03/apr/2010 O masă la Ramallah – va fi vreodată pace sub măslini?

Pe axa Ierusalim – Ramallah – cerul gurii

 Adrian Cioroianu

Cea mai dezavantajoasă manieră de a vizita lumea (sau oricare dintre ţările care o compun) e s-o faci în calitate de ministru. Pentru că nu vezi nimic în afară de ce ţi se arată, pentru că vei sta mai mult în interior (hoteluri, săli, studiouri etc.) şi pentru că zumzetul străzii va fi mereu dincolo de geamul maşinii. Cînd vi se va întîmpla, îmi veţi da dreptate.

Iniţial, îi promisesem amicului CPB un text despre Canada[1]; dar numărul românilor care-ar putea scrie despre Canada este mare şi în continuă creştere. Drept care am decis să scriu despre un loc nu tocmai vizitat de români (dar în care sunt deja ceva românce).

Micul dejun îl luasem la Ierusalim. La capitolul breakfast, nu ştiu cîţi pot intra în competiţie cu evreii: mezeluri, brînzeturi şi patiserii, iaurturi, fructe proaspete sau uscate, sucuri şi, evident, pîiniţa cu gaură în mijloc (mai mare decît un covrig, mai mică decît un colac). După care am fost urcat într-o maşină cu geamuri fumurii şi am plecat spre Ramallah, capitala teritoriilor guvernate de Autoritatea Palestiniană. Drum nu prea lung dar şerpuit spre nord (15-20 km. de Ierusalim), şosea bună, nisipuri, măslini şi vie pe partea dreaptă şi un zid înalt de cîţiva metri pe partea stîngă – măsură de securitate care a dus la scăderea actelor teroriste în Israel, dar asta n-o scuteşte de critici. La un moment dat, maşina intră într-un fel de ocol, împrejmuit cu zid înalt. Ies din maşina care mă adusese şi urc într-o alta. Bodyguarzii evrei mă părăsesc şi alţii, palestinieni, mă iau în primire – dacă n-ar fi nuanţele de ten, toate gărzile lumii ar semăna între ele. Maşina în care sunt are – aţi ghicit – geamuri tot fumurii şi aflu că, înaintea mea cu cîteva săptămîni, ministrul rus Serghei Lavrov a vrut să coboare geamul în timpul mersului, cît să fumeze o ţigară, şi a panicat escorta.

Primul popas – la mormîntul lui Yasser Arafat. Cît străbat platoul pînă la el văd aşteptîndu-ne un grup compact de tineri mustăcioşi şi binefăcuţi. Nu, nu era comitetul de primire. De fapt, nu aveau chiar nici o treabă cu vizita noastră – era doar o echipă de fotbal locală, venită la monument, să curteze şansa înaintea unui meci. Apoi, întîlnirea cu preşedintele Autorităţii, Mahmud Abbas. Pe cît a fost dînsul de interesant şi de amabil, pe atît a fost de dulce ceaiul verde-mentolat ce ni s-a servit. Plus că de faţă erau şi doi oficiali palestinieni – aţi ghicit iarăşi – vorbitori de română de pe vremea studenţiei lor.

După conferinţa de presă, responsabilul cu relaţii externe al Autorităţii ne invită în oraş, să prînzim. Ajungem într-un restaurant climatizat, plin de verdeaţă şi de vitralii – o încîntare după uscăciunea de afară. Dacă ar mai fi cineva la mese în afară de noi şi de n-ar fi micul contingent de gărzi ce ne însoţeşte ai zice că suntem un grup gălăgios de colegi de firmă, ascunşi de ochii şefilor. Întrebarea este: vă place menu-ul arab? Ceea ce la noi se numeşte îndeobşte bucătărie libaneză reprezintă un tezaur de combinaţii, arome şi texturi de găsit, cu variaţii pe aceeaşi temă, din Maroc pînă-n Arabia Saudită şi dincolo. Salate şi miel, pită, humusuri şi peşte – nu mai dau detalii, ar ploua în multe guri. Şi par şi mai bune cînd le guşti într-unul dintre cele mai încinse la figurat locuri de pe glob.

Şi închei urîndu-vă ca într-o zi cu mai multă pace să ajungeţi să luaţi micul dejun la Ierusalim şi prînzul la Ramallah, ca să vedeţi ce mic e Orientul Mijlociu şi ce mari bucătari au evreii şi arabii. Păcat că au multe de împărţit între ei – mai puţin mesele.

---

[1] Acest text a apărut în suplimentul cultural al ziarului Adevărul, 11 iulie 2008

03/apr/2010 A apărut numărul pe martie al revistei de cultură ieşene „Timpul”

… Din sumar: (aici, integral în format pdf. revista Timpul – martie 2010 )

Gabriel Andreescu despre Cazul IICCR şi schisma intelectuală ●  Pagini din dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran ● Bogdan C. Enache – Neoagrarianismul în haine de import ● Mihai Mocanu despre regizorul Nae Caramfil ● Bogdan Silion – Limitele gândiri discursive ● ş.a.

 

Portrete – de Sorin Otînjac

_____________________________

Înaintea prăpastiei

– de Alexandru Jurcan

 

Înaintea prăpastiei

ni s-a dat buchetul final

tu – rochie de fulgere albastre

eu – alge de naufragiu verde

ultima şampanie arămie

sub dantela cerului gălbui

ce simplu ar fi fost totul

dacă aş fi crezut în vocea hăului

ce bogate ar fi fost nop]ile noastre

dacă nu mi-aş fi bătut joc de limite

chiar şi acum

vizibila prăpastie mi se pare

gluma lui Dumnezeu –

cît timp El stă acolo sus

mîinile tale răsădesc mătase

în cenuşa sufletului meu