15/apr/2010 Cea de-a 445-a poveste suprapusă: reabilitarea dlui Goe

Începînd cu 08 aprilie a.c., Adrian Cioroianu a reluat rubrica Poveşti suprapuse în revista Dilema veche. Sub acest generic, în intervalul iunie 1998 şi aprilie 2007 au apărut, în Dilema şi Dilema veche,  444 de „poveşti” – dintre care primele 101 au fost publicate, acum nouă ani, în volumul Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001. Cea care urmează este povestea cu numărul 445 (D.v. nr. 321, 08 aprilie a.c.)

Reabilitatea postumă a domnului Goe

Adrian Cioroianu

În chiar aceste zile se fac fix trei ani de zile de cînd poveştile (445, cu aceasta) nu s-au mai suprapus aici. Timp în care, printre altele, m-am gîndit la ce spunea învăţătoarea mea din şcoala generală – şi iată, îţi destăinui şi ţie, cititorule: anume că se prea poate – spunea doamna – ca I.L. Caragiale, pe cînd mergea odată cu trenul de la Ploieşti la Bucureşti, chiar să fi întîlnit în vagon un june răsfăţat care să-l fi inspirat în crearea personajului “dl Goe”. Am verificat: povestioara, înainte de a apărea în manualele noastre, a fost publicată în ziarul “Universul”, pe 12 mai 1900. În tramă e vorba de un puşti de vreo 10 anişori – el se născuse, adicătelea, pe la anul 1890.

Iar dacă acceptaţi că învăţătoarea mea avea dreptate – şi dacă acceptaţi şi convenţia –, atunci e foarte probabil ca junele Goe, după episodul caragelian – fireşte – şi după ce a terminat cu repetenţiile, să fi urmat o şcoală militară (mariner… canonieri… Le Formidable… e credibil!). Şi taman venea peste România marele răzbel din 1916: moment în care dl Goe era un mîndru ofiţer de 26 de ani, tocmai bun spre a trece batalioanele române peste Carpaţi! Ceea ce a şi făcut – fără a putea, evident, schimba cursul (nefast, pentru noi, al) războiului. Plin de noroc cum era (doar ştiţi cum îl scuipau de deochi mam’mare şi tanti Miţa!), el a scăpat nevătămat din lupte; ba chiar medaliat. Vă place, nu vă place, dl Goe putea fi unul dintre eroii ce au făcut România mare!

A mai trecut ceva vreme. Pe la 30 şi de ani, dl Goe – nici el băiat sărac – a luat de nevastă o fată educată la pension, cu casă în Bucureşti şi cu ceva pămînturi în provincie. Apoi le-au apărut doi copilaşi: fetiţa semăna cu dl Goe, iar băiatul semăna (din fericire?) cu mama sa – aşa cum se întîmplă şi la alţii. În scurt timp dl Goe a lăsat armata şi a trecut la afaceri. Cu spor. A făcut şi ceva politică – şi de un lucru pot să vă asigur: el n-a avut de-a face nici cu legionarii, nici cu comuniştii! Ba dimpotrivă: i-a înjurat, în stilu-i copios, şi pe unii, şi pe alţii. Ca aproape orice român respectabil, în anii ’30 a fost un susţinător al regelui Carol al II-lea. Ba chiar, în 1938, e foarte probabil să fi intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul-fanion al ţării.

[[[   Istoria contrafactuală & alternativă a secolului XX, pe înţelesul oricui   ]]]

Dar, iaca, noi nori de război veneau peste biata ţară română! Dl Goe ajunsese un bărbat de 50 de ani. Experimentat, cu ceva relaţii şi bun la verb, el devine, în mai ’40, unul dintre directorii din Ministerul Propagandei Naţionale (ministru: istoricul C.C. Giurescu). În vara aceluiaşi an, drama: ungurii ne iau parte din Ardeal, ruşii ne iau Basarabia şi parte din Bucovina. Vă place, nu vă place, dl Goe chiar a suferit. A scris articole, a vorbit la radio; pana lui şi vocea lui au tunat împotriva cotropitorilor.

Dar calvarul său abia începuse. Vine la conducere Ion Antonescu – plus legionarii, iniţial. Codreniştii & simiştii nu-l prea iubeau pe dl Goe. Drept care distinsul bărbat stă mai mult ascuns cîteva luni, pînă trece iuful. În vara lui ’41, cînd Antonescu spune “Vă ordon, treceţi Prutul!”, dl Goe – liber, la el acasă – a lăcrămat iarăşi şi mai-mai să se ofere voluntar. Noroc cu soţia şi copiii, care l-au domolit. Pana şi verbul dlui Goe s-au animat iarăşi: împotriva lui Stalin, pentru mareşalul-Conducător şi pentru axa Roma–Bucureşti–Berlin. Dl Goe, speriat de ruşi (ca mai toţi românii), a tot sperat că arma secretă a lui Hitler apare – dacă nu azi, atunci mîine.

La finele lui august ’44, în lipsa armei lui Hitler, au apărut în Bucureşti cazacii lui Stalin. Dl Goe, totuşi, era neclintit în optimismul său. Ajunsese chiar să-l aprecieze pe regele Mihai. În ’45, la reforma agrară, dl Goe a pierdut ceva pămînturi – dar tot mai avea. La toţi cei care-i treceau pragul el le spunea, în acel an: “Nu ne vor lăsa anglo-americanii!”. O vreme, l-a bătut gîndul să intre în Frontul Plugarilor, al lui Petru Groza – pe care-l cunoscuse în treacăt prin anii ’30. N-a mai fost cazul. În ’46, personajul nostru – tras la faţă şi de tot albit – a fost demascat, printre alţii, în “Scînteia”, ca vinovat de războiul antisovietic. În ’48 a fost arestat. Copiii săi au fost daţi afară din case şi trimişi la munca de jos. La puţin peste 60 de ani, într-una dintre numeroasele închisori ale ţării, dl Goe a murit visînd la ceva mîncare şi la bulevardele pe care, copil fiind, le străbătea în birjă, de 10 Mai, altădată.

Vă place, nu vă place, se prea poate ca dl Goe să fi fost, şi el, un martir din acest memorial al durerii.

__________________________

 

by Bill Schorr

Publicitate

15/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (2/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(2/4)

La o lectură superficială, Viaţa unui om singur e o „carte cu venin”. Care poate provoca o acută senzaţie de rău. Cartea poate însemna şi „un imens hohot de râs chiar şi după moarte”, cum socoteşte undeva Ovidiu Şimonca. Deşi cel ce râde nu prea are umor.

Tot la fel cum nu are simţul umorului. Nu are pic de autoironie. Cartea mai e o ocazie pentru un decont postum cu o contemporaneitate ostilă ori socotită astfel, de ale cărei atitudini şi reacţii Adrian Marino se simte prea des jignit, cu o „viaţă literară” de care  memorialiastuil nu crede că a fost onorat aşa cum

15/apr/2010 Cronica de artă: despre artistul Samy Briss

Samy Briss: omul cu inima în palmă

 Radu Comşa

“La intrebarea ce mi ce pune de nenumărate ori – de unde îmi vine inspiraţia? – , nu am decât acest simplu răspuns : de la cele sase ore zilnice (şi dumineca) petrecute in atelierul meu. Nu am intilnit nici odată în activitatea mea o muză…. dacă ea  există, cu siguranţă că va apărea numai celui ce lucrează nici odată celui ce o aşteaptă….” – Samy Briss

August 2009, Paris. O dimineaţă caldă cu un cer foarte albastru, mai rar cerul să fie de culoarea Mediteranei la Paris.  Avenue Foch, ora zece fix.

“Bună ziua, domnule Briss!”

Pe Samy Briss îl întâlnisem indirect, în căutările mele despre Marcel  Iancu şi Jean David, apoi prin prietenul nostru comun, Sergiu Singer, care mă recomandase