31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani

Un om pus pe treabă

 Adrian Cioroianu

 Ştefan Andrei este unul dintre oamenii cei mai inteligenţi care au servit la vârf în regimul trecut. L-am căutat, iniţial, dintr-un interes pur profesional: eu însumi profesor de istorie, primisem din partea unei televiziuni propunerea de a face o serie de emisiuni cu foşti lideri ai ţării (de până în 1989), iar dl Andrei a fost unul dintre primii la care m-am gândit. Îi cunoşteam, cât de cât, legenda; şi aflasem, mai ales, că este dispus să stea de vorbă despre acel înainte. Ne-am întâlnit apoi de două-trei ori şi am înregistrat câteva dialoguri care – mie, cel puţin – mi s-au părut foarte interesante. Şi am descoperit că dl Andrei (şi nu sunt mulţi în această situaţie) era efectiv dornic să vorbească, mustea de nerăbdarea de a împărtăşi ceea ce ştie. Trebuie să mai adaug că în aceeaşi perioadă – cu puţin înainte sau foarte curând după ce l-am găsit pe dl Andrei – am avut surpriza să-l întâlnesc de câteva ori în redacţia revistei Dilema, unde-i vizita (cred) pe Tita Chiper sau pe Zigu Ornea (fie-le ţărâna uşoară!), pentru a le mai povesti şi lor câte ceva din vastele detalii de culise ale comunismului românesc.

Tocmai fiind un om inteligent, m-am întrebat (şi l-am şi întrebat pe dl Andrei, de la prima noastră întâlnire) cum se face că Nicolae Ceauşescu a reuşit să-i controleze atât de bine şi atâta timp pe toţi acei oameni cu minte care se aflau la vârful ierarhiei comuniste. Pentru că erau şi din aceştia. Erau şi oameni extrem de mărginiţi, dar erau şi câteva inteligenţe native (în frunte cu Ceauşescu însuşi). Şi totuşi, dle Andrei, cum se face că v-a controlat pe toţi atât de deplin, el şi cu Elena? – l-am întrebat eu; şi aş putea să redau aici răspunsul, dar ezit de-a dreptul, pentru că încă mai sper ca dl Ştefan Andrei să-şi publice în volum memoriile la care tot scrie (şi care sunt serializate în Flacăra lui Adrian Păunescu de câţiva ani de zile). Şi chiar rog conducerea acestei reviste să ia în calcul publicarea în volum a memoriilor lui Ştefan Andrei. Ca unul care m-am implicat direct în editarea unor volume scrise (sau povestite) de foşti activişti de vârf ai regimului trecut – de la Cornel Burtică la Dumitru Popescu – promit aici să-l ajut pe Adrian Păunescu, dacă va fi cazul, într-o asemenea întreprindere.

În ultimii zece ani, m-am întâlnit relativ des cu dl Andrei şi am vorbit de sute de ori la telefon – şi mereu cam despre aceleaşi lucruri: despre cărţi (aniversatul nostru este un mare flămând într-ale lecturii) şi despre diverse episoade din istoria comunismului românesc, mai cu seamă din anii ’60-’70-’80.

Am reţinut de la dl Andrei măcar trei lucruri. Primul: N. Ceauşescu se temea de instabilitatea internaţională aşa cum (îl citez pe Şt. A.) în Dolj, la Podari, se tem gâştele atunci când cade ceaţa şi se agită, fac zgomot pentru că mai curând simt decât să vadă ceea ce e în jurul lor. Pentru cine studiază jumătatea finală a comunismului românesc, acest lucru se verifică: Ceauşescu a fost remarcabil atâta vreme cât jocul global a fost relativ previzibil. Cât războiul rece a fost (să spun aşa) cald, Ceauşescu a fost rebelul favorit al Occidentului. Când mai junele Gorbaciov a venit la putere şi i-a convins pe americani că războiul rece e pierdere de vreme, Ceauşescu a fost debusolat. Gorbaciov şi toate reformele sale au făcut lumea mai paşnică, dar şi mai imprevizibilă. Iar Ceauşescu s-a resimţit. Căzuse ceaţa peste el: se agita, făcea zgomot, simţea mai curând decât să vadă, iar asta nu l-a mai ajutat cu nimic.

Al doilea lucru: Ceauşescu avea un dinte (sau mai mulţi) împotriva sovieticilor, dar nu împotriva comunismului de tip sovietic. De reţinut această diferenţă de nuanţă. Şeful din epocă al lui Şt. Andrei ştia foarte bine că fără comunism la Moscova, şi comunismul de la Bucureşti ar fi pus în pericol. Ceea ce s-a şi verificat.

Şi al treilea lucru: dl Andrei este unul dintre primii care mi-a sugerat (eu fiind mai idealist din acest punct de vedere) că viaţa politică din România are o mulţime de metehne care trec de la un regim la altul, de la o ideologie la alta, de la un partid la altul, fără nici un fel de probleme. Azi îi dau dreptate. Acest lucru se verifică şi se va mai verifica.

În fine, să mai spun că am avut – pe când eram ministru – plăcerea de a-l primi în câteva rânduri pe dl Andrei într-un birou care, la modul figurat, fusese şi al lui. L-am şi fotografiat lângă un foto-portret al dânsului de tinereţe, de pe un hol al instituţiei pe care apar imagini cu toţi ocupanţii postului. Şi acolo, lângă poza ministrului Andrei, oaspetele meu Ştefan Andrei era puţin emoţionat. Parcă era lângă un frate mai mic, pe care nu-l văzuse de mai bine de două decenii. Se uitau unul la altul, parcă ar fi dorit să-şi spună ceva şi – preţ de o clipă – chiar am avut senzaţia că-i stânjenesc, că sunt în plus, că aş putea să-i las câteva minute, să fie singuri, să-şi vorbească de-ale lor.

Şi mai este ceva (sper ca pe dl Andrei să nu-l supere destăinuirea): aniversatul nostru este în egală măsură mândru că e oltean şi foarte trist că oltenii îşi aduc aminte rar de el. De exemplu: Ştefan Andrei urmăreşte, de la distanţă, şirul lung de oameni care devin (pe merit sau pe cumetrie) cetăţeni de onoare ai diferitelor oraşe de prin Oltenia – multe dintre ele ajutate masiv de fostul ministru Ştefan Andrei. Eu doar am spus-o; poate că altora le va veni vreo idee.

La mulţi ani înainte, dle Andrei!

Publicitate

31/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (2/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

2/2  (prima parte, aici)

Cum spuneam, la nivel de discurs, ostilităţile decurg bine. Ceea ce nu par să fi sesizat reprezentanţii opoziţiei, prezenţi grabnic în zonă, este faptul că translaţia mentală clasică de la autorităţile locale la cele centrale funcţionează la nivel de mase doar până la încheierea protestului. Mai mult chiar, populaţia enclavei a tins să considere prezenţa liderilor opoziţiei drept un gest de oportunism, fără consecinţe în rezolvarea problemelor stringente cu care ruşii de rând se confruntă. Iar tipul acesta de percepţie asupra opoziţiei se regăseşte pe întreg spaţiul Federaţiei Ruse. Explicabil, de altfel. Şi vizibil la nivelul recentelor alegeri regionale. De altfel, nu avem cum să nu remarcăm un aspect elementar: susţinuţi iniţial de media internă şi internaţională (în fond datoria presei, mai mult sau mai puţin libere, e să critice puterea şi să sprijine opoziţia), liderii opoziţiei ruse au fost reduşi la tăcere de maşina propagandistică a Kremlinului, dar şi de propria incapacitate de a se ridica la nivelul aşteptărilor şi a poziţiei ocupate. Opoziţia din Rusia, cu puţinii săi lideri proeminenţi, este asemenea unui brav luptător patriot, moţăind pe laurii ofiliţi ai dizidenţei Putiniste şi visând la epocale victorii ale democraţiei de import. Şi la lupta „cu cei care se tem de concurenţa loială” (l-am citat pe Vladimir Jirinovski) – parcă mă îndoiesc că liderii Rusiei Unite (cu cele peste 50 de procente obţinute în alegeri) au insomnii cu gândul la cei 13% obţinuţi de LDPR !

Aşa cum precizam, la decredibilizarea opoziţiei şi implicit a luptei politice prin toate mijloacele democratice au contribuit nu doar puterea aflată la guvernare (aceeaşi în ultimii 20 de ani), ci şi o serie întreagă de erori ale opoziţiei însăşi. Radiografiind succint, vom vedea în primul rând că partidele de opoziţie din Rusia sunt în mare majoritate tributare lipsei de lideri valoroşi atât la nivel secundar central cât şi la nivel teritorial. O singură voce asociată unui partid nu poate şi nu are cum să fie eficientă. Mai mult, corupţia endemică la nivelul autorităţilor locale a făcut ca acolo unde liderii regionali există, aceştia să fie asociaţi (prin acelaşi tip de translaţie mentală) intereselor de grup pe care populaţia le detestă. În al doilea rând, lideri de primă mărime ai opoziţiei ruse nu par să fi înţeles că permanenta blamare a regimului de la Moscova în cadrul evenimentelor politice internaţionale nu e de natură să le aducă un câştig de imagine şi implicit de electorat, percepţia fiind mai degrabă de slăbiciune şi lipsă de implicare în plan intern.

Populaţia Rusiei este (o spun, asumându-mi eventuale critici) în continuare arondată unui anumit tip de autoizolare ideologică. Potrivit unui sondaj realizat de VCIOM cu scopul de a identifica cea mai atractivă ideologie printre cetăţeni FR, pe primul loc cu 33% s-a plasat conservatismul naţional înţeles ca apărarea valorilor tradiţionale, independenţei naţionale şi suveranităţii, solidificarea statutului de mare putere, apărarea intereselor etnicilor ruşi. Pe locul doi cu 24% sunt simpatizanţii de stânga: echitate socială şi egalitate, apărarea drepturilor oamenilor muncii, antiglobalism. Doar 17% înclină spre valorile liberale, drepturile individuale, libertate economică, apropiere de Occident. În al treilea rând, vorbim de lipsa organică a capacităţii opoziţiei de a vorbi şi a acţiona unitar. Incapacitate pe care electoratul a văzut-o în multiple ipostaze, de la lipsa unui candidat unic la alegerile prezidenţiale, până la protestele zgomotoase iniţiate în cadrul Dumei de Stat şi abandonate inexplicabil a doua zi, şi până la viitoarele proteste de masă  preconizate de liderii opoziţiei, deja la rândul lor abandonate cu motivaţia că se doreşte evitarea unor ciocniri sângeroase cu forţele de ordine. În ochii electoratului, aceasta poate fi o ilustrare perfectă a puterii exemplului ratat. Într-un astfel de context, e firesc ca societatea civilă să-şi caute o identitate şi o formă de manifestare proprie, să-şi cristalizeze propriile opţiuni şi să ceară autorităţilor să îşi concentreze atenţia pe măsuri menite să rezolve concret şi punctual problemele sociale din teritoriu, dincolo de disputa politică în cadrul căreia populaţia nu prea pare să se regăsească. Nu mai puţin important, criza finaciară şi demonstrarea limitelor unei economii bazate exclusiv pe exportul de materii de bază împing natural Rusia spre restructurarea necesară. Însă un climat social tensionat reprezintă o bază instabilă pentru realizarea celor 4 I (investitii, inovatie, institutii si infrastructura) a programului de modernizare a Rusiei propus de preşedintele Medvedev. Astfel că preconizatul partid prezidenţial „Trud” pare să capete sens, şi un semn că reprezentanţii Rusiei Unite au anticipat în termeni reali scăderea în preferinţele electoratului şi necesitatea oferirii unei noi opţiuni, fără a schimba ceva esenţial în algoritmul politic. Dar asta ţine deja de strategii de viitor, un concept mult prea complex pentru lipsa de viziune a partidelor de opoziţie.

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

30/mart/2010 Geopolitica prânzului: în curând, un text al lui Adrian Cioroianu despre o masă cu bucate în Palestina

… secretul este să-l citiţi după ce aţi luat masa, pentru a nu înghiţi în sec (geopolitic vorbind!) – EURAST Center.

30/mart/2010 Ieri a fost lansată la Bucureşti ultima (!) carte a Annei Politkovskaia

… ieri, la Facultatea de Istorie, U.B. – la ora 15.00 – şi mai apoi la Librăria Diverta – Magheru, la ora 17.00, a avut loc lansarea cărţii Jurnal rusesc a jurnalistei ruse Anna Politkovskaia, ucise în octombrie 2006. La cele două lansări au participat prof. univ. Zoe Petre, dna Ioana Avădanei (Centrul pentru Jurnalism Independent), scriitorul Bedros Horasangian, jurnalistul Cristian Tudor Popescu şi prof. univ. Adrian Cioroianu. În cele ce urmează, o prezentare a cărţii din partea dlui Horasangian – EURAST

Jurnalul Annei Politkovskaia

Bedros Horasangian

 (…) O poveste simplă, fără prea multe volute stilistice. O poveste despre drama unei ţări, la urma urmelor, pentru că Anna Politkovskaia – conştiinţa pierdută a Rusiei, cum  a fost supranumită – şi-a sacrificat bruma de viaţă pentru idei şi idealuri. Lupta acestei jurnaliste de excepţie cu mecanismele instituţionale şi aparatulul oficial al statului rus, cu fostul preşedinte Vladimir Putin, în mod special, a fost o luptă inegală. Condeiul ei incisiv a fost frînt de focurile de revolver prin care a fost asasinată la Moscova, în octombrie 2006 de patru haidamaci al căror proces trenează de ani în şir. Nu sunt semnale că asasinii vor intra în închisoare. La momentul asasinatului jurnalul Annei Politkovkaia era pregătit pentru tipar. Nu a mai apucat să vadă cartea. A apărut postum, şi a fost tradusă în limba engleză. Avem la îndemînă un exemplar din jurnalul Annei Politkovskaia, apărut sub titlul “A Russian Diary”( Vintage Books, London, 2008) care este mai mult decît o simplă mărturie de credinţă. Traducerea aparţine lui Arch Tait, iar o comprehensivă şi caldă prefaţă, conturînd profilul unei femei de excepţie  este semnată de Jon Snow.

Ce conţine această carte? Este vorba mai mult despre Rusia şi ce se întîmplă în Rusia. Politkovaskia aproape că nu are biografie. Se consumă pentru adevăr, dreptate, justiţie, etica şi morala nu sunt simple vorbe pe buzele şi în sufletul ei. Jurnalul se dovedeşte un document istoric de primă mînă, dacă vrem să înţelegem ce s-a întîmplat în Rusia post gorbaciovistă. Acoperă doar cîţiva ani din istoria Rusiei. 2003, 2004, 2005 şi un tulburător final cu titlul “Sunt eu înfricoşată ?”, să aproximăm acel Am I Afraid ?, care pe ruseşte sună şi mai patetic. Nu, nu era înfricoşată Anna Politkovskaia, poate de aceea au şi împuşcat-o nişte ticăloşi. La urma urmelor cine şi de ce a împuşcat-o pe Anna Politkovskaia ? Răspunsul îl găsim în acest jurnal şi în celelalte cărţi ale ei. În cea dedicată războaielor din Cecenia, unde a demascat ororile întreprinse de armata rusă – patriotismul şi dragostea de ţară nu presupun acceptarea oricăror crime – sau mai ales în “Rusia lui Putin”, unde a devoalat mecanismele corupţiei şi abuzurilor noii clase politice ruse. Democraţia rămâne un vis îndepărtat pentru Rusia, realpolitik-ul şi pragmatismul occidentului vizavi de interesele strategice făcînd posibile orice fel situaţii. Cu oameni şi destinele lor. Despre minciună şi adevăr scrie cu luciditate şi lipsă de speranţă Anna Politkovkaia, despre încrederea în speranţă că poate nu suntem chiar atît de ticăloşi pe cît ne dovedim. O carte camusiană scrisă şi trăită, febril, ruseşte. Personaj de mare litaratură rusă, Anna Politkovskaia chiar a existat. Dovadă şi acest jurnal. Uneori ce rămâne scris se dovedeşte mai important decât cel care a gîndit, trăit şi murit toate acestea. (…) Un jurnal politic al unei femei care şi-a trăit viaţa în afara ei.

30/mart/2010 Atentatele de la Moscova: un test pentru premierul Putin

Moscow Attack a Test for Putin and His Record Against Terror

By CLIFFORD J. LEVY

New York Times, 30 martie a.c.

MOSCOW — The brazen suicide bombings in the center of Moscow confronted Prime Minister Vladimir V. Putin with a grave challenge to his record of curbing terrorism, and raised the possibility that he would respond as he had in the past, by significantly tightening control over the government.

The explosions Monday, set off by female suicide bombers in two landmark subway stations, killed at least 38 people and wounded scores of others, touching off fears that the Muslim insurgency in southern Russia, including Chechnya, was once again being brought to the country’s heart.

The attacks during the morning rush hour seemed all but designed to taunt the security services, which have been championed by Mr. Putin in the decade since he took power in Russia. The first one occurred at the Lubyanka subway station, next to the headquarters of the Federal Security Service, also known as the F.S.B., the successor agency to the Soviet-era K.G.B. that was led by Mr. Putin in the late 1990s.

Mr. Putin, the former president and still Russia’s paramount leader, has built his reputation in part on his success in bottling up the Muslim insurgency in southern Russia and preventing major terrorist attacks in the country’s population centers in recent years. If the bombings on Monday herald a renewed campaign by insurgents in major cities, then that legacy may be tarnished.

The attacks could also throw into doubt the policies of Mr. Putin’s protégé, President Dmitri A. Medvedev, who has spoken in favor of liberalizing the government, increasing political pluralism and dealing with terrorism by addressing the root causes of the insurgency. (foto: nytimes.com)

While Mr. Medvedev has not yet put in place many major changes, Mr. Putin has generally allowed him to pursue his course. More terrorism, though, could cause Mr. Putin to shove Mr. Medvedev aside and move the security-oriented circle of advisers around Mr. Putin to the forefront.

“Putin said, ‘One thing that I definitely accomplished was this,’ and he didn’t,” said Pavel K. Baev, a Russian who is a professor at the International Peace Research Institute in Oslo.

“My feeling is this is not an isolated attack, that we will see more,” Mr. Baev said. “If we are facing a situation where there is a chain of attacks, that would undercut every attempt to soften, liberalize, open up, and increase the demand for tougher measures.”

Mr. Putin on Monday limited his comments largely to vows to destroy the terrorists who organized the attacks, who have not been identified, but who the Russian authorities said they suspect came from Chechnya or neighboring regions in the Caucasus Mountains. But when he last faced a spate of such violence, in 2004, he reacted with a sweeping reorganization of the government that he said would unite the country against terrorism, but also concentrated power in the Kremlin.

He pushed through laws that eliminated the direct election of regional governors, turning them into presidential appointees, and made it all but impossible for political independents to be elected to the federal Parliament. He also increased the strength of the security services.

Boris I. Makarenko, chairman of the Center for Political Technologies in Moscow, a research organization, cautioned that it was too soon to speculate whether Mr. Putin might feel the need to clamp down. Mr. Makarenko said he believed that Mr. Putin’s reputation had not suffered badly because of terrorist attacks early in his tenure as president.

But Mr. Makarenko noted that the bombings in the Moscow subway came as Russia’s financial problems had been agitating the government. Protests have broken out in some major cities, and the opposition, while still relatively weak, has been gaining some support.

“The public has become more skeptical about the government in general in recent months, due to the government’s limited ability to tackle the effects of the economic crisis, to the inefficiency and misbehavior of the police, and other issues,” he said. “These terrorist attacks might be another piece in the efforts of those who want to go after the government.”

The subway system in Moscow is one of the world’s most extensive and well managed, and the bombings on Monday spread anxiety that is unlikely to dissipate for some time. For many people here, the day’s events recalled the tense times in the early part of the last decade when the city, including the subway, was hit with several terrorist attacks. (foto: nytimes.com)

While the Muslim insurgency has not subsided in recent years, major attacks outside the Caucasus region had been unusual, and in April 2009, the Kremlin even announced what it described as the end of special counterterrorism operations in Chechnya.

But in November 2009, terrorists bombed a luxury passenger train that was traveling in a rural area from Moscow to St. Petersburg, killing 26 people. Last month, a Chechen rebel leader, Doku Umarov, threatened in an interview on a Web site to organize terror acts in Russian population centers.

“If Russians think that the war is happening only on television, somewhere far off in the Caucasus, and it will not touch them, then we are going to show them that this war will return to their homes,” he said.

Mr. Medvedev, who took office in 2008, has called for a somewhat different tack on the insurgency, saying that the government should aggressively hunt down the terrorists, but also focus on the poverty and government malfeasance that he contended nurtured extremism.

Last June, Mr. Medvedev visited the region and gave an unusual speech in which he seemed to offer an implicit rebuff to the uncompromising Putin strategy.

“It is no secret to anyone here that these problems in the North Caucasus, and in the south of our country in general, are systemic,” Mr. Medvedev said. “By saying that, I am referring to the low living standards, high unemployment and massive, horrifyingly widespread corruption.”

Mr. Medvedev also appointed a new leader of Ingushetia, a Muslim region, who echoed his belief that hard-line measures would only stir a backlash.

On Monday, though, some senior members of Mr. Putin’s party, United Russia, were already suggesting that the government needed to adopt a stern new plan to combat terrorism.

Vladimir A. Vasilyev, chairman of the security committee in Parliament, lashed out at law-enforcement authorities, saying that they should be punished for allowing the attack.

“I am convinced that all those who failed to carry out their duty will bear responsibility,” he said, adding that current laws were “ineffective.”

For his part, Mr. Medvedev voiced only a determination to catch those behind the attacks. “We will continue our counterterrorist operations with unflinching resolve until we have defeated this scourge,” he said.

Reporting was contributed by Ellen Barry, Andrew E. Kramer, Michael Schwirtz and Yulia Taranova.

30/mart/2010 Moscova crede în lacrimi: cel mai dur atentat terorist din ultimii 6 ani

Moscova crede in lacrimi: 38 de victime in cel mai dur atentat terorist din ultimii 6 ani

Cristina Roşca

 

Separatistii ceceni sunt principalii suspecti pentru atentatele de la metroul moscovit. „Teroristii aflati la originea atentatelor vor fi nimiciti”, a tunat premierul rus Vladimir Putin.

Atentatele cu bomba de la metroul din Moscova s-au repercutat si asupra economiei. Rubla, moneda nationala, a cunoscut cel mai amplu declin in raport cu euro din ultimele doua saptamani, a pierdut teren si in fata dolarului american, dupa ce doua atacuri cu bomba au ucis peste 38 de persoane, scrie Bloomberg.
Moneda s-a depreciat 1,1% in raport cu euro, cel mai important declin zilnic de dupa 25 ianuarie. Ulterior, a castigat teren, cursul de schimb stabilizandu-se la 39,8499 ruble per euro la Moscova. In raport cu dolarul rubla a pierdut 0,6%, pana la un curs de 29,73 ruble per dolar, un minim al ultimelor trei saptamani, pentru ca apoi sa inceapa sa recupereze teren.
Deprecierea rublei a fost „prima reactie la exploziile de la metrou”, a spus Alexey Borichev, seful diviziei de tranzactii valutare de la ING Groep din Moscova.
Cele doua atentate cu bomba ce au avut loc in doua statii de metrou din capitala Rusiei, omorand cel putin 38 de persoane si ranind alte 60, sunt catalogate a fi cele mai sangeroase atacuri din Moscova de dupa 2004.
Si bursa din capitala Rusiei a reactionat, indicele bursier Micex depreciindu-se cu 0,3% la inceputul sedintei de tranzactionare. Ulterior insa acesta a recuperat pierderile, ba mai mult, a avansat cu 0,3%, pana la un nivel de 1.418,44 puncte.

 Moscova a fost zguduita de dimineata
Luni dimineata, in jurul orei 7:50, Moscova a fost zguduita de o explozie in statia de metrou Lubyanka, la mai putin de un kilometru de Piata Rosie. In timpul acestei explozii, care a distrus al doilea vagon al unui metrou, au fost ucise 23 de persoane. Circa 40 de minute mai tarziu, alte 14 persoane au fost ucise intr-un alt atentat, in statia de metrou Park Kulturi.
Exploziile care s-au produs luni dimineata au fost provocate de explozibil avand echivalentul a doua kilograme de TNT fiecare, a declarat procurorul Iuri Siomin.
„Doua femei kamikaze se fac vinovate de aceste atentate”, potrivit lui Iuri Lujkov, primarul Moscovei.
Autoritatile ruse au deschis o ancheta pentru „terorism” dupa exploziile produse.
„O ancheta a fost deschisa dupa cele doua explozii din statiile de metrou Lubianka si Park Kulturi pentru (…) act terorist”, conform unui comunicat de presa.
Presedintele rus Dmitri Medvedev a spus ca a cerut oficialilor rusi sa lupte impotriva terorismului „fara ezitare, pana la capat”.
Medvedev a mai spus ca Rusia nu va face compromisuri in lupta pentru eradicarea terorismului si a cerut astfel sa fie intarita securitatea in toata tara. El a completat ca drepturile omului trebuie respectate in timpul anchetelor realizate de politie, potrivit unui purtator de cuvant de la Kremlin. (foto: nytimes.com)

 

Cecenii revendica atentatele
Un site asociat separatistilor ceceni a revendicat cele doua atacuri teroriste de la Moscova. Imediat dupa explozii, oficialii rusi au avansat ipoteza ca separatistii s-ar putea afla in spatele acestei situatii. Cecenii au luptat mult timp pentru independenta fata de Rusia.
Cecenia este o republica din sud-vestul Rusiei, situata intr-o regiune din Muntii Caucaz. Populatia Ceceniei este cuprinsa intre 600.000 si 800.000 de persoane, in majoritate musulmani sunniti si rusi crestini ortodocsi. Mii de persoane au fost ucise si 500.000 de ceceni au fost relocati din cauza conflictului cu Moscova.
Acest conflict a stat la baza mai multor atentate din partea cecenilor in ultimii zece ani, insa acestea au fost mai rare in ultimii ani.
Potrivit postului de radio Ecoul Moscovei, acesta este primul incident de acest tip din ultimii sase ani. In august 2004, o femeie din Cecenia a ucis noua persoane si pe ea insasi si a ranit alti 51 de oameni atunci cand a detonat o bomba in apropierea unei statii de metrou din nord-vestul Moscovei. Alte atacuri au mai avut loc in 2003 si 2004.
Metroul de la Moscova este printre cele mai scumpe din lume si reprezinta o „artera vitala” pentru navetistii din capitala Rusiei, transportand zilnic in jur de sapte milioane de persoane. Prin comparatie, metroul din Bucuresti transporta zilnic aproximativ 600.000 de calatori.

Fanatismul religios si atentatele teroriste

• Atacurile teroriste s-au inmultit in ultimii ani, statiile de metrou fiind cele mai cautate tinte. Dupa Londra, Madrid si New York, a venit randul Moscovei.
• „Musulmanii din Cecenia si cei care se fac vinovati de atentatele de la Madrid, Londra si New York s-au ajutat reciproc. Intre aceste ramuri radicale au existat conexiuni”, a declarat Adrian Cioroianu, fost ministru de externe.
• „In anii ’90, radicali care aveau legaturi cu Al-Qaeda au luptat si in Balcani. Daca exista legaturi in acest caz, anchetele de la Moscova le va scoate la iveala.”
• Femeile kamikaze nu sunt un fenomen singular. Reteta e aceeasi in lumea radicala musulmana, spune Cioroianu, care aminteste de existenta unor astfel de femei in Irak, Israel si in Rusia, in cazul unor atacuri teroriste anterioare, provocate de femei din Cecenia.
• „Este un fanatism religios dus la extrem”, spune el. „Ce le determina sa reactioneze astfel e promisiunea ca in viata de apoi Mahomed va avea grija de ele si vor fi primite in bratele lui Alah.”
• Cecenia este o republica din sud-vestul Rusiei, situata intr-o regiune din Muntii Caucaz. Populatia Ceceniei este cuprinsa intre 600.000 si 800.000 de persoane, in majoritate musulmani sunniti si rusi crestini ortodocsi.

Atentate la Moscova
11 iunie 1996 – O bomba explodeaza la metroul din Moscova, omorand patru persoane si ranind alte 12.
11-12 iunie 1996 – O bomba explodeaza in dreptul unui troleibuz din centrul Moscovei la orele de varf ale diminetii, ranind cinci persoane. A doua zi, un atentat similar raneste inca 30 de oameni. Atacurile sunt atribuite rebelilor ceceni.
31 august 1999 – O explozie in cadrul Galeriilor Manezh raneste 29 de persoane. Oficialii de la Moscova catalogheaza atentatele ca fiind acte de terorism, fara a-i acuza insa pe separatistii ceceni.
9 septembrie 1999 – O bomba extrem de puternica distruge un bloc din sud-estul Moscovei, ucigand 94 de oameni si ranind peste 200.
13 septembrie 1999 – Un alt bloc din capitala rusa este distrus de o bomba, numarul victimelor ridicandu-se la 118. Atentatul este atribuit cecenilor.
8 august 2000 – O noua explozie intr-un pasaj subteran din centrul Moscovei provoaca moartea a 13 persoane.
5 februarie 2001 – O bomba de mici dimensiuni explodeaza intr-una dintre cele mai aglomerate statii de metrou din Moscova, ranind 9 persoane.
19 octombrie 2002 – O explozie in sud-vestul Moscovei provoaca o victima si sapte raniti.
5 iulie 2003 – Doua femei kamikaze detoneaza o bomba in cadrul unui festival de muzica din Moscova. Bilant: 15 morti si 60 de raniti.
9 decembrie 2003 – Sase persoane mor in urma unei explozii din centrul capitalei ruse. Femeile sinucigase cecene sunt invinovatite pentru atentat.
6 februarie 2004 – Un nou atentat cu bomba la metroul moscovit se soldeaza cu moartea a 39 de oameni si ranirea a inca 100.
31 august 2004 – Un atac cu bomba declansat in centrul Moscovei ucide 10 persoane si raneste alte 51.
21 august 2006 – In urma unei explozii dintr-o piata de la periferia capitalei Rusiei 10 oameni mor.
29 martie 2010 – Cel putin 38 de persoane mor si alte 33 sunt ranite dupa ce doua bombe explodeaza la metroul din Moscova.

– text publicat în Ziarul financiar, 29.03.2010

29/mart/2010 O altă ipoteză privind atentatele de la Moscova

O ipoteză privind atentatele de la Moscova

Gabriela Ioniţă

Aici puteti urmări Russia Today online: http://rt.com/On_Air.html

Cred că atentatele fac parte dintr-un plan mai amplu al rebelilor din Caucazul de Nord, plan ce vizează discreditarea autorităţilor ruse şi al Forţelor de securitate în contextul Olimpiadei de la Soci.

“The flags arrived in the 2014 Winter Olympics host city from Vancouver and were raised today before the Sochi City Hall. Speaking at the welcoming ceremony – 26 March 2010, Dmitry Medvedev said that Russia would do everything necessary to make the Sochi Olympics one of the century’s most memorable sports events”

– ni se spune pe site-ul prezidential.

Tot pe 26, Medvedev s-a întâlnit şi cu trimisul său în zonă, A. Hloponin, care i-a prezentat planul de management pentru zona Caucazului. (foto: nytimes.com)

Textul de mai sus necesită şi nişte argumente:
1. Ideea nu este nouă, a mai fost vehiculată şi anterior atentatelor de către cei de la Stratfor.
2. Dl. Dan Dungaciu remarca îndreptăţit faptul că pagubele produse de cele două explozii au fost totuşi mici (în 2004 au fost mai multe victime, deşi a fost doar o singură detonaţie), apreciind că există posibilitatea ca rebelii să fi vrut doar să dea un semnal. Eu cred că mai degrabă a fost un răspuns/ atac precipitat şi nu un plan de atentat organizat minuţios.

Sunt câteva elemente care pledează pentru aceasta – lipsa de sincronicitate, a treia încărcătură a fost abandonată, faptul că forţele de securitate au fost complet surprinse. Ironia face ca probabil tocmai această impovizare rapidă a unui răspuns să fi contribuit decisiv la reuşita atacului. Consider că e un răspuns la vizita în zona Caucazului a preşedintelui Medvedev din următoarele motive: un speech care demonstra cât de mult contează pentru autorităţi reuşita evenimentului din 2014, chiar uşor arogant atunci când se face vorbire de intenţia de a face din Olimpiada de Iarnă din 2014 cel mai memorabil eveniment sportiv al secolului (suntem totuşi la început de secol !!!); tot la Soci, Medvedev s-a întâlnit şi cu trimisul său în zonă, A. Hloponin, care i-a prezentat planul de management pentru zona Caucazului şi un ambiţios plan de dezvoltare a turismului în zonă (în care se vor investi 15 miliarde de dolari)- forma finală urmează să fie prezentată la Forumul Internaţional Economic din iunie de la Sankt Petersburg.

Preşedintele Medvedev s-a întâlnit şi cu Dmitry Kozak, şi cred că i s-au pus la dispoziţie toate informaţiile privind problemele din zonă. Oficial totuşi, nimeni n-a vorbit de abuzurile forţelor de securitate din zonă, unde se desfăşoară o permanentă şi feroce vânătoare a rebelilor islamişti căreia nu de puţine ori îi cad pradă şi persoane nevinovate. Astfel că răspunsul a venit după domnul Medvedev la Moscova, trei zile mai târziu.

Desigur, ca orice ipoteză, aceasta poate fi validă sau nu.

29/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (3/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(3/3; pentru prima parte, aici)

Spre o UE à la ruse?

            Dar proba cea mare ar putea fi, pentru Ianukovici şi echipa sa, maniera în care va rezista la cântecele de sirenă (mai curând în sens feroviar decât mitologic) ale Uniunii vamale Rusia–Belarus–Kazahstan. Dacă există, în spaţiul ex-URSS, un subiect asupra căruia Vladimir Putin, Dimitri Medvedev, belarusul Lukaşenko şi kazahul Nazarbaev să fie de acord, atunci el este această uniune vamală, ale cărei documente au fost semnate pe 27 noiembrie 2009 la Minsk. Uniunea este vârful de lance al Comunităţii Economice Eurasiatice (EurAsEC), înfiinţate în 1996 dintr-o încercare a Rusiei de a-şi menţine prezenţa (şi poate controlul, în viitor) în Belarus şi în aria ex-URSS a Asiei Centrale. În momentul de faţă, Uniunea vamală R-B-K este percepută la Moscova ca fiind cea mai evidentă poveste de succes a integrării statelor foste sovietice – şi aproape automat (vezi agenţia RIA Novosti, 2 ianuarie a.c.) se face paralela cu Uniunea Europeană de azi, care şi ea a plecat acum 50 de ani tot de la o uniune vamală. Conform acordurilor din noiembrie trecut, cele trei state au început aplicarea tarifelor vamale unice de la 1 ianuarie a.c. Un cod vamal unic va deveni operabil de la 1 iulie a.c., dată la care punctele vamale de la graniţa ruso-belarusă vor fi desfiinţate (ca şi cele de la graniţa ruso-kazahă, pe 1 iulie 2011). Ţelul este ca până la 1 ianuarie 2012 cele trei state să reprezinte un teritoriu economic comun, cu o piaţă unică a energiei, transporturilor, cerealelor, forţei de muncă etc. – un fel de mini-UE cu faţa spre Moscova.

Preşedintele Medvedev declara, pe 27 noiembrie trecut, că speră ca şi alte state din zonă să adere în curând. Kremlinul nu face azi nici un secret din faptul că Uniunea R-B-K ar fi mult mai puternică dacă ar avea şi Ucraina în interior (pentru moment, Ucraina, R. Moldova şi Armenia au doar statut de observatori pe lângă EurAsEC). Drept care este foarte posibil ca noul preşedinte Ianukovici să primească această ofertă. Iar din felul în care el va răspunde se va vedea cine (şi ce) este, de fapt, Viktor F. Ianukovici. 

– o variantă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

29/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (4/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

4/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a organizat mai multe întâlniri preliminare sub formă de consultări şi trei etape de creare până la semnarea Actului Final.

Consultările dintre ambasadori au început la 22 noiembrie 1972, la Dipoli[1] când asistăm la „un prim semnal al festivalului românesc care, cu diverse incidenţe are să se prelungească până la finalul CSCE”. [2] Ambasadorul Valentin Lipatti – membru al delegaţiei române conduse pe atunci de ministrul de externe George Macovescu – a protestat faţă de inechitatea locurilor la masa de negocieri, unde se oferiseră câte trei URSS-ului, SUA, Marii Britanii şi Franţei şi câte două celorlalte delegaţii, iar contestarea diplomatului român a fost luată în calcul. Reprezentanţii României au militat pentru promovarea unui curs diplomatic al negocierilor şi respectarea regulilor de procedură. [3]

Un alt aspect, sesizat de autorităţile de la Bucureşti a fost preşedinţia lucrărilor. Şefii de misiune au considerat iniţial că preşedinţia trebuie asumată, potrivit cutumei de reprezentantul ţării gazde dar delegaţia română a formulat propunerea ca preşedinţia să fie asigurată prin rotaţie de către şefii de delegaţie, provocînd reacţii diverse şi contradictorii. Aşa cum era de aşteptat, sovieticii au fost deranjaţi de atitudinea românilor, acuzându-i că dau prea mare importanţă chestiunilor de procedură iar acest lucru  întârzie discutarea problemelor de fond şi stabilirea ordinii de zi a Conferinţei.[4]

Încă de la începuturile reuniunii, punctele de vedere ale sovieticilor şi ale românilor au fost destul de diferite, iar acest lucru s-a menţinut pe parcursul tuturor negocierilor, unde poziţia României a fost distinctă de cea a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia.

Conferinţa preliminară a CSCE, deschisă la Helsinki la 22 noiembrie 1972, a fost considerată un succes pentru diplomaţia sovietică. Leonid Brejnev declara miniştrilor de externe ai Tratatului de la Varşovia, reuniţi la Moscova, în ianuarie 1973 că „am putea întoarce lumea pe dos într-un singur an, noi socialiştii.” Acesta, nu uita să precizeze că acest lucru se datorează demersului comun al statelor comuniste dar că mai sunt şi multe de realizat „este cert că nu toţi sunt pe de-a întregul de acord cu noi, însă să lucrăm împreună uniţi şi să-i câştigăm pentru cauza noastră.”[5] Amintea printre alte aspecte şi cazul Cehoslovaciei, „s-a spus că s-a încălcat suveranitatea, s-a vorbit despre suveranitate limitată[…] sunt poveşti. Toate acestea sunt poveşti. Aici e vorba de socialism şi nu de poveşti şi mărunţişuri ca acestea. Chiar şi unele partide comuniste nu au înţeles de la început că ceea ce este mai periculos pentru ei este forţa noastră, a Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste” care este „decisivă”.

Brejnev nu uita să ia act şi de acţiunile distincte ale românilor care au lăsat impresia occidentalilor că existau controverse în interiorul Tratatului de la Varşovia. Liderul sovietic arăta că „mărunţişurile românilor” puteau să ducă la amânarea întregului proces european: „nu a fost util când românii la Helsinki au intrat în discuţii pe chestiuni fără importanţă” dar susţinea că prin aceste precizări la adresa românilor, sovieticii nu se pronunţau împotriva lor ”Nu, Doamne fereşte!” [6]

Rezultatele primelor consultări s-au finalizat pe 8 iunie 1973, odată cu adoptarea „Cărţii Albastre”. Documentul cuprindea acordul la care s-a ajuns printr-un număr minim de voturi şi pe care participanţii trebuiau să-l accepte în cele şapte luni de dezbateri. De asemenea, erau menţionate principalele teme de pe agendă pentru reuniunea finală, regulile de funcţionare a Conferinţei precum principiul consensului sau preşedinţia prin rotaţie a reuniunilor.[7]

---

[1] Dipoli este cartier satelit al capitalei finlandeze aparţinând districtului Espo, dar care face parte din „marele Helsinki” şi se află la 10-12 km de Helsinki

[2] Apud, Patricia Gonzaley Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.19

[3] Valentin Lipatti, op.cit., p. 23

[4] Ibidem, p. 27

[5] ANIC, fond CC al PCR, Relaţii Externe,  dosar nr. 289/ 1973, ff. 1-13.

[6] Ibidem.

[7] Recomandări finale ale consultărilor de la Helsinki, vezi Valentin Lipatti şi Ion Diaconu ed., Securitatea şi Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, pp.11-23.

29/mart/2010 Ultima oră: atentat cu explozii în staţii de metrou din Moscova

… text şi VIDEO la CNN

http://www.cnn.com/2010/WORLD/europe/03/29/russia.subway.explosion/?hpt=T1

Moscow (CNN) – Explosions rocked a pair of central Moscow subway stations during morning rush hour Monday, killing at least 37 people and wounding 10 others, Russia’s Emergency Situations Ministry said.

The first blast occurred about 8 a.m. at Lubyanka subway station. That explosion killed 25 people – 14 aboard the train and 11 on the platform.

The Lubyanka station is near the Kremlin and the nation’s intelligence service, the Federal Security Service.

Another blast happened about 30 minutes later at Park Kultury station, on the same train line. The Emergency Situations Ministry reported 12 dead in the second explosion. Russian TV said the blast killed 15 people and injured at least 10 others.

Millions of commuters use the Moscow metro system every day.

Officials immediately cast suspicion on Chechen separatists for the explosions. A female suicide bomber in August 2004 killed nine people and herself, and wounded 51 others, when she detonated a bomb outside a subway station in northeastern Moscow. In February 2004, a suicide bomber detonated a bomb on a Moscow metro train, killing 40 people and injuring 100 others. A suicide attack in 2003 killed 15 people at a Moscow concert.

Chechen terrorists killed hundreds in 2004 at a school in Beslan, Russia. They also were suspected in the downing of two Russian airplanes that year in an attack that killed 89.

Chechnya is a southwestern Russian republic, in the Caucasus Mountains region. The Chechens have long fought for independence from Russia.

Chechnya’s population of 600,000 to 800,000 is primarily made up of Sunni Muslims and Russian Orthodox Christians. Thousands have been killed and 500,000 Chechen people have been displaced in their conflict with Moscow.

CNN’s Matthew Chance contributed to this report.

28/mart/2010 În această seară, bilanţul săptămânii politice la Realitatea TV

… la RealitateaTV, ora 21.30, într-o emisiune realizată de Laura Chiriac. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.

28/mart/2010 O hartă animată a istoriei religiilor

… o hartă animată a evoluţiei în timp a principalelor religii, cu evidenţierea unor momente de referinţă din istoria fiecăreia – EURAST

http://www.mapsofwar.com/images/Religion.swf

28/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

1/2

La jumătatea lui martie, în 76 din cele 87 regiuni ale Federaţiei Ruse populaţia a fost chemată la urne pentru a-şi decide autorităţile locale. Deşi nu a mai constituit pentru nimeni o surpriză procentul majoritar obţinut de partidul premierului Vladimir Putin, aceste alegeri (considerate ca fiind un test de popularitate pentru partidul de guvernământ Rusia Unită, pe fondul creşterii şomajului şi a preţurilor la utilităţi) au furnizat şi surprize. Între care s-a detaşat net victoria la Irkutsk a candidatului susţinut de Partidul Comunist. În ceea ce priveşte rezultatele slabe obţinute de opoziţie, acestea au fost justificate în tradiţia deja obişnuită a acuzelor la adresa sistemului Putin. Liderii opoziţiei, secondaţi de observatorii asociaţiilor non-guvernamentale au rostit din nou cuvântul ”fraudă”. În replică, şeful Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Churov, a catalogat sistemul electoral din Rusia ca fiind „cel mai bun din lume”. Desfăşurarea scrutinului a fost însoţită de măsuri de securitate fără precedent. Previzibil, în condiţiile în care la alegerile regionale de anul trecut (11 octombrie 2009), partidele de opoziţie au vociferat zgomotos că victoria partidului de guvernământ Rusia Unită s-a datorat unei masive fraude, după care preşedintele Dmitri Medvedev a declarat că viitoarele alegeri au nevoie de o supraveghere mai strictă pentru a se asigura un vot corect şi echitabil. (foto: EPA)

La nivel general, pe fondul crizei, Rusia Unită a pierdut serios din popularitate, dar ar fi impropriu să vorbim de un reviriment spectaculos al opoziţiei. Desigur, tendinţa electoratului spre ideologia de stânga e normală în contextul problemelor sociale generate de criză. Însă victoria de la Irkutsk, unde Viktor Kondrashov a obţinut 62% din voturi, în timp ce candidatul Rusiei Unite, Sergei Serebrennikov, doar 27%,  se datorează mai degrabă atitudinii de protest  existente la nivelul populaţiei împotriva administraţiei locale, cât şi calităţii candidatului, decât a unei eficientizări a acţiunilor promovate de comuniştii lui Ziuganov. Mai mult, alegerile actuale au reiterat că la nivelul electoratului, partidele de opoziţie au un imens deficit de imagine. Democrat-liberalii lui Vladimir Jirinovski par să-şi fi conservat electoratul fidel, iar opoziţia liberală anti-Kremlin nu dă semne de concretizare a unităţii.  Chiar dacă la nivel declarativ lucrurile sună încurajator, în practică schimbarea pare să vină mai degrabă de la nivelul populaţiei unde tensiunile sociale s-au acumulat nepermis de mult. Până la a fi furioşi pe guvernul lui Vladimir Putin, oamenii sunt revoltaţi de gestionarea ineficientă a autorităţilor locale şi regionale. Autorităţile centrale trebuie să rezolve aceste probleme înainte ca lucrurile să devină şi mai grave.

De altfel, în preambulul alegerilor regionale, Rusia s-a confruntat cu o creştere vizibilă a acţiunilor de protest din partea populaţiei. Desigur, criza a generat serioase probleme sociale, mai toate ţările Uniunii Europene confruntându-se cu demonstraţii de masă de amploare. Însă atunci când vorbim de Rusia, lucrurile devin ceva mai complicate. O privire de ansamblu ne arată că în ultimele două decenii, măsurile drastice impuse de autorităţile de la Kremlin, secondate cu brio de incapacitatea opoziţiei de a se impune ca o forţă politică cu adevărat viabilă, au dus în derizoriu dreptul democratic de a protesta. Multiplele arestări şi eliberări ale liderilor protestatari au căpătat o tentă ridicolă în tragi-comica manifestare a opoziţiei. Iar aceasta s-a reflectat în timp printr-o din ce în ce mai anemică dorinţă a populaţiei de a-şi revendica drepturile în stradă. Poate tocmai din această cauză, evenimentele de la Kaliningrad şi ulterior la Tiumen, Irkutsk sau Ecaterinburg au beneficiat de spaţii ample în presa occidentală. De la presa din Rusia, controlată în mare parte de autorităţi sau supusă auto-cenzurii necesare supravieţuirii, oricum nu aştepta nimeni prea mult. Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu spaţiul în cauză, vom reaminti că la finele lunii ianuarie, în enclava Kalinigrad, un uriaş protest a reunit peste 10.000 de oameni care au început prin a cere schimbarea guvernatorului şi măsuri anti-criză şi au sfârşit prin a cere demiterea premierului Putin. „Prin acest miting, locuitorii Kaliningradului arată restului populaţiei cum trebuie să se lupte pentru propriile drepturi”, a declarat copreşedintele formaţiunii democratice Solidarnost, Boris Nemţov, sosit de la Moscova în Kaliningrad pentru a participa la acţiunea de protest. El a subliniat, într-o declaraţie pentru media că actuala politică a Kremlinului a determinat unirea tuturor forţelor de opoziţie într-un front comun. „Toţi ne-am unit. De la Solidarnost până la comunişti. Acţiunea de astăzi reprezintă doar începutul manifestaţiilor de protest în masă care vor cuprinde întreaga Rusie” a mai spus Nemţov, atrăgând atenţia asupra situaţiei disperate a locuitorilor din enclavă. Adică, faptul că tarifele la utilităţi s-au majorat cu 25%-30%, rata a şomajului este extrem de ridicată, iar vizele pentru a ieşi din regiune se obţin cu dificultate. (va urma)

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

28/mart/2010 Cronica de teatru: „Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB

Coerenţa caligrafiei scenice

 Mircea Morariu

Toţi fiii mei este piesa cu care a debutat în literatura dramatică Arthur Miller. Premiera spectacolului ce a lansat-o şi validat-o scenic a avut loc pe Broadway, iar criticul Stark Young scria la 10 februarie 1947 în New Republic următoarele: „Toţi fiii mei e o dramă serioasă care, din punctul de vedere al tehnicii teatrale provine din tradiţia lui Ibsen. E numai o sugestie privind şcoala căreia îi aparţine scriitorul şi nu o operă de imitaţie. O poveste autentică, un temei moral puternic, o amplă varietate de personaje, bine desenate şi care oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Criticul american avea dreptate în multe privinţe. Mai întâi atunci când aducea în discuţie amprenta ibseniană. Numai că influenţa scriitorului norvegian a fost una mai directă şi mai profundă decât lăsa să se înţeleagă Stark Young. Ea nu s-a limitat la piesa de debut, ci i-a pus la dispoziţie dramaturgului coloana vertebrală pentru majoritatea scrierilor sale. I-a dezvoltat şi apropriat abilitatea mânuirii timpului teatral în vederea exprimării succesiunii cauzelor. Arthur Miller a admirat, a încercat şi a reuşit să egaleze în scrierile sale capacitatea lui Henrik Ibsen de a conferi lucrărilor lui destinate scenei densitatea unui roman. Într-un eseu intitulat Familia în drama modernă, Miller aprecia că familia şi problemele ei formează doar pretextul pentru a lua în considerare aspecte sociale mai cuprinzătoare. E ceea ce se întâmplase deja în piesele lui Ibsen, e ceea ce se petrece în cele scrise de Arthur Miller.

În Toţi fiii mei, viaţa cotidiană, intimă şi socială a familiei Keller e grevată, măcinată de o vină ascunsă. Care ar trebui să rămână în veci astfel, oricât de chinuitoare ar fi ea. La vina aceasta se fac la început referiri voalate, fugare, pentru ca mai apoi ele să iasă impetuos şi devastator la suprafaţă, în urma unor dezvăluiri succesive fundamentate şi ele din punct de vedere tehnic pe schema ibseniană. Joe şi Kate Keller au dobândit statutul de stălpi ai societăţii cu preţul unei minciuni. Mai fuseseră odată oameni respectabili, oameni ai datoriei, dar a intervenit ceva şi condiţia aceasta a fost pierdută. Acel ceva pare să fi trecut. Lumea a început să uite un detaliu neplăcut pentru biografia lor, ceva ce s-a petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când fabrica lui Keller a livrat motoare de avion defecte, fapt ce a costat viaţa a 21 de piloţi. Pentru vina aceasta plăteşte acum doar un fost asociat ori slujbaş al lui Keller, Deever. Care şi de acolo, din închisoarea unde a fost trimis în urma sperjurului de pe urma căruia Joe a fost pus în libertate joacă pentru familia înstărită de acum rolul unui strigoi. Numai că duşmanii liniştii familiei Keller mai sunt şi alţi strigoi. Unii dintre aceştia sunt strigoii din altă lume, aşa cum e Larry, pe care, cu o religiozitate făţarnică, mai ales Kate, vrea să îi ţină în viaţă. Printr-o scrisoare aflată în posesia lui Ann, fiica lui Deever, fosta lui logodnică şi viitoarea logodnică a fiului rămas în viaţă, Chris, Larry  îşi aruncă în aer familia şi minciuna căci prin intermediul acestui petec de hârtie acesta o înştiinţează pe Ann că se va sinucide după ce a aflat despre fapta tatălui său. Alţii sunt strigoi vii, precum George Deever, care oricând s-ar putea metamorfoza în acuzatori ori răzbunători. Într-un ciclu de numai 24 de ore, exact ca în tragedia antică, cele două feluri de strigoi se activează, fac astfel încât repun adevărul în drepturile sale, spulberă nu doar toate tabuurile familiei, ci familia însăşi, tocmai fiindcă minciuna şi nu cinstea asigura coeziunea acesteia. Strigoii aceştia mai fac ceva. Pun sub semnul întrebării consumatorismul inaugurat de perioada postbelică. Strigoii îşi asumă misiunea de a le pune protagoniştilor piesei şi de a ne formula nouă, spectatorilor, o întrebare nu tocmai agreabilă, şi anume dacă în epoca actuală, a imoralităţilor de tot felul, morala şi moralitatea mai au vreo valoare, vreo importanţă.

Aceste întrebări l-au interesat pe Ion Caramitru atunci când a decis să monteze Toţi fiii mei pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Scrie regizorul în caietul- program al spectacolului- „ La aproape 70 de ani de la evenimentele care au schimbat faţa lumii şi destinul oamenilor, Toţi fiii mei reprezintă un reproş dramatic, sălbatic şi înduioşător pe care Arthur Miller îl aduce lumii care se îndepărtează  din interes, din perversiune, din nebunie, de ceea ce omului îi este dat prin naştere: iubirea de aproapele său şi respectul pentru adevăr… Toţi fiii mei sună pentru România ca un clopot de alarmă, vis-à- vis de mugurii promiţători şi înşelători ai societăţii de consum”.

Cu mici excepţii, Ion Caramitru, în calitate de regizor, reconstituie cu minuţiozitate şi obţine bune rezultate pe linia evidenţierii tragismului faptelor înfăţişate de piesa lui Arthur Miller. E limpede că textul îi place regizorului, că i-a simţit frumuseţile, că a dorit să îl aducă pe scenă într-o caligrafiere limpede, sensibil dar şi eficient ordonată, cu imagini sugestive şi încărcate de idee. Ion Caramitru a reuşit să îşi aducă la bun sfârşit intenţiile, dacă scădem din calcul finalul spectacolului, un final dacă nu simplist sau kitsch, oricum tezist. Regizorul nu impune o ordine dramatică nouă. Nici nu vrea acest lucru. Şi-a asumat chiar riscul de a fi acuzat că face teatru ca pe vremuri, numai că nu l-a făcut într- un chip vetust, ci în sensul că regia lui sobră, fără brisbisuri, se află în acord stilistic cu retorica gravă a discursului dramaturgic şi cu fizionomia personajelor.  Altfel spus, Caramitru a confirmat prin lucrarea lui scenică exact ceea ce observa criticul Stark Young la vremea premierei absolute a piesei. Şi anume că Toţi fiii mei „oferă o bază neobişnuit de valoroasă pentru actori şi regizor”.

Cuplul Joe-Kate Keller îşi află în actorii Victor Rebengiuc şi Sanda Toma interpreţii desăvârşiţi. Sigur, într-un anume fel, Victor Rebengiuc a venit în distribuţia spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti recomandat şi antrenat de tipul de rol ce i-a fost încredinţat. Victor Rebengiuc aducea cu sine garanţii de reuşită nu doar datorită excepţionalului său talent ori nedezminţitului lui profesionalism. Ci şi  graţie unui trecut actoricesc ce îl recomanda a fi interpretul ideal pentru Joe Keller. Când spun asta nu mă gândesc doar la faptul că nu mai departe decât stagiunea trecută actorul a jucat cu mult succes, la Teatrul „Bulandra”, în regia lui Felix Alexa, rolul titular din Moartea unui comis voiajor. Am în vedere şi faptul că în urmă cu vreo 20 de ani, mai exact în 1988, acelaşi Victor Rebengiuc a jucat fără cusur, într-un reuşit spectacol de televiziune regizat de Dan Necşulea, rolul principal din ibseniana Stălpii societăţii. Poate de aceea unii comentatori s-au grăbit să spună că Sanda Toma, excepţionala interpretă a lui Kate, a fost marea surpriză, că l-a „mâncat”, l-a surclasat, l-a depăşit pe Rebengiuc. Nici vorbă. Sanda Toma e excelentă, Victor Rebengiuc e şi el excelent. Aşa cum se cuvine să fie doi mari actori. Sanda Toma e o actriţă prea mare, cu mult prea multă experienţă scenică pentru a mai fi preocupată de detaliul minor de „a ieşi în faţă”. Sunt momente, dictate de scriitură, când personajul ei e mai suculent, mai vizibil. Când dramaturgul şi personajul îi dictează actriţei să susţină „microrecitaluri”. Dincolo de acestea, e sigur că ceea ce caracterizează jocul celor doi mari actori e unitatea şi echilibrul.

Pandantul acestui prim cuplu e în scriitura lui Arthur Miller cuplul Chris Keller- Ann Deever. Un cuplu care se face şi se desface în decursul celor 24 de ore amintite mai sus.  Dragoş Stemate e la începutul spectacolului uşor crispat, vizibil emoţionat, şi asta în pofida faptului că a trecut ceva vreme de la momentul premierei. Actorul are nevoie de timp spre a ajunge la incandescenţa personajului, dar, iată, o atinge în momentul- cheie al monologului. Crisparea, tracul nu o părăsesc nici o clipă pe Costina Ciuciulică, interpreta Annei, în pofida faptului că tânăra actriţă deţine multe dintre datele ce o recomandă pentru rol.

Lui Ioan – Andrei Ionescu, interpretul lui George Deever, îi revine sarcina nicidecum uşoară de a interpreta rolului acuzatorului, al justiţiarului, al celui care vrea răzbunare. Actorul rezolvă bine aceste componente fundamentale ale personajului său. Nu şi pe cele ce ar trebui să îi pună în evidenţă ezitările, slăbiciunile, tendinţa de a da uneori înapoi.

Vivian Alivizache, Dorin Andone, Gavril Pătru, Irina Cojar au avut roluri cărora începătorul Arthur Miller nu le-a acordat prea multă importanţă. Din scriitură sunt roluri de coloratură, de completare, dacă nu chiar parazitare. Nu e vina interpreţilor că nu au făcut mai mult din ele. Dacă e să le reproşez ceva e că unii au vrut să îşi facă personajele mai vizibile, drept pentru care au recurs la prea multă vopsea. Mă gândesc mai cu seamă la Vivian Alivizache.

Vlaicu Golcea a compus o muzică de scenă ce îşi are misunea ei în stabilirea cadrelor temporale- suntem în vremea fascinaţiei radioului şi a supremaţiei jazz-ului. Proiecţiile video imaginate de Daniel Gontz sunt utile atunci când sunt, de prisos cum se arată în scena finală, niciodată esenţiale. Dragoş Buhagiar a conceput un decor impunător, impresionant. Nu ştiu dacă şi foarte pe placul ori în interesul actorilor. Imensa piscină, acoperită de frunze moarte, din centrul scenei, le limitează în chip exagerat interpreţilor spaţiul de joc. Iar când lucrul acesta e vizibil atunci când se întâmplă pe scena altminteri atât de greu de umplut din Sala Mare a Naţionalului, scenograful e dator  să se întrebe dacă a procedat tocmai bine.       

Teatrul Naţional din Bucureşti – TOŢI FIII MEI de Arthur Miller; Traducerea- Alf  Adania; Regia- Ion Caramitru; Scenografia- Dragoş Buhagiar;  Light design- Chris Jaegger; Muzica şi sound design- Vlaicu Golcea; Multimedia- Daniel Gontz; Cu- Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş Stemate, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Vivian Alivizache, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru, Irina Cojar.

(text publicat în revista Familia, ianuarie a.c.)

28/mart/2010 Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David

            Jean David – un centenar uitat

Radu Comşa 

Jean David este o enigmă a picturii româneşti. Un singur tablou al său este expus în selecţia permanentă a MNAR, un portret de femeie. Şi acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat  plastic între războaie constituie nirvana creaţiei autohtone. Un al doilea, ”Portretul actriţei Leny Caller” din colecţia Saşa Pană, publicat în volumul dedicat expoziţiei “Bucureşti 1920-1940 între modernism şi avangardă”  nu a facut decât să încheie referinţele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colecţionarilor de modernism plus avangardă. Paralelele “à la Modigliani” făcute specificului lui Jean David în tinereţea sa românească nu reuşesc să disturbe ardenţa viscerală, dovadă a faptului că paralelele pot fi infinite şi “à la” nu e decât un franţuzism de preţiozitate critică.

Dar cine a fost Jean David? Născut la 16 decembrie 1908 în Bucureşti,  el urmează cariera clasică a unui tânăr pictor din Regat care promite, adică studii în Franţa întâi la Ecole de Beaux-Arts şi Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris între 1927 şi 1933, unde este coleg, între alţii, cu Marcel Dyf. Pe lângă academiile (academismele) unui oraş care fierbe de noutăţi,  Jean David expune simultan şi la Bucureşti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenţă în 1929 la Salonul de desen si gravură. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant oarecum ca o premoniţie interbelică  a unei “supermarket lady”, într-un Bucureşti neatent la conjunctură şi consumerist până la capăt. Exact acel Bucureşti idolatrizat azi drept “interbelic”.

 În anii ’30 urmează portretele, dintre care cele două menţionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reuşit să găsesc o referinţă vizuală diferită de cele două recognoscibile figuri, şi anume tot un portret pictat şi el în 1934 şi intitulat “Femeie cu cozi împletite” de fapt o reinterpretare a arhetipului ţigăncii. Aici se vede clar diferenţa dintre David şi pictura clasică de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferenţei dintre sincronii picturii europene şi maniera gen “Ţesătoarele Gorjului” patronată oficial de politica, centrală şi locală, a anilor ’30. Ţiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Mănciulescu, devine o expresie liberă, vizual egal asimetrică şi emoţional egală celebrei actriţe Leny Caller.

Este perioada colaborării cu revista “Unu”, David devenind unul din exponenţii modernismului capitalei. În 1932 ilustrează volumul lui Saşa Pană “Viaţa romanţată a lui Dumnezeu” şi în 1937 execută, împreună cu Stefan Constantinescu, o frescă pentru pavilionul României la Expoziţia de la Paris.

Continuând biografia, Jean David emigrează în 1942 în Israel, printr-un episod tipic pentru  atmosfera mişcătoare a mijlocului de secol XX, adică printr-o evadare pe mare având Constanţa drept port de plecare, capturat de britanici, internat în lagăr în Cipru şi ajuns în statul Israel la momentul nasterii acestuia  după un stagiu petrecut în armata britanică.

Ajuns într-un mediu artistic fără penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclastă a unui Bucureşti osciland brownian între chivuţe şi pictopoezii), Jean David trăieste embrionarul nou-naţionalului Eretz Israel.  În acest sens guaşa dedicată Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridică fumescent lăsand locul unui constructivism nu neapărat privit prin retrovizor, mai degrabă entuziast şi pragmatic.

La sosirea în Israel, după expoziţia “New Horizons” doar două erau curentele artistice de afiliat obligatoriu în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosferă lirică relativ istoricistă, identificabilă prin fragmente de atmosferă locală, şi cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, era cel al unui abstractionism stilizat, a cărui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliază fără rezerve celui de-al doilea curent, alături de Marcel Iancu, prieten de la Bucureşti, cu care fondează în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.

Situl artistic Ein-Hod, merită el însuşi un volum întreg, după cum şi epopeea palestinienilor retraşi cu  300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoaşterea ca localitate şi în 2005 alimentarea cu energie electrică, ar merita o poveste scrisă..

Deşi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a rămas în mod esenţial pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nici după, nu a detaliat zidurile Oraşului cu atâta inimă şi prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel şi cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenţă de tinereţe.

Dar Jean David, în noua sa viaţă, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creează machete de timbre, decoraţiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM şi, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge până la decoraţiuni pe suport de “formica”, materialul minune al anilor ’60. 

Noul include şi experimente fără comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expoziţia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astăzi. În anii ’80 Jean David continuă să picteze refaţetând figurile, regii sau  Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.

Jean David moare în 1993. Nu mă pot abţine să nu fac două comparaţii.

Prima este cu Marcel Iancu, contemporan şi coleg, artist a carui poală e pupată azi de cele mai multe ori fără reculul obiectivităţii. Centenarul său, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersată zilnic. Dar dualitatea unei creaţii de exceptie – în plastică si arhitectură – de dinainte de emigrare, a fost urmată în Israel de o şefie de scoala, întreprinzătoare şi extrem de prolifică, pe un singur palier. Cu o operă difuzată profitabil în mii de exemplare, cu certificări şi ştampile, anexe obligatorii ale notorietăţii.

Cea de-a doua este legată de Benjamin Fondane, a cărui aniversare relativă – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstrează altceva decât că Fondane e viu în 2008, la Paris şi la  Bucureşti.

Prin comparaţie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totală uitare. Dacă memoria scurtă a oraşului de tinereţe este scuzabilă prin ecartul de timp şi prin raritatea referinţelor, absenţa lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de artă, a desenat timbre, a decorat vapoare şi avioane, şi unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, dacă nu inexplicabilă, cel puţin tristă.

(2008)

27/mart/2010 Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia

Obama’s Remarks on the Arms Control Treaty

March 26, 2010
Following is a transcript of President Obama’s speech on Friday in which he announced details of a new arms control treaty with Russia, as released by the White House:

THE PRESIDENT: Good morning, everybody. I just concluded a productive phone call with President Medvedev. And I’m pleased to announce that after a year of intense negotiations, the United States and Russia have agreed to the most comprehensive arms control agreement in nearly two decades.

Since taking office, one of my highest priorities has been addressing the threat posed by nuclear weapons to the American people. And that’s why, last April in Prague, I stated America’s intention to pursue the peace and security of a world without nuclear weapons, a goal that’s been embraced by Presidents like John F. Kennedy and Ronald Reagan.

While this aspiration will not be reached in the near future, I put forward a comprehensive agenda to pursue it – to stop the spread of these weapons; to secure vulnerable nuclear materials from terrorists; and to reduce nuclear arsenals. A fundamental part of that effort was the negotiation of a new Strategic Arms Reduction Treaty with Russia.

Furthermore, since I took office, I’ve been committed to a „reset” of our relationship with Russia. When the United States and Russia can cooperate effectively, it advances the mutual interests of our two nations, and the security and prosperity of the wider world. We’ve so far already worked together on Afghanistan. We’ve coordinated our economic efforts through the G20. We are working together to pressure Iran to meet its international obligations. And today, we have reached agreement on one of my administration’s top national security priorities – a pivotal new arms control agreement.

In many ways, nuclear weapons represent both the darkest days of the Cold War, and the most troubling threats of our time. Today, we’ve taken another step forward by – in leaving behind the legacy of the 20th century while building a more secure future for our children. We’ve turned words into action. We’ve made progress that is clear and concrete. And we’ve demonstrated the importance of American leadership – and American partnership – on behalf of our own security, and the world’s.

Broadly speaking, the new START treaty makes progress in several areas. It cuts – by about a third – the nuclear weapons that the United States and Russia will deploy. It significantly reduces missiles and launchers. It puts in place a strong and effective verification regime. And it maintains the flexibility that we need to protect and advance our national security, and to guarantee our unwavering commitment to the security of our allies.

With this agreement, the United States and Russia – the two largest nuclear powers in the world – also send a clear signal that we intend to lead. By upholding our own commitments under the Nuclear Non-Proliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.

I’m pleased that almost one year to the day after my last trip to Prague, the Czech Republic – a close friend and ally of the United States – has agreed to host President Medvedev and me on April 8th, as we sign this historic treaty. The following week, I look forward to hosting leaders from over 40 nations here in Washington, as we convene a summit to address how we can secure vulnerable nuclear materials so that they never fall into the hands of terrorists. And later this spring, the world will come together in New York to discuss how we can build on this progress, and continue to strengthen the global non-proliferation regime.

Through all these efforts, cooperation between the United States and Russia will be essential. I want to thank President Medvedev for his personal and sustained leadership as we worked through this agreement. We’ve had the opportunity to meet many times over the last year, and we both agree that we can serve the interests of our people through close cooperation.

I also want to thank my national security team, who did so much work to make this day possible. That includes the leaders with me here today – Secretary Clinton, Secretary Gates, and Admiral Mullen. And it includes a tireless negotiating team. It took patience. It took perseverance. But we never gave up. And as a result, the United States will be more secure, and the American people will be safer.

Finally, I look forward to continuing to work closely with Congress in the months ahead. There is a long tradition of bipartisan leadership on arms control. Presidents of both parties have recognized the necessity of securing and reducing these weapons. Statesmen like George Shultz, Sam Nunn, Henry Kissinger, and Bill Perry have been outspoken in their support of more assertive action. Earlier this week, I met with my friends John Kerry and Dick Lugar to discuss this treaty, and throughout the morning, my administration will be consulting senators – my administration will be consulting senators from both parties as we prepare for what I hope will be a strong, bipartisan support to ratify the new START treaty.

With that, I’m going to leave you in the able hands of my Secretary of State, Hillary Clinton, as well as Secretary of Defense Gates and Joint Chief of Staff Chairman Mike Mullen. So I want to thank all of you for your attention.

http://www.nytimes.com/2010/03/27/world/europe/27

27/martie/2010 Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare

Obama Seals Arms Control Deal With Russia

By PETER BAKER and HELENE COOPER

The New York Times, March 26, 2010
WASHINGTON — President Obama finalized a new arms control treaty with Russia on Friday that will pare back the still-formidable cold war nuclear arsenals of each country. The agreement brings to fruition one of the president’s signature foreign policy objectives, just days after he signed into law the most expansive domestic program in decades.

Ending a year of sometimes topsy-turvy negotiations, Mr. Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia sealed the deal in a morning telephone call, confirming resolution of the last outstanding details. They then announced they will fly to Prague to sign the treaty on April 8 in a ceremony designed to showcase improved relations between the two countries.

“With this agreement, the United States and Russia, the two largest nuclear powers in the world, also send a clear signal that we intend to lead,” Mr. Obama said, appearing in front of reporters at the White House to announce the agreement. “By upholding our own commitments under the nuclear Nonproliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.”

“It took patience, it took perseverance,” Mr. Obama said, referring to the months-long talks. “But we never gave up.”

In Moscow, the Kremlin hailed the accord.

Preşedinţii B. Obama şi D. Medvedev, discutând (pesemne) care dintre ei avea arsenalul mai mare – EURAST

“The presidents agreed that the new treaty marks a higher level of cooperation between Russia and the United States in the development of new strategic relations,” a Kremlin statement said.The new treaty will reduce the binding limit on deployed strategic nuclear warheads by more than one-quarter, and on launchers by half. It will reestablish an inspection and verification regime, replacing one that expired in December. But while the pact recognizes the dispute between the two countries over American plans for missile defense based in Europe, it will not restrict the United States from building such a shield.

Instead, the two sides each drafted separate nonbinding statements reiterating their positions on missile defense. Russia warned in its statement that it reserved the right to withdraw from the new treaty if it decided that American missile defense plans were developing in a way that threatened its security. The United States asserted in its statement that it would develop missile defense as it saw fit, but offered assurance that the program was not aimed at Russia nor at undermining the security balance between the two countries.

The Kremlin statement on Friday also hinted at Russia’s concerns about plans for an American antimissile system.

“The status of the interconnection between strategic offensive and strategic defensive weapons will be registered in a legally binding form, as well as the growing significance of this relationship in the process of reducing strategic nuclear weapons,” it said.

Mrs. Clinton said that she did not anticipate any trouble getting the agreement ratified by the Senate, noting that arms control agreements in the past have sailed through. And, in a moment of levity, she joked that the Obama administration would be happy to help the Russian government get the treaty through the Duma.

“President Obama has said that he will send Rahm Emanuel to Moscow” to help out, she said, laughing, referring to Mr. Obama’s bulldog chief of staff. “We all endorsed that offer.”

While it was a coincidence that the arms agreement came together in the same week that Mr. Obama signed the health care overhaul plan into law, the serendipity energized a White House that until recently had been beleaguered by criticism that it could not achieve its lofty goals. The twin victories, White House officials argued, vindicated Mr. Obama’s patient persistence and demonstrated that he can get results, even if not as quickly as he initially hoped.

The new treaty takes another step toward closing the books on the defining struggle of the final half of the 20th century. But it also marks the opening of a broader campaign to counter the emerging threats of the 21st century. While it will require that hundreds of weapons be shelved or destroyed, perhaps more important are the tangible evidence it offers of a new partnership with Russia and the momentum it creates toward a revamped nuclear security regime.

Mr. Obama hopes that signing the treaty with Mr. Medvedev will strengthen his hand heading into two back-to-back nuclear summit meetings, where he wants to push toward the nuclear weapons-free world he envisions. At the two meetings, Mr. Obama hopes to forge an international consensus to limit the spread of weapons and secure materials that could be vulnerable to terrorists, efforts that could be accelerated by the new treaty.

“The larger meaning is the delegitimization of nuclear weapons,” said Kenneth N. Luongo, president of the Partnership for Global Security, a nonprofit group pushing for aggressive efforts at the upcoming meetings. “Obama will be able to go, and Medvedev as well, and say, ‘Here’s what we did on disarmament. Now we need to get serious about nuclear terrorism and nuclear materials.’ “

Stephen Sestanovich, a former ambassador to former Soviet republics, said that the White House views the new treaty as “the key that turns a great many other locks.” But he cautioned, writing on the Web site of the Council on Foreign Relations, that the deep mistrust between the United States and Russia stubbornly remains: “The new treaty will not put it to rest.”

The specific arms reductions embedded in the new treaty amount to a continuing evolution rather than a radical shift in the nuclear postures of both countries. According to people in Washington and Moscow who were briefed on the new treaty, it will lower the legal limit on deployed strategic warheads to 1,550 each, from the 2,200 allowed as of 2012 under the previous treaty. It would lower the limit on launchers to 800 from the 1,600 now permitted. Nuclear-armed missiles and heavy bombers would be capped at 700 each.

The United States currently has 2,100 deployed strategic warheads and Russia 2,600, according to the Federation of American Scientists and the Natural Resources Defense Council, so each side will have to cut hundreds within seven years after the treaty is ratified. But both sides have been cutting launchers unilaterally for years, with the United States already down below 1,200 and Russia already at the 800 level permitted in the new treaty. Moreover, the treaty does not limit the thousands of tactical nuclear bombs and stored strategic warheads each side has.

The notion that “this is somehow great news or a breakthrough” in fact “is hardly the case,” said Peter Huessy, president of GeoStrategic Analysis, a national security consulting business. As a matter of percentages, Mr. Huessy noted that the treaty cuts warheads only half as much as the Treaty of Moscow signed in 2002 by President George W. Bush did. “What did we get out of the deal?” he asked. “Nothing that I can see, and I have been doing nuclear stuff, including arms control, since 1981.”

The Obama administration readily acknowledges the limitations of the new treaty. But from the beginning, the White House described it as an effort aimed especially at building a foundation of trust with Moscow and establishing an inspection regime to replace the one that expired in December along with the Strategic Arms Reduction Treaty, or Start. After a successful first round, Mr. Obama plans to open another round of negotiations to cut arsenals even further, including stored warheads and tactical weapons. And eventually he envisions bringing other nuclear powers like China, Britain and France into discussions.

Disarmament is only part of the agenda. Mr. Obama will be host to the leaders of as many as 45 countries in Washington on April 12, four days after the treaty signing in Prague, to discuss how to prevent nuclear material from falling into the wrong hands. No president has ever before gathered more than 40 heads of state for a stand-alone summit meeting, according to the White House.

And then a month after that, world leaders will gather in New York for the regular review conference of the nuclear Nonproliferation Treaty, where they will consider how to keep more countries from developing weapons like North Korea has and, according to Western leaders, Iran is pursuing. Mr. Obama also wants to negotiate a treaty on fissile materials, and plans to press the Senate to finally ratify the Comprehensive Test Ban Treaty.

Nikolai Sokov, a former Soviet arms negotiator now at the Monterrey Institute of International Studies in California, said the new pact was “both modest and essential” to more lasting accomplishments.

“So much effort has been spent in the last several months that there is a tendency to see it as a major step forward,” he said. “I think 10 years from now, we will see it for what it is — a small bridge treaty, without which subsequent, much bigger achievement would not have been possible.”

Clifford J. Levy contributed reporting from Moscow.

27/mart/2010 Geopolitica zâmbetului: Grecia poate răsufla uşurată – ajutoarele vin de unde nu te aştepţi (!)

… caricatură de Kal (The Economist, febr. a.c.) – click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

26/mart/2010 Avanpremieră – mâine, ediţie specială GEOPOLITIKON: acordul SUA – Rusia privind limitarea arsenalului nuclear

… plus o ilustrare (!) aparte a felului în care Grecia va ieşi din criză!

26/mart/2010 China – „terţul inclus/exclus” între SUA şi UE. Principiul lupaşcian al „terţului inclus” şi „noua logică” a Istoriei

… În cursul acestei săptămâni, la UNESCO – Paris, a avut loc un colocviu franco-român dedicat filosofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco (1900 – 1988). Lucrările prezentate vor fi tipărite într-un volum ce va apărea în a doua jumătate a anului la o editură pariziană. Simultan, varianta română a volumului va apărea la Curtea Veche Publishing din Bucureşti.  În avanpremieră, câteva fragmente din intervenţia prof. univ. Adrian Cioroianu (varianta română) – EURAST.

Stéphane Lupasco, temps & contradiction: vers une nouvelle logique de l’histoire? /

 Ştefan Lupaşcu, timp & contradicţie: spre o nouă logică a istoriei?

Adrian Cioroianu

Ceea ce mi se pare fascinant în moştenirea intelectuală a filozofului Stéphane Lupasco este o triadă de detalii care-i marchează posteritatea: i) primul dintre ele priveşte amploarea reflecţiei lupasciene. Cert este că vorbim despre un om care “n’a pas fait «vœu de pauvreté» en matière de connaissance” – cum spune Mireille Chabal, care continua: “Son appétit de boyard moldave est sans limites. De la microphysique, il passe à la biologie, puis à la neurobiologie, puis aux sciences humaines. De nombreux textes sont dédiés à l’art, à la peinture abstraite. Et presque tous ses livres sont hantés par le problème de l’affectivité, seule donnée «ontologique» pense-t-il”([1]).

ii) În al doilea rînd, este greu de spus dacă secolul al XX-lea cunoaşte, printre filosofi şi savanţi, astfel de cazuri în care o operă să pună atîtea probleme de receptare, tocmai pentru că mediile academice au fost surprinse de originalitatea unei interpretări care mergea pe contra-curent. Lucrările acestui “presocratic fără voie”, cum îl numea Constantin Noica([2]), poartă în ele însele o dilemă care nu s-a rezolvat niciodată. Basarab Nicolescu, unul dintre cei mai fideli analişti ai operei lupasciene, reda astfel această dilemă: chiar dacă teoriile “lui Lupasco se adresau în primul rînd lumii ştiinţifice”, “[d]ezamăgirea lui (…) a fost însă mare: deoarece edificiul ştiinţei este fondat pe principiul non-contradicţiei, oamenii de ştiinţă au oroare faţă de termenul «contradicţie»”([3]) şi, drept urmare, Stéphane Lupasco este astăzi relativ puţin cunoscut – în Franţa, şi chiar mai puţin în România –, iar impactul reflecţiei sale este pe departe de a se fi consumat.

În fine, iii) al treilea lucru fascinant pentru mine din filozofia lui Lupasco este acest principiu atît de jucăuş şi de neconvenţional denumit “logica terţului inclus”. La Lupasco, această dinamică a contradictoriului (inerentă oricărei manifestări a materiei şi a umanului) îşi găseşte expresia cea mai potrivită în ceea ce el numeşte terţul inclus. Visul gînditorilor greci – de îmbinare pînă la contopire între filozofie şi ştiinţele materiei – ajunge ceva mai aproape de îndeplinire atunci cînd Lupasco vorbeşte despre ordinea evenimentelor în lumea suprareală sau subreală a oamenilor. În lume – crede Lupasco –, tocmai pentru că ea, lumea, are o natură logică, totul este prin definiţie legat şi, în concluzie, fiecare două evenimente (sau fapte) pe care le înregistrăm nu există separat, ci doar unul în raport cu celălalt, “dominîndu-se alternativ, în continuă devenire”([4]). În opinia mea, Lupasco ar fi fost în mod natural interesat de evoluţia de perspectivă a lumii contemporane.

Acest principiu – al aparentei “logici” a Istoriei – mi se pare că are o interesantă verificare în acest început de secol. În cele ce urmează, încerc să aplic această logică lupasciană – a terţului inclus – la una dintre cele mai spectaculoase evoluţii ale contemporaneităţii: tranziţia prezumată a statutului de superputere de la SUA la China. Din acest punct de vedere, eu regret că Stéphane Lupasco a murit în anul 1988, fără a vedea finalul imperiului sovietic, a cărui “extase et agonie” a marcat deplin ultima jumătate a secolului XX. Cu atît mai mult, Lupasco – şi aţîţia alţii – nu puteau bănui, în anii ’80, avîntul extraordinar al economiei unor state precum India sau Brazilia, care avea să se profileze în următoarele două decenii. (…)

---

([1]) Mireille Chabal, “Stéphane Lupasco ou la puissance de la pensée”, texte paru en 2006 en annexe aux Actes du Colloque qui s’est tenu à Dijon du 27 au 29 oct. 2004, Francophonie roumaine et intégration européenne, sous la direction de Ramona Bordei-Boca, Université de Bourgogne, Centre de Recherches Interactions Culturelles Européennes, Centre Gaston Bachelard de recherches sur l’Imaginaire et la Rationalité (http://transdeveloppement.blog.lemonde.fr/lupasco/).

([2]) Elena Bondor, “Lupasco şi logica terţului inclus”, în revista Constrast nr. 3 / 2001 (http://contrast.20m.com/lupasco.htm).

([3]) Basarab Nicolescu, În oglinda destinului. Eseuri autobiografice, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2009, p. 51.

([4]) Bondor, art. cit.

26/mart/2010 Geopolitica muzicii: despre moştenirea lui Wagner şi festivalul de la Bayreuth

Bayreuthdämmerung. Sfîrşit şi început de epocă în templul lui Wagner.

Victor Eskenasy

RFE/RL, 24.03.2010

Bayreuth-ul şi istoria sa crepusculară au ajuns la un punct de cotitură odată cu moartea lui Wolfgang Wagner, ultimul reprezentant al celebrei familii, aparţinînd generaţiei antebelice, legată de nazism.

Mai mult ca sigur nu a existat instituţie culturală în istoria recentă a ultimilor 50 de ani mai controversată şi obiect de dispută pe plan politic decît Festivalul de operă de la Bayreuth. Loc mitic de cult al lui Richard Wagner, Bayreuth-ul şi istoria sa crepusculară sînt din nou în actualitate săptămîna aceasta şi au ajuns la un punct de cotitură odată cu moartea lui Wolfgang Wagner, ultimul reprezentant al celebrei familii, aparţinînd generaţiei antebelice, legată de nazism.

O generaţie nouă, născută după cel de-al doilea război mondial, a preluat frîiele Festivalului şi, cu siguranţă, îşi va lua distanţa faţă de moştenirea apăsătoare a unui trecut damnat pe care Wolfgang Wagner, patron absolut la Bayreuth din 1968, s-a străduit cu toate mijloacele să îl ascundă şi să-l mistifice. Pentru cei care nu ştiu, scrierile antisemite ale compozitorului au fundamentat ideologia nazistă pe plan cultural, iar între familia lui Wagner, Hitler şi nazism legăturile au fost cum nu se poate mai strînse.

Winifred Wagner, cea care a condus festivalul după moartea fiului compozitorului, Siegfried, începînd din anii ’30 ai secolului trecut, a fost o admiratoare şi o susţinătoare ferventă a lui Hitler pînă la sfîrşitul vieţii. Festivalul de la Bayreuth şi muzica lui Wagner au fost utilizate la maximum de ideologii nazişti pentru a promova o cultură naţionalistă agresivă şi xenofobă.

Cei doi fii ai lui Winifried, Wieland şi Wolfgang Wagner, au fost în tinereţe protejaţi lui Hitler, educaţi şi destinaţi simbolic, în proiectele acestuia, să conducă afacerile culturale ai unei Europe nazificate. La Bayreuth, îşi amintea nu de mult, într-o emisiune televizată la Londra, una din surorile lui Wolfgang, a fost schiţat pentru prima dată planul de invazie a Poloniei, pe harta din manualul de geografie al viitorului director artistic al Festivalului. Wolfgang a luptat şi a fost rănit în Polonia, iar Wieland, spre sfîrşitul războiului, a condus un lagăr nazist de concentrare, nu de parte de Bayreuth.

O istorie ascunsă multă vreme de cei doi fraţi care, din 1951, au lansat „Noul Bayreuth”, străduindu-se să dea o imagine pozitivă Festivalului dar evitînd sistematic să-şi asume orice responsabilitate istorică, să iniţieze orice dezbatere asupra trecutului. Fiul lui Wolfgang, Gottfried Wagner a fost cel care într-un volum biografic, la sfîrşitul anilor ’90, a dezvăluit primul istoria ascunsă a familiei şi a Festivalului, creînd senzaţie şi declanşînd o dezbatere de proporţii în lumea culturală şi politică germană, care l-a obligat pe tatăl său să deschidă parţial arhivele de la Bayreuth.

Dar ansamblul documentelor a rămas necunoscut pînă astăzi, iar Gottfried Wagner o afirma nu de mult răspicat la televiziunea franceză: „Ştim foarte bine că o mare parte a corespondenţei dintre Hitler şi familia Wagner nu este încă publicată, se încearcă încă să se evite discuţia; este vorba de aproape 300 de scrisori, dispersate, la Bayreuth şi la München, despre care nu se vrea să fie cunoscute, dar sînt absolut necesare istoricului…; nu este vorba numai de scrisori ale lui Winifred, dar şi ale fiilor ei, ale unchiului şi tatălui meu, ale mătuşii mele Verena… ”

In 2008, sub presiunea autorităţilor bavareze, Wolfgang Wagner, „micul dictator”, cum îl poreclise una din fiicele sale, a cedat şi la conducerea Festivalului au fost numite co-directoare artistice cele două fete ale sale, Eva Wagner-Pasquier şi Katharina, fructul unei a doua căsătorii. După 20 de ani de exil forţat şi luptă pentru adevăr, Gottfried Wagner se întoarce pentru prima dată la Bayreuth, decis să pună în lumină istoria adevărată a Festivalului. O pagină de istorie culturală a Germaniei este pe cale de a fi întoarsă definitiv.

26/mart/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre actualitatea din Republica Moldova

Cutia Pandorei a anticipatelor

Dan Dungaciu

publicat in Timpul – Chişinău, 26 Martie a.c.

 După ce unii lideri ai AIE au revenit asupra deciziei de modificare a Constituţiei prin referendum, iniţial asumată plenar, spectrul alegerilor anticipate devine tot mai vizibil. Ce va fi, nu putem decât bănui. Dar, precum în povestea celebrei Pandora, atunci când deschizi cutia pe care nu trebuia să o deschizi, din ea iese totul, nu doar ceea ce ai fi vrut tu la un moment dat.

Referendum şi alegeri
Faţă de referendumul constituţional, alegerile sunt o schimbare evidentă de registru. Iar deosebirea care ne interesează aici este următoarea: în cazul celui dintâi, liderii civici şi politici ar avea posibilitatea unei intervenţii directe asupra opiniei publice, prin dezbateri, discursuri etc. şi care să permită educarea şi clarificarea opţiunilor cetăţenilor RM – şi asta ar fi funcţia principală a referendumului! Propunerile de modificare ale Constituţiei sunt numeroase, dar cele problematice şi care necesită dezbatere şi lămurire publică sunt câteva. Chiar dacă în final referendumul este tot o consultare populară, deci trebuie ajustat în consecinţă, politicianul şi liderul de opinie au indiscutabil o autonomie mai mare faţă de public. Ceea ce nu există însă în cazul alegerilor anticipate, unde liderii politici sunt, practic, prizonierii electoratului. Adică nu vorbesc ca să educe şi să clarifice, ci ca să obţină voturi. Deosebirea este decisivă!

Dincolo însă de aceste diferenţe strategice, alegerile anticipate ridică o serie de întrebări de fond, legate de modul concret de participare al alianţei în alegeri. Dacă presupunem că PCRM ar mai avea astăzi circa 30% în opţiunea de vot, rezultă că circa 70% din felia „puterii” este disponibilă AIE. Dar care AIE?

„Nu putem reuşi decât împreună”
În cazul anticipatelor, prima opţiune a coaliţiei care vine în minte ar fi, desigur, cea a participării unitare, ca bloc politic, în urma modificărilor aduse legii electorale. În esenţă, unificarea partidelor anticomuniste este un slogan care are nu doar rezonanţă în electoratul din stânga Prutului, dar constituie şi certificatul de naştere al AIE. Tehnic vorbind însă, apare o problemă: cum se vor repartiza locurile? Pentru că negocierile vor fi dure în ceea ce priveşte distribuţia de putere în interiorul Alianţei şi nu e clar cum se va face asta. Răspunsul clasic este: prin sondaje de opinie publică. Deşi uzitată, formula nu este fără cusur. În primul rând, pentru că percepţia publică de la un moment dat nu măsoară neapărat forţa electorală a unui partid; campania electorală modifică şi comportamentul respectivului partid şi atitudinea electoratului. În al doilea rând, sondajele vor măsura astăzi mai degrabă vizibilitatea publică a unuia sau altuia dintre lideri, vizibilitate direct proporţională cu accesul la resurse al funcţiei deţinute în prezent. În al treilea rând, într-o coaliţie, mesajul transmis public este numitorul comun al mesajelor tuturor membrilor. În mod fatal, mesajul unei coaliţii avantajează partidul din „centrul” coaliţiei, pentru că, realmente, îi perpetuează mesajul (partidele dintr-o coaliţie percepute la extremele ei sunt cele obligate să îşi ajusteze discursul iniţial pentru a putea fi agreat de toţi colegii). Aşa s-a petrecut şi se petrece şi cu AIE, al cărei mesaj a favorizat, neintenţionat, partidul aflat în centrul politic al acesteia, conferindu-i un avantaj de etapă din moment ce mesajele Alianţei cădeau perfect pe un anumit tronson de electorat, neglijând altele.

Scapă cine poate
Varianta participării individuale la alegeri a membrilor AIE a fost deja sugerată la Chişinău. Este invocat aici un calcul strategic care ar indica faptul că suma voturilor membrilor AIE este mai mare decât suma voturilor obţine ca bloc electoral compact. Aserţiunea este, sociologic vorbind, discutabilă. În primul rând, că nimeni nu poate demonstra asta cu precizie, iar experienţele electorale din alte state, inclusiv din RM, au indicat că cea mai bună strategie de a aduce la vot electoratul indecis rămâne blocul electoral. Dincolo de asta, participarea individuală este riscantă pentru viitorul postelectoral al AIE. Până în prezent, o serie de tensiuni interne au fost puse între paranteze în numele menţinerii coaliţiei, dar această presiune dispare în acest caz. Fiecare actor politic va fi obligat să îşi aleagă precis felia de electorat căreia i se adresează şi să transmită mesaje în consecinţă. Unele dintre ele vor intra fatal în coliziune cu cele ale foştilor colegi de coaliţie. Riscul unei spirale a violenţei declaraţiilor este major, în ciuda unui eventual „gentlemen agreement” iniţial. Toată lumea ştie că, în final, vor conta procentele pe care le obţine în alegeri, nu comportamentul din timpul campaniei. Va mai fi posibilă o alianţă după anticipate, în condiţiile în care nici măcar astăzi tensiunile interne nu sunt ostoite?

Evadarea din pluton
O variantă intermediară, convenabilă teoretic membrilor AIE care stau mai bine în sondaje în acest moment ar fi „evadarea din pluton”, respectiv, părăsirea solitară a unui eventual bloc electoral. Varianta unui PLDM solitar care lasă în urmă o alianţă PL-PD-AMN este puţin probabilă – dincolo de riscurile de imagine pentru PLDM – cel puţin pentru motivul că o asemenea alianţă în trei nu pare verosimilă. În cazul însă în care evadatul este PD – sugestiile pentru o asemenea mutare ar putea fi declaraţia la adresa românismului a lui Marian Lupu şi cea despre reorientarea spre Rusia a lui Valeriu Lazăr – lucrurile devin verosimile. Provocările majore sunt trei. În primul rând, probleme interne ale PD, acesta nefiind în realitate un partid, ci un proiect politic care stă sub egida fostului spicher comunist al parlamentului. Nu există unanimităţi acolo, mai ales legate de direcţia geostrategică a RM. O mutare solitară spre Est ar genera, dacă nu ruperea partidului, cel puţin plecări spectaculoase. În al doilea rând, o asemenea opţiune a lui Marian Lupu ar genera o bătălie dură în campanie între PCRM şi PD, pentru că, practic, s-ar confrunta pentru acelaşi electorat, dar şi o resuscitare „europeană” a moldovenismului de extracţie sovietică. Duritatea bătăliei între foştii tovarăşi de arme va fi însă invers proporţională cu şansele unei coaliţii post-electorale. Care, însă, nu se (mai) exclude. Şi asta este a treia provocare!

Scenariul negru e roşu
Oricât de neplauzibilă pare în acest moment, ieşirea din pluton a PD-ului face probabilă o coaliţie postelectorală cu PCRM – dorită şi încurajată la Moscova. Dar asta cu trei condiţii. Prima, ca cele două formaţiuni să cumuleze un scor care să le permită accesul la pârghiile puterii. A doua, ca scorurile PD şi PCRM să fie relativ apropiate. Marian Lupu nu îşi poate permite o nouă umilinţă a lui Voronin, astfel că o eventuală colaborare dintre cele două partide trebuie făcută de pe poziţii relativ egale. A treia, spaţiul euroatlantic ar trebui să agreeze, fie şi tacit, revenirea comuniştilor la guvernare şi un Lupu transformat în Ianukovici. Dar asta presupune un risc enorm, pentru că o asemenea variantă ar fi opusul oricărei stabilităţi pe care Bruxellesul o doreşte la frontierele sale. O eventuală guvernare PD-PCRM va redeschide intempestiv toate dosarele de criză din stânga Prutului, de la dosarul identitar la confruntarea între generaţii. Iar RM va cădea inevitabil de pe hartă.

25/mart/2010 O scrisoare deschisă pe adresa Prim-ministrului E. Boc şi a Ministrului Educaţiei, D. Funeriu

Stimate Dle Prim-Ministru Emil Boc, stimate Dle Ministru al Educatiei Daniel Funeriu,
 

Alaturat este textul memoriului semnat de 48 de persoane, majoritatea din Cluj. Fata de textul transmis catre Dvs. in seara zilei de 17 martie 2010,  au intervenit mici modificari, la sugestia semnatarilor. De asemenea lista de semnaturi s-a extins.
 
Solicitam Presedintelui ANCS Prof.Univ.Dr. Adrian Curaj sa raspunda explicit la urmatoarele intrebari:
 
1) De ce granturile IDEI 2007 care sunt de doua ori mai putine ca numar decit granturile IDEI 2008 au primit de peste doua ori mai multi bani bugetari decit acestea din urma? De ce, daca sunt mai putin bani disponibili de la buget, ei nu au fost impartiti in mod unitar intre IDEI 2007 si IDEI 2008 (tinind cont si de numarul lor), folosindu-se aceeasi unitate de masura?
 
2) De ce granturile IDEI 2007 evaluate de exemplu cu 40 puncte trebuie sa fie neaparat finantate in 2010 pentru a-si finaliza cercetarea, in timp ce granturi IDEI  2008 evaluate cu punctaje superioare, multe cu 48 sau 49 puncte, trebuie suspendate de la finantare?
 
Aceasta este o continuare a discriminarii din 2009, cind granturile IDEI 2007 au fost finantate din credite bugetare cu  peste 50 % din sumele aprobate initial, in timp ce granturile IDEI 2008 au fost finantate cu doar cu 26 %, dintre care jumatate reprezentau credite de angajament. Multi directori de proiecte IDEI 2008 au fost nevoiti sa acopere din bani personali zeci sau sute milioane lei, pentru a efectua cheltuieli prevazute a se deconta din credite de angajament. Banii investiti in 2009 in cercetare de catre directorii de proiecte IDEI 2008 nu au fost inca recuperati.
 
Este un fapt de o gravitate extrema si fara precedent in Invatamintul superior din Romania, care risca sa fie discreditat grav prin asemenea Decizii arbitrare.
 
Va asigur de intreaga noastra consideratie si ne punem sperantele in triumful ratiunii,
 
Prof.Univ.Dr. Corina Ionescu

Univ. Prof.Dr. Corina Ionescu
Head of Mineralogy Chair
Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca
1, Kogalniceanu Str. , RO – 400084 Cluj-Napoca, ROMANIA
Tel. 0040 264 405 358; FAX: 0040 264 591 906
NEW Email address: corina.ionescu@ubbcluj.ro,
NEW Web page: http://bioge.ubbcluj.ro/~corina.ionescu/
                              http://bioge.ubbcluj.ro/~corina.ionescu/research/
                              http://bioge.ubbcluj.ro/geology/mineralogy/mineralogy.htm

24/mart/2010 Diferiţi sau aidoma? Biopolitica în România interbelică

… Vă propume aici un text interesant pentru o temă capitală în evoluţia gândirii despre societatea românească (şi europeană), anume o introducere în bazele biopoliticii româneşti, graţie unui mini-studiu scris de studentul  Marius Baloş, de la Facultatea de Istorie, U.B. – EURAST      

Elemente de biopolitică în România interbelică

    Marius Baloş

Istoriografia occidentala a adoptat de ceva vreme in limbajul academic, doi termeni izolaţi din păcate in cercetarea istorică românească. Majoritatea studiilor cu privire la tribulaţiile României interbelice au lăsat între paranteze biopolitica ca element doctrinar, insistându-se fie pe mentalul religios, ori pe cel literar în asamblarea identităţii naţionale din prima parte a secolului XX. Exceptând unii cercetători români stabiliţi peste hotare (Maria Bucur, Radu Ioanid,  Marius Turda ş.a.) ori din ţară (Viorel Achim) care au analizat implicaţiile teoriilor rasiale in România interbelică, biopolitica şi implicaţiile pe care acest subiect le implică în fundamentarea mesajul national-extremist sînt adesea pe nedrept ignorate.  Biopolitica şi pandantul ei sereologia, au reprezentat o gândire deloc anodină in România dintre cele doua războaie mondiale, acutizându-se discursiv odată cu explozia doctrinară fascistă.

Prin biopolitică1 se va înţelege in următoarele rânduri, apetenţa unor antropologi şi sociologi români interbelici de a teoretiza şi promova aplicarea teoriilor rasiale ale vremii, ca modelare a noii Românii.

Scurtă introducere în ştiinţele rasiale

La nivel european, sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX cunoaşte incercarea antropologilor şi sociologilor de a indentifica, analiza şi încadra diversele tipuri interpretate distinct-rasiale. Conform cercetătorului Marius Turda2, rasa reprezenta atât o entitate fizică, cât şi un artefact cultural3. O pleiadă de ipoteze lansate în mediul academic ale timpului clasificau si reclasificau diversele tipologii umane în funcţie de cutia craniana. Trei definiţii ale clasificărilor rasiale aveau să cunoască o mai largă circulaţie în epocă, in funcţie de autorii lor: antropologul francez Joseph Deniker (n. 1852 – m. 1918) care identificase şase rase europene primare, cartograful american  William Ripley (n. 1867—m. 1941) care încadrase tipologiile rasiale în trei subtipuri şi antropologul german Hans F. K. Gűnter (N. 1891—m. 1968) care identificase cinci rase europene distincte. Odată cu începutul secolului XX, cercetările purtate de către imunologul Karl Landsteiner care descoperise grupele sanguine umane avea să dea naştere unui alt concept de clasificare rasială, şi anume sereologia, ca disciplină dedicată îmbunătăţirii asistenţei medicale. Cu timpul, în cercetarea rasială a vremii, clasificarea indivizilor dupa grupa sanguină se va impune în detrimentul clasificarilor după cutia craniană.

Biopolitica româneasca între cele două războaie mondiale

Regatul României a ieşit din tranşeele Primul Razboi Mondial cu teritoriul aproape dublat. Făurirea României Mari a fost interpretată de unii naţionalişti români ca o dovadă a superiorităţii rasiale româneşti asupra celorlalte naţiuni ieşite învinse din tranşeele primului război mondial. Se desluşeşte un aspect interesant. Fosta idee a latinităţii poporului român4 care animase generaţiile trecute de militanţi naţionalişti români este treptat înlocuită cu redescoperirea trecutului dacic, glorificarea unor virtuţi considerate moştenite de la daci, răspândirea mândriei ,,morţii legionare’’-, definiţie care va anima în epocă zeci de mii de tineri fanatizati înrolaţi în mişcarea legionară. Dacismul astfel reconfigurat, ca element prim al spiritualităţii româneşti va putea fi recognoscibil peste ani şi în protocronismul ceauşist. Astfel, sfinţenia termenului de naţiune (interpretată ca un organism viu, cu viaţă şi cu moarte), statul etnic, devin crezuri transcendente.

Critici literari şi filosofi români au uzitat în scrierile lor de argumentele rasiale ale unor antropologi şi eugenişti pentru a glorifica sângele românesc din cele patru puncte cardinale. Totuşi, ideea rasială a românismului are rădăcini ceva mai vechi. Aşa cum arată Victor Neumann in cartea ,,Neam, popor sau naţiune?’’5, ideologia rasială româneasca poate fi întâlnită la intelectualii români cu precădere în secolul XIX. Însă abia cu tonifierea extremei-drepte la nivel european ca urmare a inabilelor tratate de pace de dupa Primul Război Mondial se poate vorbi de structurarea programelor eugenice şi în spaţiul românesc.

Unul din primii antropologi care a desfăşurat cercetări asupra populaţiei româneşti din atât inainte de 1918 (asupra românilor transilvăneni), cât şi după,  a fost Eugene Pittard. Antropologul francez sublinia diferenţele rasiale din punctul de vedere al clasificării cutiei craniene dintre românii transilvăneni, respectiv bucovineni care erau bralicocefali şi cei din Vechiul Regat care erau dolicocefali. Anatomistul Victor Papilian va sublinia peste câţiva ani aceeaşi diferenţă între românii transilvăneni şi cei din Vechiul Regat.      

În anul 1926, medicul Iuliu Moldovan va publica lucrarea ,,Biopolitica’’ în care va expune principiile după care credea el ca rasa românească ar putea fi îmbunătăţită. Eugenistul Iuliu Moldovan, membru al Academiei Române insista ca biopolitca să devină politică naţională şi să fie implementată de guvernele ţării.

Cu precădere, se impune părerea general acceptată în mediile naţionaliste că poporul român beneficiază de calităţi rasiale superioare, doar astfel putându-se explica supravieţuirea românilor după atâtea secole de dominaţie străină. În studiile vremii, Transilvaniei îi revine un loc privilegiat, ca o zonă centrală a românismului (spre deosebire de periferica Basarabie) şi beneficiara unui arhetip distinct moştenit de la daci.

Antropologul Petru Râmneanţu s-a ocupat cu precădere de minorităţile naţionale din România interbelică, cercetările sale focalizându-se cu precădere asupra populatiei de secui din Transilvania şi de ceangăi din Moldova, ambele populaţii fiind subsumate arhetipului rasial românesc.

Odată cu gâtuirea fragilei democratii româneşti şi impunerea legilor rasiale, dar mai ales dupa instaurarea regimului autoritar al mareşalului Antonescu în toamna lui 1940, biopolitica capătă nuanţe tot mai accentuate în masurile guvernamentale ale politicienilor români. De exemplu, dupa instaurarea guvernului legionar, sociologul Traian Herseni avea sa propună instaurarea introducerea fără menajamente a legilor rasiale, de decăderea naţiunii române fiind vinovate în concepţia lui elementele rasiale care ar fi parazitat trupul românesc prin sângele lor, ţiganii, respectiv evreii.

Mitul rasial al eugeniştilor români  nu poate scăpa istoricilor care se apleacă asupra României interbelice6, neutralizarea ori indexarea ca insignifianta a acestui aspect blurează privirea de ansamblu a epocii de un aspect germinativ în secolul XIX dar exploziv în secolul XX.

 

---

1. Termen ambivalent, cu diverse interpretări de la Michel Foucault, până la Antonio Negri.

2 Istoric la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie.

3 Slavic Review, Vol. 66, No. 3.

4 Care a făcut ,,carieră’’ mai ales prin Şcoala Ardeleană.

5 Victor Neumann: ,,Neam, popor sau naţiune?’’, Ed. Curtea Veche, 2005.

6 Până acum, cea mai buna analiză a politicilor rasiale din spaţiul românesc, în opinia mea, rămâne cartea cercetătoarei Maria Bucur: ,,Eugenie şi modernizare în România interbelică’’, Ed. Polirom, 2005.

24/mart/2010 Astăzi, la Paris, conferinţă UNESCO – CIRET – ICR dedicată filozofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco

A LA CONFLUENCE DE DEUX CULTURES –
LUPASCO AUJOURD’HUI

Mercredi 24 mars 2010, 9h-18h
Paris, UNESCO, Salle 9

Colloque international co-organisé par la Délégation Permanente de la Roumanie auprès de l’UNESCO et le CIRET, avec le soutien de l’Institut Culturel Roumain et de l’association „Les Roumains de France„, à l’occasion du Jour de la Francophonie.

Conférenciers invités :

– Horia-Roman Patapievici (Roumanie), Regard sur le processus de la modernisation et sa relation avec le tiers inclus : application au cas de la Roumanie
– Oana Soare (Roumanie), La correspondance de Lupasco avec des grandes personnalités du 20^e siècle
– Pompiliu Craciunescu (Roumanie), Tiers inclus et Translittérature
– Ioan Chirila (Roumanie), Ternaire et Trinité, homogène, hétérogène et l’« état T » – Une évaluation théologique du discours lupascien sur le tiers inclus
– Adrian Cioroianu (Roumanie), Stéphane Lupasco, temps et contradiction: vers une nouvelle logique de l’histoire?
– Edgar Morin (France), Lupasco et les pensées qui affrontent les contradictions
– Michel Cazenave (France), Psychologie et tiers inclus
– Thierry Magnin (France), L’unité des antagonismes dans l’histoire de la théologie catholique
– Jean-Louis Revardel (France), Lupasco et la translogique de l’affectivité
– Michel De Caso (France), La mise à jour des Lumières – Tiers Inclus, Niveaux de Réalité et Rectoversion
– Basarab Nicolescu (France et Roumanie), Interférences : Stéphane Lupasco, André Breton, Salvador Dali, Georges Mathieu, Eugène Ionesco
– Jean-François Malherbe (Canada et Suisse), Esquisse d’une histoire de l’éthique à l’aune du tiers inclus
– Paul Ghils (Belgique), Langage pur, langage impur – du mythe de l’origine à la pragmatique de la contradiction
– Joseph Brenner (Suisse, téléconférence de San Diego), Stéphane Lupasco et la rejonction métalogique

Les communications au colloque de l’UNESCO vont analyser l’impact de la philosophie du tiers inclus de Stéphane Lupasco (1900-1988) dans le monde de la peinture, de la littérature, du théâtre, de l’éthique, de la logique, de la théorie du langage, de la théologie, de la psychanalyse, de l’épistémologie et de la transdisciplinarité.
Le nombre de places est limité. Inscription obligatoire auprès de Basarab Nicolescu, Président du CIRET

23/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (2/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(2/3; pentru prima parte, aici)

Actualul preşedinte de la Kiev, Viktor Fedorovici Ianukovici, pe atunci doar candidat, a oferit în octombrie 2009 un program descurajant pentru cei ce sperau în continuarea apropierii Ucrainei de Occident. Conform declaraţiilor, el se profilează a fi cel mai anti-NATO preşedinte al Ucrainei din 1994 şi până azi (Leonid Kucima y compris); tot el tratează cu condescendenţă aderarea la Uniunea Europeană (ia în derâdere “euro-romantismului” lui Iuşcenko şi propune un “pragmatism” pur şi dur, care să facă din Ucraina o piaţă deschisă simultan către UE şi către CSI); tot el s-a grăbit în 2008 să urmeze Moscova în a recunoaşte separatismul abhazilor şi oreţilor din Georgia şi rămâne mai mult decât suspicios la adresa Americii (pe care a acuzat-o voalat că ar fi montat “trucul” cu otrăvirea lui Iuşcenko din 2004); şi, în fine, tot el este cel ce-a întârziat afilierea propriului Partid al Regiunilor la vreuna din familiile politice ale Parlamentului European. Nu ştim cum se va comporta acest preşedinte în următorii cinci ani – deocamdată, cert e că el nu este un prooccidental.

Priorităţi posibile

Deşi Ianukovici pleacă din poziţia unui prorus cu vechi state de serviciu, paradoxal, tot el are şansa unică, acum, de a sparge clişeul(?). Pe scurt, are de ales între a fi “omul Moscovei” sau un autentic “dîrjavnik” ucrainian[1]. Ce va alege? – e prea devreme pentru un răspuns. Deocamdată, Rusia i-a făcut deja un favor, nemaisusţinându-l vocal în alegeri (ca în 2004), deşi dovezi de simpatie nu au lipsit (vezi vizita de 10 zile a Patriarhului Rusiei, Kiril, în Ucraina, în vara trecută – în urma căreia Ianukovici s-a detaşat ca beneficiar). Este de bănuit că Ianukovici va revizui, de exemplu, proiectul (semnat în martie 2009, la Bruxelles) de moderrnizare & mărire a gazoductelor ucrainiene pe bani furnizaţi de UE (şi fără participarea Rusiei). E foarte posibil, deci, ca Ianukovici să invite Rusia în acest proiect – ceea ce ar echivala cu anularea lui. Este, de asemenea, de aşteptat ca locul Ucrainei în Parteneriatul Estic al UE să devină, pe termen poate mediu, unul decorativ. Cu siguranţă, Ucraina viitorilor ani nu va face nici un pas suplimentar spre NATO – Ianukovici s-a pronunţat răspicat în acest sens. În schimb, Rusia va avea o şansă serioasă de a-şi consolida prezenţa la Marea Neagră: atât prin cumpărarea (din Franţa) şi dispunerea aici a navelor Mistral, cât şi prin crearea condiţiilor ca deal-ul cu Ucraina privind folosirea bazei militare din Crimeea să fie prelungit dincolo de 2017 (data termen fixată în 1994). În fine, rămâne de văzut ce ecouri va avea alegerea lui Ianukovici în Republica Moldova şi în Georgia. Iar în ceea ce priveşte România, ONG-urile de mediu ar face bine să-şi actualizeze argumentele privind sănătatea Deltei Dunării: e de aşteptat ca guvernele epocii Ianukovici să dea un nou impuls proiectului Canalului Bîstroie.

– o variantă restrînsă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

---

[1] Dîrjavnik = suporterul politic al unui stat indepedent ucrainian puternic.

22/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (3/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

3/6

Angajarea României în cadrul acestui proiect de securitate european presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele  din Occident, iar textul final al Declaraţiei de la Bucureşti a fost considerat un succes pentru diplomaţia română. Spre deosebire de aşa numita „Declaraţie de independenţă” a României din aprilie 1964 care reprezenta o poziţie de detaşare faţă de politica promovată de Uniunea Sovietică în interiorul blocului comunist, Declaraţia de la Bucureşti din 1966 era mult mai vizibilă si mai practică, reuşind să atragă atenţia forurilor europene, cu toate implicaţiile demersurilor diplomatice româneşti la CSCE. Mesajul politic al liderilor PCR depăşea acum graniţele ideologice ale Tratatului de la Varşovia, poziţionându-se de data aceasta mult mai aplicat în raport cu Occidentul, şi având un singur obiectiv: promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Documentul semnat în capitala statului român se dorea a fi un prim program al securităţii europene, unde se făcea apel la toate statele europene să adere şi fost considerat unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua temă, din cadrul Comitetului Politic Consultativ, privind reformarea alianţei, sovieticii au stabilit să amâne discuţiile şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra proiectului de securitate europeană.[1] Demersurile autorităţilor de la Bucureşti de a-şi promova propria agendă de politică externă, implicit propriile interese a determinat nemulţumirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte state dar a reprezentat de asemenea un semnal şi pentru Vest, de a monitoriza cu atenţie politica distinctă pe care o promova România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Individualizarea României în cadrul blocului sovietic a devenit şi mai vizibilă în 1967 prin câteva acţiuni care au plasat-o în centrul atenţiei internaţionale, implicit NATO. Prima a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Germania federală în ianuarie 1967, urmată de vizita lui Willy Brandt în România în august 1967, într-o epocă în care niciun stat din blocul comunist, în afara URSS nu întreprinsese un astfel de demers.[2]

A doua acţiune a fost refuzul de a se conforma deciziei Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma “Războiului de şase zile” din iunie 1967, în condiţiile în care toate statele membre ale Pactului de la Varşovia făcuse acest lucru.  Ceauşescu declara că nu e de acord să definească Israelul “drept agresor”. Într-o stenogramă a discuţiilor pe care delegaţia română le-a avut la Moscova cu privire la situaţia din Orientul Mijlociu, unde se încerca a se afla „cine e agresorul”, Brejnev raporta că israelienii au început războiul şi condamna „politica lor agresivă”. În schimb,  Nicolae Ceauşescu arăta că modul în care a acţionat Gamal Abdel Nasser, liderul Republicii Unite Arabe nu a fost de natură ”să-i  atragă prieteni”, iar ţelul său de a lichida Israelul l-a izolat de statetele democratice.[3]

În concluzie, pe baza raportului lui Brejnev, Ceauşescu declara că nu e de acord cu lichidarea Israelului pentru că nu face decât să agraveze situaţia, nu era de acord „să stea pe poziţia de a sprijini un război împotriva altui popor[…] indiferent cum a fost creat el pe drept sau pe nedrept”[4]. La fel de importante au fost şi progresele survenite în relaţiile româno-americane: vizita premierului Maurer în SUA şi întâlnirea sa cu Dean Rusk (23 iunie) şi preşedintele Lyndon Johnson (26 iunie), alegerea lui Corneliu Mănescu preşedinte ale celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Washington-ul urmărise îndeaproape demersurile diplomatice româneşti şi puteau sesiza că “Moscova are prea puţine motive să fie încântată de atitudinea României”.[5]

Din a doua parte a anilor şaizeci, occidentalii au început să fie şi ei din ce în ce mai preocupaţi de problematica securităţii şi cooperării la nivel european, astfel că au venit cu iniţiative de proiecte. Principala propunere a fost prezentată de ministrul de externe belgian, Harmel, în anul 1967, dar aceasta va avea mult de aşteptat până la sfârşitul acestei decade sau până la începutul anilor şaptezeci pentru ca primele contacte CSCE să fie stabilite. Negocierile au devenit din ce în ce mai lente odată cu evenimentele din Cehoslovacia şi intervenţia armată a statelor membre ale blocului comunist, cu excepţia României, precum şi apariţia „doctrinei Brejnev”

În 1969, se reîncearcă o nouă acţiune diplomatică din partea esticilor pentru realizarea unei conferinţe europene, dar demersul a fost privit de diplomaţia occidentală cu mult scepticism, Uniunea Sovietică nu mai prezenta credibilitate după intervenţia sa în Cehoslovacia şi era destul de vizibil că intenţia diplomatică  a acesteia era reluarea contactului cu Vestul. Totodată, liderii sovietici intenţionau consolidarea relaţiilor din interiorul blocului comunist, prin cooptarea tuturor membrilor în semnarea Declaraţiei de la Praga, inclusiv a României care denunţase public „doctrina suveranităţii limitate” considerând-o incompatibilă cu principiile marxism-leninismului la 8 februarie 1969.

Statele membre ale Tratatului de la Varşovia, reunite la Praga, au propus desfăşurarea conferinţei în mai multe etape iar principalele probleme abordate sa fie renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa şi extinderea relaţiilor între toate statele europene pe toate palierele. Feed-back-ul lui Henry Kissinger cu privire la conţinutul declaraţiei a fost că din perspectivă americană, orice înţelegere asupra problemelor europene era incompatibilă cu intervenţia în treburile interne ale altui stat. Al doilea aspect sesizat de reprezentantul SUA a fost că nu se putea baza pe excluderea Germaniei Federale pentru că ar fi dus la subminarea procesului încă din start. [6] Declaraţia de la Praga nu a avut efectul scontat iar acest lucru era destul de firesc pentru că acţiuni de tipul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi prezenţa militară în alt stat nu ar fi avut cum să motiveze sau să convingă statele din Vest să fie dispuse la negocieri.

În ianuarie 1970 , are loc o nouă discuţie între miniştrii de externe , în urma căreia adjunctul ministrului Afacerilor Externe român, Nicolae Ecobescu, propunea realizarea unei reuniuni  la Bucureşti, la care să participe toate statele interesate şi să dezbată problemele organizatorice ale CSCE. Principalul obiectiv diplomatic al establisment-ului de la Bucureşti, consta în angajarea Uniunii Sovietice într-o serie de angajamente internaţionale, care ar fi forţat-o să respecte principiile neintervenţiei în treburile interne ale altui stat.  Pentru România, orice sistem autentic de securitate europeană trebuia să aibă la bază nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa.

Prin aceste demersuri diplomatice, ambasadorul Valentin Lipatti considera că din perspectiva evenimentelor derulate în Cehoslovacia, includerea acestor prevederi în documentele Conferinţei europene erau primordiale pentru securitatea României.[7]

În vara anului 1970, miniştrii Afacerilor Externe s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Budapesta şi au elaborat un memorandum prin care cereau „renunţarea la folosirea forţei sau ameninţări cu folosirea ei în relaţiile mutuale dintre statele din Europa”[8] Totodată, în cadrul aceluiaşi memorandum, solicitau convocarea Conferinţei pentru securitate şi colaborare în Europa, prin participarea tuturor statelor europene, extinderea relaţiilor comerciale, economice, tehnico-ştiinţifice şi înfinţarea unui „organism al Conferinţei general – europene”.[9]

După dezbaterile din capitala Ungariei, au urmat apoi o serie de tratative şi negocieri între statele europene ceea ce au determinat accelerarea începerii Conferinţei de la Helsinki. Începând cu anul 1972, acelaşi lucru este valabil şi în cadrul relaţiilor româno-sovietice, unde principala temă abordată va fi desfăşurarea Conferinţei de securitare din Europa. În acest sens, au loc o serie de convorbiri între Ceauşescu şi ambasadorul sovietic Drozdenko pentru a dezbate principalele puncte ale proiectului de securitate. O convorbire relevantă în acest sens se desfăşoară în august 1972, unde alături de cei doi,  a mai participat Nicolae Ecobescu, adjunct al MAE şi Kovaliov, ambasador cu însărcinări speciale din partea URSS. Principalele aspecte ale Conferinţei fuseseră dezbătute la întâlnirea din Crimeea iar acum Drozdenko era însărcinat să transmită „ cu titlul confidenţial un titlu de proiect care ar putea fi adoptat în urma consultărilor multilaterale pregătitoare de la Helsinki.” [10]  Drozdenko prezenta punctele cheie pe ordinea de zi: inviolabilitatea frontierelor, bazele securităţii europene, principiile relaţiilor reciproce dintre statele din Europa, egalitatea în drepturi şi schimburile comerciale şi economice. Platforma lor politică era exprimată şi în declaraţia adoptată la Praga din 26 ianuarie. Se introducerea principiul nefolosirii forţei, colaborarea între state şi mai ales respectarea suveranităţii. [11]

---

[1]  Mioara Anton, art. cit, p. 132.

[2] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a , revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 495.

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR/ Cancelarie, dosar nr.10/1967, f. 11

[4] Ibidem, f. 13.

[5] Apud, Mihai Retegan, 1968-din primăvară până în toamnă . Schiţă de politică externă românească, Bucureşti, Editura Rao, 1998, p. 55.

[6] Mioara Anton, art.cit., pp. 134-135.

[7] Valentin Lipatti, op.cit.,p. 39.

[8] Apud, Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p.39.

[9] Mioara Anton, art.cit., p. 136.

[10] ANIC, fond CC al PCR/ Relaţii Externe, dosar nr.12/1974, ff. 2-5.

[11] Ibidem, ff. 7-10.

22/mart/2010 Din nou despre ultima carte a profesorului Lucian Boia

„Germanofilii – Elita intelectuală românească în anii primului război mondial” de Lucian Boia

Mircea Morariu

„Cartea aceasta- scrie Lucian Boia în Cuvântul înainte la volumul „Germanofilii”- Elita intelectuală românească în anii primului război modial apărutî în Seriile de autor Humanitas (Bucureşti, 2009) îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul idealului naţional, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro- Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei, La nivelul elitei intelectuale, o asemenea aserţiune nu se verifică; realitatea se dovedeşte a fi aceea a unei împărţiri destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei asemenea intervenţii”.Vom vedea ceva mai încolo, în capitolul Privire istoriografică din partea întâi a cărţii, parte intitulată Românii şi războiul, că nu doar istoricii au contribuit la întreţinerea unui atare mit, ci şi istoricii literari deoarece acestora le-a revenit misiunea de a se pronunţa asupra „germanofiliei” unui Ioan Slavici ori a unui Tudor  Arghezi. Şi au făcut-o, din varii motive, atât înainte cât şi după 1989. Astfel, comentând  o monografie Slavici, scrisă de un istoric literar dintre cei mai respectabili precum D. Vatamaniuc, Lucian Boia notează, anticipând o seamă de idei pe care le va dezvolta în partea a doua a cercetării sale, că „Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România”, că „el ţinea la integritatea monarhiei habsburgice şi considera Rusia şi lumea slavă ca cea mai mare primejdie pentru români”.  Asta, în pofida faptului că rolul aceluiaşi Ioan Slavici a fost, la un moment dat, „crucial în mişcarea naţională a Românilor din Transilvania, ca întemeietor al ziarului Tribuna din Sibiu în 1984 şi autor al bine- cunoscutei formule Soarele pentru români la Bucureşti răsare”. Tot Lucian Boia observă că Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură se ocupă pe larg de cazurile Slavici şi Arghezi. Şi o face în ciuda faptului  că „informaţiile biografice sunt excluse programatic din vasta lui sinteză”. Profesorul Boia socoteşte decizia lui Nicolae Manolescu de a se apleca, în cazul acestor doi scriitori asupra unui atare detaliu, drept o dovadă că atitudinea celor doi continuă să intrige. Istoricul literar, scrie Lucian Boia, „apără dreptul lor de a gândi altfel ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el, pe de altă parte, să le atenueze opiniile şi să le limiteze colaborarea cu germanii”. Nici în cazul lui D. Vatamaniuc, nici în cel lui Nicolae Manolescu, nu poate fi vorba despre o infestare cu virusul ideologiei comuniste. Sigur e doar că D. Vatamaniuc, chiar dacă ar fi vrut, nu putea să scrie altceva decât era socotit drept adevăr absolut de ideologii comunişti de la Bucureşti.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

_______________________

De altminteri, aşa după  cum vom vedea în partea a doua a cărţii lui Lucian Boia, nu numai Slavici şi Arghezi sunt scriitorii români ce s-au situat în tabăra „germanofililor”. Şi alţii, nu numai mari, ci doar importanţi ori de importanţă documentară, au făcut-o, s-au încadrat în această categorie, mai mult ori mai puţin deschis, mai mult sau mai puţin militant. E vorba despre Felix Aderca, Jean Bart, I. A. Bassarabescu, Ioan Bianu, Martha Bibescu, fraţii Mateiu şi Luca Caragiale, Andrei Corteanu, George Coşbuc, Gala Galaction, A. De Herz, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Iacob Negruzzi, D.D. Pătrăşcanu, Alexandru Philippide, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Duiliu Zamfirescu, ş.a. Iată, bunăoară, ce scrie Lucian Boia în deschiderea „fişei” dedicată lui Ioan Slavici din partea a doua a cărţii sale, parte intitulată Oameni, idei, atitudini, un dicţionar sui- generis al „germanofililor”: „Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”. Cel care în cartea de interviuri a lui Ion Biberi Lumea de mâine, apărută în anul 1945, se arată supărat pe clasa politică pentru că „nu a condus cu onestitate şi credinţă”- l-am numit pe Mihail Sadoveanu- va face la rându-i dovadă de lipsă de onestitate şi credinţă afirmând într-o celebră conferinţă de la Sala Dalles că „lumina vine vine de la Răsărit”, adică exact din locul primejdios ce îl determina în anii Primului Război Mondial să fie „germanofil” (pentru detalii cf. Adrian Cioroianu- Focul ascuns în piatră- Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002).

Lucian Boia are grijă  să precizeze în Cuvântul înainte al cărţii sale că a preluat termenul de germnofil „lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele”. Numai de lipsa nuanţărilor nu poate fi acuzat autorul, pe lângă nuanţări acesta preţuind în mod aparte contextualizările. Nu e nicidecum util, în opinia lui Lucian Boia, nici să acuzăm, nici să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac.Nu avem altceva de făcut – scrie istoricul- decât să încercăm să înţelegem”.

Cartea „Germanofiliii- Elita intelectuală românească în anii primului război mondial mi se pare importantă cu osebire deoarece ne pune la dispoziţie un considerabil set de informaţii şi de detalii ce ne facilitează înţelegerea. De mare valoare este, în acest sens, secvenţa masivă intitulată Românii şi războiul- la care tot am făcut referire-, prin toate capitolele ce o compun. A fi fost „germanofil” – demonstrează Lucian Boia- nu înseamnă nicidecum a fi fost antinaţional, a fi vrut răul românilor. Ci e o chestiune  de calcul şi de opţiune. Nu există, cel puţin la modul teoretic, o singură cale spre bine. Unii „germanofili” au socotit că pericolul rus e mai mare, că situarea de partea Austro- Ungariei ar fi putut fi mai profitabilă, că astfel s-ar fi putut obţine Basarabia. Unii au crezut că nu pot fi recuperate deopotrivă Basarabia şi Transilvania şi au ales. Opţiunea lor nu trebuie judecată, firesc e doar să le cunoaştem şi să le înţelegem motivaţiile alegerii. „Intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale a avut o evidentă justificare din punctul de vedere al proiectului naţional românesc (deşi exista şi cealaltă alegere: Basarabia, alături de Puterile Centrale)”. Câteva pagini mai departe, istoricul bucureştean scrie: „Dar şi fără intrarea  României în război s-ar fi întâmplat ceea ce până la urmă s-a întâmplat, şi nu datorită României, adică sfărâmarea Austro- Ungariei şi dezmembrarea parţială a Rusiei: s-ar fi putut câştiga şi în aceste condiţii Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În fond, Basarabia a revenit nici măcar unei Românii neutre, ci României înfrânte fiindcă aşa au decis basarabenii”.  Să fi fost neutralitatea mai utilă? Sigur ea ne-ar fi scutit de costurile materiale şi umane imense. Mă tem însă că nu ar fi fost deloc mai morală. Deşi nici din acest punct de vedere România nu va scăpa de tot felul de acuzaţii, ce se vor accentua după actul de la 23 august 1944.

Poate să surprindă  cât de numeros a fost grupul „germanofil”. Detaliul acesta îi surprinde însă numai pe cei ce mai cred în mitul şi fascinaţia Franţei, în amploarea lui, şi care nu ştiu că marea majoritate a intelectualităţii române din epocă se formase la universităţi germane.

Citind cartea îţi dai lesne seama că profesorul Boia şi-a atins scopul. A demonstrat, a clarificat, fără a fi acuzat. Lucian Boia îi judecă doar pe cercetătorii, de dinainte şi de după 1989, care, după părerea sa, au falsificat sau continuă să falsifice realitatea. Din acest punct de vedere, cartea de acum se află în vădita descendenţă a mereu invocatei Istorie şi mit în conştiinţa românească, cercetare apărută în anul 1997. Noua lucrare a lui Lucian Boia s-ar dovedi încă şi mai utilă dacă ar provoca dezbateri profesioniste sine ira et studio. Adică fără reacţii umorale, fără false bătălii între „şcoli istorice”. Dezbaterile acelea au cam lipsit, în opinia mea, după lucrarea din 1997. Cu notabila excepţie a cărţii profesorului Ioan- Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002). 

– Text publicat în Familia nr. 2, februarie a.c.

21/mart/2010 Astăseară, o emisiune-bilanţ a săptămânii politice la Realitatea TV

… astăseară, de la ora 21.30, un bilanţ al săptămânii politice la RealitateaTV. Printre invitaţi, scriitorul Alex. Mihai Stoenescu şi prof. Adrian Cioroianu.

21/mart/2010 Geopolitica muzicii & video de weekend: aşa ceva, mai rar! PolonO-zone, „Dragostea din tei”

… ajuns tocmai pe însoritele plaiuri ale Americii de Sud dar rămas – se vede – tot fan O-zone, criticul de film Alex Leo Şerban ne-a trimis această simpatică glumă muzicală. Surprinzător (sau nu), aceşti artişti polonezi vorbesc o limbă română ceva mai corectă decât maneliştii pe care unii, la Bucureşti, par a-i admira tocmai pentru asta! – EURAST

21/mart/2010 Două decenii de la conflictul etnic din Târgu Mureş, din martie 1990

Conflictul etnic din martie 1990, Târgu Mureş

Cristina Sbîrn

Adevărul on line, sâmbătă 20 martie a.c.

Fostul viceprim-ministru de după Revoluţie, Gelu Voican Voiculescu, a declarat sâmbătă la Realitatea Tv că, în martie 1990, la Târgu Mureş, s-a încercat crearea unui conflict etnic, care să ducă ulterior la dezmembrarea României.

„Nu mă aşteptam să escaladeze într-un conflict interetnic. Nu există nimic probat, dar cu siguranţa s-a vrut o inflamare a situaţiei, crearea unui conflict etnic care apoi să aibă consecinţe în micşorarea României”, a declarat Gelu Voican Voiculescu.

Potrivit acestuia, ce nu s-a reuşit în martie 1990 în România, s-a reuşit ulterior în Iugoslavia. „România este în continuare supărător de mare. Şi Iugoslavia la fel”, a adăugat acesta. Potrivit lui Voican Voiculescu, interesul era menţinerea în această zonă a unor state mici cu o populaţie de până la nouă-zece milioane de locuitori.”Şi faţă de Iugoslavia şi faţă de România există nişte resentimente”, a adăugat acesta.

Şi istoricul Adrian Cioroianu afirmă că, la Târgu Mureş, s-a încercat crearea unui conflict etnic şi menţinerea acestuia. Potrivit acestuia, conflictul din martie 1990 de la Târgu Mureş nu viza dezmembrarea României, ci crearea unui conflict îngheţat care să întârzie evoluţia pro-vestică a unor ţări precum România şi Ungaria.

Cioroianu, fost ministru de Externe, a precizat că se poate vorbi de trei factori implicaţi în evenimentele din „martie negru”. Potrivit acestuia printre cei interesaţi de destabilizarea României şi Ungariei în acei ani se aflau, în primul rând, serviciile remanente româneşti.

„Exista şi un iredentism maghiar. Guvernul maghiar din anii ’80 încuraja acest iredentism, pentru că Ceauşescu era uşor de lovit. În al treilea rând eu cred că există şi un terţ inclus în această poveste”, a adăugat Cioroianu.

„Gândiţi-vă că în Transilvania s-ar fi ajuns la un conflict îngheţat. Şi cinci ani să fi ţinut acest conflict îngheţat, Ungaria nu mai intra în NATO în 1997, sau nu primea invitaţia. Pe cale de consecinţă nici România nu mai primea invitaţia de a intra în NATO. Cu un conflict îngheţat în Transilvania, România nu mai era astăzi membru NATO”, a adăugat acesta, precizând că Rusia, pe vremea aceea URSS, ar fi fost acel terţ interesat de crearea unui conflict în Transilvania.

Gelu Voican Voiculescu s-a arătat contrariat de prezenţa televiziunii irlandeze la Târgu Mureş exact în momentul izbucnirii conflictului dintre români şi maghiari.

„Este foarte stranie prezenţa şi convocarea televiziunii irlandeze la Târgu Mureş. Acolo a fost un fel de convocare a mai multor televiziuni cărora li s-a spus „Fiţi prezenţi acolo şi aveţi grijă ce transmiteţi”, a declarat Gelu Voican Vociulescu.

Potrivit istoricului Adrian Cioroianu conflictul din martie 1990 de la Târgu Mureş nu viza dezmembrarea României, ci crearea unui conflict îngheţat care să întârzie evoluţia pro-vestică a unor ţări precum România şi Ungaria.

20/mart/2010 EURAST recomandă: Vladimir Socor despre „revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia „South Stream” – Nabucco – Nord Stream

South Stream: a Casualty of Moscow’s Excess Pipeline Capacity Building

Vladimir Socor (The Jamestown Foundation)

Like all parties involved with South Stream, ENI must rely on the new Ukrainian President Viktor Yanukovych agreeing to share control of Ukraine’s gas transit system with Moscow. In that case, Gazprom would no longer need South Stream as a Ukraine-bypass option, which Moscow had brandished all along to pressure Kyiv into ceding control of the transit system. Moreover, Gazprom would have to commit to full use of the Ukrainian system as part of the bargain with Kyiv, instead of shifting volumes from the Ukrainian system into South Stream, as the scenario had envisaged. (foto: RIA Novosti)

Furthermore, an investment decision in Russia’s supergiant Shtokman gas field has recently been “postponed” (or possibly abandoned), further constricting Russian gas export potential in the years ahead. This also affects South Stream directly, placing it in competition with Nord Stream and other Russian pipeline projects, all now reliant on Siberian gas in limited availability. Shtokman’s postponement has left Nord Stream –the Baltic seabed pipeline to Germany– without any source of gas for the project’s second stage. While Nord Stream One has Siberian gas earmarked for it, putatively at 27.5 billion cubic meters (bcm) per year, Nord Stream Two was planned to be fed to the same annual capacity from Shtokman in the Barents Sea. Instead, Nord Stream Two, as well as South Stream ,would have to draw on Siberian gas, where the shortfall looms.

Thus, apart from the undeclared rivalry with Nabucco, the South Stream project has entered an undeclared competition with Nord Stream Two, the Ukrainian transit system, and even the Blue Stream pipeline (which ENI built for Gazprom earlier on the seabed of the Black Sea to Turkey, and is only being used at one half of its 16 bcm annual capacity). All of these projects, existing or virtual, must vie for access to gas supplies from western Siberia, even as those fields move past their peak, while Russian domestic demand recovers.

It would be logical to anticipate that the Italians would lobby in Moscow for South Stream and against Nord Stream Two. It also seems logical that Moscow might prioritize its German, French, and Dutch customers in Nord Stream, ahead of the South Stream project. South Stream cannot count on the strong political lobbying at state levels that helps drive Nord Stream forward.

South Stream seems to have resulted in a no-win situation at this point. Ultimately, these insoluble dilemmas stem from the Kremlin’s pre-crisis policy to build export pipeline capacities in vast surplus, compared with Russia’s own export potential. South Stream and other projects are the fruits of that policy. It was wrongly premised on continuing Russian monopolization of Central Asian gas; European consent to high-priced, take-or-pay long-term commitments to Russian-delivered gas; predatory acquisitions of infrastructure assets in consumer countries; and, as an intent, a Russian-led cartel of gas exporters to Europe. Both Dmitry Medvedev (Gazprom chairman, then head of state) and Vladimir Putin (head of state, then prime minister) are closely associated with that policy.

Failure to invest in Russian field development (apart from Siberia’s east and far east) and loss of Gazprom’s dominance in Turkmenistan have left South Stream without dedicated resources. Market-transforming processes in Europe, through the surge of LNG and spot markets, have left South Stream behind both in a non-competitive position and as an unappealing investment prospect. Like Nord Stream in some ways, the South Stream project is rooted in the invalidated assumptions of past years.

ENI’s proposal to unify South Stream with Nabucco could provide a lifeline for the South Stream project, serving ENI’s corporate interest as well as Russia’s strategic advantage in Europe. Meanwhile, however, Moscow affects a lack of interest in such unification. Following Paolo Scaroni’s proposal, Russian Foreign Minister, Sergei Lavrov, and Energy Minister, Sergei Shmatko, have reasserted Moscow’s full confidence in South Stream and its resolve to press ahead with it. These responses did not even allude to ENI as such. As Russian officialdom has done all along, Lavrov and Shmatko each made self-contradictory arguments: that South Stream and Nabucco are not in competition against each other, but that South Stream is in a far stronger position to succeed, compared with Nabucco. For its part, Gazprom acknowledged –but downplayed– ENI’s proposal. Gazprom spokesman, Sergei Kupryanov, parried that Scaroni was merely trying to demonstrate that South Stream and Nabucco are not rivals (Interfax, March 14, 15, 16).

In a far more nuanced position, Russian Gas Society President Valery Yazev (who also lobbies for Gazprom as a senior Duma deputy), has suggested that the proposed South Stream-Nabucco unification “is worth considering” and “could make sense” from Moscow’s standpoint. In that event, Yazev said, Turkmen gas would be supplied through the planned Caspian Littoral pipeline and existing pipelines to Russia’s Black Sea coast and then pumped into South Stream on the seabed of the Black Sea. Thus, South Stream-Nabucco unification would “add a branch [Nabucco] to our South Stream” in Europe and “solve the problem of filling the pipeline with Russian and Turkmen gas,” Yazev pointed out. His statement entreated West European companies in the Nabucco project to cooperate in unifying it with South Stream (ITAR-TASS, March 14).

While Moscow’s political officials affect lack of interest for reasons of prestige (as some Western policymakers assume) or play hard to get (as seems more likely), Yazev has spelled out Russian interest in a possible unification of the two projects, depending on terms to be negotiated. Unification could perhaps rescue some downscaled version of South Stream, but only at the expense of the Nabucco project and of European energy security. Considering its recent and continuing advances, Nabucco does not need South Stream in order to succeed.

20/mart/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre „votul de aur” şi reforma constituţională în R. Moldova

„Votul de aur”, referendumul şi integrarea

 

Dan Dungaciu

„În lumina circumstanţelor din Moldova, o reformă constituţională este necesară pentru a preveni ca blocaje politice să se mai întâmple pe viitor…” (Comisia de la Veneţia, 12 martie 2010)

AIE s-a născut cu adevărat în momentele în care, superb şi obstinat, a refuzat ispita de a da „votul de aur” pentru candidatul comunist la funcţia de preşedinte al republicii. Unanimitatea a fost atunci forţa care a schimbat axa politicului din stânga Prutului. Alimentat de presiunea constantă pe care o creaseră evenimentele de la 7 aprilie, gestul Alianţei a însemnat una dintre paginile memorabile de demnitate ale unei clase politice care promitea să nu-şi dezamăgească suporterii interni şi externi. Astăzi, este un alt moment de cotitură. Turnesolul referendumului constituţional dezvăluie lucruri pe care, acum nouă luni de zile, nu ne aşteptam să le vedem. Şi nu poţi să nu observi că, după nouă luni de zile, a început şi sfârşitul Revoluţiei Oranj de la Kiev. Un „model” care trebuie evitat cu orice preţ.

Ce vrea, totuşi, Comisia de la Veneţia?

Mărul discordiei pare să fie răspunsul Comisiei de la Veneţia către Curtea Constituţională din RM, relativ la interpretarea articolelor 78.5 şi 85.3 din Constituţia în vigoare: „Amicus curiae brief for the Constitutional Court of Moldova on the interpretation of articles 78.5 and 85.3 of the Constitution of Moldova”. Trecem peste faptul că titlul ignoră inexplicabil denumirea oficială a statului – corect ar fi fost „Republic of Moldova” şi „Constitutional Court of the Republic of Moldova” – pentru că eroarea este prezentă de 19 ori în textul Comisiei! Chestiunea de fond este însă alta. În esenţă, experţii german, belgian şi finlandez răspund la trei întrebări punctuale, legate de 1). relaţia dintre cele două articole din Constituţie şi aplicabilitatea lor; 2). ce înseamnă „în decursul unui an” din articolul 85.3; 3). momentul în care preşedintele în execiţiu trebuie să dizolve parlamentul şi să fixeze data alegerilor. Experţii concluzionează următoarele: „În lumina circumstanţelor din Moldova, o reformă constituţională este necesară pentru a preveni ca blocaje politice să se mai întâmple pe viitor în Moldova. Disoluţiile frecvente ale Parlamentului care se succed unele după altele la intervale scurte de numai câteva luni creează obstacole pentru negocierile politice necesare în vederea unei reforme constituţionale de succes. Comisia de la Veneţia reaminteşte Raportul său despre amendamentele constituţionale adoptate în decembrie 2009, unde accentuează că acestea trebuie să urmeze procedurile stabilite de Constituţia în uz. Comisia de la Veneţia rămâne la dispoziţia autorităţilor moldoveneşti pentru orice asistenţă viitoare de care ar avea nevoie în această chestiune”.

Concluzia pare evidentă. Comisia a răspuns, aşa cum face de fiecare dată, doar la ce a fost întrebată. A încerca să extrapolezi reacţia Comisiei sau să o „întăreşti” cu cine ştie ce declaraţii din culise riscă să fie neconform cu litera textului. Astfel că, cine declară ritos că experţii Comisiei „ar argumenta că nu este cazul de a adopta o nouă constituţie în Republica Moldova” fie nu a citit textul Comisiei, fie îl forţează abuziv. Comisia nu spune niciunde aşa ceva, pentru că răspunsul s-a referit explicit la scrisoarea din 7 decembrie expediată de Curtea Constituţională a RM.

Referendum sau integrare – o miză falsă

Nimeni nu ignoră, chiar dacă nu spune asta concret, dimensiunea politică a oricărei decizii juridice. Dar nici aceasta nu trebuie exagerată, mai ales în cazul RM. A spune astăzi că referendumul trebuie evitaat pentru că „integrarea europeană” este mai importantă şi nu trebuie să fie periclitată este cel puţin excesiv. Şi asta pentru că, deocamdată, niciun oficial european nu a garantat RM aşa ceva! La Chişinău este vorba astăzi de paşi importanţi pe care acesta îi face pentru apropierea de structurile europene, dar de aici până la integrarea propriu-zisă mai e ceva vreme, şi aceasta nu se va întâmpla, fireşte, în mandatul actualului executiv. Astfel că nu e nevoie în RM de schimbări de suprafaţă, ci de fundament, pentru că integrarea este o miză pe termen lung. Nu „ţara legală” trebuie modificată şi ajustată la cerinţele europene, ci „ţara reală”. Nu e vorba numai despre „legi euroconforme”, ci despre atmosferă publică, atitudine politică şi valori în conformitate cu norma euroatlantică. Aici trebuie să îşi concentreze atenţia elita politică de la Chişinău dacă vrea cu adevărat biletul de intrare în cluburile europene.

RM nu este nici Germania, nici America

Din această perspectivă, şi nu din alta, trebuie pusă problema referendumului – ca parte a unui proces care va dura decenii, poate, în funcţie şi de opţiunea cetăţenilor RM. În esenţă, argumentele teoretice contra unui referendum pot fi exacte, dar, în acelaşi stil, pot fi aduse şi altele care să pledeze pro. Ca orice „instrument” democratic, este controversat în unele state, dar are şi adepţi, în altele, în funcţie de circumstanţe. Dar nu aici stă problema. Cum spuneam, într-un stat ca RM, referendumul nu este în primul rând o chestiune juridică, ci una civico-politică. De aceea nu trebuie judecat aşa cum este el judecat în statele occidentale consolidate, pentru că RM este departe de aşa ceva. Iar comparaţia, în acest caz, trebuie să fie bine cumpănită, pentru că poate fi, prin abuz, un instrument care poate legitima şi justifica orice.

Spectrul Greciei

Comisia de la Veneţia rămâne în continuare un instrument juridic esenţial al Consiliului Europei, dar şi al UE. Dar lucrurile trebuie privite în context şi în perspectivă. Iată încă un element. Actuala criză din Grecia arată două lucruri esenţiale şi pe care RM nu le poate ignora. În primul rând, reacţiile „roşii” la criză riscă să se transforme în Grecia în reacţii anti-euroatlantice (de tip „conspiraţie americană”), cu consecinţe grave pe termen mediu şi lung. Concluzia este că, un stat cu o istorie recentă nedigerată, fără o europenizare structurală şi la nivel de mentalităţi îşi poate face rău sieşi, dar şi clubului din care face parte. Şi asta indiferent de euroconformitatea legislativă sau cifrele raportate entuziast la Bruxelles! Fără o „ţară reală” bine articulată axiologic, „ţara legală” nu poate să fie decât o vitrină care însă poate să se facă ţăndări la orice şoc, iar ţăndările îi pot atinge şi pe alţii. În al doilea rând, criza grecească ridică o serie de discuţii despre care vizează nu doar spaţiul euro sau solidaritatea europeană, nu doar funcţionarea instituţiile financiare greceşti, dar şi instituţiile politice europene, capacitatea lor de reacţie, dar şi de absorbţie a unor noi membri. Şi asta nu este deloc în avantajul RM!

Concluzia este una singură. Chişinăul nu are nevoie astăzi de schimbări de decor, ci de modificări profunde. De aceea liderii AIE mai au multe de făcut împreună. Niciunul dintre ei, singur, nu va duce RM în UE, indiferent de ispitele de moment. Acesta este contextul în care trebuie discutat totul la Chişinău, inclusiv referendumul sau reforma constituţională. Refuzul „votului de aur” a fost certificatul de naştere al AIE. O atitudine contrară ar însemna cetificatul de deces.

– text publicat în ziatul Timpul din Chişinău, vineri 19 martie a.c.

19/mart/2010 Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (1/3)

Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”?

Va accepta Ucraina propunerea de a intra în Uniunea vamală R-B-K ?

Adrian Cioroianu

(1/3)

O vreme, în toamna lui 2009, s-a crezut că ucrainianul Vasili Humeniuk ar putea fi unul dintre cei mai inspiraţi cetăţeni ai Europei – atunci când el, la vârsta de 63 de ani împliniţi, şi-a schimbat numele în Vasili Protivsih (protivsih = împotriva tuturor) şi s-a înscris cu acest nom de guerre în cursa pentru preşedinţia Ucrainei. Sondajele de atunci îi dădeau şanse: peste 15% din electorat se declara dezamăgit şi dispus să voteze împotriva tuturor candidaţilor cu renume. Teoretic, dacă ar fi opţinut toate voturile contra, Protivsih ar fi concurat cu Iulia Timoşenko pentru locul doi în finală (primul loc avându-l, de la bun început, Viktor Ianukovici).

Numai că electoratul Ucrainei s-a arătat, în alegerile din 17 ianuarie – 7 februarie a.c., mult mai responsabil (chiar dacă, inclusiv în turul II, un procent de cca 4% din alegători a votat împotriva ambilor finalişti!). Campania prezidenţială a foarte dură, deseori chiar murdară, diversiuni de tot felul au agitat media, iar o epidemie de gripă a turmentat şi mai mult societatea, la cumpăna dintre ani. Şi totuşi, alegerile au decurs preponderent corect, iar lupta s-a dus până în ultima clipă – şi tot în ultima clipă a numărării voturilor s-a clarificat şi rezultatul, relativ strâns. Aceasta este jumătatea plină a paharului: Ucraina, cu cele peste 48 de milioane de locuitori ai săi, s-a dovedit a fi un tânăr stat în care democraţia a prins rădăcini.

Dar mai este şi o jumătate goală: electoratul Ucrainei s-a dovedit a fi profund polarizat, deşi miza din 2010 a fost mult mai mică decât cea din 2004. Acum, toţi cei trei candidaţi ce plecau în luptă cu ceva şanse au căutat, într-un fel sau altul, bunăvoinţa Moscovei. Arseni Iaţieniuk, fost “lup tânăr” prooccidental în echipa lui Iuşcenko din 2007 (l-am întâlnit de câteva ori în calitatea sa de ministru de Externe), cotat cu şansa a III-a în primele sondaje, a crezut (sfătuit de consilieri veniţi de la Moscova) că-şi măreşte şansele dacă devine NATO-sceptic şi euro-precaut. A greşit – şi a terminat pe locul patru. Iulia Timoşenko a lăsat să se înţeleagă că ea ar fi preferata politică a Moscovei – imaginile cu ea şi cu premierul rus Putin, dintr-o întâlnire din noiembrie ’09, la Palatul Livadia din Ialta (Crimeea) au fost intens folosite în campania ei. Impactul a fost discutabil: chiar şi suporteri ai BIuT (“Blocul Iulia Timoşenko”) au spus că în acele imagini mai curând Putin părea a fi gazdă (deşi Crimeea este, în ciuda componenţei etnice, parte a Ucrainei de azi). (va urma)

– o variantă restrînsă a acestui text a fost publicată în revista Foreign Policy – România, nr. 15, martie-aprilie a.c.

19/mart/2010 Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic

La modul manelistic

 Mircea Morariu

A spune că pe afişul unui Teatru apare mult prea frecvent numele lui Caragiale e echivalent cu a susţine că respectiva instituţie îşi ia parcă prea în serios misiunea. Iar când respectivul Teatru e unul care, din varii motive, îşi recrutează spectatorii preponderent din rândul tinerilor, mai exact al elevilor în al căror program de studiu figurează marile piese caragialene, e aproape o datorie pentru el ca la o distanţă de unsprezece ani să înfăptuiască o nouă montare cu O noapte furtunoasă. Sigur că de dorit ar fi ca acea montare să conteze drept o contribuţie semnificativă în caragialeologie, dar cum e limpede că nu toate spectacolele cu piesele lui Caragiale pot să însemne evenimente nu mi se pare deloc deplasat ca publicului spectator să i se ofere cel puţin o reprezentaţie decentă. Din păcate, cea la care şi-a poftit publicul Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea nu e nici măcar un spectacol nereuşit. E o punere între paranteze a decenţei. E o sfidare a bunului simţ, nu a bunului simţ artistic, ci a bunului simţ tout court, e o încălcare flagrantă a celei mai elementare reguli de bunăcuviinţă  Rezultatul acoperă de ruşine nu doar regizorul (m.chris.nedeea), nu doar scenografa (Oana Cernea), nu numai actorii din distribuţie, nu doar conducerea ineptă a trupei (director artistic Elvira Platon Rîmbu), ci însăşi instituţia producătoare, căreia cu greu îi mai poate fi recunoscută condiţia de Teatru profesionist. A reprezenta O noapte furtunoasă  ca la uşa cortului, învăluită în muzică ţigănească de joasă speţă, nu e doar dovada inculturii unui regizor care nu ştie că una e mahalaua, periferia caragialeană, şi alta maidanul populat de căruţe cu coviltir, care nu a citit nimic din imensa exegeza critică dedicată marelui dramaturg, care îşi bate joc de sine, de profesia lui, de actori, ba chiar e plătit să o facă. A face astfel încât absolut nici unul din cele mai savuroase momente din piesă – nici lectura ziarului, nici hazoasa confuzie de persoane a lui Rică Venturiano, nici discursul său ridicol, rostit îndată după ce iţele încurcăturii s-au dezlegat şi spiritele s-au liniştit- să nu fie observate, ba chiar să devină neinteligibile, e o contraperformanţă descalificantă care aruncă Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea în zona lupanarului.

Se vede cu ochiul liber că m.chris.nedeea e complet insensibil la farmecul comediei lui Caragiale. Că s-a apucat de lucru fără a avea nici cea mai plăpândă idee, că lipsit de inspiraţie a dat doar indicaţii greşite a căror consecinţă nu se rezumă numai la compromiterea trupei ci şi la subminarea gravă a valorii multiconfirmate a piesei lui Caragiale. Orice s-ar spune, nu pot aspira la statutul de idei şi la condiţia de de indicaţii regizorale gesturi minore precum a-i cere interpretului lui Jupân Dumitrache (Petre Panait) să strige întratât încât să îşi scuipe plămânii, a-i impune actorului distribuit în Nae Ipingescu (Daniel Vulcu) să citească articolul din Vocea patriotului naţionale  ca şi cum ar fi încercat de o nevoie fiziologică urgentă, a-i obliga pe Spiridon (Răzvan Vicoveanu) şi pe Veta (Ioana Dragoş-Gajdo) să pună de un duet manelistic, a-l lăsa pe Rică (Alexandru Rusu) să se remarce  numai printr-un moment de striptease ratat, a o înzestra pe Ziţa (Alina Leonte) cu o fetiţă avută cu Ghiţă Ţircădău (Andrian Locovei), transferat dinspre turmentaţii din O scrisoare pierdută, a-i îngădui lui Spiridon (Pavel Sîrghi) să molfăie în asemenea hal replicile încât să nu să se mai audă mai nimic şi a suplimenta numărul de personaje printr-o soacră (Mariana Vasile) ce se trezeşte  din beţie numai şi numai spre a-i bucura pe acei rătăciţi în sala de spectacol ce astfel ajung să se creadă la cârciumă  auzind inflexiunile bahice cu care e  „cântat” Lume, lume, soro lume.

Pentru ca bătaia de joc la care e supus Caragiale să fie desăvârşită, dar şi spre a mai certifica o dată analfabetismul profesional al celor ce au girat cu numele lor o atare întreprindere, scenografa Oana Cernea a creat un set de costume din care unul e mai nepotrivit decât celălalt. Cel mai caraghios sunt înveşmântaţi Jupân Dumitrache, Ipingescu şi Chiriac. Primul parcă e un Franz Iosif de operetă, cel de-al doilea dă semne că aspiră să caricaturizeze vreun personaj din telenovela Aniela, iar ultimul e un reuşit fără loc la un post de maître d’hôtel.

În faţa unei asemenea blasfemii îţi piere cheful de a întreba dacă la Teatrul de Stat din Oradea mai funcţionează vreun factor de control artistic, ori dacă nu cumva a devenit parte a politicii directoriale patentat deviante, liberul acces la public al oricărui subprodus artistic. Nu poţi decât să îţi faci cruci şi să te aştepţi ca proxima premieră să probeze că mai există loc şi pentru alte grozăvii şi că ele vor râde ştirb la publicul care încă mai cauţionează prin prezenţa lui astfel de afronturi aduse ideii de teatru.

Teatrul de Stat din Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”- O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale;  Regia artistică-m.chris.nedeea; Scenografia – Oana Cernea; Cu: Petre Panait, Daniel Vulcu, Răzvan Vicoveanu, Pavel Sîrghi, Alexandru Rusu, Andrian Locovei, Ioana Dragoş- Gajdo, Alina Leonte, Mariana Vasile.

– text publicat în revista Familia, nr. 1, ianuarie a.c.

19/mart/2010 A apărut noul număr al revistei „Foreign Policy – România”

Ediţie de război, pentru Europa de Est

Petre Munteanu

Marţi 16 mar 2010 ; http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Editie_de_razboi-pentru_Europa_de_Est_0_226177982.html

Pentru detalii: Coperta, Sumarul şi Nota editorilor.

Din 15 martie poate fi citită ediţia numărul 15 a revistei FP România. Subiectele principale merg de la conflictele viitorului la viitorul Ucrainei, de la utilizarea diasporelor la afacerile următorilor 20 de ani.

În afara serialului „Peste 20 de ani”, la începutul anului am lansat şi o amplă secţiune despre Europa de Est. Dacă partenerii americani se ocupă de marile probleme ale omenirii – precum, de data asta, efectul jocurilor video asupra soldaţilor reali şi foarte concretele investiţii militare chineze -, redacţia din România completează acest fel de subiecte şi abordări globale cu chestiuni relevante regional.

Din sumarul curent semnalăm:

– Jose Manuel Durrao Barroso, văzut de Teodor Baconschi.

– „Revelaţiile” Simonei Miculescu, reprezentanta României la ONU: „În mod ciudat, te obişnuieşti cu tot, inclusiv cu atacurile sinucigaşe sau atacurile cu mortiere pe care le-am trăit din plin cât am stat acolo.”

– Gjergj Erebara, Tirana: „În Balcani a avut loc transferul de putere de la guvernele micilor state balcanice către marile corporaţii europene din vecini”.

– Valentina Pasquali, Roma: „Lupta dintre politicieni şi magistraţi afectează integritatea democraţiei italiene”.

– Carmen Gavrilă, Radio România: „Aflat la izvoarele Nabucco, Azerbaijanul caută un echilibru de putere şi securitate între NATO şi Rusia. Rezultatul e un dezechilibru, inclusiv al exporturilor de gaze, în detrimentul Vestului.”

– Eva M. Blaszczynski, Washington: Reformele derulate în cele două decenii de tranziţie au ajutat statele din Europa Centrală şi de Est să treacă mai uşor prin criza economică globală – sau nu. Care sunt perspectivele regiunii?

– Iulia Serafimescu, Institutul European: „Dincolo de orice nostalgie titoistă, dinamica relaţiilor dintre statele foste iugoslave indică dezvoltarea unor forme de apropiere pragmatică. Mai ales prin autostrăzi europene.”

– Unde se termină Europa – fotoreportaj la frontierele estice ale Europei de Alina Mungiu–Pippidi.

– Umbra lui Gullen. Noii puternici ai zilei din Turcia sunt acuzaţi de mediile laiciste că ar fi impregnaţi de o ideologie conservator-otomanistă. – Laura Sitaru profesoară de limba arabă la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti.

Adiacent şi aprofundat, dosarul „Ce facem cu Ucraina?”:

De ce Kievul nu înghite Bucureştiul? În locul abordărilor simpliste şi imature, un parteneriat strategic întărit cu Ucraina ar aduce un avantaj reciproc. – Iulian Chifu, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor.

Ucrainenii nici n-au prea purtat oranj. De ce a eşuat occidentalizarea Ucrainei? – Dan Dungaciu, cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

Trenul american a cam trecut. Aderarea Ucrainei la NATO servea unor interese ale administraţiei Bush, nu şi ale multor dintre aliaţi. Nici localnicii nu o doresc prea înfocat. Iar apropierea ţării de UE depinde de profunzimea reformelor interne decise la Kiev – credea analistul Janusz Bugajski.

Omul Rusiei sau un nou dîrjavnik? Depinde, dacă Ianukovici va primi propunerea de a intra în Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. – Adrian Cioroianu, fondatorul Centrului EURAST.

Un complex militaro-industrial ruginit. Modernizarea armatei ucrainene este în curs, dar industria militară trebuie să aleagă între dependenţa de Rusia sau trecerea în civilie. – Viorica Marin, jurnalistă, Adevărul.

Tătarii înclină Crimeea spre Turcia. Epopeea tătarilor, din Crimeea în Siberia, Dobrogea şi Turcia. – Radu Săgeată, cercetător la Institutul de Geografie al Academiei.                                  

În rest, ediţie de război:

Noile reguli ale războiului. John Arquilla, vizionarul care a prezis sosirea erei războiului „interconectat” (netwar), avertizează că armata americană greşeşte din nou. Planul său este de a face conflictul mai ieftin, mai mic şi mai inteligent.

Împuşcaţi-i pe Simşi! America΄s Army a devenit rapid unul dintre primele zece jocuri, ca popularitate, de pe Internet. Sunt puştii obişnuiţi să joace Grand Theft Auto care trec la roboţi înarmaţi. Te vei simţi vinovat după ce vor omorî pe cineva? De P.W.Singer – cercetător şi director al 21st Century Defense Initiative din cadrul Brookings Institution şi autor al volumului Wired for War: The Robotics Revolution and Conflict in the 21st Century.

Armata Chinei. Forţele armate ale Chinei sunt cele mai mari din lume. Este armata Chinei o ameninţare globală crescândă? Încă nu. De Drew Thompson – director pentru studii despre China şi Starr senior fellow la Centrul Nixon.

Ca şi în restul lumii, FP România se adresează celor 15.000 de adevăraţi specialişti, şi de viitori specialişti, din politică, administraţie sau armată, afaceri şi universitate, şi altele. Reclama ar suna aşa: supliment intelectual pentru intelectuali. Sau: revista pentru femei şi bărbaţi interesaţi de mersul lumii.

Bun venit în comunitatea globală a cititorilor FP!

18/mart/2010 Ce a scos la iveală „duelul” instituţional dintre Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu

Ceva nou, oare? Nu cred

Adrian Cioroianu

Recentul deznodămînt în afacerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) e grăitor asupra calităţii şi consistenţei dezbaterii în mediul intelectual românesc de astăzi. Nu voi insista asupra desfăşurării ostilităţilor şi nu voi da verdicte despre cine are dreptate şi cine nu (lucrurile mi se par evidente) – ci doar voi observa că ceea ce putea fi reglat printr-o dezbatere de ordin intelectual sau academic a eşuat într-o răfuială de ordin personal (sau aşa se vede din afară) şi a necesitat, ca întotdeauna, implicarea factorului politic în rol de arbitru. Pentru orice om de bun simţ, gradul de politizare din România de azi este cu mult peste limita unei societăţi sănătoase. Şi sper să nu-mi şochez prietenii dacă voi spune că nu partidele sau guvernele poartă vina toată; în ultimii ani am văzut atîţia intelectuali căutînd sprijin politic (sau măcar arbitrajul politicului) încît nu mai am iluzia de a crede că mediul politic dă buzna peste mediul intelectual. Nu este aşa. Cel mai adesea, mediul intelectual (care la noi nu există decît sub forma unor grupuri slab omogenizate şi a unei pletore de individualităţi, multe valoroase sau pline de farmec) caută apropierea de politică – adică de protecţia, de sinecurile, de avantajele pe care aceasta le aduce. (desen de  Bill Whitehead)

 

La drept vorbind, nici guvernul actual şi nici un alt guvern nu are de cîştigat – decît griji suplimentare – din patronarea unui institut, fie el şi de istorie. Cel mai firesc era ca o asemenea instituţie să fie afiliată Academiei, unei universităţi sau fundaţii. Ceea ce nu s-a întîmplat. Am avut în schimb scrisori deschise sau scrisori de susţinere, am avut demisii de onoare sau oameni ce păreau de onoare şi s-au dovedit a fi demisionari la caracter. Nimic nou pînă aici. Acesta era arsenalul şi la începutul anilor ’90. Păcat că nu mai există Radio “Europa liberă”, ca să se citească acolo mesajele – atunci am fi fost în (de)plini ani ’80.  Morala: ori mediul intelectual românesc a evoluat prea puţin între timp, ori el are metehne cu mult mai lungi decît veacul, care nu ţin de comunism (sau de vreun sistem anume). Eu mizez pe a doua variantă.

Academia a lipsit din cvasi-dezbaterea acestei afaceri (ca mai din toate dezbaterile din societatea românească), mediul universitar (fragil, neomogen şi cu un statut în depreciere) a asistat preponderent pasiv (cu excepţia unor nume care au luat partea unuia sau altuia) iar societatea civilă (dezbinată oricum) a înregistrat în trecere micul cutremur. Au apărut cîteva texte în revistele intelectuale ale ţării. Şi punct. Bilanţ provizoriu: Oprea pierde o funcţie şi cîştigă simpatie, Tismăneanu invers. Iar intelectualitatea românească mai ratează un prilej de a(-şi) semnala o minimă solidaritate sau o vagă aderenţă la acelaşi set minimal de valori. Encore une fois, inteligenţa bate caracterul. Intelectualii se driblează între ei, iar politicul arbitrează. Este ceva nou aici? Nu cred.

– text publicat în „Opinia studenţească”, 07 martie a.c.

18/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (2/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

2/6

Primele iniţiative de proiecte de securitate colectivă în Europa, au aparţinut, încă de la jumătatea anilor cincizeci, Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, prin vocea Uniunii Sovietice, în urma Conferinţei de la Geneva din 1955 dar nu a stârnit nici un fel de reacţii în rândul occidentalilor.[1] Proiectul care va trezi pentru prima oară interesul Vestului, va fi cel de securitate europeană al ministrului de externe polonez, Rapacki, prezentat pe 2 octombrie 1957 în faţa Naţiunilor Unite ce consta în interzicerea producţiei şi a depozitării de arme atomice şi termonucleare, dar şi acesta s-a limitat la câteva declaraţii lipsite de impact. [2]

Proiectul a revenit în prim-planul scenei politice comuniste, şi a dobândit valenţe mai complexe, la începutul anilor şaizeci, ca urmare a reuniunii NATO din decembrie 1965, când s-a creat Forţele Nucleare Multilaterale. Acest lucru, presupunea relansarea puterii militare a Germaniei Federale, în calitate de membru NATO şi a posibilităţii unui război nuclear, ceea ce stârnit desigur reacţii din partea Uniunii Sovietice şi Poloniei, concretizate prin „Declaraţia de la Bucureşti”. [3]

Mesajul în sine al Declaraţiei nu era ceva cu totul nou pentru liderii de la Bucureşti, deoarece cu un an în urmă, aceştia lansase un proiect de rezoluţie „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între statele europene aparţinând unor sisteme social – politice diferite” şi fusese adoptat de Adunarea generală a ONU la 21 decembrie 1965 [4]. Ambasadorul român, Valentin Lipatti susţine în memoriile sale că România luase iniţiativa acestei rezoluţii, dar precizează că nu acţionase de una singură, ci reuşise să-şi asigure co-autori printre statele mici şi mijlocii din Europa : Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia şi Ungaria[5]. Aserţiunile lui Lipatti, sunt confirmate şi de diplomatul Mircea Maliţa care prezintă în detaliu planul care a stat la baza prezentării acestei rezoluţii, accentul fiind pus pe „dinamica coexistenţei şi pe cooperare” şi nu pe problema senzitivă a securităţi chiar dacă toţi erau interesaţi de ea, „era o rezoluţie a statelor mici şi mijlocii, nici un co-sponsor dintre statele mari” [6].

La începutul dezbaterilor din comisia politică a Adunării Generale, reprezentantul sovieticilor Federenko a încercat să desfinţeze proiectul românesc, încadrându-l în şirul de iniţiative ale statelor socialiste ca Polonia şi Bulgaria care ceruse un pact de neagresiune între Tratatul de la Varşovia şi NATO şi a invocat alte probleme ca fiind prioritare, precum situaţia din RFG. În ciuda acestor contestaţii, occidentalii au fost destul de receptivi la propunerea celor nouă state, argumentând că regretă „diatribele sovietice împotriva RFG, care  ni s-au părut o încercare deliberată de a deforma problema adusă în faţa Adunării generale de către delegaţia României”[7].

Reprezentanţii Vestului nu s-au lăsat antrenaţi în disputa cu sovieticii, astfel că dezbaterea rezoluţiei a fost aprobată printr-un vot unanim. În cadrul Adunării Generale a ONU, intenţia românilor nu a fost doar ca rezoluţia să treacă fără obiecţii, ci să constituie un mesaj politic pe viitor. Demersul diplomatic românesc nu a rămas fără ecou, ci din contră a fost îndeaproape urmărit de sovietici. El reprezentase o premieră, nu neapărat prin ceea ce a afirmat ci prin grupul trilateral din Europa divizată pe care l-a întrunit. Rezoluţia 2129 răspundea unei practici de cooperare ce se dezvolta acum dincolo de graniţele ideologice.[8]

Anul 1966 nu a făcut decât să confirme că acest proces de cooperare europeană devine unul fezabil. La şedinţa miniştrilor de externe, Gromîko lansa proiectul unei Conferinţe europene de securitate care să îndepărteze toate neclarităţile şi neînţelegerile din Europa. Propunerea ministrului de externe sovietic punea în umbră rezoluţia românilor de la ONU, motiv pentru care Mircea Maliţa se întreabă dacă nu cumva  chiar demersul diplomaţilor români îi determinase pe liderii de la Moscova să ia această iniţiativă, monitorizând ecoul şi sesizând primejdia unei astfel de conferinţe, sub o egidă tripartită şi nedorită de ei.[9]

 Dincolo de toate aspectele menţionate, România nu putea decât să salute proiectul de cooperare europeană al sovieticilor, cu o agendă mult mai completă şi complexă , cu atât mai mult cu cât declaraţia urma să fie adoptată la Bucureşti în iulie. Proiectul de securitate europeană, devenea aşadar, un punct central şi pe agenda înalţilor oficiali guvernamentali din România. Elaborarea “Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”, din vara anului 1966, de la  Bucureşti, a constituit practic  începutul acestui proces dar a arătat de asemeni şi divergenţele din cadrul blocului comunist.

Întâlnirea dintre miniştrii de externe de la Moscova din iunie 1966 şi cea din iulie de la Bucureşti, a Comitetului Politic Consultativ au scos în evidenţă atitudinea contradictorie a românilor faţă de polonezi şi est-germani în ceea ce priveşte elaborarea textului acestui proiect de securitate în Europa şi principiile de funcţionare ale tratatului de la Varşovia. În această atmosferă tensionată, establishment-ul românesc trebuia să ţină cont, printre altele, şi de problemele senzitive ale vest-germanilor. Devenind semnatară a unui document prin care s-ar fi condamnat politica promovată de autorităţile vest-germane, România ar fi putut determina o subminare a negocierilor pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. Trebuie precizat faptul că românii nu şi-ar fi permis o relaţie deficitară cu aceştia, în condiţiile în care factorul economic şi nu numai era greu de îndepărtat pentru situaţia economică şi noul curs de politică externă promovat de liderii de la Bucureşti [10]

După o serie de dezbateri şi negocieri lansate în cadrul blocului comunist, diplomaţii români au reuşit să introducă în textul documentului, formule favorabile statului nostru în problemele securităţii, precum promovarea cooperării şi consolidării relaţiilor cu statele europene, renunţarea la împărţirea Europei în blocuri militare  şi inviolabilitatea frontierelor. În privinţa problemei germane, românii au reuşit să menţioneze sintagma „stat germen unificat şi democratic” fără însă să stabilească natura regimului politic a viitoarei construcţii[11]. Unul dintre cele mai importante amendamente ale proiectului preciza că „relaţiile între state pornesc de la renunţarea la ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei, de la necesitatea de a rezolva litigiile internaţionale numai prin mijloace paşnice”, adică un principiu de securitate în adevărata sa accepţiune. (Era destul de important în epocă, să avem garanţii de securitate solide).  Totodată, conducerea de la Bucureşti punea accent pe principiile „suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi a neamestecului în treburile interne”[12].

Din textul Declaraţiei, nu lipseau însă şi aspectele privind găsirea unor soluţii comune pentru dezarmare, desfinţarea concomitentă a celor două blocuri, menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit dupa cel de–al doilea război mondial, lichidarea bazelor militare străine, retragerea tututror trupelor de pe teritoriile altor state europene şi evitarea unui conflict nuclear. [13]

 

---

[1] Proiectul sovieticilor încerca să împiedice relansarea  puterii militare germane şi a pericolului unui război nuclear.

[2] Patricia Gonzalez Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990 , Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13.

[3] Titlul complet al acestei declaraţii semnate la Bucureşti în iulie 1966 a fost: „Declaraţie cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”.

[4] Rezoluţia 2129 (Sesiunea a XX-a) din 21 decembrie 1965 a Adunării Generale a ONU, Actions on the regional level with a view to improving good neighbourly relations among european states having different social and political systems,                                                             http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/218/92/IMG/NR021892.pdf?OpenElement.

[5] Valentin Lipatti, op. cit., p17.

[6] Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, pp. 101-122; Două opinii nuanţate cu privire la această propunere românească aparţine  Patriciei Gonzalez Aldea în lucrarea „ Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990)”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13 care precizează că prima contribuţie românească la crearea CSCE aparţine preşedintelui Consiliului de Stat al RSR, Chivu Stoica prin rezoluţia 2129 şi cercetătoarei canadiene Jeanne Kirk Laux, în articolul “Prelude a la Conference sur la securite et la cooperation en Europe: L’experience du groupe des Neuf comme exemple de diplomatie independante des petits Etats, în revista “Politique Etrangere”, Paris, nr 6/1973 pp. 675-696 care menţionează faptul că nouă state europene având sisteme politice şi sociale diferite au voit să profite de climatul de destindere pentru a promova o cooperare general europeană şi a-şi afirma propria identitate dincolo de linia de demarcaţie a alianţelor.

[7] Apud, Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, p. 111.

[8] Ca urmare a elaborării rezoluţiei 2129 a Adunării Generale ONU, în 1966 cele nouă state co-autoare au propus la conferinţa UNESCO un nou proiect de rezoluţie bazat pe textul acesteia, invitând statele europene să dezvolte cooperarea în domeniul cultural şi ştinţific. Un alt demers a fost şi întâlnirea miniştrilor de externe a celor nouă ţări la New York pentru a-şi exprima satisfacţiile faţă de ecoul rezoluţiei şi acţiunile întreprinse la UNESCO.

[9] Mircea Maliţa, op.cit., p. 130.

[10] Mioara Anton, Drumul spre Helsinki: România şi Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa.1966-1975, în revista „Studii şi materiale de istorie contemporană”, Serie nouă, Volumul 7/2008, p.131.

[11] Ibidem, p.132. 

[12] Apud, Mircea Maliţa, op.cit., p. 134.

[13] Cf. Mircea Maliţa, op.cit., pp 134 -142.

18/mart/2010 Astăzi, dezbatere „Foreign Policy România” la Universitatea Româno-Americană

… astăzi, la ora 10.30, la Universitatea Româno-Americană,

revista Foreign Policy – România organizează o dezbatere pe tema

Care sunt limitele Europei?

Moderator: Ovidiu Nahoi

Invitaţi: Oana Popescu (director, Aspen Institute), Andrei Postelnicu (jurnalist), Adrian Cioroianu (prof. univ., Universitatea Bucureşti) 

17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

2/2  (pentru prima parte, aici)

Beneficiarii şi “faţetele mitice”

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968-’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care-l susţin neabătut. Dar, de-a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzînd în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu-zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi-au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au cîştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d. (mai jos, un tablou de Dan Hatmanu)

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s-a pictat singur şi nici nu şi-a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l-au imortalizat în tablouri. În schimb, artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate tîrguri în această industrie a slugărniciei. Primul “volum omagial” dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973 – iar în următorii 15 ani vor mai urma altele, la multe edituri din ţară. Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sînt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI-lea al PCR (1974), un delegat – Gh. Cioară – propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vîrstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. “Cîrmaci înţelept”, “conducător vizionar”, “strateg genial”, “stegar viteaz”, “al nostru Erou”, “Eroul naţiunii”, “neobosit Erou”, “cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, “Eroul păcii mondiale”, “ctitor de geniu”, “carpatic scut”, “simbol viu al năzuinţelor”, “stejar de vis, de-avînt, de omenie”, “vîntul care mişcă pădurea”, “marele tribun al neamului”, “fiu luminat al patriei”, “titan modern”, “marele contemporan”, “fondatorul României socialiste” – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într-o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă produce un tablou emblematic: sub titlul Eroii neamului, în pictură se vede Ceauşescu stînd la o tribună iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mîna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al Casei din Scorniceşti) Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a-l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostze. Sursa lor de inspiraţie sunt fotografii puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani cca 70 de mii de lei) în mădura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate etc. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui N. Ceauşescu i se construiesc mai multe faţele mitice: i) revoluţionarul de profesie; ii) teoreticianul unei noi ordini mondiale; iii) campionul păcii; iv) arhitectul unei noi Românii; v) eroul independenţei; vi) garantul unităţii naţionale; vii) cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.

Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să-l apropie de popor, cultul personalităţii l-a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi. Astfel încît în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui cîmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sînge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

17/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

Autoarea acestui interesant studiu, dra Bădilă, este studentă la Master „România în secolul XX”, anul II, la Facultatea de Istorie, UB. – EURAST

1/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki  a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe NATO şi Tratatul de la Varşovia, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog  şi negocieri din toată perioada Războiului Rece. 

După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est si Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.

„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.

De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.

În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continuă să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul,  pentru occidentali, interesul prioritar era  apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie  a informaţiei.

După cel de-al doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948 a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.

Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat. (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta “dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. (“coş unu” vs “coş trei”) [1]

În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale “comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau , în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri, reprezenta incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.

În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă “menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi “Urmările“ ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.[2]

Diplomatul român nu uită totuşi să precizeze că aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale ci din contră, trebuia  încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori. (va urma)

---

[1] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168.

[2] Ibidem.

16/mart/2010 Avanpremieră: de mâine, în serial – diplomaţia României în „campania” pentru Helsinki 1975

… începând de mâine, în serial, un interesant studiu semnat de Andreea-Iuliana Bădilă despre România şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), 1966 – 1975.

16/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

1/2 

Un model de ineficienţă        

În cele ce urmează voi defini “cultul personalităţii” ca fiind ansamblul de tehnici, manifestări şi produse (artistice, intelectuale, ideologice) al căror scop este construirea unicităţii simbolice a unui personaj politic. Cultul personalităţii în “cazul” Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fasciante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămîne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingînd probabil o cotă de credibilitate unică pînă atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii “arhitecţi ai cultului” lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare. În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, n-a adus nimic benefic credibilităţii liderului român – ci doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decît fusese mai înainte ca acest cult să înceapă. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului (sau “industria slugărniciei”, cum a numit-o Ovidiu Nahoi) care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile şi geneza cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu are trei surse de alimentare: i) una este “tradiţia naţională” – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II-lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic “cult al personalităţii” (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă pînă la identitate cu cele din cazul Ceauşescu). La Carol al II-lea se manifestă mai curînd un anume “mit al Conducătorului” – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care-i conduc şi agrează mai cu seamă liderii care ştiu să-şi impună autoritatea (“mîna de fier în mănuşa de catifea”). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul “părinţilor fondatori”, “eroilor” etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cît ele sînt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II-lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

A doua “rădăcină” a cultului lui Ceauşescu este ii) cea stalinistă: în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat de fapt locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid – Protector căpăta calităţi cvasi-divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte. În plus, “militantul viril” este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste[1]. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s-a dezvoltat în anii ’30 într-un climat de insecuritate, cînd URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici –, cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS-ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi “independent”[2]. Pierzîndu-şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să-şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

Iar o a treia sursă de inspiraţie a cultului ceauşescian este iii) modelul asiatic. Vizita lui în cîteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1-24 iunie 1971, îl marchează profund pe N. Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia “tezelor din iulie ’71”, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965 – o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive: a) Ceauşescu şi-a lansat propria “revoluţie culturală” nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curînd fronda lui antisovietică; şi b) oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de “devierea” lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti – dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi-a construit acasă un cult similar celui ceauşescian. (va urma)

---

[1] Marc Augenot, “Masses aveulies et militants virils”, în Politix, nr. 14, 1991, p. 79.

[2] Pentru o imagine asupra amestecului de mîndrie şi de teamă existent la Bucureşti după august 1968, v. Dumitru Popescu, Panorama răsturnată a mirajului. Cronos autodevorîndu-se. Memorii, vol II, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 136-139.

_______________________________

– o variantă a acestui text a apărut în revista Historia, nr. 3 / martie a.c.

16/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (5/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

5/5 

Nu voi descrie pe larg foiletonul recuperat în volumele 2, 3, 4 şi 5 pentru că, şi la a treia lectură la care am ajuns de la publicarea lor, îmi sare mai mult în ochi principiul de selecţie (abandon, retractare a propriei vocaţii de critic literar) decât pe cel de restituire, viziunea ansamblului fiind contaminată de resentimentele anti-operă din scrierile autobiografice (volumul 5 e, de altfel, construit în oglindă, jumătate cronici, jumătate jurnal). Sper, totuşi, să ajung la concluzii diferite când voi citi integrala cronicilor Monicăi Lovinescu. Două sunt temele analitice pe care vreau să le mai enunţ deocamdată, în transversala tuturor celor cinci volume apărute la Humanitas: Parisul intelectual al anilor şaizeci-optzeci şi clinul de originalitate pe care l-ar putea aduce, în literatură, nu împotriva operei, dar în complementaritate cu ea, memorialistica, genul favorit de scrieri din etapa târzie a Monicăi Lovinescu.

Parisul nu a fost un spaţiu edenic pentru Monica Lovinescu. Sau dacă da, rămâne doar ca amintire dintr-o îndepărtată şi ingenuă copilărie, pe care autoarea mai mult o sugerează decât o evocă în La apa Vavilonului. La vârsta lucidităţii critice însă, Monica Lovinescu şi-a dat seama, dureros, că, imigrantă dintr-un regim de dictatură comunistă, plătind libertatea cu preţul morţii propriei mame, care s-a lăsat ucisă în închisoarea politică pentru a nu o aduce pe ea înapoi, e obligată să refuze confortul adaptării la atmosfera intelectuală pariziană, dominată, şi aceasta, tot de marxism. Un marxism de paradă, un marxism netotalitar, dar care ignoră totalitarismul din est.

Sigur că foarte puţini dintre intelectualii români care au ales exilul au avut tăria de caracter a unei astfel de opţiuni, în fond, autodestructive. Ar fi nedrept să le reproşăm, celorlalţi imigranţi de origine română, individualismul realizării de sine (înscris chiar în natura umană şi fără de care probabil că nici n-ar exista nici evoluţii, nici revoluţii sociale). Dar tot nedrept ar fi să nu apreciem anvergura sacrificiului Monicăi Lovinescu pentru memoria îndoliată a victimelor comunismului. Numai dacă citim cronicile neliterare din primul volum de Unde scurte, putem observa cu uşurinţă şi instinctul actualităţii, şi sagacitatea comentatoare, şi cultura filosofică, toate calităţile, de fapt, pentru o bună înscriere în dezbaterea de idei a epocii.

Monica Lovinescu a pariat însă, mult prea devreme şi mult prea ultimativ, pentru a-şi putea structura ea însăşi pariul ca operă de reflecţie filozofică, pe victoria unui curent de gândire anticomunist, nu ştiu cât de plăpând (un nume precum Raymond Aron impune, desigur, tot respectul), dar puţin influent în lumea universitară franceză şi aproape deloc mediatizat. Cu acest partizant ideatic şi ideologic (care nu ştiu dacă a devenit şi comunicare intelectuală, probabil că nu), va recenza cu înfrigurare toate traducerile franţuzeşti de mărturii ale martirilor din est, va felicita, cam prematur, apariţia, chiar pe ruinele marxismului occidental, a unei generaţii „revizioniste” de tineri filosofi (Edgar Morin şi alţi câţiva), se va război cu Sartre şi Althusser, va contempla cu amărăciune caragialescă (Hai, Miţule, şi noi pe la rivuluţie!) ridicolul moral şi inactualitatea filosofică a „spectacolului” mai 1968: standuri de broşuri la Sorbona, happening la Teatrul Odéon, va încerca, chiar, prin anii optzeci, şi implicarea electorală în susţinerea unor politicieni necomunişti (care, fiind mai atenţi la ascendentul moral pe care l-ar putea mima afişându-se public în compania imigranţilor din est, i se păreau „anticomunişti”).

Mulţi dintre noi vom fi având convingeri inverse cel puţin în privinţa semnificaţiei momentului parizian 1968. Sau, dacă nu convingeri, atunci sigur bibliografie, care să ne ducă, teleghidaţi ca nişte jucării mecanice, la concluzia că mai 1968 a fost de importanţă decisivă în impunerea structuralismului, deconstructivismului, postmodernismului etc. Vocile critice româneşti cele mai inovatoare, şi de dinainte de 1989, şi de după, cam din produsele sistematice ale acestor programe se inspiră şi au avut şi au şi atunci destule dificultăţi de a împăca opţiunea personală anticomunistă, venită din experienţă istorică neaoşă, cu necesarele importuri bibliografice din occident, predominant de descendenţă marxistă.

Monica Lovinescu are, în ce o priveşte, ascendentul consecvenţei principiului (detesta termenul de „contradicţie” ca măsură metacritică). Dincoace, explorăm fertilitatea pluriperspectivismului, a nevoii de nuanţare, a discernământului aplicat la detaliu etc. Dreptate exclusivă nu e de nicio parte, doar îndreptăţire (de destin) pare să fie mai multă de partea Monicăi Lovinescu, chiar şi atunci când alunecă prea evident în eroare, nedreptăţind, la rândul ei, pe alţii. Sigur ca această îndreptăţire nu este transferabilă (Grigurcu, de pildă, când îi copiază resentimentele, justificându-şi astfel propriile interese sindicaliste de răsturnare a ierarhiei estetice, nu mai are, el, nicio îndreptăţire).

Cu acest criteriu al îndreptăţirii destinale neteoretizabile şi netransferabile s-a impus (în occident, înainte de 1989, la noi, bineînţeles, după) genul, şi literar, şi antiliterar în acelaşi timp, al mărturisirilor martirilor totalitarismului comunist. Într-o lume care ştie că nu-şi poate conserva echilibrele decât prin acomodări, tranzacţii şi compromisuri, radicalismul etic al acestui tip de mărturii probabil că nu a trezit chiar atât de multe conştiinţe. Sau, în orice caz, nu le-a adus pe picior de bătălie ideologică. Dar a spulberat legitimitatea literaturii estetice, a criticii literare autonomiste, a teoriilor literare întemeiate pe principiul valorii intrinseci, care vor avea mult de acum înainte de argumentat ca să ajungă să convingă că mai au vreun rost, în sine, în vremuri ignobile.

 În acest sens, ar fi de citit cronica Monicăi Lovinescu despre un număr din 1988 din „Caiete Critice” consacrat memorialisticii: o dinamitare a tuturor definiţiilor şi clasificărilor posibile în teoria literară, cu criteriul, de o autenticitate violentă, ireductibilă la experimentul literar, al mărturisirii suferinţei istorice. Culegerea de articole teoretice i se pare Monicăi Lovinescu mai interesantă prin ce pierde din vedere decât prin ce clasifică şi defineşte, arătând astfel „limitele în care e menţinută orice gândire, chiar şi cea mai evoluată şi mai rafinată din România. Astfel, teoria literaturii a fost cedată criticilor şi eseiştilor ori dobândită de ei, ca pentru a sublinia interdicţia de a pătrunde în alte domenii, ca istoria, politicul, sociologia. În România, intelectualii sunt la curent cu semiotica, structuralismele, poststructuralismele, modernismul, postmodernismul. Teoriile cele mai ispititoare se învârt în jurul textului, neputând să-şi ofere luxul de a se despărţi de el, într-atât fruntariile arbitrare par a fi fost fixate cu îndârjire şi acceptate ca atare” (Memorie şi memorii, în Pragul. Unde scurte V, p. 80).

Probabil că aşa şi e (mai mult sau mai puţin). Numai că, dacă am renunţa la aplicaţia la text, am deveni altceva decât critici literari: istorici, sociologi, politologi şi politicieni… improvizaţi. Şi nu ştiu dacă mai e nevoie şi nepriceperea noastră devenită a doua meserie, pentru că destui amatori se perindă pe ecranul televizorului. În fine. Multă subtilitate li se va cere de acum înainte criticilor literari să găsească o modalitate care să nu-i deprofesionalizeze şi decredibilizeze pe ei înşişi din chiar punctul de pornire, de a integra în ce ştiu ei să facă (nu în ce nu ştiu) adică în analizele de forme şi tipuri funcţionale de discurs, paradoxul asistematic formulat de Monica Lovinescu. S-ar cuveni, de fapt, să formulez frazele de încheiere la persoana întâi, pentru că eu însămi mă confrunt, în cercetările mele de istorie literară postbelică, cu această problemă, căreia nu i-am găsit încă soluţie. (sfârşit)

16/mart/2010 Sâmbătă va avea loc un teledon la TVR pentru campania „Europa liberă, aici!”

Arhiva Europei Libere stârneşte controverse

Florentina Ciuverca

„Evenimentul zilei”, marţi, 16 martie a.c.
 

COPYRIGHT. Iniţiatorii campaniei de aducere în ţară a unei copii a arhivei radioului nu semnaseră un acord cu postul când au demarat proiectul.

Campania „Europa Liberă, Aici!”, iniţiată pe 1 decembrie 2009 de Liviu Tofan, directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), a demarat fără girul instituţiei Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (RFE/RL Inc.), cea care deţine copyrightul pentru emisiunile postului.

Fostul redactor al Secţiei române vrea să aducă în ţară o copie a arhivei emisiunilor, aflată la Institutul Hoover al Universităţii Stanford, din California. E vorba despre 600.000 de foi A4 cu textele emisiunilor şi 3.500 de benzi de magnetofon. Procesul de digitalizare ar costa în jur de 300.000 de euro. Alţi 100.000 de euro ar fi necesari pentru a înfiinţa un Centru de Cercetare şi Documentare la Bucureşti.

(…) Liviu Tofan declară însă că un asemenea acord există din 2008. Este vorba însă, de fapt, de un protocol încheiat, pe 10 ianuarie 2008, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus atunci de Marius Oprea, şi nu de IRIR. Potrivit reprezentanţilor IICCMER, contractul semnat cu instituţia Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (RFE/RL Inc.), ca deţinătoare a copyrightului asupra înregistrărilor, şi cu Hoover Institution, ca depozitară a arhivei, se referă la întreaga colecţie, din care IICCMER a achiziţionat doar 39 de role de microfilm cu emisiuni din anii ’50. Pentru fiecare altă achiziţie va fi redactată o anexă, care să prevadă condiţiile şi detaliile financiare.

În urma unei discuţii avute cu preşedintele instituţiei cu sediul la Praga, Jeff Gedmin, în octombrie anul trecut, Liviu Tofan a găsit, recent, soluţia. Din februarie 2010, institutul condus de acesta a cooptat IICCMER-ul în campania „Europa Liberă, Aici!”. Acordul vizează ob ţinerea unei copii pentru uz public, pentru cercetare, care nu poate fi folosită în scopuri comerciale.

Teledon la TVR

Apelul la strângerea de fonduri pentru achiziţionarea copiei digitale a avut o receptare destul de slabă în rândul publicului. „Campania de donaţii de 2 euro prin SMS a funcţionat foarte slab, de aceea nu vreau să dau cifre, sperăm ca această emisiune să ne mai ajute să strângem ceva bani”, spune Liviu Tofan.

Prin urmare, sâmbătă, de la 21.10. iniţiatorii campaniei, împreună cu TVR 1, organizează un teledon. Emisiunea se va desfăşura pe două platouri, cu doi moderatori: Andreea Marin Bănică şi Cristian Tabără. Fosta vedetă a „Surprizelor” îi va avea în studio pe Victor Rebengiuc, Mircea Vintilă sau Leontina Văduva. Din studioul alăturat, Adrian Cioroianu, Robert Turcescu, Alexandru Arşinel, Stela Popescu sau Mihai Mălaimare vor răspunde la telefoane, alături de alte câteva personalităţi.

„Emisiunea va fi şi o evocare, va fi vorba de semnificaţia radioului pentru România, de oamenii care au trecut pe acolo”, adaugă Tofan.

15/mart/ 2010 Poziţia UDMR în guvern şi reforma constituţională în România – în două emisiuni TV, astăseară

● Azi, 15 martie a.c., ora 20.00, TVR3 (realizator: Cristian Pârvulescu) găzduieşte o discuţie despre reforma constituţională în România de azi. Invitaţi: jurnalistul Luca Niculescu şi prof. Adrian Cioroianu.

● Azi, 15 martie a.c., ora 22.oo, postul TV Vox News propune o dezbatere asupra propunerilor politice ale UDMR din ultimele săptămâni. Invitaţi: jurnalistul Ion Cristoiu şi prof. Adrian Cioroianu.

15/mart/2010 „Matrioşka” a vizitat Timişoara

Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timisoara

http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/adrian-cioroianu-a-lansat-geopolitica-matrioskai-la-timisoara/cn/news-20100312-08544873

Fostul Ministru de Externe Adrian Cioroianu a fost prezent vineri seara (12 mart a.c.) la Timisoara, unde şi-a lansat cel mai recent volum, „Geopolitica Matrioşkăi”. (foto: tion.ro)

„Geopolitica Matrioşkăi” este primul volum al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice şi a spaţiului pe care strategii de la Moscova îl numesc „vecinătatea imediată” a Rusiei actuale. Volumul a fost lansat vineri seara, la librăria Cărtureşti din Iulius Mall Timisoara, iar la eveniment au vorbit Victor Neumann, Marcel Tolcea şi Daniel Vighi. (foto: Mediafax)

„Cartea a reprezentat o mare surpriză, o serie de informaţii necunoscute până acum. E clar o carte scrisă de un istoric, dar care foloseşte bine experienţa de diplomat”, a spus la lansarea volumului prof. Victor Neumann. „Adrian ştie foarte bine să ne farmece cu o poveste despre un sistem care îşi caută sensul”, l-a completat şi Marcel Tolcea.

Volumul „Geopolitica Matrioşkăi” poate fi achiziţionat din librăriile Cărtureşti (…).

15/mart/2010 Avanpremieră: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu – tema ultimului număr al revistei „Historia”

O afacere: omagierea lui Ceauşescu

Simona Deleanu

„Adevărul”, duminică 14 mar 2010

Dosarul revistei „Historia“ din numărul lunii martie propune unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale istoriei contemporane a României: construcţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

La 35 de ani de la momentul în care Ceauşescu devine secretar general al Partidului Comunist (23 martie 1965) trei istorici, Adrian Cioroianu, Zoe Petre şi Adrian Majuru, analizează câteva dintre aspectele perioadei: construcţia cultului, reinventarea istoriei în cazul lui Burebista şi, respectiv, continuitatea în istoria românilor: cultul personalităţii de la Carol al II-lea la Ceauşescu.

Adrian Cioroianu analizează construcţia cultului Conducătorului în viaţă, de la momentul de glorie din august 1968 până la declinul din decembrie 1989, un „model de ineficienţă” ce nu face altceva decât să îndepărteze conducătorul de oameni, să spulbere speranţele şi încrederea acordată lui Ceauşescu la finalul anilor ’60. De acest cult profită cei care îl construiesc, beneficiarii, adică autorii de versuri, texte omagiale, de tablouri şi sculpturi.

Zoe Petre supune atenţiei una dintre componentele Panteonului mitic, Fondatorul, Burebista. Regelui dacilor intracarpatici i se creează o sărbătoare prin care, în 1980, se sărbătoresc, 2050 de ani de la întemeierea statului unitar şi centralizat geto-dac.

Adrian Majuru subliniază în textul său că rădăcinile cultului personalităţii a unui conducător în viaţă se află cu mult înaintea lui Ceauşescu, la Carol I, dar exemplul cel mai elocvent este cel din timpul lui Carol al II-lea.

Dosarul mai cuprinde fragmente din primul volum omagial apărut în 1973, rememorări a doi jurnalişti ai vremii, Ion Cristoiu şi Romulus Căplescu, care relatează cum se concepeau numerele omagiale, cum se trucau pozele oficiale şi cum se negociau textele care urmau să apară pe 7 şi 26 ianuarie.

15/mart/2010 Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut

Bastionul supravegheat

Mircea Morariu

Într-un text publicat în caietul-program al spectacolului cu piesa Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Alexandru Tocilescu îşi plasează montarea într-un complex ceva mai amplu. Înţelegem că reputatul director de scenă a început şi continuă, prin mijloacele puse la dispoziţie de arta teatrului, un proces al comunismului în care el, regizorul, îşi asumă rolul de acuzator legitimat de condiţia de martor dar şi de victimă. Tocilescu îşi asumă deopotrivă funcţia de păstrător, de gestionar al memoriei unei perioade cumplite şi face aceasta fiind animat de sentimentul urgenţei. Un sentiment generat de realitatea că mult prea mulţi sunt aceia care fie că nu îşi mai amintesc, fie că nu mai vor să îşi amintească, fie că, pur şi simplu, nu ştiu ce a însemnat comunismul şi forţa lui distructivă. „Sunt sigur- scrie regizorul- că marea majoritate a publicului habar nu are despre ce vorbim noi aici. Marea majoritate a publicului, în cazul în care sunt tineri, nu a auzit niciodată nici de comunism, nici de Stalin, nici de nemţi, nici de întrecerea socialistă şi viaţa lor a fost şi probabil va fi mai bună decât a noastră. Dar noi, ăştia care am trecut prin aşa ceva, nu avem nici voia şi nici dreptul să lăsăm aceste lucruri să se piardă în neantul timpului, fără să încercăm să le aducem aminte, să le împrospătăm în minţile celor care ştiu şi să le recreaăm în minţile celor care nu ştiu”.

Printre „filele” dosarului deschis de Alexandru Tocilescu în urmă cu vreo cinci- şase ani figurează deja spectacole precum O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”), Elizaveta Bam (Teatrul „Bulandra”). E de observat că regizorul înţelege să îşi ducă la capăt misiunea nu în chip încruntat, nu adoptând o atitudine încrâncenată, deşi vorbeşte despre lucruri cât se poate de serioase, de grave, nu scrâşnind din dinţi. Şi asta nu neapărat deoarece ar socoti că trebuie să ne despărţim de trecut răzând. Tocilescu se arată în continuare, atât în spectacolele menţionate, cât şi în premiera de la Teatrul de Comedie un „imaginativ”, poate însă nu „imaginativul voios” despre care vorbea Valentin Silvestru în cartea lui Ora 19,30.

Alexandru Tocilescu a optat acum pentru Casa Zoikăi, o piesă scrisă prin anii’20 ai secolului al XX lea. E vorba despre un text cu un irezistibil har satiric, cu un umor copios, prezent în chip generos la toate nivelele – de la intrigă până la limbaj-, un text în care planează binefăcător spiritul gogolian, în care îşi dau mâna cu succes caricaturalul şi grotescul. Fără ca ele să fie suprasolicitate. Dar Casa Zoikăi e mai mult decât un amestec izbutit de caricatural şi de grotesc. Faptul a fost sesizat de autorităţile staliniste care i-au interzis reprezentarea în anul 1929, tot la fel cum au făcut cu alte capodopere bulgakoviene precum Zilele Turbinilor, Fuga ori Cabala bigoţilor. Degeaba i-a scris Bulgakov nenumărate scrisori lui Iosif Visarionovici (există chiar o piesă intitulată Scrisori de dragoste către Stalin, datorată excelentului dramaturg spaniol Juan Mayorga care aşteaptă să fie reprezentată şi pe scenele româneşti) sperând să îl înduplece, în van a creat acelaşi Mihail Bulgakov o piesă despre tinereţea revoluţionară a Tătucului, mai întâi acceptată, apoi respinsă de către acesta. Iertarea dictatorului nu avenit niciodată.

Casa Zoikăi mi se pare o mărturie zdorbitoare despre realităţile Rusiei sovietice. Despre simularea bucuriei şi a ataşamentului la comunism, despre corupţie şi făţărnicie, despre delaţiune şi supraveghere. De fapt, Bulgakov a intuit în piesa lui începutul falimentului utopiei comuniste, un faliment înscris în chiar certificatul lui de naştere, devenit chiar marca de identificare a acestui regim politic crud, sângeros, deopotrivă imoral şi amoral, care şi-a asigurat supraveiţuirea prin stimularea a tot ce e mai condamnabil, mai pervers în fiinţa umană. Pe scenele româneşti, piesa a mai fost jucată sub titlul Locuinţa Zoikăi. Cred însă că nici unul dintre titluri nu izbuteşte să acopere integral realitatea de la care pleacă textul şi, implicit, problematica acestuia. Suntem în perioada în care criza de locuinţe din capitala sovietică era acută, în care cei ce posedau un apartament erau înspăimântaţi fie că îl vor pierde, fie că vor fi nevoiţi să îl împartă cu alţii, că vor ajunge să locuiască „în comun”. Suntem, de asemenea, în perioada în care puterea Sovietelor a introdus un nemilos sistem de supraveghere în blocurile de locuinţe, preşedinţii comitetelor de bloc raportând tot ceea ce se petrecea în apartamente. Tema l-a preocupat pe Bulgakov, ea apare şi în nuvela satirică Inimă de câine. E foarte adevărat că în Casa Zoikăi, Bulgakov se dovedeşte extrem de preocupat să surprindă evenimentele ce se petrec în interiorul apartamentului deţinut de Zoia Denisovna Pelţ, definită în didascalii drept „stăpâna apartamentului şi a atelierului”. Dramaturgul prezintă în detaliu toate eforturile pe care le face aceasta spre a-şi putea păstra casa, de la mita plătită cu regularitate preşedintelui comitetului de bloc la transformarea apartamentului în atelier de croitorie, faţadă sub care funcţionează o casă de plăceri, frecventată de noii potentaţi precum directorul comercial Gus. Însă e şi mai important pentru Mihail Bulgakov – şi aici cred că trebuie căutată valoarea acuzatoare şi demascatoare a textului – să arate cum blocurile de locuinţe, cum cvartalele au devenit veritabile unităţi de supraveghere, statut pe care şi-l vor conserva ca atare până la căderea comunismului.

Tema supravegherii e una fundamentală pentru Bulgakov şi e foarte bine că ea devina una aidoma pentru spectacolul lui Alexandru Tocilescu. E sigur că directorul de scenă a identificat numeroase mijloace spre a o sublinia şi a-i releva importanţa. Reprezentaţia e lungă, durează aproape patru ore, iar în elaborarea ei se pare că regizorul a început să se plictisească de stilul şi tonul adoptate în prima parte (stil şi ton care mi s-au părut foarte adecvate) aşa că le-a abandonat. Din păcate, Tocilescu a scăpat la un moment dat hăţurile din mână şi a făcut cam prea mult loc parodiei. Subliniez- parodiei şi nu bufonadei.  Personaje precum Heruvim ( Dragoş Huluba) sau Gandzalin (Adrian Ciobanu) sunt expresia cea mai evidentă a acestei pierderi a controlului, par a fi transferate dintr-un film de desen animat. Asta în vreme ce Madam Ivanovna (Roxana Ciuhulescu) dă semne că a venit din universul circului. Păcat, mare păcat. Inconsecvenţa îl costă imens pe Alexandru Tocilescu care a trecut „la mustaţă” pe lângă un mare spectacol.

Casa Zoikăi prilejuieşte câteva mari izbânzi actoriceşti ce se cer apreciate şi aplaudate ca atare. Fireşte, o voi lăuda mai întâi pe Virginia Mirea, interpreta fără cusur a Zoikăi. O Zoikă ce e când linguşitoare, când calină, când categorică, când rea, când crudă de-a binelea. Policromia în care îşi elaborează Virginia Mirea rolul e foarte sugestivă, e de-a dreptul admirabilă. Unii confraţi i-au reproşat actriţei că nu ar fi fost suficient de impetuoasă, de dezlănţuită. Nimic mai neadevărat. Prin formularea unui astfel de reproş, ei au dovedit că nu au înţeles contextualizarea personajului pe care a operat-o actriţa Eu socotesc că Virginia Mirea şi-a elaborat rolul cu un extraordinar simţ al măsurii. Neîndoielnic, Zoia Denisovna Pelţ e interesată în relaţia ei cu Ametistov pe care şi-l face tovarăş de afaceri, e servil- dispreţuitoare în raporturile cu Portupeia, preşedintele comitetului de bloc, e arogant- stăpână cu camerista Maniuşka, e arogant- dominatoare şi răzbunătoare cu scăpătata nobilă Alla Vadimovna şi interesat- slugarnică faţă de Boris Semionovici Gus. Dar numitorul comun al acestui evantai de atitudini e teama. Teama ivită din realitatea conştientizată că nimic nu e sigur în lumea din şi din jurul casei Zoikăi. Aşa că fiecare mişcare a eroinei se cere temeinic calculată, aproximată astfel încât să îngăduie oricând replieri. E ceea ce izbuteşte Virginia Mirea, e elementul de fineţe ce îi asigură biruinţa artistică.

Foarte bun, probând o voluptate a jocului, e George Mihăiţă în Ametistov, verişorul Zoikăi. Un personaj cameleonic, mai puţin subtil decât Zoika, mai grobian, dar care, spre deosebire de aceasta, se salvează la vreme Ametistov mi se pare a fi, prin jocul lui George Mihaiţă, o prefigurare a mult trâmbiţatului şi devastatorului om nou de mai târziu. Între grotesc şi tragi-comic îl plasează pe directorul comercial Gus Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă o joacă impecabil pe camerista Maniuşka, Emilia Popescu elaborează la grămaj o fostă doamnă din fosta „lume bună”, o nobilă scăpătată silită, spre a-şi plăti datoriile, să se prostitueze în casa Zoikăi., iar Gheorghe Dănilă e remarcabil în rolul preşedintelui comitetului de bloc.

Marea, extraordinara, superba surpriză a spectacolului de la Teatrul de Comedie e Gelu Niţu, „împrumutat” cu rezultate de zile mari de la Teatrul „Odeon”. În interpretarea sa, pe care nu ezit să o calific drept excepţională, contele Pavel Feodorovici Obolianinov e ceea ce aş numi un personaj „scris” de actor cu o originalitate ce nu o contrazice nici o clipă pe cea a dramaturgului. În jocul lui Gelu Niţu se regăseşte eleganţa rănită a unui nobil obligat să aleagă între demnitate şi supravieţuire, care îşi joacă demnitatea rănită ştiind sigur că o va sacrifica pentru a putea supravieţui. Problema la care ne îndeamnă să medităm spectacolul, datorită rolului lucrat ca la carte de Gelu Niţu, e câţi dintre noi, cei care am trăit în comunism nu am adoptat atitudini similare. Desigur, nu ne-am potolit năduful cântând la pian, ci ne-am socotit curajosi punând sub pernă aparatul de radio din care ascultam în surdină Radio Europa liberă.

Spectacolul place şi datorită coloanei sonore în care au fost folosite lucrări de Şostakovici, Prokofiev, şlagăre şi marşuri din perioada stalinistă, muzică franţuzească „tolerată” încă la acea vreme, miniaturi de pian, dar şi indicativul sonor al postului de radio Moscova. Scufiţa roşie în limba rusă. Gabriel Basarabescu, cel care semnează ilustraţia şi adaptările muzicale, merită la rându-i cuvinte de laudă.      

Teatrul de Comedie din Bucureşti – CASA ZOIKĂI de Mihail Bulgakov; Traducerea – Maria Dinescu; Adaptarea, versiunea scenică şi regia artistică- Alexandru Tocilescu; Decor- Vanda Maria Sturdza; Costume- Anca Pâslaru; Coregrafie- Păstorel Ionescu; Ilustraţie şi adaptări muzicale- Gabriel Basarabescu; Cu- Virginia Mirea, George Mihăiţă, Gelu Niţu, Mihaela Teleoacă, Valentin Teodosiu, Gheorghe Dănilă, Emilia Popescu, Dragoş Huluba, Adrian Ciobanu, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Teodora Stanciu, Mihaela Măcelaru, Cnadid Stoica, Marius Drogeanu, Eugen Racoţi, Petre Dinuliu, George Grigore, Roxana Ciuhulescu, ş.a.

– text publicat în revista „Familia”, ianuarie a.c.

15/mart/2010 O analiză asupra modificării prin referendum a Constituţiei Republicii Moldova

Zece motive pentru referendumul constituţional

Dan Dungaciu

AIE a decis modificarea Constituţiei RM prin referendum, încercând astfel evitarea alegerilor anticipate. Decizia este esenţială nu doar din perspectivă juridică – noua Constituţie trebuie să intre în vigoare până la 16 iunie pentru a se respecta termenele legale -, ci pentru că poate deveni o hârtie de turnesol pentru opţiunile reale ale politicienilor, dar şi ale cetăţenilor din RM. Acesta este motivul pentru care argumentele în favoarea referendumului constituţional depăşesc aspectele strict tehnice.

1. Referendumul nu încalcă nicio normă europeană. Decizia AIE este corectă şi firească, inclusiv din perspectiva relaţiilor RM cu instituţiile europene. Chiar dacă nu a existat de la început o bună gestionare a relaţiei cu Comisia de la Veneţia – „Ar fi trebuit să stabilim întâi de toate priorităţile noastre şi apoi să consultăm membrii acestei instituţii” (Alexandru Tănase, ministrul Justiţiei) -, ulterior lucrurile au intrat pe un făgaş firesc. Actuala decizie a AIE nu ignoră nici Comisia, nici Consiliul Europei, al căror rol de certificare a euroconformităţii juridice a noului text rămâne în vigoare, după cum s-a exprimat prompt premierul Filat: „Toate acţiunile noastre vor avea loc doar cu suportul partenerilor externi”.

2. Modificarea Constituţiei este necesară. Comisia pentru revizuirea Constituţiei, înfiinţată de preşedintele interimar Mihai Ghimpu, a pus deja pe masă o serie de neajunsuri de fond, structurale, care indică limpede ce trebuie schimbat (blocajul în ceea ce priveşte alegerea şefului statului este doar un aspect). Pentru nevoia revizuirii s-au pronunţat şi experţii Comisiei de la Veneţia. În plus, comentatorii de la Chişinău au demonstrat deja inadecvarea Constituţiei RM la provocările şi cerinţele integrării europene.

3. Constituţiile nu sunt „tablele lui Moise”. Orice Constituţie este o creaţie umană, juridico-politică, deci perfectibilă, iar modificarea ei devine un exerciţiu democratic esenţial. Constituţiile nu sunt „texte sacre” – ele trebuie respectate, dar nu idolatrizate. Aşa cum acestea răspund unor necesităţi de moment, tot aşa trebuie modificate când contextul se schimbă (Constituţia SUA, de pildă, a fost amendată în ultimii 200 de ani de vreo 30 de ori). Ideea că nicio persoană, instituţie sau lege nu e deasupra scrutinului public este o idee crucială într-o democraţie şi trebuie acceptată senin de politicieni şi electorat.

4. Doar regimurile totalitare ignoră Constituţia. Adecvarea dintre Constituţie şi realitate este esenţială în democraţie şi este irelevantă doar în regimurile totalitare, unde nimeni nu ţine seama de spiritul şi litera legii. Cine citeşte astăzi legislaţia statelor lagărului comunist – denumite „democraţii populare” -, constată că principiile enunţate acolo, cu câteva excepţii, sunt perfect compatibile cu democraţia. Doar că nimeni nu se sinchisea de ele, pentru că esenţa totalitarismului comunist tocmai asta era: impunerea voinţei liderului sau a partidului, dincolo de lege şi spiritul ei. Este ceea ce un stat de drept, democratic, nu îşi poate permite în niciun fel.

5. …iar majorităţile parlamentare o pot ignora. Un alt caz în care această adecvare este ignorată e cel ilustrat de regimurile „democratice” în care s-a instaurat „verticala puterii” şi majoritatea funcţionează implacabil în parlament. Nici aici guvernanţii nu sunt deranjaţi de eventuale contradicţii constituţionale sau inadecvare la realitate, pentru că au mecanisme juridice şi politice ca să le folosească în interesul propriu ori să le oculteze (cazul Rusiei). Aşa a funcţionat şi „regimul Voronin”. Dar la Chişinău nu mai vorbim nici despre dictatură, nici despre totalitarism sau „verticala puterii”. În aceste condiţii, confecţionarea unui cadru juridic apt să reflecteze şi să susţină noile (şi viitoarele) realităţi politice pluraliste ale unei societăţi cu aspiraţii europene este vitală.

6. Modificarea Constituţiei este o educaţie pentru democraţie. Constituţia RM este, practic, o necunoscută pentru cetăţeni. Adoptată fără consultare populară în 1994, modificată în 2000 fără a se ţine seama de opinia majoritară a populaţiei, textul juridic esenţial al republicii nu a fost niciodată discutat şi asumat cu adevărat la nivel public. Modificarea Constituţiei ar putea deveni un prilej excelent pentru implicarea populaţiei (experţi, ONG-uri, presă, lideri politici) la o dezbatere deschisă şi care să reflecte, cu adevărat, starea democraţiei dintr-un stat aspirant la UE. Orice modificare constituţională implică participarea publică, ceea ce sporeşte disponibilitatea şi apetitul democratic al unei societăţi.

7. Responsabilitatea media şi constituirea spaţiului public. Discutarea în parlament a fiecărui articol în parte trebuie reflectată just şi prompt de către presă, inclusiv sau mai ales când e vorba despre articolele controversate (denumirea limbii, alegerea preşedintelui, neutralitate etc.). Cetăţenii RM au acum posibilitatea să reflecteze la ele, iar reprezentanţii societăţii civile – să se exprime pe marginea lor. Presa este obligată să reflecte dezbaterea şi diversitatea opiniilor. Iar prin asta, va face un pas esenţial în configurarea acelui „spaţiu al dezbaterii publice” care lipseşte deocamdată în stânga Prutului.

8. Clarificarea opţiunilor membrilor AIE. Elaborarea noii Constituţii este şi o şansă pentru clarificări în interiorul AIE. Va fi nevoie, fireşte, de unanimitate şi de atingerea unui numitor comun. Dar asta nu înseamnă că publicul din RM sau din afara ei nu trebuie să ştie, dincolo de orice speculaţie, cum se raportează partidele AIE, dar şi membrii partidelor AIE, la chestiunile deocamdată delicate şi care nu întrunesc consensul.

9. Clarificarea opţiunilor populaţiei. Dar şi societatea basarabeană va avea un test important de trecut. Modul în care se va raporta societatea la noua Constituţie, mai ales la aspectele controversate, va fi semnificativ. Chiar decisiv. Au existat, desigur, dificultăţi în relaţia bilaterală Bucureşti-Chişinău. Multe dintre reproşurile basarabenilor faţă de funcţionarea instituţiilor de la Bucureşti sunt îndreptăţite, poate; şi viceversa. Dar o serie de probleme au fost şi sunt generate, dincolo de aspectele tehnice, de percepţii deformate şi prejudecăţi. Referendumul constituţional poate fi o şansă excelentă pentru a dovedi că multe dintre reticenţele care există pe malul drept faţă de ceea ce cred cu adevărat cetăţenii RM să fie spulberate.

10. Referendumul constituţional în sine nu creează precedent. Ideea falsă lansată la Chişinău este că modificarea Constituţiei ar crea precedente periculoase în practica guvernamentală. Îngrijorarea este prost plasată. În primul rând, modificarea unei Constituţii prin referendum nu este un lucru ce contravine practicii democratice. În al doilea rând, orice modificare trebuie explicată şi justificată opiniei publice interne şi externe. Astăzi, este evident că legislaţia RM este inadecvată şi creează blocaje, de aceea, trebuie corectată. Dar, în lipsa unei asemenea justificări credibile, ideea că orice guvernare care ajunge la putere schimbă Constituţia, prin referendum, fără niciun motiv şi după bunul plac, dă naştere unei alte speculaţii, şi anume că, pur şi simplu, cetăţenii RM sunt „idioţi utili” care nu ştiu pe ce lume se află şi nu înţeleg nimic şi niciodată ceea ce li se întâmplă.

– publicat în ziarul „Timpul” din Chişinău, vineri 12 martie a.c.