G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (5/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

5/5 

Nu voi descrie pe larg foiletonul recuperat în volumele 2, 3, 4 şi 5 pentru că, şi la a treia lectură la care am ajuns de la publicarea lor, îmi sare mai mult în ochi principiul de selecţie (abandon, retractare a propriei vocaţii de critic literar) decât pe cel de restituire, viziunea ansamblului fiind contaminată de resentimentele anti-operă din scrierile autobiografice (volumul 5 e, de altfel, construit în oglindă, jumătate cronici, jumătate jurnal). Sper, totuşi, să ajung la concluzii diferite când voi citi integrala cronicilor Monicăi Lovinescu. Două sunt temele analitice pe care vreau să le mai enunţ deocamdată, în transversala tuturor celor cinci volume apărute la Humanitas: Parisul intelectual al anilor şaizeci-optzeci şi clinul de originalitate pe care l-ar putea aduce, în literatură, nu împotriva operei, dar în complementaritate cu ea, memorialistica, genul favorit de scrieri din etapa târzie a Monicăi Lovinescu.

Parisul nu a fost un spaţiu edenic pentru Monica Lovinescu. Sau dacă da, rămâne doar ca amintire dintr-o îndepărtată şi ingenuă copilărie, pe care autoarea mai mult o sugerează decât o evocă în La apa Vavilonului. La vârsta lucidităţii critice însă, Monica Lovinescu şi-a dat seama, dureros, că, imigrantă dintr-un regim de dictatură comunistă, plătind libertatea cu preţul morţii propriei mame, care s-a lăsat ucisă în închisoarea politică pentru a nu o aduce pe ea înapoi, e obligată să refuze confortul adaptării la atmosfera intelectuală pariziană, dominată, şi aceasta, tot de marxism. Un marxism de paradă, un marxism netotalitar, dar care ignoră totalitarismul din est.

Sigur că foarte puţini dintre intelectualii români care au ales exilul au avut tăria de caracter a unei astfel de opţiuni, în fond, autodestructive. Ar fi nedrept să le reproşăm, celorlalţi imigranţi de origine română, individualismul realizării de sine (înscris chiar în natura umană şi fără de care probabil că nici n-ar exista nici evoluţii, nici revoluţii sociale). Dar tot nedrept ar fi să nu apreciem anvergura sacrificiului Monicăi Lovinescu pentru memoria îndoliată a victimelor comunismului. Numai dacă citim cronicile neliterare din primul volum de Unde scurte, putem observa cu uşurinţă şi instinctul actualităţii, şi sagacitatea comentatoare, şi cultura filosofică, toate calităţile, de fapt, pentru o bună înscriere în dezbaterea de idei a epocii.

Monica Lovinescu a pariat însă, mult prea devreme şi mult prea ultimativ, pentru a-şi putea structura ea însăşi pariul ca operă de reflecţie filozofică, pe victoria unui curent de gândire anticomunist, nu ştiu cât de plăpând (un nume precum Raymond Aron impune, desigur, tot respectul), dar puţin influent în lumea universitară franceză şi aproape deloc mediatizat. Cu acest partizant ideatic şi ideologic (care nu ştiu dacă a devenit şi comunicare intelectuală, probabil că nu), va recenza cu înfrigurare toate traducerile franţuzeşti de mărturii ale martirilor din est, va felicita, cam prematur, apariţia, chiar pe ruinele marxismului occidental, a unei generaţii „revizioniste” de tineri filosofi (Edgar Morin şi alţi câţiva), se va război cu Sartre şi Althusser, va contempla cu amărăciune caragialescă (Hai, Miţule, şi noi pe la rivuluţie!) ridicolul moral şi inactualitatea filosofică a „spectacolului” mai 1968: standuri de broşuri la Sorbona, happening la Teatrul Odéon, va încerca, chiar, prin anii optzeci, şi implicarea electorală în susţinerea unor politicieni necomunişti (care, fiind mai atenţi la ascendentul moral pe care l-ar putea mima afişându-se public în compania imigranţilor din est, i se păreau „anticomunişti”).

Mulţi dintre noi vom fi având convingeri inverse cel puţin în privinţa semnificaţiei momentului parizian 1968. Sau, dacă nu convingeri, atunci sigur bibliografie, care să ne ducă, teleghidaţi ca nişte jucării mecanice, la concluzia că mai 1968 a fost de importanţă decisivă în impunerea structuralismului, deconstructivismului, postmodernismului etc. Vocile critice româneşti cele mai inovatoare, şi de dinainte de 1989, şi de după, cam din produsele sistematice ale acestor programe se inspiră şi au avut şi au şi atunci destule dificultăţi de a împăca opţiunea personală anticomunistă, venită din experienţă istorică neaoşă, cu necesarele importuri bibliografice din occident, predominant de descendenţă marxistă.

Monica Lovinescu are, în ce o priveşte, ascendentul consecvenţei principiului (detesta termenul de „contradicţie” ca măsură metacritică). Dincoace, explorăm fertilitatea pluriperspectivismului, a nevoii de nuanţare, a discernământului aplicat la detaliu etc. Dreptate exclusivă nu e de nicio parte, doar îndreptăţire (de destin) pare să fie mai multă de partea Monicăi Lovinescu, chiar şi atunci când alunecă prea evident în eroare, nedreptăţind, la rândul ei, pe alţii. Sigur ca această îndreptăţire nu este transferabilă (Grigurcu, de pildă, când îi copiază resentimentele, justificându-şi astfel propriile interese sindicaliste de răsturnare a ierarhiei estetice, nu mai are, el, nicio îndreptăţire).

Cu acest criteriu al îndreptăţirii destinale neteoretizabile şi netransferabile s-a impus (în occident, înainte de 1989, la noi, bineînţeles, după) genul, şi literar, şi antiliterar în acelaşi timp, al mărturisirilor martirilor totalitarismului comunist. Într-o lume care ştie că nu-şi poate conserva echilibrele decât prin acomodări, tranzacţii şi compromisuri, radicalismul etic al acestui tip de mărturii probabil că nu a trezit chiar atât de multe conştiinţe. Sau, în orice caz, nu le-a adus pe picior de bătălie ideologică. Dar a spulberat legitimitatea literaturii estetice, a criticii literare autonomiste, a teoriilor literare întemeiate pe principiul valorii intrinseci, care vor avea mult de acum înainte de argumentat ca să ajungă să convingă că mai au vreun rost, în sine, în vremuri ignobile.

 În acest sens, ar fi de citit cronica Monicăi Lovinescu despre un număr din 1988 din „Caiete Critice” consacrat memorialisticii: o dinamitare a tuturor definiţiilor şi clasificărilor posibile în teoria literară, cu criteriul, de o autenticitate violentă, ireductibilă la experimentul literar, al mărturisirii suferinţei istorice. Culegerea de articole teoretice i se pare Monicăi Lovinescu mai interesantă prin ce pierde din vedere decât prin ce clasifică şi defineşte, arătând astfel „limitele în care e menţinută orice gândire, chiar şi cea mai evoluată şi mai rafinată din România. Astfel, teoria literaturii a fost cedată criticilor şi eseiştilor ori dobândită de ei, ca pentru a sublinia interdicţia de a pătrunde în alte domenii, ca istoria, politicul, sociologia. În România, intelectualii sunt la curent cu semiotica, structuralismele, poststructuralismele, modernismul, postmodernismul. Teoriile cele mai ispititoare se învârt în jurul textului, neputând să-şi ofere luxul de a se despărţi de el, într-atât fruntariile arbitrare par a fi fost fixate cu îndârjire şi acceptate ca atare” (Memorie şi memorii, în Pragul. Unde scurte V, p. 80).

Probabil că aşa şi e (mai mult sau mai puţin). Numai că, dacă am renunţa la aplicaţia la text, am deveni altceva decât critici literari: istorici, sociologi, politologi şi politicieni… improvizaţi. Şi nu ştiu dacă mai e nevoie şi nepriceperea noastră devenită a doua meserie, pentru că destui amatori se perindă pe ecranul televizorului. În fine. Multă subtilitate li se va cere de acum înainte criticilor literari să găsească o modalitate care să nu-i deprofesionalizeze şi decredibilizeze pe ei înşişi din chiar punctul de pornire, de a integra în ce ştiu ei să facă (nu în ce nu ştiu) adică în analizele de forme şi tipuri funcţionale de discurs, paradoxul asistematic formulat de Monica Lovinescu. S-ar cuveni, de fapt, să formulez frazele de încheiere la persoana întâi, pentru că eu însămi mă confrunt, în cercetările mele de istorie literară postbelică, cu această problemă, căreia nu i-am găsit încă soluţie. (sfârşit)

Reclame

16 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

14/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (4/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

4/5 

Romanele lui Marin Preda, Monica Lovinescu le preţuia, atunci, ca neevazive, încadrabile fără rezervă în categoria, mult mai dragă recenzentei de la Europa liberă, a „literaturii de reacţie şi conştiinţă” (v. şi cronicile la romanele lui Preda din anii şaizeci[1]). Dar distincţia dintre estetism (sau evazionism, cum îi zicea, totuşi, omul stânga Marin Preda) şi literatura angajată rămânea una clasificatoare, nu exclusivistă, cum avea să devină în anii următori, când va supralicita valoarea, de partea militantismului politic, şi o va nega cu totul de partea autonomiei estetice.

Termenul de „originalitate” nu era, înainte de 1971, folosit ca eufemism în cronicile literare de Monica Lovinescu, ci ca predicat estetic dintre cele mai onorante. Chiar şi „încifrarea” i se părea motivată, nu numai estetic, ci şi etic, ca punere în operă a unor semnificaţii adoctrinale precum scepticismul, rezistenţa la mirajele ideologice, „sabotarea istoriei”. În Epilogul deschis din 1972 Monica Lovinescu reia aceleaşi consideraţii despre valoarea în sine a literaturii române în contextul trezirii conştiinţelor în blocul comunist, pe un ton însă antifrastic, cu înţelesul invers că talentul scriitorilor români postbelici, deşi autentic, e mai degrabă de regretat decât de admirat. Mutaţia de criteriu deja se produsese şi interesul monografic comutase de pe opera lui Preda pe opţiunea biografică a lui Paul Goma, de inspiraţie Soljeniţîn (exil, ipostaze mărturisitoare întru zguduirea conştiinţelor intoxicate de marxism şi în est, dar şi în vest, proteste în presa occidentală), mai puţin însă convingătoare în termeni de „operă”, oricâte investiţii exegetice a încercat Monica Lovinescu şi în Epilogul deschis din 1972, şi în grupajul elogiator pe care i l-a dedicat în volumul 2.

Reprobarea opţiunii pentru operă şi rezistenţă culturală a scriitorilor rămaşi în ţară poate să îmbrace, desigur, şi catifeluri dintre cele mai fine şi elegante, ca în cazul recenzării la Europa liberă a celor Trei poeme filosofice pentru S. de Constantin Noica, publicate postum în 1988 în „Viaţa românească”. Să precizez mai întâi că „poemele” în cauză rămân cea mai directă şi mai peremptorie justificare a lipsei de reacţie la totalitarism, fiind redactate de un filosof, chiar dacă în versuri (în comparaţie cu ele, orice evazionism al literaturii apare ca mustind, indecidabil, de autocontradicţii). Continuând o mai veche dispută privată de strategii culturale cu Noica, reluată la fiecare excursie la Paris a filosofului (dispută pe care o va rezuma, de altfel, tot cu admirabilă reverenţă, în La apa Vavilonului 2), Monica Lovinescu îi răspunde în sfârşit şi public, demontându-i fiecare argument tip „întru”, recunoscându-i, în contrapondere, talentul… literar, dar confundând, până la inversarea de criterii, genurile şi planurile de discurs.

 Nu ştiu când anume va fi apărut această confuzie şi, probabil şi din cauza selecţiei cronicilor pentru publicarea în volume, nu-i pot distinge nici etape intermediare de pierdere a criteriilor specifice. Rezultatul final este însă următorul: talentul literar este repudiat în literatură (care, prin definiţie, este autotelică) şi devine scuză pentru expresia directă a dezimplicării în filosofie, gen, totuşi, tranzitiv al conştiinţei civile. Nu aceleaşi rafinamente de sociabilitate inspiră evocările postume ale lui Marin Preda. Provocat de vărsarea unei picături de vin la comemorare, portretul pe care i-l face autorului Celui mai iubit dintre pământeni, ia, de la primele rânduri, turnură de pamflet, ajungând, în perfect stil La Bruyère, la diagnostic etic pentru simptom oftalmologic (Preda, ştim măcar din fotografii, purta ochelari; deci nu privea direct lumea în faţă). Nu insinuez nimic la adresa editorului, comentând în această inversare de criteriu; pur şi simplu accentuez diferenţele – ilogice – de tratament critic pentru două categorii de intelectuali: scriitorul, în general, şi filosoful, tot în general.

Preda va fi avut, se pare, la un moment dat, intenţia – aflăm, fără datare şi cam prea în treacăt, din Pe apa Vavilonului 2 – de a-şi juca destinul auctorial pe acelaşi gest disperat al autoexpatrierii (mult mai dramatică pentru un scriitor, pentru că implică renunţarea la resursele conotative ale limbii materne şi plonjarea în intraductibil). E plauzibil să-i fi întrebat pe soţii Lovinescu şi Ierunca, într-o discuţie exploratorie, despre şansele de a se face auzit în occident ca autor de operă, şi nu ca simplu protestatar. A fost deconsiliat şi a renunţat, reuşind doar să întărâte împotriva nu numai a lui, ci şi a tipului psihologic pe care l-a reprezentat în literatura română postbelică, judecata criticii de revizuiri morale: „Cred – şi am mai scris-o – că Marin Preda a constituit pentru scriitorul român adevăratul model la îndemâna gustului său, opunându-se cu intermitenţe şi niciodată până la capăt, «rezistând prin cultură» (sintagmă şi autolaudă înfloritoare în comunism), cu un respect ţărănesc pentru Carte şi un cult pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor, spălându-l de toate păcatele. Ale sale erau minime şi de altfel nu i le reproşa nimeni. Finalmente, Marin Preda era omul indicat la locul indicat, situat însă cu silnicie într-un timp dezmoştenit din care nu-şi putea face o re-creaţie. Felul în care şi-a sfârşit viaţa a pecetluit cu amărăciune o existenţă nu tocmai biruitoare (La apa Vavilonului, 2, p. 58-59)”.

Ce mutaţii interioare trebuie să fi suferit criticul literar Monica Lovinescu încât să-şi întâmpine cu măturoiul inclusiv generalitatea propriei amintiri despre „respectul (ţărănesc) pentru Carte şi cultul pentru «opera» ce mântuieşte pe un scriitor”. Poate să sune a predică moralizatoare obiecţia mea, dar acest respect şi acest cult sunt chiar premisele axiologice ale meseriei de critic literar (aşa cum respectul pentru dorinţa bolnavului de însănătoşire şi cultul pentru viaţă sunt premisele axiologice ale meseriei de medic)[2].

Etica este pluralistă şi, pe cât posibil, dialogică. Întotdeauna se va găsi un alt criteriu, din altă perspectivă, cu altă motivaţie intrinsecă, în măsură să releve ca inacceptabile intoleranţele unei judecăţi morale unilaterale. Eu am invocat, riscând să-mi plictisesc cititorii, deontologia profesiei de critică care nu îngăduie spulberarea principiului operei. Dar mai sunt şi alte criterii, la fel de importante – din unghiuri de lectură diferite de ale mele. De pilda, din perspectiva gândirii politice liberale (care, în critica totalitarismului comunist, tinde să dezvolte şi o problematică etică), protestul din exil nu e chiar genul cel mai relevant al opoziţiei la comunism. E doar genul instantaneu (de altfel, cultivat mai ales de intelectualii de stânga[3]), nu şi genul reconstrucţiei de durată.


[1]Moromete începe să vorbească. În dodii şi altfel. Foarte clar. Adevărata sa statură începe să se deseneze odată cu această statură a cuvântului. Mereu interogativ. Parcă şi înjurăturile – acest mod imperativ de comunicare – par să se sfârşească mereu printr-un semn de întrebare. N-are sens să facem aici o teorie a supremaţiei modului interogrativ asupra oricărui altul. Dar trebuie să insistăm asupra acestui fapt: pe măsură ce acţiunea îi este interzisă, pe măsură ce nu se mai poate insera concret în acţiune, Moromete se refugiază în gândire” (Unde scurte, p. 262). Tot aşa se poate cita, din cronica dedicată romanului Intrusul, secvenţele referitoare la rolul de dezambiguizare referenţială jucat de avertismentele Soranei (personajul retras din acţiune, cu funcţie nu epică, ci oraculară, deopotrivă pentru ficţiune şi pentru societate, atragând atenţia că o lume nouă nu se poate construi pe ură).

[2] Sigur că, din tonalitatea frazării de colportaj monden, cuvintele „carte” şi „operă” pot să sune oricum vrem noi, de la ridicol la sublim, mai spectaculos, poate, cu efecte stilistice mai de neuitat, dacă le reducem la derizoriu. Dar rostul criticii literare (inclusiv al judecăţilor critice negative) este tocmai de a restaura încrederea în sensul lor ideal: judecăm imperfecţiunile contingente pentru a releva valorile paradigmatice care ni se pare că au fost ratate. Aşa şi face, de altfel, cronicarul Monica Lovinescu în întâmpinările romanelor din anii şaptezeci ale lui Marin Preda, publicate în volumul 2 al Undelor scurte, unde formulează obiecţii întemeiate: finalul dezamăgitor al Marelui singuratic şi infiltraţiile ideologice corupătoare de detalii, precum portretul junelui activist dintr-o ediţie a Delirului, portret bănuit a fi o încercare a autorului de a-l flata pe Ceauşescu. Asemenea judecăţi bineînţeles că se susţin metacritic. A destitui, însă, ca irelevant pentru destinul generic al scriitorimii, chiar principiul de idealitate al operei înseamnă însă fie antifondaţionism postmodernist dus, de dragul consecvenţei raţionamentului, până la anomie, ori disperată autodesfiinţare a proiectului de operă critică.

[3] Chiar termenul de intelectual este produs al militantismului de stânga, cum bine observase şi Monica Lovinescu într-o recenzie din 1963 de etimologie şi etiologie a modelor occidentale de angajament: „Intelectualii au inventat «angajamentul», ce frumoasă metaforă! Te angajezi, adică pierzi pentru totdeauna nobleţea propriilor tale scopuri, adică te decretezi singur avangarda spiritului naţional, purtătorul de drapel al conştiinţei drept care pui să fâlfâie pe drapelul tău propriul eu, răsfrânt în vânt”. Comentariul aparţine altcuiva, dar e asumat, pe bună dreptate, şi de recenzentă în Unde scurte, vol. 1, p 85.

14 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (3/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

3/5 

Încifrarea estetică nu mai e înţeleasă ca o formă ocolită de a spune adevăruri interzise pe care scriitorul se teme să le spună „direct”, ci o specie sintetică de adevăr subversiv, nedecompozabilă în aluzii punctuale, pentru că aluziv e chiar principiul ei formativ, care derutează şi isterizează lectura mioapă a cenzurii, obişnuită doar să caute mici ghicitori denotative. Literatura e recunoscută astfel periculoasă pentru sistemul totalitar chiar prin determinările ei imanent estetice, şi nu ca substitut al unui discurs tranzitiv. De aceea foarfecele cenzurii tinde să dezvolte o funcţie suplimentară, tăind nu numai ce contravine evident ideologiei oficiale, dar atacând şi integritatea gratuit-autonom-filologică a operei literare, suspectă dacă nu din motive clare, atunci, din principiu.

O schiţă şarjată a mentalităţii cenzoriale (care sigur că va trebui dublată de acum de studii pe documente de arhivă, câte se vor mai fi păstrat) găsim într-un portret din 1988 al „tovarăşului Dulea”: „Ar mai rămâne (după ce se exclud importurile de literatură străină, pentru că cer valută, şi ediţiile şi studiile de clasici, pentru că sunt „vechituri” – n.m. S.S.) scriitorii români contemporani. Ei însă pun «probleme». Cu atât mai mult, cu cât, total nepriceput la literatură, tovarăşul Dulea e specialist în căutarea aluziei, a şopârlelor cum se spune. De notorietate publică şi hilară este felul cum pune pe diverşii săi lectori să-i «povestească» poemele din manuscrisele prezentate. Care e subiectul? În clar: ce vrea să spună poetul ăsta? Să nu cumva să fie trist (nepermis în vesela eră Ceauşescu). Să n-aibă insomnii (cum să nu dormi tun când te veghează El?). Să nu se pomenească de moarte. Să nu fie ceva erotic (regimul e aseptic şi pudibond). Să nu se vorbească de tirani. Şi nici de vreo Curte oarecare” etc. (Pragul. Unde scurte V, p. 58).

Pe estetic chiar se ducea, aşadar, o bătălie, nu de puţine ori apărarea autonomiei cristalizând, în osmoza, aproape imposibilă teoretic, dintre criteriul estetic şi criteriul moral, în arte poetice subversive. Monica Lovinescu a consemnat, în cronicile de până în 1971 publicate în primul volum de Unde scurte, câteva episoade de refuz al ideologiei oficiale, pe care, la acea dată, le aprecia ea însăşi ca eroice şi care ar merita reverenţa criticii postdecembriste: romanele de problematică morală şi eseurile de etică a scrisului semnate de – deja consacratul – Marin Preda, tematizarea fricii în Animale bolnave de Nicolae Breban, demitizările exuberante în formă şi tragice în conţinut, autentificate de metadiscursivitate antipropagandistă, prin care începeau să se remarce în poezia şi proza scurtă Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu, apoi insolitarea, în dramaturgie, deopotrivă a codurilor teatrale şi a tabuurilor politice cu Iona şi Există nervi, la fel, în aceeaşi valoroasă serie, primul roman al lui Augustin Buzura, roman de decantare autoreferenţială chiar a noţiunii de curaj, uşor de confiscat şi falsificat birocratic de activiştii propagandei, tot aşa, bătăliile noilor critici de formaţie şi angajament estetice pentru criteriile valorii intrinseci în recuperarea trecutului literar, dincolo de orice intoleranţe politice (antologia de poezie realizată de Nicolae Manolescu şi antologia criticilor literari realizată de Eugen Simion, pe atunci, cei doi, nici prieteni, nici neprieteni, ci, mult mai important, solidari pentru o nobilă cauză), câte un debut foarte promiţător în teorie (Toma Pavel), constituirea unor grupări de rezistenţă (oniricii).

Aş fi tentată să închei enumerarea cu ş.a.m.d., pentru că şi primul volum de cronici este selectiv (zic, fără să am de unde să ştiu ce şi de ce a mai rămas pe dinafară din foiletonul cronicăresc, dar gândindu-mă că lipsesc cronici la cărţi reprezentative pentru anii şaizeci, imposibil de ignorat la apariţie, de Nichita Stănescu, Adrian Marino şi alţii). Selecţia textelor a fost însă făcută cu mult înainte de ediţia de la Humanitas, după nişte criterii probabil diferite, încă din 1972 sau începând cu 1972 (dacă luăm ca dată anul indicat la sfârşitul Epilogului deschis cu care se încheie volumul), în vederea unei prime ediţii, apărute tot în exil, în 1978, la Madrid însă, nu la Paris.

Sigur că pentru aceste cronici, al căror destin a fost de la început să nu poată fi publicate decât – spaţial şi cronologic – într-o lume liberă, 1971 nu putea fi decât un an al renunţării la orice tentaţie melioristă. Unde încurajaseră evoluţii, de acum înainte vor denunţa involuţii. Cu preţul însă al pierderii din vedere al faptului că scriitorii autonomişti – unii dintre ei – au refuzat „revoluţia culturală” impusă de Ceauşescu. Monica Lovinescu urmăreşte, de aici înainte, sistematic doar adeziunile publicistice din ţară la Tezele de la Mangalia, pe care le pune în antiteză exclusivă cu nevoia de protest în presa străină. Simetria, prea geometrică, a acestei viziuni critice exclude tocmai continuitatea împotrivirii prin operă (care e, până la urmă, principalul obiect al criticii şi istoriei literare).

Am insistat deja, câteva pagini mai devreme, asupra faptului că schimbarea prea fără loc de dus şi întors a criteriului, de la critica de direcţie literară, la critica de direcţie biografică, poate să fie un efect de lectură determinat de alcătuirea volumelor. În jurnal, Monica Lovinescu recuperează ea însăşi câteva notaţii de agendă de lucru care pot sugera (fie şi involuntar) că şi după 1971, ba chiar până în anii optzeci târzii, a mai scris, cu oarecare consecvenţă, cronică de carte autonomist estetică. Dar cronicile în cauză nu se regăsesc în sumarul volumelor 2, 3, 4 şi 5. Nu dau exemple, pentru că nu am urmărit sistematic disparităţile (şi chiar dacă ar încerca cineva să le urmărească, şi jurnalul recuperează agendele doar pe sărite, deci sistematizarea ar fi zadarnică).

Sunt foarte diferite, structural şi criteriologic, centrele de greutate ale volumelor 1, de o parte a pragului 1971, şi 2-5, de partea cealaltă. În volumul 1, cele mai multe cronici îi sunt dedicate, cu o atenţie cvasimonografică, lui Marin Preda – Moromeţii II, Intrusul, dar şi articole apărute în reviste, care abia ulterior aveau să fie retipărite în volumul Imposibila întoarcere – şi tot din ele, din fiecare, sub alt unghi, porneşte cea mai interesantă (originală) reflecţie teoretizantă. Cititorii o vor recunoaşte imediat ce o voi numi, pentru că circulă încă în publicistica literară de azi, vlăguită de noimă, ca orice teză care şi-a pierdut autorul: anonimizată, degradată ideatic şi cu partiţia axiologică inversată. E vorba de „vorbitul în dodii” – în accepţiunea de subversivitate beletristică, criticată şi atunci, ca şi azi, ca lipsă de reacţie imediată, directă la absurdul social şi inventare a unui univers alternativ, din care să lipsească tocmai provocările realului.

Cel care a criticat însă mai întâi deturnarea reacţiei prin ficţiune a fost (asta s-a uitat!) chiar Marin Preda, într-un articol de la sfârşitul anilor şaizeci în contra direcţiei evazioniste, reprodus apoi în Imposibila întoarcere (1971). Răspunzându-i în iunie 1970[1], Monica Lovinescu nuanţează şi temperează elanurile polemice ale autorului Intrusului, apreciind că „«evazionismul» a reprezentat, de prin 1960 şi ceva încoace, calea, dacă nu unică cel puţin cea mai largă, a liberalizării în cultura românească, şi a constituit, în acelaşi timp, şi originalitatea ei, în configuraţia mai generală a liberalizării din Răsărit şi din Rusia. În timp ce în celelalte ţări din est, ieşirea din chingile realismului-socialist se făcea prin revenirea la o viziune critică a realităţii, în România se ieşea, mai ales, dintr-o literatură de coşmar printr-un salt în imaginar” (24 mai 1970, op. cit., p. 420).


[1] poate deveni semnificativ, la o lectura mai atentă, acest joc foarte strâns al cronologiei, de o parte şi de alta a discontinuităţii codurilor literare (şi discontinuităţii interpretării lor, în ţară şi în exil) induse de Tezele de la Mangalia. În 1970, Monica Lovinescu răspundea concesiv şi comprehensiv în privinţa evazionismului, temperând articolul lui Preda, dar devine intolerantă – inclusiv faţă de Preda însuşi – după 1971. Criticii esteţi din ţară, în schimb, după unele mărturisiri, abia atunci au început să înţeleagă ce spusese Preda, considerând volumul Imposibila întoarcere, apărut în 1970, primul semnal de împotrivire la directivele lui Ceauşescu (v. cronica lui Manolescu la Unde scurte 1, retipărit în Lista lui Manolescu, vol. 3). (va urma)

7 martie 2010 Posted by | arta, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (2/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

2/5 

Să zăbovesc un pic, în această cronică, (…) asupra modului publicării în volume a Undelor scurte şi să întreb, chiar dacă nu mă aştept la răspuns, în ce măsură parcimonia selecţiei textelor ţine de responsabilitatea autoarei şi în ce măsură, de responsabilitatea editorului. Eu însămi nu voi putea dovedi cu argumente infailibile, dar înclin să cred că, în ce are mai criticabil, cu mari pierderi pentru propria autenticitate, ediţia reflectă partizanatele de la Humanitas.

În cuvintele înainte ale volumelor, Monica Lovinescu invocă lipsa de rost şi de hârtie care a determinat-o să nu dea la publicare în format de carte toate cronicile literare, prea multe după părerea sa, scrise, vreme de trei decenii, în vederea lecturii bisăptămânale la microfonul radio. Nu ştiu (şi e meseria mea de istoric literar să-i respect alteritatea ireductibilă) cum e cu lipsa de rost din punctul de vedere al autorului. Dar economia de logistică, dacă s-a pus cumva problema aşa în discuţiile preliminare cu editorul, contravine celor mai elementare principii ale restituirii unei opere fundamentale, cu atât mai mult când rostul ei (de cercetare filologică) se vrea convertirea, în premieră, a lui verba volant în scripta manent

Am mai comentat, fără menajamente, şi ediţia făcută de Aula a cronicilor lui Manolescu, de asemenea operă critică fundamentală, care a structurat pe criteriu estetic aceiaşi treizeci de ani literatură structuraţi etic de Monica Lovinescu, şi care, la tipărirea în volume, a fost redusă de echipa de redactori la un fel de pomelnic generaţionist. Unele defecte de producţie editorială pe care le-am reproşat redactorilor Listei lui Manolescu nu se regăsesc, e adevărat, în ediţia Humanitas a Undelor scurte. De pildă, Humanitas nu distorsionează cronologia cronicilor. Dar o răreşte şi rărirea – când nu ai de unde din altă parte recupera întregul – poate deveni încă şi mai gravă.

Cronicile lui Manolescu nereproduse în ediţie rămân disponibile în colecţiile revistelor, prin urmare, pierderea lor pe drumul către retipărire nu e definitivă. Se vor mai face, bineînţeles, şi alte ediţii, care să aducă la loc ce s-a rătăcit în cea dintâi, stârnind, probabil, alte obiecţii, dar din alte motive, încă neexperimentate până acum (e firescul şi justificarea de „rost” a ediţiilor succesive ale marilor opere). Există o arhivă radio sistematică şi completă la Europa liberă, echivalentă colecţiilor de periodice, atât de uşor de găsit la bibliotecile publice? Există o arhivă personală de manuscrise ale Monicăi Lovinescu? Poate că nu am fost eu îndeajuns de atentă, dar nu i-am auzit pe cei care îi administrează memoria să fi adus vorba, la ceas de doliu, despre îndatoririle, care le revin în primul rând lor, de restituire a integralei operei.

Lipsa hârtiei, pentru care, în economia încă centralizată la începutul anilor nouăzeci, chiar şi editurile cele mai repede prospere puteau lesne acuza vinovaţi generici (preşedintele comunist al ţării, guvernul care a confiscat revoluţia, cutare ministru al culturii etc.) să nu devină, la sfârşitul tranziţiei, o tristă metaforă pentru pierderile irecuperabile din partizanat al restituirii filologice. Pentru că şi tranziţia postcomunistă duce, iată, către limpezirea aceluiaşi ideal (de descendenţă filozofică liberală) de autonomizare, pe criterii specifice, a profesiilor în raport cu interesele politice de tot felul. Sau de – acesta e cuvântul – depolitizare.

O depolitizare, ce-i drept, relativă (dar tot relativă va fi şi pe mai departe, dat fiind că rămâne expresia autocontradictorie a unei inevitabile relaţii cu politicul, pe care o poţi doar nega prin atitudini şi doctrină, nu şi anula ontologic sau ignora ca şi cum n-ar fi şi nu ţi-ar face zile negre), ei, bine, o depolitizare, ce-i drept, relativă, forţând limitele dicibilului de atunci, mult mai inflexibile decât cele de azi (paralela dintre limitele a ce se putea spune în totalitarism cu ce se poate spune într-o lume democratică e doar o figură de stil, pentru că, în determinările lor de profunzime, cele două tipuri „peratologice” rămân incomensurabile), o depolitizare, ce-i drept, relativă, cum începusem să zic, reuşiseră, în a doua jumătate a anilor 1960 şi scriitorii şi criticii literari care au pariat – asumându-şi nişte riscuri – pe autonomia esteticului.

E meritul Monicăi Lovinescu de a fi realizat racordul metonimic dintre problematizările specifice ale criticii literare de întâmpinare şi reflecţia morală, socială şi politică despre răul totalitar comunist. Text şi context, detaliu purtător de semnificaţie proprie şi plan general care forţează interpretări diferite, componentă cu pretenţii şi drept de autarhie şi sistem care ameninţă mereu să o reintegreze, aceasta a fost perspectiva din care a urmărit autonomizarea literaturii pe criteriu estetic, sesizând şi aducând la cuvânt dramatismul înfruntărilor de forţe opuse pe graniţa dintre literar şi extraliterar, pe care critica (doar) estetică poate că nu va fi avut nici curajul, dar, mai ales, nu avea metode analitice să spună ce e cu ele. La drept vorbind, nici azi nu avem metode analitice şi, de aceea, nici nu ne dăm seama cât sunt de interesant de cercetat.

Să dau un singur exemplu (foarte cunoscut, de altfel, dar încă insuficient studiat documentar) de stihie frontalieră care a determinat, pe relaţia dintre text şi context, profilul agonal-eroic al literaturii estetice scrise în totalitarismul comunist. Cenzura. Două comentarii ale Monicăi Lovinescu mi se par relevante şi ca îndreptăţire de critică judecătorească, dar şi ca metodologie care ar merita adusă la zi. Probabil că de aici va trebui să înnodăm firele cu trecutul în studiile postcomuniste de istorie a literaturii române postbelice. În Unde scurte, cenzura de la Bucureşti este frecvent criticată, dar criticată în principiu, fără probe şi fără aplicaţie analitică, pentru că documentele incriminatorii erau, bineînţeles, nedisponibile. Monica Lovinescu găseşte însă ocazia comentariului pe text şi document în versiunea necenzurată (sau des-cenzurată) apărută pentru prima oară la Paris în 1969 a romanului Maestrul şi Margareta de Bulgakov, traducerea restituind în paranteze secvenţele care fuseseră cenzurate în ediţia moscovită, cu greu apărută şi aceea, în 1966, la mai bine de un sfert de secol de la scrierea cărţii.

Este o premieră analitică pentru critica românească, cu o concluzie care tulbură şi obligă la redefinire mult mai subtilă disjuncţia mecanică dintre directeţe şi încifrare: „Funcţionarii cenzurii sunt supuşi unui adevărat chin. Cum să desluşeşti sensul unei metafore? Cum să descifrezi umorul coroziv? Cum să califici o pată de culoare dintr-o pictură abstractă? Cum să vânezi aluzia dintr-o proză în care totul pare aluzie şi poate să nu fie? Cum să aplici schemele diurne pe o literatură fantastică? Cum să ştii ce trebuie admis şi ce nu? Şi atunci, într-o reacţie de apărare, uneori de furie, tai totuşi. Ceva. Să nu se zică că n-ai tăiat. Regimul ţi-a pus în mână foarfecele, nu? Pentru ce, dacă nu spre a te servi de ele? De foarfecele acestea ţine pâinea şi liniştea. În clar-obscurul coborât peste un peisaj artistic luminos şi limpede, tai în neştire” (Unde scurte, vol. 1, p. 331). (va urma)

5 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

04/mart/2010 O analiză a „moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre „Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

Autoarea acestei foarte interesante analize a „moştenirii” Monicăi Lovinescu este lector dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. Cea mai recentă carte publicată: Metacritice. Critica de tranziţie, Ed. Aius, Craiova, 2008. 

1/5 

Vine o vreme când proiecţiile anticipative ale criticii de direcţie se văd nevoite să-şi redreseze vectorul, contrazise fiind de cursul epic – imprevizibil – al istoriei (literare şi nu numai). Nu înseamnă această dezminţire neapărat eşec, dacă criticul îşi va fi lăsat loc şi pentru construcţia de criterii şi pe raţionalizarea judecăţilor, dublându-şi exigenţelele critice cu autoexigenţe încă şi mai severe de critică a criticii şi admiţând că desfăşurările evenimenţiale rămân, ele, în afara controlului logicii. Istoria literaturii îşi decupează episoadele mai degrabă din ipoteze criteriologice decât din factologie, recuperând constructele anterioare pentru productivitatea lor de chei de lectură, şi nu după randamentul practic dovedit în modelarea viitorului. 

În acest sens a devenit critica de direcţie (ca gen critic) inactuală, începând deja cu prima generaţie postmaioresciană. De la E. Lovinescu încoace, directoratul de conştiinţe literare n-a mai putut fi asumat, în mod credibil, decât în măsura în care s-a repliat, la limita solipsismului, asupra condiţiilor de validare ale propriului proiect auctorial. Dacă un critic se simte chemat să fie „şef” peste conştiinţa unui autor, atunci acel autor nu poate fi altul decât criticul însuşi. Din astfel de intuiţii, în fond, morale sau de morală a profesiei, încercând să limiteze dirijismul, uneori excesiv, al criticilor, iar nu să le întărească dictatura asupra literaturii, s-a născut critica de gradul doi. Dar, în căutare de criteriu metacritic, să nu încep, la rândul meu, să spun altă poveste decât cea pe care am promis-o în titlu. 

Monica Lovinescu, în ceea ce o priveşte, s-a instalat, la începutul anilor şaizeci ai secolului trecut, cu un admirabil simţ al gratuităţii în materie de autoritate prospectivă, în punctul de origine al unei critici extrateritoriale (extrateritorială la propriu, reprezentând opinia emigranţilor din blocul comunist stabiliţi în capitalele intelectuale şi artistice ale occidentului), care, după toate calculele de previzibilitate pe care le-ar fi putut face cineva atunci, s-ar fi zis că nu are nicio şansă de a se impune ca direcţie pentru literatura română de dincoace de cortina de fier. 

Şi ne e foarte la îndemână să ne imaginăm o istorie literară postbelică aservită fără împotrivire intereselor demagogice ale partidului unic, în care cronicile săptămânale de la Europa liberă să nu-şi fi impus criteriul antipropagandistic şi care, astăzi, să nu mai conteze decât ca penibil depozit documentar al conformismului breslei scriitoriceşti. În determinismele cauzale, e mult mai plauzibilă, de altfel, versiunea „cum ar fi dacă n-ar fi fost” o direcţie subversivă activă, dacă n-ar fi devenit reperul de morală a scrisului pentru literatura din ţară, dacă nu ar fi fost modelat axiologic aşteptările literare ale publicului. Ca dovadă, judecăţile criticii de după revoluţia din 1989 se aplică mai mult sumbrei conjecturi de nonsubversiune decât istoriei literaturii de opere

Din fericire, critica literară din diaspora a ştiut să se facă ascultată, în ţară, şi de scriitorii neobedienţi politicii oficiale, şi de cititorii cumsecade. În ambele sensuri ale cuvântului, ascultată. Trebuie să fi fost o aventură plină de suspans trimiterea clandestină în străinătate de cărţi, reviste şi veşti pentru recenzarea la zi. Înapoi însă, foiletonul ajungea fără să mai întârzie prin vămi, creând, şi în privinţa permeabilizării graniţelor, senzaţia de normalitate (sau de normalizare), mult peste cât şi-ar fi dorit puterea comunistă. Cronica radiofonică, necenzurabilă în eter (cum ar fi fost importul de tipărituri), s-a dovedit astfel cea mai eficace modalitate tehnică de transmitere a ofertei de criteriu, reuşind, în doar câţiva ani, să imprime o nuanţă etică tendinţelor de autonomizare a esteticului apărute în literatură pe fondul dez-stalinizării politice a regimului de la Bucureşti. 

Sigur că, de unde nu ar fi fost să fie, critica de direcţie nu ar fi putut inventa, singură, o literatură[1]. Dar i-a asistat, pe cât de atent şi de inspirat cu putinţă, constituirea din ce începuse deja să dea semne că ar putea să devină, recunoscând şi încurajând virtualităţile creatoare, punându-le în relief, ca program etic, motivaţiile intrinseci de autonomizare faţă de ideologia totalitar comunistă şi realizând racordul – întotdeauna dificil – dintre aşteptările pentru valoarea în sine a operei şi aşteptările contextuale pentru spirit independent, curaj, simţ al adevărului şi dreptăţii. De asemenea, lucru foarte important, cronicile radiofonice de la Europa liberă au iniţiat, la scara marelui public, o educaţie a lecturii subversive. Cititul printre rânduri, fenomen de proporţii şi relevanţă sociologice înainte de revoluţia din 1989, din modelul interpretativ al cronicii Monicăi Lovinescu a pornit, şi nu din cel al cronicilor care se scriau în ţară. 

Primul volum Unde scurte din seria de cinci publicată între 1990 şi 1995 la Humanitas restituie, în sensul pe care l-am schiţat mai sus, etapa augurală a criticii de direcţie a Monicăi Lovinescu: 1962 – 1971. Din păcate, următoarele patru, antologând cronicile de după 1971 şi până la revoluţie, vădesc, parcă prea dinadins, radicalizarea criteriului critic până la ininteligibil. După Tezele de la Mangalia ale lui Ceauşescu, Monica Lovinescu va fi avut sentimentul inutilităţii operei şi, din disperare, în loc de critică de direcţie literară a început să practice un fel de militantism de direcţie… biografică, cu imperativul reprofilării scriitorimii române în protestatari anticomunişti de serviciu în presa occidentală (oricum, marxizantă, şi cea din urmă, din simplă modă intelectuală). Această schimbare de normă şi de obiect al criticii nimbează cu măreţie tragică personajul Monica Lovinescu, dar inhibă până la autoanulare excelentul critic literar care fusese până atunci. 

Judecăm omul, nu cartea pare să fie deviza criticelor Monicăi Lovinescu de după 1971 (inversă faţă de tot ce înseamnă legitimitate profesională a dreptului criticului literar de a da verdicte). E foarte posibil să fie doar un efect de lectură postdecembristă, indus de selecţia, nepermis de zgârcită, pentru tipărire a cronicilor propriu-zise şi publicarea, aproape simultană, a gazetăriei de „tabără” de după revoluţie (bătălia, mai mult de retorică resentimentară decât de idei, cu literaţii „apolitici”[2]), a memoriilor şi jurnalului. S-a produs astfel o suprapunere de etape şi de genuri politice şi autobiografice, în care criteriile directoratului de conştiinţe se tot schimbă, încercând să ţină pasul cu cotiturile neanticipate ale istoriei, şi din care, până la apariţia unei ediţii ştiinţifice, nu se mai poate distinge litera clară şi întreagă a operei de critic literar a Monicăi Lovinescu (de unde, şi bârfele – nedrepte, cred eu, sau motivate doar ca reacţie psihologică la nedreptăţile ei – dinspre partea celor care s-au găsit ponegriţi în diaristice, cum că Monica Lovinescu n-ar prea avea operă…). (va urma)  


[1] Tot aşa cum nu putea inventa, din nimic, o literatură nici liberalizarea de la sfârşitul domniei lui Gheorghiu Dej şi începutul celei a lui Ceauşescu, pe care majoritatea istoricilor literari postdecembrişti o consideră singura cauză (şi singura justificare) a canonului literar şaizecist, când, de fapt, e doar una dintre condiţiile extraliterare, cea mai slabă în ordine explicativă: relaxarea unei condiţii defavorizante înseamnă mult mai puţin, pentru determinarea unui efect, decât apariţia unei condiţii favorizante. E ca şi cum (ca să folosesc metafora uzuală a dezgheţului ideologic) ar fi suficientă desprimăvărarea ca să avem producţie agricolă. Ei bine, nu e deloc suficientă: câmpul mai trebuie şi desţelenit, dezburuienat, irigat, semănat cu soi bun, iar irigat, iar plivit etc. etc.

[2] Unul dintre momentele cele mai jalnice ale tranziţiei postcomuniste în instituţiile şi criteriile literaturii, începutul anilor nouăzeci, ani mai degrabă de tzunami psihologic decât de dezbatere lucidă, pentru ambele tabere, amândouă de personaje pozitive – Monica Lovinescu, Manolescu, Dinescu, Liiceanu, de o parte, de cealaltă, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu –, învrăjbite nici ele nu ştiau de ce (şi cu atât mai puţin nu vor înţelege istoricii literari din viitor). Discreditarea valorilor de rezistenţă a autonomiei estetice a început prin acest conflict, ca rupere în rivalităţi feroce a unei vechi solidarităţi şi, deci, ca autodiscreditare…

4 martie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu