei interne. În al treilea rând, Iranul devine un reper în funcţie de care preşedintele american Obama este judecat, la el acasă, ca fiind puternic sau slab. Sarah Palin – deja celebra ex-guvernatoare republicană şi coechipieră a candidatului McCain la alegerile din 2008 – îl critică fără menajamente pe Obama şi spune că un singur lucru i-ar mai putea schimba imaginea de lider ezitant: anume, să declare război Iranului mai înainte ca acesta să înainteze pe calea înarmării nucleare. Ideea unei lovituri preemptive americane asupra Iranului are suporterii săi şi în Israel – unde neîncrederea în Obama este şi ea în creştere. Aşa cum cele mai lucide analize o arată[ii], un atac occidental/american asupra Iranului nu ar face deocamdată decât să crească popularitatea lui Ahmadinejad în lumea islamică şi să-i aducă aliaţi din rândul statelor arabe (care deocamdată îl privesc cu circumspecţie).

Aşadar, nimeni în acest moment (cu excepţia Gărzilor Revoluţiei – sistemul militar-religios ce conduce, de fapt, la Teheran) nu are de câştigat dacă Iranul devine un stat nuclear: nici SUA, nici Rusia, nici Turcia, nici restul ţărilor din zonă (mai ales Israelul). O bombă atomică made by Teheran va conduce, foarte posibil, la o cursă a înarmărilor la vecinii săi. Instabilitatea în Orientul Mijlociu va spori. Şi abia apoi, pe acest fond, ar putea creşte – iarăşi – şi preţul petrolului.


[i]  “Sanctions on Iran. And the price of nuclear power?”, în The Economist, nr. 9, 27 februarie a.c.

[ii] Fareea Zakaria, “Don’t scramble the jets”, în Newsweek, nr. 9, 1 martie a.c.

________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

Reclame

2 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 O tragedie rusească: „The Economist” despre atentatul de la Moscova

After the Moscow bombings. Another Russian tragedy

Two horrifying terrorist metro bombings in Moscow, but still there is a need for a new approach to the north Caucasus

Mar 31st 2010 | MOSCOW | From The Economist print edition

BY EARLY evening on March 29th Moscow’s metro was functioning normally. It was emptier than usual and some people crossed themselves as they boarded. Blood stains, pieces of shattered glass and flowers marked the sites where 12 hours earlier two bombs had killed at least 39 people. The first explosion struck just before 8am at Lubyanka station, near the headquarters of Russia’s security service, the FSB. Within 40 minutes a second bomb went off at Park Kultury. Both bombs, say the authorities, were detonated by young female suicide bombers. They put the blame on the north Caucasus, a mostly Muslim region. Some Russian reports say the Moscow police may have had a warning. Yet terrorists can slip through any net, especially given the woeful state of the Russian police.

The security services soon identified the two suicide bombers and their minders on security cameras as they boarded their trains. The response of the emergency services was fast and efficient, evacuating people, providing access to ambulances and setting up a special headquarters. Indeed, in large measure the city coped well with the attacks.

That may be because Moscow’s metro has had several terrorist attacks in the past two decades. The deadliest was in 2004, when 41 people died. That black year saw two bombs on the Moscow metro, two lost aircraft and, worst of all, the siege of a packed school in Beslan, North Ossetia.

Since then Moscow has had no terrorist attacks and has lived in relative comfort, insulated from the simmering violence of the north Caucasus. The war in Chechnya was over and the republic appeared relatively calm under its strongman president, Ramzan Kadyrov. This former rebel had secured elements of autonomy, and massive subsidies, for Chechnya from Moscow.

However, in recent years, violence has spread from Chechnya throughout the region. (Alexander Bortnikov, head of the Russian security service, was careful to identify the sources of the Moscow bombing as the north Caucasus, not Chechnya.) Russia’s president, Dmitry Medvedev, has described the situation in the north Caucasus as Russia’s biggest domestic political problem. Two days after the Moscow attacks, a pair of bombs exploded in Dagestan, which neighbours Chechnya, killing many and injuring scores.

Arbitrary killings, disappearances, torture, inter-clan warfare and corruption have become normal in the region. As Russia’s own officials have admitted, some of the money and weapons come from corrupt bureaucrats who pay off terrorists. The corruption and brutality of those who identify themselves as representatives of the state have also helped the terrorists to recruit radicalised youths.

Last month Doku Umarov, a terrorist leader and the self-proclaimed emir of the north Caucasus, warned that war was coming to Russia’s cities. Several high-ranking leaders of militant organisations led by him have been killed in counter-terrorist operations in recent weeks. Some observers see the Moscow bombings as an act of revenge. Others say they would have been in preparation for months.

Few Russians outside the north Caucasus pay attention to the violence in the region. Although it is part of the Russian Federation, few Muslims from the region feel comfortable and welcome outside their home. Yet as the Moscow metro bombings show, the north Caucasus is part of Russia—and changing the situation there requires reforms in the whole country.

Even after the Moscow attacks, there is little public discussion about the roots of the violence in the north Caucasus. Instead, politicians and commentators have talked up the explosions to their own political advantage. Apologists for the Kremlin blame the civilian deaths on liberals who destabilise the country with their criticism of the authorities. The government has used previous terrorist attacks to justify scrapping independent television broadcasts and cancelling regional elections. This makes the apologists’ pseudo-patriotic slogans of unity with the Kremlin all the more alarming. Yet the Kremlin’s opponents, just as worryingly, all but accuse it of orchestrating the attacks as an excuse to grab more power.

Few Russian public figures rose above immediate political concerns. An exception was Lyudmila Alexeyeva, a veteran human-rights defender, who was one of only a few to agonise over whether to join an anti-government protest on March 31st. In the end, as she wrote in her blog, she decided to pay her respects to the dead instead. Depressingly few politicians or other public figures in Russia even recognised her dilemma.

2 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Revenim asupra celei mai recente cărţi a prof. Lucian Boia

,,Germanofilii’’ sau… când joci cartea greşită

Marius Baloş

 Istoricul Lucian Boia are obiceiul de a da din când în când drumul la duşul rece peste istoria românilor. Ultimul său volum ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., face tocmai acest lucru. Ce au în comun Ioan Slavici cu Dimitrie Onciul, Constantin Stere cu Simion Mehedinţi ori Constantin Rădulescu-Motru cu Grigore Antipa şi încă mulţi alţi intelectuali în afara faptului ca au fost contemporani? Ei bine, pe toţi aceşti intelectuali ii suda laolaltă o concepţie asemănătoare cu privire la rolul pe care trebuia să-l joace România în preajma primei conflagraţii mondiale.

Fără teama de a zgândări tabuurile unui subiect considerat fixat definitiv în istorie, interpretat sacrosanct şi prin urmare intangibil, Lucian Boia ridică cu calmul binecunoscut încă un văl de pe proprii noştri ochi istorici. Deşi îndeobşte se credea că intrarea României în război se bucura de susţinerea întregii clase politice, volumul prezintă şi cealaltă jumătate a istoriei. Filofrancezii, susţinători ai intrării României în război de partea Antantei au avut de înfruntat o îndârjită replică din partea susţinatorilor Puterilor Centrale. Aceştia din urma, germanofilii (termen ajuns până la noi mai degrabă cu un înţeles peiorativ) nu reprezentau deloc o minoritate intelectuală, ba mai mult, se bucurau de aderenţa unui impresionant număr de oameni politici şi intelectuali de primă mână din cele mai diverse domenii. Fie ca era vorba de o credinţă sinceră în deloc imposibila pe atunci victorie a Puterilor Centrale, fie de teama faţă de Rusia, intelectuali care în alte condiţii ar fi fost antagonişti pe scena politică, au format o serioasă opoziţie discursivă faţă de proiectul antantofil.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

„Germanofilii” – cronică de carte – Mircea Morariu

_______________________

Volumul bine documetat, argumentat şi beneficiind de inconfundabilul stil Boia e structurat pe trei părţi:

i) prima, radiografiaza contextul politic şi intelectual al României ce tocmai se pregătea să intre în război; ii)  a doua, compusă dintr-un compendiu de 60 de intelectuali filogermani, cu arii de specialitate dintre cele mai diverse şi în fine, iii) o a treia parte care analizeaza soarta susţinătorilor Puterilor Centrale dupa încheierea războiului.

Lucian Boia nu tranşeaza istoria, nu aruncă cu sentinţe, lăsând la buna-credinţă analitică a cititorului concluziile. Implicarea şi mai ales destinul germanofililor după încheierea războiului e analizat atent, arătându-ne ca au existat germanofili şi… germanofili, unii care-şi fac cunoscute tranşant opţiunile, pe când alţii şi le-au exprimat mai în sotto voce.

Interesantă îmi pare analiza din prima parte a volumului dedicată presei vremii,- analiză care  radiografiază poate cel mai bine opiniile divergente la nivelul societăţii româneşti cu privire la tabăra beligerantă ce trebuia susţinută, aspect care poate valida presupunerea că asupra subiectului şi concluziilor istorice îndeobşte cunoscute s-a păstrat o complice tăcere.

Concluzionând,  istoricul Lucian Boia ne reliefează o Românie interbelică atent analizată, fentând atât tentaţiile organiciste cât şi demitizarea implozivă doar de dragul de a demitiza. Că ne place ori nu în funcţie de unghiul în care privim, volumul ,,Germanofilii…’’ reprezintă o lectură obligatorie pentru întelegerea mentalului colectiv românesc din preajma primului război şi mai ales, lansează în ,,istelosfera’’ românească curajul de a vorbi deschis despre un capitol deloc comod.

2 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Un comentariu