G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/mai/2010 Revenim asupra contractului Kiev – Moscova privind flota rusească la Marea Neagră

Flota rusească încinge spiritele la Kiev

Marius Baloş

Recenta ratificare a acordului dintre Ucraina şi Rusia, semnat la 21 aprilie a.c. de către preşedinţii Viktor Yanukovici şi Dmitri Medvedev, care prevedere prelungirea prezenţei flotei ruseşti în Marea Neagră prin baza din Crimeea pe încă 25 de ani, pînă în 2042, a fost primită cu aplauze-n picioare de categorica majoritate a deputaţilor din Duma rusească, 410 din cei 450 de deputaţi votînd in favoarea acestei ratificări. În schimb, dacă la Moscova se deschideau şampaniile, la Kiev situaţia devenea pe parcursul zilei de marti, 27 aprilie, tot mai tensionată, odată cu Citește în continuare

Reclame

10 mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Revenim asupra celei mai recente cărţi a prof. Lucian Boia

,,Germanofilii’’ sau… când joci cartea greşită

Marius Baloş

 Istoricul Lucian Boia are obiceiul de a da din când în când drumul la duşul rece peste istoria românilor. Ultimul său volum ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., face tocmai acest lucru. Ce au în comun Ioan Slavici cu Dimitrie Onciul, Constantin Stere cu Simion Mehedinţi ori Constantin Rădulescu-Motru cu Grigore Antipa şi încă mulţi alţi intelectuali în afara faptului ca au fost contemporani? Ei bine, pe toţi aceşti intelectuali ii suda laolaltă o concepţie asemănătoare cu privire la rolul pe care trebuia să-l joace România în preajma primei conflagraţii mondiale.

Fără teama de a zgândări tabuurile unui subiect considerat fixat definitiv în istorie, interpretat sacrosanct şi prin urmare intangibil, Lucian Boia ridică cu calmul binecunoscut încă un văl de pe proprii noştri ochi istorici. Deşi îndeobşte se credea că intrarea României în război se bucura de susţinerea întregii clase politice, volumul prezintă şi cealaltă jumătate a istoriei. Filofrancezii, susţinători ai intrării României în război de partea Antantei au avut de înfruntat o îndârjită replică din partea susţinatorilor Puterilor Centrale. Aceştia din urma, germanofilii (termen ajuns până la noi mai degrabă cu un înţeles peiorativ) nu reprezentau deloc o minoritate intelectuală, ba mai mult, se bucurau de aderenţa unui impresionant număr de oameni politici şi intelectuali de primă mână din cele mai diverse domenii. Fie ca era vorba de o credinţă sinceră în deloc imposibila pe atunci victorie a Puterilor Centrale, fie de teama faţă de Rusia, intelectuali care în alte condiţii ar fi fost antagonişti pe scena politică, au format o serioasă opoziţie discursivă faţă de proiectul antantofil.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

„Germanofilii” – cronică de carte – Mircea Morariu

_______________________

Volumul bine documetat, argumentat şi beneficiind de inconfundabilul stil Boia e structurat pe trei părţi:

i) prima, radiografiaza contextul politic şi intelectual al României ce tocmai se pregătea să intre în război; ii)  a doua, compusă dintr-un compendiu de 60 de intelectuali filogermani, cu arii de specialitate dintre cele mai diverse şi în fine, iii) o a treia parte care analizeaza soarta susţinătorilor Puterilor Centrale dupa încheierea războiului.

Lucian Boia nu tranşeaza istoria, nu aruncă cu sentinţe, lăsând la buna-credinţă analitică a cititorului concluziile. Implicarea şi mai ales destinul germanofililor după încheierea războiului e analizat atent, arătându-ne ca au existat germanofili şi… germanofili, unii care-şi fac cunoscute tranşant opţiunile, pe când alţii şi le-au exprimat mai în sotto voce.

Interesantă îmi pare analiza din prima parte a volumului dedicată presei vremii,- analiză care  radiografiază poate cel mai bine opiniile divergente la nivelul societăţii româneşti cu privire la tabăra beligerantă ce trebuia susţinută, aspect care poate valida presupunerea că asupra subiectului şi concluziilor istorice îndeobşte cunoscute s-a păstrat o complice tăcere.

Concluzionând,  istoricul Lucian Boia ne reliefează o Românie interbelică atent analizată, fentând atât tentaţiile organiciste cât şi demitizarea implozivă doar de dragul de a demitiza. Că ne place ori nu în funcţie de unghiul în care privim, volumul ,,Germanofilii…’’ reprezintă o lectură obligatorie pentru întelegerea mentalului colectiv românesc din preajma primului război şi mai ales, lansează în ,,istelosfera’’ românească curajul de a vorbi deschis despre un capitol deloc comod.

2 aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Un comentariu

24/mart/2010 Diferiţi sau aidoma? Biopolitica în România interbelică

… Vă propume aici un text interesant pentru o temă capitală în evoluţia gândirii despre societatea românească (şi europeană), anume o introducere în bazele biopoliticii româneşti, graţie unui mini-studiu scris de studentul  Marius Baloş, de la Facultatea de Istorie, U.B. – EURAST      

Elemente de biopolitică în România interbelică

    Marius Baloş

Istoriografia occidentala a adoptat de ceva vreme in limbajul academic, doi termeni izolaţi din păcate in cercetarea istorică românească. Majoritatea studiilor cu privire la tribulaţiile României interbelice au lăsat între paranteze biopolitica ca element doctrinar, insistându-se fie pe mentalul religios, ori pe cel literar în asamblarea identităţii naţionale din prima parte a secolului XX. Exceptând unii cercetători români stabiliţi peste hotare (Maria Bucur, Radu Ioanid,  Marius Turda ş.a.) ori din ţară (Viorel Achim) care au analizat implicaţiile teoriilor rasiale in România interbelică, biopolitica şi implicaţiile pe care acest subiect le implică în fundamentarea mesajul national-extremist sînt adesea pe nedrept ignorate.  Biopolitica şi pandantul ei sereologia, au reprezentat o gândire deloc anodină in România dintre cele doua războaie mondiale, acutizându-se discursiv odată cu explozia doctrinară fascistă.

Prin biopolitică1 se va înţelege in următoarele rânduri, apetenţa unor antropologi şi sociologi români interbelici de a teoretiza şi promova aplicarea teoriilor rasiale ale vremii, ca modelare a noii Românii.

Scurtă introducere în ştiinţele rasiale

La nivel european, sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX cunoaşte incercarea antropologilor şi sociologilor de a indentifica, analiza şi încadra diversele tipuri interpretate distinct-rasiale. Conform cercetătorului Marius Turda2, rasa reprezenta atât o entitate fizică, cât şi un artefact cultural3. O pleiadă de ipoteze lansate în mediul academic ale timpului clasificau si reclasificau diversele tipologii umane în funcţie de cutia craniana. Trei definiţii ale clasificărilor rasiale aveau să cunoască o mai largă circulaţie în epocă, in funcţie de autorii lor: antropologul francez Joseph Deniker (n. 1852 – m. 1918) care identificase şase rase europene primare, cartograful american  William Ripley (n. 1867—m. 1941) care încadrase tipologiile rasiale în trei subtipuri şi antropologul german Hans F. K. Gűnter (N. 1891—m. 1968) care identificase cinci rase europene distincte. Odată cu începutul secolului XX, cercetările purtate de către imunologul Karl Landsteiner care descoperise grupele sanguine umane avea să dea naştere unui alt concept de clasificare rasială, şi anume sereologia, ca disciplină dedicată îmbunătăţirii asistenţei medicale. Cu timpul, în cercetarea rasială a vremii, clasificarea indivizilor dupa grupa sanguină se va impune în detrimentul clasificarilor după cutia craniană.

Biopolitica româneasca între cele două războaie mondiale

Regatul României a ieşit din tranşeele Primul Razboi Mondial cu teritoriul aproape dublat. Făurirea României Mari a fost interpretată de unii naţionalişti români ca o dovadă a superiorităţii rasiale româneşti asupra celorlalte naţiuni ieşite învinse din tranşeele primului război mondial. Se desluşeşte un aspect interesant. Fosta idee a latinităţii poporului român4 care animase generaţiile trecute de militanţi naţionalişti români este treptat înlocuită cu redescoperirea trecutului dacic, glorificarea unor virtuţi considerate moştenite de la daci, răspândirea mândriei ,,morţii legionare’’-, definiţie care va anima în epocă zeci de mii de tineri fanatizati înrolaţi în mişcarea legionară. Dacismul astfel reconfigurat, ca element prim al spiritualităţii româneşti va putea fi recognoscibil peste ani şi în protocronismul ceauşist. Astfel, sfinţenia termenului de naţiune (interpretată ca un organism viu, cu viaţă şi cu moarte), statul etnic, devin crezuri transcendente.

Critici literari şi filosofi români au uzitat în scrierile lor de argumentele rasiale ale unor antropologi şi eugenişti pentru a glorifica sângele românesc din cele patru puncte cardinale. Totuşi, ideea rasială a românismului are rădăcini ceva mai vechi. Aşa cum arată Victor Neumann in cartea ,,Neam, popor sau naţiune?’’5, ideologia rasială româneasca poate fi întâlnită la intelectualii români cu precădere în secolul XIX. Însă abia cu tonifierea extremei-drepte la nivel european ca urmare a inabilelor tratate de pace de dupa Primul Război Mondial se poate vorbi de structurarea programelor eugenice şi în spaţiul românesc.

Unul din primii antropologi care a desfăşurat cercetări asupra populaţiei româneşti din atât inainte de 1918 (asupra românilor transilvăneni), cât şi după,  a fost Eugene Pittard. Antropologul francez sublinia diferenţele rasiale din punctul de vedere al clasificării cutiei craniene dintre românii transilvăneni, respectiv bucovineni care erau bralicocefali şi cei din Vechiul Regat care erau dolicocefali. Anatomistul Victor Papilian va sublinia peste câţiva ani aceeaşi diferenţă între românii transilvăneni şi cei din Vechiul Regat.      

În anul 1926, medicul Iuliu Moldovan va publica lucrarea ,,Biopolitica’’ în care va expune principiile după care credea el ca rasa românească ar putea fi îmbunătăţită. Eugenistul Iuliu Moldovan, membru al Academiei Române insista ca biopolitca să devină politică naţională şi să fie implementată de guvernele ţării.

Cu precădere, se impune părerea general acceptată în mediile naţionaliste că poporul român beneficiază de calităţi rasiale superioare, doar astfel putându-se explica supravieţuirea românilor după atâtea secole de dominaţie străină. În studiile vremii, Transilvaniei îi revine un loc privilegiat, ca o zonă centrală a românismului (spre deosebire de periferica Basarabie) şi beneficiara unui arhetip distinct moştenit de la daci.

Antropologul Petru Râmneanţu s-a ocupat cu precădere de minorităţile naţionale din România interbelică, cercetările sale focalizându-se cu precădere asupra populatiei de secui din Transilvania şi de ceangăi din Moldova, ambele populaţii fiind subsumate arhetipului rasial românesc.

Odată cu gâtuirea fragilei democratii româneşti şi impunerea legilor rasiale, dar mai ales dupa instaurarea regimului autoritar al mareşalului Antonescu în toamna lui 1940, biopolitica capătă nuanţe tot mai accentuate în masurile guvernamentale ale politicienilor români. De exemplu, dupa instaurarea guvernului legionar, sociologul Traian Herseni avea sa propună instaurarea introducerea fără menajamente a legilor rasiale, de decăderea naţiunii române fiind vinovate în concepţia lui elementele rasiale care ar fi parazitat trupul românesc prin sângele lor, ţiganii, respectiv evreii.

Mitul rasial al eugeniştilor români  nu poate scăpa istoricilor care se apleacă asupra României interbelice6, neutralizarea ori indexarea ca insignifianta a acestui aspect blurează privirea de ansamblu a epocii de un aspect germinativ în secolul XIX dar exploziv în secolul XX.

 


1. Termen ambivalent, cu diverse interpretări de la Michel Foucault, până la Antonio Negri.

2 Istoric la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie.

3 Slavic Review, Vol. 66, No. 3.

4 Care a făcut ,,carieră’’ mai ales prin Şcoala Ardeleană.

5 Victor Neumann: ,,Neam, popor sau naţiune?’’, Ed. Curtea Veche, 2005.

6 Până acum, cea mai buna analiză a politicilor rasiale din spaţiul românesc, în opinia mea, rămâne cartea cercetătoarei Maria Bucur: ,,Eugenie şi modernizare în România interbelică’’, Ed. Polirom, 2005.

24 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu