01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

---

[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

Publicitate

01/apr/2010 Cronica de teatru: „Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski

Un spectacol despre libertate

Mircea Morariu

Pentru profesorul Albert Kovács, prefaţatorul unei relativ recente ediţii în limba română a Fraţilor Karamazov (Editura Leda, Bucureşti, 2004), scrierea lui Feodor Dostoievski este „un roman total”, „concluziv atât din perspectiva asupra lumii a autorului, cât şi din punct de vedere  artistic”. Comentatorul apreciază cu justificare că în Fraţii Karamazov „se reuşeşte o totală cuprindere a spaţiului european, din Spania până într-un oraş provincial rusesc, extinzându-se apoi până în Siberia şi chiar, ipotetic, în America, şi mai departe, în spaţiul cosmic, unde timpul se întinde la infinit  şi paralele pot să se întâlnească. Imaginarul, surprins în formele reale ale vieţii, şi dimensiunea fantasticului întregesc acest spaţiu total, permiţând autorului să creeze un roman social- psihologic cu trăsături epopeice, în cadrul larg al unui realism fantastic, dar şi să impună, în acelaşi timp, un plan filosofic şi unul eseistic, în vederea căutării- definirii sensului şi scopului vieţii omului pe Pământ, a formulării problemelor existenţiale, etice şi estetice”.

Subscriu la aprecierile lui Albert Kovács, dar cred deopotrivă că Dostoievski a scris acest „roman total” fără a-şi abandona,  nici măcar o clipă, condiţia şi viziunea lui de rus. Cred, de asemenea, că farmecul cărţii, puterea ei de seducţie, îşi află originile în subtila întrepătrundere dintre europenism şi slavism, între dimensiunea europeană şi punctul de vedere specific rusesc asupra europenismului dar şi asupra credinţei. Şi poate că nicăieri nu e mai evidentă această relaţie de concentricitate decât în paginile care pregătesc şi în cele în care Dostoievski, prin gura lui Ivan, întrerupt, din când în când de Alioşa, povesteşte despre Marele Inchizitor. În care Ivan îşi întâlneşte din întâmplare fratele Alioşa într-o cârciumă, în care după ce îi dă de mâncare, îi vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Satana, despre necesitatea existenţei, fie şi numai imaginare a lui Dumnezeu, dar şi despre existenţa Diavolului, despre Iisus şi darurile aduse de El pe pământ, despre libertate şi pâine, despre linişte, răzvrătire şi pâine. „Da, pentru adevăraţii ruşi– îi spune Alioşa, răvăşit după discuţia cu părintele Zosima, fratelui său mai mare, Ivan- existenţa lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului sau, aşa cum spui tu, aceleaşi probleme privite dintr-un alt punct de vedere, sunt probleme esenţiale (s.m. M.M.), şi, deci, e normal să fie aşa”. Ivan pare, la începutul discuţiei cu Alioşa, să-şi dorească evitarea complicaţiilor, a reflecţiilor filosofic- teologice în exces. „În ce mă priveşte, am renunţat de mult să mă mai gândesc  dacă în realitate omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu, sau Dumnezeu l-a creat pe om”….”Drept pentru care îţi declar de la început că admit existenţa lui Dumnezeu, o admit pur şi simplu, fără nici un fel de complicaţii” Pentru ca, mai apoi, Ivan să „complice” el însuşi  lucrurile. „Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu, o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvârşire necunoscută; cred în ordine, în sensul vieţii, cred în armonia eternă, cu care- zice-se- ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp aspiraţia către Dumnezeire, cred în toate câte mai sunt, chiar şi în infinit. …Şi acum, închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pru şi simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c.am s-o pot accepta deodată”.

Aceste cuvinte rostite de Ivan în partea a doua, cartea a cincea, capitolul al treilea intitulat Fraţii au prilejul să se cunoască mai îndeaproape pregătesc mai întâi Răzvrătirea. Ivan ar vrea să trăiască- după propriile spuse, tot timpul în răzvrătire. Ştie că nu se poate. Marele Inchizator, poemul pe care nu l-a scris, ci doar l-a compus, l-a memorat Ivan şi al cărui prim „cititor” va fi Alioşa, e parte a acestei răzvrătiri. Ivan a vorbit „cu atâta însufleţire, încât se se înfierbântase” iar, după aceea, „Alioşa, care-l ascultase până atunci în tăcere…se porni ca rupt din lanţ”. Marele Inchizitor e, aşa după cum scria Henri Troyat, „ punctul culminant al Fraţilor Karamazov şi, poate, al operei lui  Dostoievski în totalitate”. Nimic mai natural, deci, decât ca literaţii şi literatorii să revină mereu asupra acestui fragment. Ca ei să fie urmaţi de filosofi, ca teologii să simtă mereu şi mereu necesitatea să îl reanalizeze.

Însă Legenda Marelui Inchizitor revine obsesiv şi în teatru. Publicul românesc a avut deja ocazia să vadă două spectacole importante ce îşi propuneau să transcrie în limbaj teatral aceste pagini de căpătâi ale marelui clasic rus. Mai întâi versiunea lui Patrice Chéreau, apoi cea a lui Peter Brook, avându-l ca interpret pe Maurice Bénichou. Avem acum şi o versiune românească datorată regizorului Radu Penciulescu, scenografului Dragoş Buhagiar şi marelui actor Victor Rebengiuc. Se prea poate că revenirea teatralui asupra acestor pagini de căpătâi să se explice prin aceea că, obligaţi de (ipotetica) zicere a lui Malraux, în conformitate cu care „secolul al XXI lea va fi religios sau nu va fi deloc”, ne dorim aura religioasă. Spun ipotetica zicere fiindcă Mircea Iorgulescu scria undeva că a cercetat cu atenţie întreaga creaţie a autorului Condiţiei umane, toate scrierile lui şi nu a găsit nicăieri fraza aceasta atât de des citată. Se prea poate, deci, să cerşim astfel, prin mijlocirea esteticului, mântuirea. Dar teatrul nu poate, nu a fost niciodată indiferent la ceea ce a răscolit, a cutremurat fiinţa umană şi era normal să vrea să o mai facă o dată. Spectatorul are dreptul de a fi interesat şi din perspectivă teologică de ceea ce vede pe scenă atunci când asistă la un spectacol ce se cheamă Legenda Marelui Inchizitor. Marele Inchizitor  îi reproşează lui Iiisus, cel revenit „în Spania, în Sevillia, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei” că a venit ca să  tulbure. „De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama”.  Îi reproşează că- aşa după spunea Gabriel Liiceanu în introducerea la audiobookul Fraţii Karamazov. Discursul Marelui Inchizitor (Editura Humanitas Multimedia, Bucureşti, 2008), „după 15 secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Iisus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc Ispitirea în Pustiu fusese una realistă”. Omul nu are nevoie imediată de „pâinea Cerului”, nu are nevoie stringentă de libertate, ci de pâine. „Cicisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta…” „Tu, însă, n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate şi nu te-ai îndurat să primeşti, judecând că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce  supunerea a fost cumpărată cu pâine”… „ Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi, te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare, ca pâinea reală, pământească”. Marele Inchizitor, ca întruchipare a Satanei, îi cere lui Iisus -aşa după cum observă acelaşi Gabriel Liiceanu- dovezi materiale ale existenţei Sale. Nu doar ipotetica, atât de lipsita de valoare libertate.

Pentru mine, tocmai această mereu şi mereu însemnată repunere în discuţie a valorii şi importanţei libertăţii are preţ şi  aici socotesc că se cuvine căutat unul dintre marile atuuri ale spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Întâmplător sau nu, el a avut premiera la 20 de ani de la Revoluţie. O Revoluţie făcută nu atât (cu toate că şi pentru) pâine. O Revoluţie făcută înainte de orice pentru libertate. Or, la 20 de ani de la săvârşirea ei (nu discut acum dacă a fost iarăşi „o săvârşire fără desăvârşire”, ca să citez sintagma lui Dumitru Drăghicescu), copleşiţi de tot felul de griji materiale, dăm prea multe semne că nu mai preţuim libertatea. Spectacolul de la Naţional ne pofteşte să ne mai gândim o dată.

Nu e deloc simplu să pui în scenă Legenda Marelui Inchizitor. Nu e nicidecum la îndemână să rezumi în 50 de minute de spectacol ceea ce Dostoievski înfăţişează în câteva zeci de pagini de carte extrem de dense. Nu e simplu nu doar fiindcă nici Dumnezeu, nici Iisus, nici Diavolul nu pot fi aduşi pe scenă. Ci fiindcă în roman se operează cu spaţii şi momente temporale diferite. „Numai că şi aici e nevoie de o introducere” – spune Ivan- iar această introducere e făcută graţie celor rostite de copilul Nikita Dembinski care relatează venirea lui Iisus la Sevilla. Dragoş Buhagiar creează o scenografie plurivalentă. Un salon stil, cu un secrétaire. Peretele din spate e în parte concordant cu aceste elemente, dar face loc şi exprimării sărăciei, mizeriei.

După ce copilul se retrage, pe scenă apare personajul interpretat de Victor Rebengiuc. E bine îmbrăcat, asemenea unui om înstărit din secolul al XIX lea rus. E ajutat de copil să îşi scoată paltonul. Poartă o cămaşă asemănătoare clericilor catolici. Ciudat dar perfect justificat amestec între ortodoxul rus şi catolicul vestic. Îşi îmbracă halatul de casă, bea un pahar cu apă, pune în ordine obiectele de pe măsuţă. Pe urmă rosteşte impecabil „poemul” lui Ivan. Marele actor e deopotrivă Ivan şi Marele Inchizitor. Pune carne pe ambele ipostaze. Recreează complexitatea din textul romanului. Sugerează spaţii. Dă expresie şi impune sens vorbelor. E mai întâi calm, mai apoi din ce în ce mai înflăcărat. Nu, finalul nu e ca în roman, unde „Ivan se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, fără să îţi mai întoarcă o singură dată capul”. Ostenit, personajul se aşează în fotoliu, copilul – aflat până atunci pe o bancă situată pe laterală- revine în prim- plan, îl înveleşt. îi sărută mâna şi apoi dispare. Parcă mai îmbătrânit decât la început, personajul jucat de Victor Rebengiuc se trezeşte brusc şi priveşte în jur nedumerit. Pare a fi confuz, nu ştie dacă a rostit acele cuvinte aievea sau doar le-a visat.

Nouă, celor din sală, ne revine misiunea de ne pune întrebări, de a răspunde aievea la ele. Întrebări despre rostul „Pâinii din Cer” şi despre rostul libertăţii. Scrie Radu Penciulescu în  caietul de sală că a montat Legenda Marelui Inchizitor şi „pentru că socotesc că, dacă există teme filosofice de o copleşitoare importanţă, ele sunt relaţia dintre libertate şi răspundere (vezi Sartre) şi existenţa supraomului (vezi Nietzsche), precum şi toată istoria secolelor XIX şi XX în care ne-am supus atâtor supraoameni”. 

Aparent, dar numai aparent, spectacolul jucat la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti se adresează doar celor ce au citit Fraţii Karamazov. El, spectacolul, e însă pentru toţi cei ce ştiu că nu e important doar contingentul.

Un cuvânt de laudă merită cu prisosinţă consistentul caiet – program întocmit de Anita Neagu şi Violeta Popa, în care găsim texte datorate lui Stefan Zweig, Theodor Paleologu, Bedros Horasangian, Gabriel Liiceanu, Henri Troyat, Cristian Bădiliţă, Bartolomeu Anania, Nikolai Berdiaev, George Banu, Radu Penciulescu şi alţii.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti – LEGENDA MARELUI INCHIZITOR – fragment din romanul FRAŢII KARAMAZOV de F.M. Dostoievski; Regia- Radu Penciulescu; Scenografia – Dragoş Buhagiar; Cu- Victor Rebengiuc şi Nikita Dembinski.