06/apr/2010 Magistraţii români în postcomunism (1/2)

… interviu al revistei Forumul Judecătorilor cu prof. Adrian Cioroianu (28 martie a.c.):

FJ: Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dvs., de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după anul 1989?

AC: România, în mod cert, este altă ţară – chiar dacă mai păstrează (prin noi, prin locuitorii ei) şi ceva din moravurile celei vechi. Teoretic, acelaşi lucru se poate spune şi despre magistratura post-1989. Schimbările – în orice instituţie din ţară – sunt evidente, chiar dacă nu sunt atât de rapide şi de ample pe cât ni le-am dori. Nu împărtăşesc nihilismul celor care spun că, după 1989, nu am schimbat decât decorul şi câteva personaje. Noi avem acest talent al lamentaţiei, dar lucrurile nu stau chiar aşa (de rău). Repet: cu bune şi rele, România de azi este altă ţară faţă de cea anterioară lui 1989.

FJ: Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securitatii, data fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind ca un bun specialist se formează în ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Solutia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecatorii din perioada comunista au fost indepartati, este cea mai buna?

AC: Nu cred că puteam aplica modelul Est-german, din simplul motiv că noi nu aveam o Românie de Vest! Eu cred că ar fi fost mai corect dacă respectivii magistraţi şi-ar fi recunoscut şi asumat acea colaborare. E cert că în cazul unor persoane ea a existat. Şi nu numai magistraţii – ci toţi care au avut-o –, ar fi fost mai corect dacă acea colaborare, petrecută în anumite condiţii istorice, ar fi fost recunoscută şi asumată. Din păcate, e clar că nu am avut acea maturitate – ca societate – în 1990. Cred că aşa s-ar fi putut pleca la drum într-o societate nouă. Fără pericolul şantajului, fără informaţii “pe surse” în presă (vezi cazul Mona Muscă sau Constantin Bălăceanu-Stolnici ş.a.) sau, în cazul dvs., fără bănuiala că unii magistraţi sunt în continuare şantajabili – şi, deci, influenţabili. Dar acum faptul e consumat. După 20 de ani oricum se produce o înnoire “demografică” a personalului oricărei instituţii. Bănuielile, însă, nu vor dispărea. Puteai fi student la Drept în 1989 şi totodată  “agăţat” de Securitate. Se ştie că sistemul de atunci viza şi elevi de liceu (dintre cei buni sau cei cu vreun păcat la activ), le facilitau admiterea în facultate, apoi urma colaborarea etc. Acei oameni azi sunt încă tineri. Drept care nu întrevăd finalul suspiciunilor, prea curând. (va urma)

06/apr/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (5/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

5/6

Prima fază a Conferinţei propriu-zise a avut loc la Helsinki în perioada 3-7 iulie 1973, odată cu reuniunea miniştrilor de externe ai celor 35 de state participante. Discursul lui Gromîko s-a concentrat asupra inviolabilităţii graniţelor, subliniind principiile care trebuiau să fie prioritare în ceea ce priveşte securitatea Europei.[1]

La rândul său, ministrul de externe român, George Macovescu, a subliniat rolul activ al României ca promotor al Conferinţei începând cu „Declaraţia de la Bucureşti” din 1966, în care statele socialiste au lansat propunerea pentru securitatea europeană.[2] De asemenea, acesta a pledat pentru continuitatea demersurilor de la Helsinki în viitor şi adoptarea deciziilor prin consens. ”În plus, sprijinim continuitatea Conferinţei, prin stabilirea unui organism consultativ, participarea egală a statelor europene, a SUA si a Canadei. În opinia noastră, acest organism va funcţiona repectând principiile de rotaţie şi va adopta soluţii sau recomandări prin consens”.[3]

În finalul discursului, acesta relua teme mai vechi precum principiile ce stau la baza relaţiilor reciproce între statele participante, dezangajarea militară cooperarea înm toate domeniile de interes comun, etc.

România îşi rezerva dreptul de a prezenta la cea de-a doua fază, propuneri privind în principiu, măsurile de aplicare a principiului nerecurgeriii la forţă sau ameninţarea cu forţa, precum şi structura viitorului organism permanent.[4]

Feed-back-ul presei româneşti a fost unul notabil cu privire la acestă întrunire paneuropeană dar pe măsură ce Conferinţa se derulează, remarcile încep să se limiteze doar la teme de securitate şi dezarmare, iar acele acorduri stabilite în domeniul umanitar să fie omise în mod intenţionat. Aceste măsuri au fost determinate de natura regimului comunist care nu era interesat să facă publice demersuri de tipul acesta pentru că puteau fi concretizate prin mişcări de protest.

Cea de-a doua etapă de negocieri s-a desfăşurat la Geneva în intervalul 18 septembrie 1973 – 21 iulie 1975. De data aceasta, era vorba de reuniunea de experţi care a durat 19 luni şi a fost considerată a fi una dintre cele mai importante şi determinante întâlniri a ceea ce avea să se numească ulterior, CSCE. Procedura stabilită consta într-un prim acord mutual, urmat apoi de unul provizoriu care circula în şase limbi, până avea să se ajungă la cel definitiv.

Încă de la început, în Comitetul de coordonare au apărut dificultăţi în modul de abordare a problemelor şi procedura de soluţionare, pentru că marile puteri preferau să discute în culise sau în propriile capitalele decât să aibă o dezbatere democratică în cadrul CSCE.[5]. În cadrul acestei de-a doua runde asistăm şi la o serie de evenimente care vor aduce scepticism şi îndoială in cadrul mediului internaţional: SALT –Tratarea pentru limitarea Armelor Strategice stagnează pentru o vreme, iar în octombrie 1973 izbucneşte un nou conflict arabo-israelian, care ajunge să pună sub semnul întrebării continuitatea acestei etape în eventualitatea extinderii acestui conflict.

Tot în cadrul acestor demersuri CSCE, apariţia unor lideri occidentali a influenţat fără îndoială evoluţia destinderii. În aprilie, 1974 moare preşedintele Pompidou, la câteva săptămâni, în mai Brandt demisionează din funcţia de cancelar al RDG din cauza aşa numitei Affaire Guillaume, iar Ford îl inlocuieşte pe Nixon, în acelaşi an ca urmare a afacerii Watergate.

Rolul activ al Românei şi, în general al blocului din Est a provocat la Geneva un „sentiment de eşec” în blocul din Vest, reflectat chiar de presa americană. Heraclides Alexis în lucrarea „Security and cooperation in Europe. The human dimension” arată că documentul final adoptat a fost privit ca un prim triumf al statelor socialiste considerate drept „adevăraţi arhitecţi ai Actului Final de la Helsinki”, pe care nu după mult timp –august 1975 –  aveau să-l semneze cele 35 de state participante.[6]

Din păcate, constituirea Conferinţei 1972-1975 va coincide treptat cu începutul involuţiei regimului comunist din România, când se vor adopta o serie de măsuri cu consecinţe destul de grave. Deşi sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci au reprezentat o perioadă de liberalizare pentru politica externă a României şi implicit a diplomaţiei române, aceasta nu a durat mult, metamorfozându-se treptat prin blocarea relaţiilor cu Occidentul. Noua situaţie de politică externă nu poate fi pusă decât pe fondul acţiunilor demarate de liderul de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, care au sistat orice demers diplomatic în raport cu statele democratice.

Cea de-a treia fază a CSCE a adus în prim plan perseverenţa sovietică din timpul negocierilor, prezentă până în ultimul moment al Conferinţei. Doleanţa delegaţiei sovietice era aceea de a obţine concesii în ceea ce priveşte temele sale de interes, mai ales în privinţa graniţelor, speculând oboseala generală din cadrul dezbaterilor. [7]

În cele din urmă, Conferinţa de Securitate şi Cooperare s-a încheiat la Helsinki, prin reuniunea din 30 iulie – 1 august 1975, odată cu semnarea Actului Final. (va urma)

---

[1] Patricia Gonzalez Aldea, op.cit., p.19.

[2] Conferinţa generală – europeană, un pas important spre edificarea concretă a securităţii continentului. Cuvântarea rostită de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste România, George Macovescu în “România liberă”, nr.8926 din 5 iulie 1973, p. 6.

[3] Ibidem.

[4] Valentin Lipatti, op.cit., p. 76.

[5] Idem, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Însemnări despre o negociere şi urmările ei, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 78.

[6] Apud, Patricia Gonzalez  Aldea, op.cit., p. 22.

[7] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 162-167.