G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

09/apr/2010 „Dilema veche” loveşte din nou! (alte două spoturi TV)

Cu Mircea Vasilescu…

… şi Radu Cosaşu

Reclame

9 aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, video | | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Magistraţii români în postcomunism (2/2)

… interviu al revistei Forumul Judecătorilor cu prof. Adrian Cioroianu (28 martie a.c.):

(2/2; pentru prima parte, aici)

FJ: Consideraţi că şi în prezent, in lume si in Romania, puterea politica exercita influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

AC: Întrebarea aceasta sună teribil în contextul actualului caz Cătălin Voicu, atât de discutat în presă (cu argumente sau nu, magistraţii ştiu mai bine). Din păcate, cred că principalul defect al României actuale este gradul ei înalt de politizare. Repet: nu numai în sistemul juridic – ci şi în învăţământ, sănătate, mass-media etc. Este viciul fundamental al societăţii noastre şi, fără un pact politic al tuturor partidelor care contează, această tară nu se va rezolva. Pentru că s-au simţit slabe în contactul lor cu cetăţenii, partidele noastre şi-au dorit întărirea legăturilor lor cu instituţiile. Medici din spitale sau profesori din şcoli se spionează între ei – la fel cum o fac unii politicieni – pentru a ajunge şef într-un spital sau într-o şcoală. Unii medici, unii profesori sau unii magistraţi chiar caută, ei, protecţia politicului, crezând că astfel vor avansa mai repede (şi, din păcate, uneori au dreptate în a crede aceasta). Lumea magistraturii nu pare diferită. Cum spuneam, bănuielile (care sunt multe) sunt chiar mai periculoase decât faptele dovedite (puţine). Modalitatea de influenţă este tocmai traficul de influenţă. Da, sunt oameni în România care cu asta se ocupă. Nu toţi sunt politicieni, dar influenţa lor are de cele mai multe ori o miză politică.

by Bill Whitehead

FJ: Dacă ar trebui să va adresaţi unei instanţe din România pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem în general, şi în magistrat în special? Exista vreo diferenţă intre ceea ce ar trebui sa fie un magistrat si ceea ce el este, in realitate?

AC: Evident că aş apela la sistemul naţional de justiţie. Dar aş minţi dacă aş spune că aş avea, la început, încredere 100%. Cum spuneam, bănuielile – de care te loveşti la tot pasul – sunt chiar mai toxice decât faptele dovedite, câte vor fi fost ele. Personal, cred totuşi că trebuie “cântărit” fiecare om (şi fiecare magistrat) în parte. Nu-l poţi judeca pe om în funcţie de instituţia din care face parte. Nu am o expertiză în domeniu, dar cred că magistraţii, fiecare în parte, sunt mai buni decât sistemul de justiţie în general. Cum se explică acest lucru? Probabil că defectele fiecăruia, atâtea câte sunt, chiar dacă par minore la scara individului, împreunate fac o masă critică ce marchează în mod nefast sistemul. Aceasta, prin extensie, e valabilă şi la scara întregii societăţi româneşti.

FJ: Ce ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui sa se comporte un judecator? S-a nascut oare judecatorul ideal?

AC: Nelucrând în sistem, ar fi incorect să dau sfaturi. Judecătorul ideal poate exista numai în romanele lui John Grisham – şi poate nici acolo. În lumea reală nu există. Dar nu asta e problema – pentru că un om normal îşi doreşte un judecător normal, nu unul ideal. Ce mi-aş dori ar fi ca acest corp profesional – care este de o importanţă crucială pentru statul de drept – să urmărească mai susţinut creşterea propriei sale credibilităţi sociale. Mi-aş dori să reziste mai mult la cântecul sirenelor politice sau politizante. Probabil că în timp se va produce o ameliorare progresivă în sistem – doar că pentru generaţiile care suntem fiecare an şi fiecare deceniu înseamnă mult. Şi, ca profesor de istorie, am o perspectivă de acest gen asupra acestor schimbări: în jurul nostru, totul este tranziţie. De fiecare dată când revăd procesul lui Nicolae Ceauşescu măcar îmi spun că aşa ceva astăzi nu ar mai fi posibil. Să sperăm că peste alţi 20 de ani vom spune la fel: că atunci nu vor mai fi posibile greşelile noastre de azi.

9 aprilie 2010 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Detalii de la evenimentul de ieri de la Praga, al semnării noului tratat SUA – Rusia

Russia and U.S. Sign Nuclear Arms Reduction Pact

By PETER BAKER

New York Times, 08 aprilie a.c.

PRAGUE — With flourish and fanfare, President Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia signed a nuclear arms control treaty on Thursday and opened what they hoped would be a new era in the tumultuous relationship between two former cold war adversaries.

Meeting here in the heart of a once-divided Europe, the two leaders put aside the acrimony that has characterized Russian-American ties in recent years as they agreed to bring down their arsenals and restore an inspection regime that expired in December. Along the way, they sidestepped unresolved disputes over missile defense and other issues.

“When the United States and Russia are not able to work together on big issues, it is not good for either of our nations, nor is it good for the world,” Mr. Obama said as his words echoed through a majestic, gilded hall in Prague Castle. “Together we have stopped the drift, and proven the benefits of cooperation. Today is an important milestone for nuclear security and nonproliferation, and for U.S.-Russia relations.” (foto: NY Times)

Mr. Medvedev called the treaty signing “a truly historic event” that will “open a new page” in Russian-American relations. “What matters most is this is a win-win situation,” he said. “No one stands to lose from this agreement. I believe this is a typical feature of our cooperation. Both parties have won.”

The Russian president signaled general support for the American-led drive to impose new sanctions on Iran, saying that Tehran’s nuclear program has flouted the international community. “We cannot turn a blind eye to this,” Mr. Medvedev said, while adding that sanctions “should be smart” and avoid hardship for the Iranian people.

Mr. Obama said he expected “to be able to secure strong, tough sanctions” on Iran during the spring.

The apparently warm relationship between the presidents was on display as they entered the hall to trumpet music. They whispered and smiled with each other in English as they sat side by side signing copies of the so-called New Start treaty, then traded compliments during a follow-up exchange with reporters.

Mr. Obama called the Russian a “friend and partner” and said, “Without his personal efforts and strong leadership, we would not be here today.” For his part, Mr. Medvedev said the two had developed a “very good personal relationship and a very good personal chemistry, as they say.”

While the treaty will mandate only modest reductions in the actual arsenals maintained by the two countries, it caps a turnaround in relations with Moscow that sank to rock bottom in August 2008 during the war between Russia and its tiny southern neighbor, Georgia. When he arrived in office, Mr. Obama made restoring the relationship a priority, a goal that coincided with his vision expressed here a year ago of eventually ridding the world of nuclear weapons.

Even as the two presidents hailed the treaty, however, they found no common ground on American plans to build an antimissile shield in Europe to counter any Iranian threat. Mr. Obama refused Russian demands to include limits on missile defense in the treaty, nearly scuttling the agreement. In the days leading up to the ceremony here, Russian officials alternately claimed the agreement would bind the program or complained that it did not and threatened to withdraw if it went forward.

The treaty, if ratified by lawmakers in both countries, would require each country to deploy no more than 1,550 strategic warheads, down from 2,200 allowed in the Treaty of Moscow signed by President George W. Bush in 2002. Each would be limited to 800 total land-, air- and sea-based launchers — 700 of which can be deployed at any given time — down from 1,600 permitted under the Strategic Arms Reduction Treaty of 1991, or Start.

Because of counting rules and unilateral reductions over the years, neither country would have to actually eliminate large numbers of weapons to meet the new limits. Moreover, the treaty does not apply to whole categories of weapons, including thousands of strategic warheads held in reserve and tactical warheads, some of which are still stationed in Europe.

But the treaty would re-establish an inspection regime that lapsed along with Start last December and bring the two countries back into a legal framework after years of tension. Moreover, both sides hope to use it as a foundation for a new round of negotiations that could lead to much deeper reductions that will cover weapons like stored or tactical warheads.

The first task for Mr. Obama after returning to Washington will be persuading the Senate to ratify the new treaty, and advisers planned to head to Capitol Hill on Thursday, even before his return, to brief Senate staff members.

Ratification requires a two-thirds vote, or 67 senators, meaning the president needs at least eight Republicans. The White House is counting on the support of Senator Richard G. Lugar of Indiana, the senior Republican on the Foreign Relations Committee and one of his party’s most respected voices on international affairs, to clear the way.

But it could still have to contend with skeptics like Senator Jon Kyl of Arizona, the Republican whip, who have expressed concern about limiting American defenses. And the polarized politics of Washington heading into a midterm election are volatile, meaning a vote could be delayed until after the election, which would further put off other elements of Mr. Obama’s antinuclear agenda, such as consideration of the Comprehensive Test Ban Treaty.

The White House wants a vote by the end of the year, and Robert Gibbs, the president’s press secretary, reminded reporters on Air Force One during the flight here that past arms control treaties have received near-unanimous votes. “We are hopeful that reducing the threat of nuclear weapons remains a priority for both parties,” he said.

But what he did not note is that the Senate has also rejected an arms control agreement in recent times, refusing to ratify the test ban treaty when it was originally brought up in 1999. Moreover, it took three years in the 1990s to ratify the first Start follow-up treaty, known as Start 2, which never went into force because of a dispute over Russian conditions attached during its own ratification process.

Mr. Obama hopes to use the trust built during the treaty negotiations to leverage more cooperation from Moscow on other issues, most notably pressuring Iran to give up its nuclear program.

Speaking after signing the treaty with Mr. Medvedev, Mr. Obama said the United States and Russia were “part of a coalition of nations insisting that the Islamic Republic of Iran face consequences, because they have continually failed to meet their obligations” under international rules governing the use of nuclear materials.

“Those nations that refuse to meet their obligations will be isolated, and denied the opportunity that comes with international integration,” he said. Iran maintains its nuclear program is for civilian purposes, but the United States and its western allies suspect Tehran wants to build a nuclear weapon.

Warmer relations with the Kremlin worry American allies in Central and Eastern Europe, which were already concerned that Mr. Obama’s decision last year to scrap Mr. Bush’s missile defense plan in favor of a reformulated architecture was seen as a concession to Moscow.

Hoping to soothe those concerns, Mr. Obama plans to have dinner Thursday night in Prague with 11 leaders from the region, including the presidents or prime ministers of Bulgaria, Croatia, the Czech Republic, Estonia, Hungary, Latvia, Lithuania, Poland, Romania, Slovakia and Slovenia.

Similarly, Mr. Obama made sure before leaving Washington to speak by phone with President Mikheil Saakashvili of Georgia to reassure him of American support. He will meet separately with Czech leaders on Friday morning before returning to Washington.

Alan Cowell contributed reporting from Paris, and Dan Bilefsky from Prague.

9 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Spre ce vor merge tinerii Republicii Moldova: spre naţionalism, spre liberalism sau spre „comsomolism”?

Comsomolistul naţionalist

Dan Dungaciu

„Aduceţi tinerii la noi, ca să nu devină cumva liberali sau naţionalişti. Să vină aici ca să-i salvam!” (Vladimir Voronin)

Cine a urmărit lucrările Congresului al V-lea al „comsomoliştilor moldoveni”, asociaţi în Uniunea Tineretului Leninist, respectiv aripa tânără a PCRM – întâlnire desfăşurată sub înaltul patronaj al lui Vladimir Voronin -, a trăit impresia unor scene suprarealiste. În ritmurile celebrei Internaţionale Comuniste, interpretată pătimaş în limba rusă de către participanţi, tineretul comsomolisto-voroninist a ascultat cuvintele înălţătoare ale liderilor PCRM. Tot în „limba de stat” a Federaţiei Ruse, tinerilor cu tricouri roşii li s-a prezentat un veritabil proiect prin care „tânăra gardă” să se „salveze” şi împlinească cu adevărat, dar nu în interiorul unui proiect comunist internaţionalist – aşa cum i s-ar fi cerut cu vreo 90 de ani în urmă -, ci în unul local şi bine precizat: „proiectul moldovenesc”.

De la „Concepţie…” la „Proiectul moldovenesc”

Paradoxul este numai aparent. În realitate, PCRM nu mai este de ceva vreme purtătorul idealurilor comuniste şi internaţionaliste de odinioară, ci vehiculul unui discurs vechi, turnat însă după 1991 în cadre noi. Iar ideea axială a proiectului poartă un singur nume: „naţionalism moldovenesc” (de extracţie sovietică). Acesta este tabloul real al dezbaterii politico-identitare la care asistăm în stânga Prutului. În realitate, întregul proiect moldovenist inventat în 1924 (după cum demonstrează şi recenta lucrare a lui Gheorghe Cojocaru, „Cominternul şi originile moldovenismului”) funcţionează astăzi pe scenariul unui proiect naţionalist derulat şi urmat cu perseverenţă. Citit atent, acesta a fost elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor strânşi în jurul lui V. Voronin. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Cine îşi mai aminteşte de proiectul legii numit „Concepţia politicii naţionale de stat a RM”, publicat pe 25 iulie 2003, în oficiosul guvernamental „Moldova Suverană”? Era un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin, care avea o evidentă legătură cu „Dicţionarul moldovenesc-românesc” al lui V. Stati, lansat la Chişinău, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, „Comunistul”. Ideea de bază a textului, după care respectiva „Concepţie” lupta împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – era un veritabil sofism şi ea a fost denunţată ca atare: căci „Concepţia” lui Voronin de ieri – precum şi „Proiectul moldovenesc” de azi – îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie etc. reprezentând, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se baza. Pentru autorii „Concepţiei” de ieri şi a „proiectului moldovenesc” de azi, a fi „naţionalist moldovean” nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent! Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici. Această confuzie gravă persistă încă nu doar în societate, dar şi la nivelul percepţiilor politicienilor şi experţilor – inclusiv cei occidentali – faţă de evoluţiile din RM.

Naţionalismul bun şi naţionalismul rău

În realitate, disputele identitare la care asistăm în stânga Prutului sunt, aşa cum sugeram, continuarea unei confruntări mai vechi, deocamdată neostoite. Cum şi când se va epuiza această confruntare, vom vedea. Dar dificultăţile unui „proiect moldovenesc” de genul celui propus în laboratoarele PCRM-ului rămân greu de surmontat, în ciuda aparatului propagandistic pus în mişcare. Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători occidentali ai zonei care nu pot fi în niciun caz acuzaţi de „naţionalism românesc” şi al căror avertisment nu poate fi ignorat. „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană” (Wim van Meurs). Iar Charles King pune punctul pe „i”: „Ideea că moldovenii sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în Constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state „româneşti” în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice – unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci”.

În ciuda acestor dificultăţi, „proiectul moldovenesc” insistă să îşi aroge, fie şi tacit, discursul moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, ridicol, istoria întregii Moldove medievale. Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) şi istoric (capitala, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu – Moldova medievală – constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari.

Bătălia identitară şi alegerile anticipate

Astăzi, eventualele alegeri anticipate vor readuce pe scenă (şi) această confruntare, cu atât mai mult cu cât Bucureştiul devine acum o miză publică eliberată şi tot mai importantă. Confruntarea dintre cele două proiecte identitare este reală şi concretă, mai ales în ochii celor care vor să le privească maniheist şi exclusivist. Sub simbolistica generală a plasării geopolitice între Est şi Vest, se ascunde, de cele mai multe ori, raportarea la proiectul identitar românesc, chiar dacă nu toţi actorii politici sunt dispuşi să recunoască asta. Este o dimensiune esenţială în perceperea corectă a realităţilor din stânga Prutului şi care desluşeşte multe evoluţii aparent obscure de pe scena politică de la Chişinău.

– publicat în Timpul, Chişinău, pe 2 aprilie a.c.

9 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu