31/ian/2010 EURAST recomandă: Vl. Socor despre şansele lui Ianukovici de a deveni preşedintele Ucrainei şi propunerile acestuia privind relaţiile cu Rusia
YANUKOVYCH CONSISTENTLY RUSSIA-LEANING IN UKRAINE’S PRESIDENTIAL ELECTION
by Vladimir Socor
Russia’s authorities have adopted a position of studied equidistance between the two main candidates during Ukraine’s presidential election campaign. Moscow has interfered only to the extent of ostracizing President Viktor Yushchenko, whose re-election chances it knew to be nil. Prime Minister Yulia Tymoshenko and Party of Regions leader (formerly two-time prime minister) Viktor Yanukovych will face each other in the February 7 run-off. Moscow as well as Western governments have insisted throughout the campaign that they would work with either winner after the election, only stipulating that the process be free and fair.
Formal equidistance seems to be the only possible option at this stage, in view of the volatile race with an unpredictable outcome. But this option also reflects the lessons of the 2004 presidential election in Ukraine, when the Kremlin’s Yanukovych project failed outright, and the opposite Yushchenko project unraveled soon afterward. His presidency already sinking in 2006, Yushchenko tried to keep afloat by bringing RosUkrEnergo into Ukraine (as Yanukovych had first decided to do in 2004 as prime minister) and bringing Yanukovych back as prime minister (2006-2007) on a fast track toward the presidential candidacy again.
Yanukovych’s programmatic statements during this campaign differ starkly from Tymoshenko’s positions regarding Ukraine-Russia relations and Ukraine’s place in Europe. Theirs are, in major respects, two different foreign policies. Yanukovych’s stated positions are aligned with Russian policy objectives on some issues of central significance to Ukraine, his prescriptions opposite to those of Tymoshenko. (text integral, format word doc. – Socor – Ucraina 22 ian 10)
31/ian/2010 Două analize asupra relaţiilor actuale dintre România şi Republica Moldova
Relatiile spinoase dintre Romania si Moldova, pansate cu 100 mil. euro
Doina Anghel
Ziarul financiar, 28.01.2010
Prima vizita externa a celui de-al doilea mandat al lui Traian Basescu a inceput ieri in Republica Moldova, cel de 17-lea partener comercial al Romaniei. Relatiile comerciale dintre cele doua tari s-au injumatatit in 2009 ca urmare a crizei economice, totusi, Republica Moldova, cu cei peste 4,3 milioane de cetateni, poate reprezenta o buna piata de desfacere pentru investitorii romani, care au inca o prezenta modesta peste Prut. Ce a inflorit in ultimul an ca urmare a crizei economice este contrabanda cu tigari, in fiecare piata bucuresteana cartusele de tigari de contrabanda, mai ieftine decat cele din magazine, putand fi gasite la discretie. „Moldova este proiectul meu de suflet”, spunea seful statului in primul sau discurs pe teme de politica externa dupa preluarea celui de-al doilea mandat. Ieri a sosit la Chisinau cu 100 mil. euro nerambursabili, pentru proiecte de infrastructura si cu o echipa de ministri economici, iar prima veste a fost infiintarea unei agentii de cetatenii pentru romanii de peste granita.
Presedintele Traian Basescu a fost intampinat ieri la Chisinau de cateva sute de persoane care au strigat „Unire”, cuvantul-cheie pentru relatiile dureroase dintre Romania si Republica Moldova in ultimii ani.
Pe romani si pe moldoveni nu-i desparte nici graiul, nici cultura, nici istoria. Mesajul transmis ieri pe doua voci, dar in aceeasi limba, de presedintele roman si de cel moldovean, Mihai Ghimpu (interimar), a sunat intr-o nota foarte indepartata de relatiile ostile din timpul presedintiei filorusului Vladimir Voronin, acum liderul Partidului Comunist, al carui final de mandat a fost marcat de o revolta violenta a tinerilor care au strigat de la Chisinau spre lume: vrem alt viitor! (text integral, format word doc. – Anghel – RMoldova 28 ian 10)
__________________________
Patriotismul steagurilor nefluturate
Dan Dungaciu
Timpul (Chişinău), 29 ian. 2010
„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” (Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)
Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău – toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.
Două tipuri de naţionalism
În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” – neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic. (text integral, format word doc. – Dungaciu – RMoldova 29 ian 10 ).
31/ian/2010 Eterna şi fascinanta globalizare: încă o versiune rusă (sovietică?) pentru „Let it be” al The Beatles
Comentariul de pe site-ul RFE/RL la acest video-clip:
„Demonic children, close-ups of bad teeth, and a guy who looks like a cross between Woody Allen and Adam Ant.”
30/ian/2010 Cea mai mare discriminare a vremii noastre: ceea ce se vede (la TV) versus ceea ce nu se vede (2/2)
Marea schismă modernă: ceea ce se vede versus ceea ce nu
Adrian Cioroianu
(episodul 2/2)
Divorţul, ca barometru de succes
Probabil că această schimbare de paradigmă este marca epocii noastre: indiferent dacă eşti avocat, profesor, actor, politician sau cîntăreţ, nu apari la televizor pentru că eşti bun sau interesant (ca în anii ’70, să spunem), ci eşti bun sau interesant tocmai pentru că apari la TV. Sigur că nu-i normal, nici logic şi nici moral – şi cu toate acestea această axiomă e unanim acceptată. Vizualul creează notorietatea, credibilitatea şi, în cele din urmă, ierarhiile.
Uneori imaginile plutind pe unde TV (şi nu zborul păsărilor, ca în Roma antică) decid cine va conduce o ţară. În victoria lui Emil Constantinescu din 1996, apariţia (în 1995) a postului ProTV a jucat un rol esenţial; în 2009, postul OTV a jucat un rol crucial în victoria lui Traian Băsescu. În general, ideea că un oficial al statului îşi face treaba fără să apară la televizor pare un non-sens în România de azi. Dacă la CNN vezi un senator american poate odată la 2-3 zile, la Realitatea TV sau Antena3 vezi 2-3 senatori aproape în fiecare oră de program. E vina postului? Nu. E vina senatorilor? Nu. E vina, de fapt, a celor care, în România (politicieni, jurnalişti şi telespectatori deopotrivă), cred că dacă ei nu te văd la TV, atunci e clar că eşti o nulitate. (Un exemplu: rolul divorţurilor – în prime time TV – în ascensiunea politică a dlui S. Prigoană.)
Alteori vizualul tranşează probleme de viaţă şi de moarte. Nu-mi imaginez, acum, o discriminare mai mare decît aceasta: imaginaţi-vă doi copii de aceeaşi vîrstă, unul din Bucureşti şi avînd o mamă care lucrează la trustul de presă X (sau consilieră la ministerul Y), şi altul din comuna Cristeşti, jud. Botoşani, cu o mamă casnică (şi uneori bătută de concubin – dar asta e clasica inegalitate bărbat/femeie, va scrie altcineva despre ea!). Să presupunem că ambii copii suferă de o boală gravă. Dat fiind că sistemul de sănătate din România lucrează la fel pentru amîndoi, rog răspundeţi care are şanse mai mari să apară la inedita “rubrică” gen apel umanitar dintr-o emisiune TV românească (nefiind un mare consumator de televiziune occidentală, nu ştiu dacă acest gen de rubrică informală există şi pe-acolo).
Neo-cultura vizualului
În concluzie: discursul public din toată lumea (y compris România) celebrează cultura vizualului şi o substituie valorii: probabil că, pe Internet, Pamela Anderson e mai “accesată” decît Monica Belluci, după cum la noi Oana Zăvoranu e cert mai populară decît Olga Tudorache. Brad Pitt va trezi mai multe curiozităţi dacă va divorţa de Angelina Jolie decît dacă va decide să joace într-o ecranizare după Dostoievski. Şi totuşi, România are specificul ei: dacă în alte părţi poţi aspira la onorabilitate chiar şi dacă nu-ţi vezi mutra la televizor, la noi discriminarea pe care de-a se crea e cu mult mai radicală: dacă nu apari la TV nu numai că nu exişti, dar probabil că nici nu meriţi să exişti! În plus, la noi trebuie să fii atent şi unde anume apari la TV: dacă te bate soarta să fii în program la TVR Cultural, e clar că eşti un tip bătrînicios şi expirat. Dacă apari însă la MyneleTv, eşti un tip viril şi de perspectivă.
Cît despre Dostoievski, să recunoaştem, în România el mai are o şansă: marea străpungere media a dlui (să zicem) Prigoană nu ar fi să-şi anunţe divorţul (asta deja e o banalitate), ci ar fi ştirea că tocmai va juca în Fraţii Karamazov – alături, de ce nu, de fiul (şi cvasi-colegul său parlamentar) cu nume de auspex, Honorius!
________________________
– text publicat în revista Dilema veche nr. 310, 21 ianuarie 2010.
30/ian/2010 Tot din ciclul „fascinanta globalizare”: un cor al Marinei ruse cântă „Let it be” al lui The Beatles
… am văzut şi variante mai bune, totuşi!
29/ian/2010 Cea mai mare discriminare a vremii noastre: ceea ce se vede (la TV) versus ceea ce nu se vede (1/2)
Marea schismă modernă: ceea ce se vede versus ceea ce nu
Adrian Cioroianu
(episodul 1/2)
La romani, bărbatul cu însărcinarea de auspex (sau de augur, ulterior) era îndeobşte un personaj foarte ocupat: el trebuia să urmărească zborul & cîntecul păsărilor, să vadă ce şi cum mănîncă ele şi, nu în ultimul rînd, trebuia să studieze minuţios măruntaiele zburătoarelor – şi, din toate acestea, să intuiască ferm viitorul cetăţii. Inegalitatea “de şanse” dintre auspex/augur şi restul lumii consta în faptul că, deşi toţi puteau vedea – teoretic – acelaşi cer cu păsări, doar unul putea interpreta ceea ce vede.
Augurul modern nu mai are de-a face cu cerul înaripatelor – ci trebuie să privească în jos, în măruntaiele televizorului. Pentru că inegalitatea fundamentală proprie epocii moderne este cea existentă între cei/cele (persoane, idei, valori, evenimente etc.) care au acces la promovarea prin vizual şi cei/cele care nu au.
Video-salata crizelor & crimelor
Exemplele-s nenumărate. Deşi istoricii sau statisticienii pot demonstra uşor că ultimul deceniu reprezintă poate cea mai “calmă” decadă din istoria speciei umane (numărul de morţi datorat conflictelor & crizelor, raportat la populaţie, fiind incomparabil mai scăzut decît altădată), totuşi, impresia generală este că lumea n-a fost niciodată mai “însîngerată”. Explicaţia? Simplu: răspîndirea televiziunii. Avioane înfigîndu-se în Turnurile gemene, Sadam Hussein căzînd în hăul spînzurătorii, talibani decapitînd prizonieri, ciocniri de stradă în Iran, trupe OMON moscovite îmbrîncindu-l pe Garri Kasparov, agricultori greci bătîndu-se cu poliţia, un italo–pumn în nasul lui Berlusconi, cutremur devastator în Haiti etc. – toate acestea reprezintă noua video-salade macédoine a imaginarului contemporan, care lasă tuturora gustul amar al unei violenţe nemaîntîlnite la scara umanului. E fals; dar, ca să dovedeşti falsul trebuie să contrazici “imaginile” – ceea ce e greu. De unde rezultă că nu explozibilul reprezintă arma cea mai puternică a teroriştilor contemporani (vezi arsurile inghinale cu care s-a ales discipolul Al Qaeda din avion, recent, de Crăciun!), ci imaginile – preluate de TV, ziare, Internet ş.cl. Fapt dovedit: după ce televiziunile occidentale (plus Al Jazeera) au decis să boicoteze scenele violente provenind de la insurgenţii iraqieni, numărul decapitărilor a scăzut. Pentru terorişti este valabilă aceeaşi axiomă pe care o intuiesc şi starletele din Dorobanţi: dacă tu & fapta ta nu apar în imagini, nu exişti. (continuarea – mîine)
______________________
– text publicat în revista Dilema veche nr. 310, 21 ianuarie 2010.
29/ian/2010 Fascinanta globalizare: „Yesterday” al lui The Beatles cântat de Orchestra de balalaika „Zdraviţa” din Rusia
… şi nici nu sună foarte rău!
28/ian/2010 Pentru studenţii de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi – codul este „Amf. II/7”
… articol din publicaţia „Bună ziua Iaşi”
http://www.bzi.ro/Social-adrian-Cioroianu-se-intalneste-cu-studentii-de-la-Cuza-A88170.html
28/ian/2010 Mâine, „Matrioşka” este în vizită la Iaşi
Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:
vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),
iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.
Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istorici; Flacăra Iaşului; iaşicâştigă)
28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie
Est sau Vest?
O problemă de priorităţi sau de direcţie?
Constantin Romulus Preda
Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.
desen din „Moscow Times”
În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre. Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.
27/ian/2010 Teoria conspiraţiei: Hugo Chavez acuză SUA că au „produs” cutremurul din Haiti!
… Hugo Chavez nu se dezminte: el spune că recentul cutremur din Haiti ar fi rezultatul unei „bombe tectonice” lansate de SUA, care ar experimenta aşa ceva în vederea folosirii împotriva Iranului!
27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi
Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:
vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),
iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.
Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istorici; Flacăra Iaşului; iaşicâştigă)
27/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda (4/4)
Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70
(două studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)
Adrian Cioroianu
(episodul 4/4)
Oricum, dacă prezenţa lui Antonescu i-a nemulţumit pe sovietici, ceea ce i-a intrigat pe cititorii români a fost prezenţa în roman a lui Nicolae Ceauşescu. Este indubitabil că această prezenţă a fost preţul plătit pentru privilegiul de a face din mareşalul Antonescu şi epoca sa subiect al unei cărţi sortite unui succes sigur prin chiar acest subiect inedit.
Ion Bârladeanu, colaj (4), 1990
Capitolul XI, aproape imediat următor prezentării acelui Antonescu retras în pacea apartamentului matern, este dedicat unui tânăr (pe nume Ionică) a cărui descriere începe în aceeaşi seară de Crăciun a anului 1940, în timp ce el rememorează felul în care decurseseră ultimii ani. În celulele comuniştilor, “[t]înărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinistră a becului care nu se stingea niciodată“ (un tânăr de 16 ani, dar care deja avea în spatele său “şase ani de activitate“ în mişcarea subterană comunistă[1]) “gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă“[2]. Tânărul din roman este lesne identificabil prin reperele sale biografice: legat, prin apartenenţa sa politică, de grevele de la Griviţa din 1933, el se dusese din proprie iniţiativă după acei grevişti “la procesul lor, tocmai la Craiova, (…) cu petiţii şi semnături în buzunar“. Puse în faţa acestei manifestări de dârzenie juvenilă, autorităţile “l-au dat pe mâna jandarmilor să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate, în cătuşe, ca pe un răufăcător“[3]. Astfel încât “băiatul (…) mic de statură (…) [şi cu] forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul lângă el“. Cuvântul “semeţ“ apare de două ori în următoarele două pagini[4] ori de câte ori este vorba despre comportamentul băiatului care, în ciuda tratamentului, “se ţinuse tare“[5] şi “mersese neîncetat timp de şapte zile, de dimineaţa până seara“, timp în care “[c]âte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie de pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţă“[6]. Ajuns în cele din urmă în satul său natal, băiatul este predat familiei sale – adică unui tată îngrijorat şi unei mame care “izbucnise în plâns“. Trecutul extra-revoluţionar al tânărului[7] oferă şi el un dèja vu: sora mai mare a tânărului este amintită ca fiind muncitoare la Bucureşti, oraş în care şi băiatul învăţase o meserie lucrând la mici patroni; băiatului, încă de mic, fusese pedepsit pentru încăpăţânarea lui, dar tot lui nu-i era frică de întuneric şi îşi încuraja fraţii (“Mergeţi cu mine!“ zicea el şi le insufla astfel curajul“) să meargă seara în pădure; când mâncarea pe masa familiei nu era îndestulătoare, tânărul se ridica senin, spunând “Nu mi-e foame!“; tot el mergea desculţ la şcoală încă de la începutul lui februarie (datorită stării de precaritate materială a familiei) şi învăţa de pe cărţile altora (din acelaşi motiv), ceea ce nu-l împiedica să aibă cele mai bune rezultate din clasă, pentru că “avea o memorie deosebită, îi ajungea să citească o singură dată lecţia şi să reţină şi să nu uite nimic”. Toate aceste detalii “biografice” ale lui “Ionică” sunt lesne reperabile: ele apar aidoma în cartea din 1971 a lui Michele-Pierre Hamelet despre liderul N. Ceauşescu[8]. Marin Preda le preia întocmai. După cum preia şi el detaliul foarte sugestiv că în noiembrie 1940, când legionarii intraseră în închisoare şi asasinaseră câţiva foşti miniştri şi funcţionari de stat al regelui abdicat Carol al II-lea, ei nu putuseră trece în sectorul unde se aflau deţinuţii comunişti pentru că soldaţii îi apăraseră pe aceştia. Din punct de vedere istoric, aceasta este o pură fantezie.
În fine, discuţia dintre tânărul revoluţionar adus acasă şi tatăl său, din finalul capitolului, trimite şi el prin parafrază la aceeaşi binecunoscută morală a poemului lui Bolintineanu: băiatul îşi anunţă familia că va pleca de acasă chiar de a doua zi, pentru a-şi continua lupta. Tatăl cedase, ştiind că acest băiat este cel mai dârz dintre toţi cei zece copii ai săi; mai mult, tatăl “[v]ânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta…“[9].
Greu de crezut că, în România patriarhală a anilor ’30, un tată de familie săracă ar fi fost dispus la un asemenea gest de conştiinţă civică şi politică pentru a-şi încuraja fiul – un adolescent fără un rost al lui, în acel moment. Marin Preda, el însuşi fiu de ţăran, pare a nu-şi pune această problemă (dealtfel, episodul cu vânzarea oilor de către tatăl foarte înţelegător este preluat tot de la Hamelet).
Oricum, se cuvine precizat că, imediat după 1990, romanul lui Preda a fost retipărit într-o nouă ediţie[10]. Cu de la sine putere şi în numele obsesiei pentru de-ceauşescizare din acel moment, redactorul acesteia[11] a suprimat capitolul care vorbeşte despre Ionică – Ceauşescu.
Ar fi fost autorul, Marin Preda, de acord cu acest lucru? Este, în realitate, atât de simplu să operezi chirurgical purificarea unei literaturi? Ambele întrebări rămân pe mai departe deschise.
[1] Ibidem, p. 169.
[2] Ibidem, p. 163.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, pp. 164-165.
[5] Ibidem, p. 166.
[6] Ibidem, p. 167.
[7] Ibidem, pp. 168-169.
[8] Michel-Pierre Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 (ed. franceză Nicolae Ceauşescu. Présentation, choix de textes, Ed. Seghers, Paris, 1971).
[9] Preda, Delirul …,, p. 169.
[10] Marin Preda, Delirul, Ed. Expres, Bucureşti, 1991.
[11] Jurnalistul Ion Cristoiu.
_________________________
– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.
26/ian/2010 În această seară, o emisiune TV despre Nicolae Ceauşescu – 92 de ani de la naştere
… astăzi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 92 de ani); printre invitaţi: Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Cioroianu.
Printre textele publicate de G E O P O L I T I K O N pe această temă:
N. Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda
Nicolae Ceauşescu şi generaţia „decreţeilor”
Ceauşescu devenit agent de publicitate
26/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză a lui Vladimir Socor privind locul Transnistriei în geopolitica R. Moldova
TRANSNISTRIA REMAINS THE ONLY REALLY “FROZEN” CONFLICT
by Vladimir Socor
The Jamestown Foudation, 25 ianuarie 2010
In 2008, Russia “unfroze” the conflicts in Abkhazia and South Ossetia through outright war and occupation of these Georgian territories. In the latter part of 2009, the United States and Russia each accelerated negotiations on the Armenia–Azerbaijan conflict, with Washington and Moscow each pressing for some kind of quick results. Although the U.S. and Russian initiatives are inherently competitive, they both proceed from the same flawed point of departure, breaking the link between Armenian troop withdrawal from seven Azerbaijani districts and normalization of Turkey-Armenia relations. This approach can only keep the Karabakh conflict unresolved, although it creates the appearance of intensive negotiations toward settling it.
Meanwhile, the conflict between Russia and Moldova in Transnistria remains the only really “frozen” post-Soviet conflict. If anything, the negotiating deadlock has deepened recently, with Russia advancing stricter conditions and exploiting Moldova’s internal political vulnerabilities. Russian State Secretary and Deputy Minister of Foreign Affairs Grigory Karasin’s just-completed visit to Chisinau and Tiraspol illustrates this involution (Russian Ministry of Foreign Affairs website, Interfax, January 23). (text integral, format word doc. – Socor – Transnistria – 25 ian 10 )
26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)
Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70
(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)
Adrian Cioroianu
(episodul 3/4)
Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.
Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990
Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)
[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.
[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.
[3] Ibidem, p. 131.
__________________________
– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.
25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)
Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti
Filip Vârlan
(2/2 – pentru prima parte, aici)
Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.
A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.
La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…
Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.
Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.
25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)
Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70
(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)
Adrian Cioroianu
(episodul 2/4)
Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.
În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].
Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.
Ion Bârladeanu, colaj, 1990
Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.
Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)
[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare
[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.
[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.
[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).
_______________________
– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.
24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)
Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70
(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)
Adrian Cioroianu
(episodul 1/4)
În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.
Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.
Ion Bârladeanu, colaj, 1990
Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, Gheorghiu–Dej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.
Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)
[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.
[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.
[3] Ibidem.
________________________
– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.
24/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre relaţia dintre Chişinău şi Kiev
Iluzia ucraineană
Dan Dungaciu
„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.
(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador rus la Kiev, Mihail Zurabov)
Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UE–Ucraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.
Ghici cine vine la Kiev
Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier. (text integral în format word doc. – Dungaciu – RMoldova – 22 ian 10 )
– text publicat în “Timpul” (Chişinău), vineri, 22 ianuarie 2010
22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)
Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti
Filip Vârlan
(1/2)
Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.
Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.
O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă. Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.
O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.
De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate). (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )
_________________________
by Bill Whitehead 26 dec 09
22/ian/2010 Analiza geopolitică predictivă STRATFOR pentru secolul XXI
… merită cinci minute din timpul cititorilor GEOPOLITIKON!
George Friedman (fondator STRATFOR) prezintă în acest video opiniile sale, care stau la baza cărţii Următorii o sută de ani (tradusă şi în româneşte, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009) – o lectură pe care o recomandăm tuturor celor pasionaţi de geopolitică sau de istoria posibilă a… viitorului – EURAST.
22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)
Revoluţia română, după 20 de ani.
Viciile şi virtuţile normalităţii sociale
Adrian Cioroianu
(5/5)
În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.
Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.
Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.
4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?
Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român.
Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.
În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!
Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.
Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.
Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.
[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
__________________________
– text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale” susţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.
21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020
Analiză predictivă STRATFOR pentru Orientul Mijlociu (2010-2020)
George Friedman (director STRATFOR) anticipează:
– scăderea în importanţa zonei a jihad-ului;
– profilarea Turciei ca mare putere – înfluenţa ei asupra Egiptului;
– creşterea presiunilor asupra statului Israel;
21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)
Revoluţia română, după 20 de ani.
Viciile şi virtuţile normalităţii sociale
Adrian Cioroianu
(4/5)
3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?
Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.
Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.
Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.
Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.
Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)
[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.
[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.
[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.
[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.
[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.
[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.
[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.
[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.
[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.
_________________________________
– text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale” susţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.
20/ian/2010 Document EURAST: discursul lui B. Obama la primirea premiului Nobel (Oslo, 10 dec. 2009)
THE PRESIDENT: Your Majesties, Your Royal Highnesses, distinguished members of the Norwegian Nobel Committee, citizens of America, and citizens of the world:
I receive this honor with deep gratitude and great humility. It is an award that speaks to our highest aspirations – that for all the cruelty and hardship of our world, we are not mere prisoners of fate. Our actions matter, and can bend history in the direction of justice.
And yet I would be remiss if I did not acknowledge the considerable controversy that your generous decision has generated. (Laughter.) In part, this is because I am at the beginning, and not the end, of my labors on the world stage. Compared to some of the giants of history who’ve received this prize – Schweitzer and King; Marshall and Mandela – my accomplishments are slight. And then there are the men and women around the world who have been jailed and beaten in the pursuit of justice; those who toil in humanitarian organizations to relieve suffering; the unrecognized millions whose quiet acts of courage and compassion inspire even the most hardened cynics. I cannot argue with those who find these men and women – some known, some obscure to all but those they help – to be far more deserving of this honor than I.
But perhaps the most profound issue surrounding my receipt of this prize is the fact that I am the Commander-in-Chief of the military of a nation in the midst of two wars. One of these wars is winding down. The other is a conflict that America did not seek; one in which we are joined by 42 other countries – including Norway – in an effort to defend ourselves and all nations from further attacks. (text integral, format word doc. – Obama – discurs Nobel – dec 09 )
20/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (3/5)
Revoluţia română, după 20 de ani.
Viciile şi virtuţile normalităţii sociale
Adrian Cioroianu
(3/5)
Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.
Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.
Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.
În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.
În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru[1]; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor “istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie[2] sau, cel puţin, ironie[3].
Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.
Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle[4] le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă. (continuarea – mîine)
[1] Vezi amintirile despre primele zile ale CFSN-ului din volumul lui Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009.
[2] În 2009, preşedintele (reales) T. Băsescu şi-a construit întreaga campanie (de la afişele outdoor pînă la declaraţiile programatice) pe ideea că luptă (şi) împotriva parlamentarilor şi unui Parlament prea numeros.
[3] Chiar şi azi, la 20 de ani distanţă, unii par a-şi dori un parlament unicameral, în timp ce alţii vor respectarea tradiţiei româneşti ante-comuniste, aceea a unui parlament bicameral.
[4] O parte a acestui text se bazează pe intervenţia mea la o masă rotundă “Revoluţia română din decembrie 1989 – certitudini şi controverse”, organizată de Institutul pentru Istoria Revoluţiei române din decembrie 1989, pe 13 mai 2009, la care au participat, printre alţii, preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, revoluţionari, politicieni şi istorici.
________________________
– text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale” susţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.
19/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (2/5)
Revoluţia română, după 20 de ani.
Viciile şi virtuţile normalităţii sociale
Adrian Cioroianu
(2/5)
La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn anunţa că scopul său este de a face din ţara sa una “normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental[1]. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una “originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.
Nu altfel stăteau lucrurile în România. Dacă-mi este permisă o amintire personală, voi spune cum, într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid[2]. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate – acesta fiind un principiu fundamental al ideologiei comunismului românesc –, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un “complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el. Oricum, în 1990 echipa din care Marţian făcea parte înclina şi ea spre ideea unei “democraţii originale” – de aici şi unele dintre asprele critici cărora le-a fost ţintă în acei ani.
Bineînţeles, fiecare dintre aceste normalităţi – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de “normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia[3].
2. Ce anume trebuie/merită elogiat
Virtutea fundamentală a normalităţii sociale este aceea că, în mod liber, cetăţenii liberi pot elogia[4] o serie de valori (sau purtători ai acestor valori) în care cred. Revoluţia Est-europeană – şi, implicit, cea românească – de acum 20 de ani exemplifică în mod categoric acest lucru. În ianuarie 1989, intelectualul ceh Vaclav Havel era arestat pentru ofense aduse regimului comunist din Cehoslovacia; în decembrie acelaşi an, el era ales preşedinte al statului său şi era elogiat sincer în ţara sa şi (aproape) pe întreg mapamondul. În noiembrie 1989, profesoara de franceză româncă Doina Cornea era o persoană damnată (din punct de vedere social); pe 22 decembrie acelaşi an, ea deschidea lista noii conduceri politice a României[5] şi, într-o ţară încă extaziată de revoluţie şi cu deficienţă de eroi contemporani în viaţă[6], ea era categoric unul dintre românii care primeau elogii meritate. (continuarea – mîine)
[1] Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition, Paris, 2007, p. 27.
[2] Ceva mai devreme decît restul colegilor (care urmau şi ei să fie primiţi în partid, pentru că, practic, nu puteai fi profesor de istorie fără a fi şi membru PCR).
[3] A nu se înţelege că “standardul” occidental ar fi ceva imuabil, sustras schimbării/evoluţiei, dat o dată pentru totdeauna.
[4] Prin elogiu, în acest text, înţeleg forma cea mai naturală a acceptării şi promovării unor persoane/principii. Nu am în vedere travaliul de laudatio; nici cultul personalităţii, de care, din păcate, în diferite forme şi cu nuanţele de rigoare, România nu a dus lipsă în întreg secolul XX.
[5] Nu discut aici tema (reală) a sincerităţii celor care au propulsat-o pe Doina Cornea în această poziţie – şi care, de fapt, se foloseau de ea într-un scop legitimator.
[6] Am convingerea că generaţia mai dezinhibată de după noi – despre care voi vorbi mai jos – va fi capabilă să analizeze binomul în care s-a plasat de la bun început problema celor morţi în decada fatidică 16-25 decembrie 1989: discursul la adresa lor, deseori conjunctural (ca şi astăzi) a jonglat cu doi termeni care nu-s deloc sinonimi, fără a se opri la vreunul – eroi şi martiri. Nici astăzi dilema nu e tranşată.
18/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (1/5)
Revoluţia română, după 20 de ani.
Viciile şi virtuţile normalităţii sociale
Adrian Cioroianu
(1/5)
Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-“negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.
1. În căutarea normalităţii
În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.
Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă[1], Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”[2]. Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu. (continuarea – mîine)
[1] Michael Meyer, The year that changed the world. The Untold Story Behind The Fall of the Berlin Wall, Scribner. A Division of Simon & Schuster Inc., New York, 2009.
[2] Vezi interviul acordat de Michael Meyer postului Radio Europa liberă (RFE/RL), 6 noiembrie 2009.
________________________
– text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale” susţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.
17/ian/2010 Ultima oră: în Ucraina, Ianukovici şi Timoşenko se vor confrunta în turul II
Potrivit exit-poll-ului naţional, estimările după primul tur al alegerilor sunt următoarele:
1. Vikton Ianukovici – 31,5%
2. Iulia Timoşenko – 27,2%
3. Serhi Tîhipko – 13,5 % ; (marja de eroare ar fi de 0,5% !)
Alte exit-poll-uri dau procente diferite, dar acelaşi clasament: 1. Ianukovici – cca. 35%; 2. Timoşenko – cca. 25%.
Turul al II-lea al alegerilor este programat pentru 7 februarie a.c.
– pentru detalii: Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate
17/ian/2010 Revista „Newsweek” (SUA) despre alegerile din Ucraina
The End of Orange
Only one thing’s for sure in Ukraine’s election: the winner won’t be Russia, no matter what it says.
By Owen Matthews and Anna Nemtsova | NEWSWEEK
Published Jan 9, 2010 | From the magazine issue dated Jan 18, 2010
No one can say who will win Ukraine’s presidential election later this month. But one thing is sure: Russia won’t waste time declaring itself the victor.
Ever since the 2004 Orange Revolution brought hundreds of thousands onto the streets of Kiev to overturn the rigged result of Ukraine’s last presidential vote, Russia has been itching for a rematch. For Vladimir Putin, seeing his man ousted in favor of a pro-democracy coalition that promised to take Ukraine into NATO and the EU was the „single worst strategic setback” of his presidency, according to Putin biographer Andrei Kolesnikov. Russia has spent the intervening five years ensuring that no such revolution can take place at home and that the Orange coalition in Ukraine would fail. These efforts, such as energy cutoffs and stoking separatism among Ukraine’s 20 percent Russian minority, worked devastatingly well—especially combined with the greed and shortsightedness of Ukrainian politicians. Viktor Yushchenko, the Ukrainian president and Orange leader, now limps along with single-digit approval ratings, while Viktor Yanukovych, the Moscow-backed candidate ousted in 2004, leads the polls. (text integral, format word doc. – Newsweek – Ucraina ian 10 )
____________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună
by Adrian Raeside 27 nov 09
17/ian/2010 Ziarul „Le Figaro” (Franţa) despre alegerile din Ucraina
Viktor Ianoukovitch et ses sponsors
Le Figaro | 15/01/2010 | Mise à jour : 22:19
Proche du Kremlin, Viktor Ianoukovitch a acquis avec le temps une image plus policée.
L’ancien premier ministre d’Ukraine, au passé sulfureux, a su s’entourer pour finalement devenir le favori dans la course à la présidence.
En 2004, lors de la révolution orange, il jouait le rôle du méchant. Nervi de Vladimir Poutine, qui ne l’apprécierait guère en réalité, et des milieux d’affaires sans foi ni loi de l’est de l’Ukraine, avec lesquels les relations ne seraient d’ailleurs pas si fusionnelles.
Il faut dire que Viktor Ianoukovitch avait la carrure (1,95 mètre, 115 kilos), et une biographie qui ne plaide pas en sa faveur : des manières brutes de décoffrage, une certaine propension à abuser des «ressources administratives» (traduire : des pressions en tous genres pour gagner une élection) et un casier judiciaire de nature à plomber n’importe quel politicien occidental. Il aurait été condamné en 1968 pour vol, coups et blessures, puis en 1970 pour tentative de viol. L’information est au conditionnel, car les preuves se trouveraient sous bonne garde à Moscou. (text integral, format word doc. – Figaro – Ucraina – ian 10 )
17/ian/2010 „The Economist” (M. Britanie) despre alegerile din Ucraina
Ukraine’s presidential election
Oranges and lemons
Jan 14th 2010 | KIEV
From The Economist print edition
A run-off is likely between Viktor Yanukovich and Yulia Tymoshenko
FANCY buying a vote in Ukraine’s presidential election on January 17th? Go to a new website called “sell your vote” ( http://www.prodaygolos.com.ua). “I will sell two or three votes,” reads one post. “I’ve sold mine for 500 hryvna,” reads another. When last checked, the website advertised some 4,500 votes for sale across Ukraine, at an average price of 913 hryvna ($114). This number could hardly swing the election result, but is enough to reflect the public’s alienation and disillusionment with their politicians.
Five years after the “orange revolution”, which brought thousands of protesters on to the snowy streets of Kiev, many would rather vote against all the candidates—or just not turn up at all. Kiev is once again covered in snow, but the only noise in this election is that of pensioners banging pots and pans in front of government buildings to demand better living standards. The gloomy mood even inspired one small-town opportunist in western Ukraine to change his name to Protyvsikh (Against-all). He is now one of 18 registered presidential candidates. (text integral format word doc. – Economist – Ucraina ian 10 )
17/ian/2010 O perspectivă rusă asupra alegerilor din Ucraina
Oranges and Clementines
Roland Oliphant ( Russia Profile)
15/01/2010
LVOV, Ukraine – In the Upcoming Ukrainian Presidential Elections a Second Round Seems Inevitable, But the Winner Is Hard to Predict
Democracy, in the crude form of healthy competition between rival candidates, is alive and well in Ukraine. Posters for the two main candidates Prime Minister Yulia Tymoshenko and former Prime Minister Viktor Yanukovich dominate the streets of Kiev against the backdrop of a myriad of posters for the other 16 hopefuls in Sunday’s presidential elections. Incumbent President Viktor Yushchenko’s “Ukraine for the people” slogan defiantly maintains a toe-hold in the national consciousness, though opinion polls show that his re-election campaign is a forlorn hope.
It is illegal to publish opinion polls less than 15 days before an election in Ukraine, and no new poll data has been published here since January 1. But a poll by the state-owned Russian pollster VTsIOM conducted between January 3 and 10 shows little change in the two weeks since New Year. Yanukovich continues to lead the field with 30.5 percent, with Tymoshenko trailing on at 13.9 percent. (text integral, format word doc. – Russia profile – Ucraina – ian 10 )
16/ian/2010 Nu pierdeţi mâine, aici, perspective din Marea Britanie, SUA, Franţa şi Rusia asupra alegerilor din Ucraina!
… iar analiza EURAST – Ad. Cioroianu asupra aceleiaşi teme este aici!
16/ian/2010 „Ucraina alege între Est şi Vest” – reportaj video RFE/RL
… la adresa http://www.rferl.org/video/5061.html
16/ian/ Mîine, alegeri prezidenţiale în Ucraina – analiză EURAST
Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate
Adrian Cioroianu
(partea a II-a – pentru prima parte, aici)
Acum, starea deplorabilă a economiei locale (peste 14% scădere în PIB în anul 2009 – cea mai mare dintre toate statele ex-sovietice!)[1], inconsistenţa monedei locale (hrîvnia – cea mai mare scădere în raport cu dolarul dintre toate monedele lumii în anul încheiat în septembrie 2009!)[2], permanenta ameninţare rusă cu o sabie a lui Damocles a preţului la gaze (şi a dificultăţilor ucrainiene de a achita factura în lipsa unor împrumuturi & ajutoare externe), lipsa de popularitatea internă a unor proiecte (importante pentru Iuşcenko) precum aderarea la NATO, ca şi, mai nou, o serioasă epidemie de gripă (soldată cu multe victime, închiderea şcolilor etc.) au jucat clar în favoarea lui Ianukovici.
(The Economist 14 ian 10)
La o scară mai mare, toate acestea joacă de fapt în favoarea Rusiei. Indiferent cine va cîştiga în Ucraina (dintre candidaţii cu şanse), analiza conduce spre concluzia că influenţa Rusiei în politica (internă şi externă) a acestei ţări va creşte. La începutul acestei luni, Iuşcenko a acuzat-o pe Timoşenko inclusiv de faptul că, în cazul unei victorii a acesteia, flota rusă va rămîne pe mai departe în Crimeea[3], cu mult dincolo de anul 2017 (cînd expiră înţelegerea pe această temă dintre Ucraina şi Rusia). Totuşi, există şi perspective diferite, care acreditează ideea că Rusia n-ar fi avantajată de viitoarea schimbare a preşedintelui ucrainian, din două motive[4]: i) Ucraina ca stat s-a schimbat substanţial de profund încît să nu se mai întoarcă la statutul de “vasal al Rusiei” şi ii) Ianukovici însuşi nu ar mai fi (sau, cel puţin, nu ar mai fi perceput drept) omul Moscovei, aşa cum se acredita – cu temeiuri – în 2004.
Totuşi, rămîne totodată de văzut în ce fel vor influenţa aceste alegeri situaţia din alte ţări ex-sovietice (precum Georgia sau imediat-apropiata R. Moldova), ca şi proiectul Parteneriatului Estic, propus de Uniunea Europeană anul trecut. Din perspectiva Moscovei, influenţa Bruxelles-ului în zonă (UE & NATO laolaltă) reprezintă o ameninţare directă la propria sa sferă de influenţă, arondată “vecinătăţii imediate” în care Rusia include toate aceste state provenind din fosta URSS.
Potrivit unor analişti (precum George Friedman, de la STRATFOR) miza reală a alegerilor din Ucraina nu este cine anume va cîştiga (pentru că, oricine ar fi, va duce o politică mult mai pro-rusă decît Iuşcenko), ci dacă Ucraina se va alipi în viitorul apropiat acelei uniuni vamale Rusia – Belarus – Kazahstan în care Moscova vede principala sa victorie politică a anului 2009 (pe drumul refacerii influenţei sale în “vecinătatea imediată”).
Aşadar: i) este de aşteptat ca alegerile să aibă deznodămîntul în turul II, în februarie; ii) V. Ianukovici are prima şansă de victorie; iii) şansa dnei Timoşenko depinde de capacitatea sa de adunare în turul II a voturilor tuturor celorlalţi candidaţi (Arseni Iaţeniuk, Serhi Tihîpko ş.cl.).
[1] Analiză Voice of America, 12 ianuarie 2010.
[2] BusinessWeek, 13 ianuarie 2010.
[3] Ştire RIA Novosti, 4 ianuarie 2010.
[4] Newsweek, 18 ianuarie 2010.
16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE
Câtă Moldovă şi câtă Rusie?
Dan Dungaciu
„De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)
Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.
Audieri pentru (ne)liniştea noastră
Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.
În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.
Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )
– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.
16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
DOMESTIC IMPEDIMENTS
What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.
The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.
The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.
Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.
Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.
In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.
15/ian/2010 Ion Antonescu – pe cale de a bate recordurile GEOPOLITIKON!
… în acest moment, textul prof. A. Cioroianu despre Ion Antonescu – erou sau nu – este pe cale de a doborî recordul de frecventare/vizualizare al acestui site! E foarte probabil ca acest fapt să se datoreze şi apariţiei – astăzi – a revistei Historia, care conţine acest articol.
Printre textele referitoare la decembrie 1989, Revoluţia în imaginile mele al lui Filip Vârlan este printre primele locuri în accesările dvs.!
15/ian/2010 Remember George Şerban – iniţiatorul „Proclamaţiei de la Timişoara”
S-au împlinit 11 ani de când a trecut în eternitate George Şerban. Avea 44 de ani. Dinamismul, limpezimea şi pasiunea care îl
caracterizau şi-au pus pentu totdeauna amprenta asupra Societăţii „Timişoara„, asupra oraşului Revoluţiei şi, în bună măsură,
asupra României. Dacă ideile sale din „Proclamaţia de la Timişoara” – şi nu numai – ar fi fost transpuse în realitate, avem convingerea că ţara noastă ar fi evoluat substanţial în cele două decenii postdecembriste.
Imaginea lui nu se va stinge niciodată în conştiinţele noastre!
Societatea „Timişoara” & EURAST Center
15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST
Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate
Adrian Cioroianu
(prima parte)
După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).
În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.
Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).
În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)
_______________________
desen de Oliver (courrierinternational.com)
15/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
Oare toţi patrioţii sunt eroi ?
Adrian Cioroianu
Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.
Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.
Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.
Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.
După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică “modelul” soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia. E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.
În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.
– text publicat în revista „Historia”, nr. 1, ianuarie, 2010
15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (V)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS
The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.
Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.
Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.
A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.
Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.
Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.
Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.
14/ian/2010 Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean
Genocidul armean
Bedros Horasangian
Se împlinesc anul acesta, suntem în 2010 deja, 95 de ani de la Genocidul Armean din 1915.
Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia întregii umanităţi. Există deja, pe lângă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările. Şi să pună în lumină întunericul unor fapte abominabile.
Nu doar despre „Marea Catastrofă” din 1915 este vorba. Generaţia bunicilor noştri utiliza termenul „Axor”. Unii erau copii la acea dată, alţii adolescenţi, trăiseră direct acel drum al morţii către Deyr-el-Zor din deşertul sirian sau aflaseră, ştiau totul din cele povestite. Din familiile lor decimate sau din ale altora. In 1915 a fi armean era să fii un om mort. Nu s-a putut duce pînă la capăt acest proiect sinistru, dar preţul plătit a fost oricum extrem de mare. Dintre supravieţuitori puţini erau cei dispuşi să vorbească. Dintre urmaşii supravieţuitorilor puţini îşi mai puteau permite să scotocească în trecut cînd ei erau obligaţi să se acomodeze cu prezentul şi să ia viaţa de la început. Şi nu acasă, la casele lor, ci pe unde apucaseră să fugă. Din casele lor. Casă („dun”) şi Patrie („hairenik”) au devenit locurile pe unde au ajuns să-şi clădească noi locuinţe şi să întemeieze noi familii. Viaţa îşi urma cursul ei inalienabil. Mii, zeci, sute de mii de destine luate din nou de la capăt. Sunt poveşti şi istorii care nu intră în cărţile de poveşti şi în cele de istorie. (continuarea, în format word doc. – Horasangian – genocidul armean – ian 10 )
__________________________
Stairs – din „Foreign Affairs”, ian-febr. 10
14/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (4/6). SUA şi capcana Afganistan & Pakistan
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre capcana din Afganistan & Pakistan – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (IV)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
THE AFPAK QUAGMIRE
The third urgent and politically sensitive foreign policy issue is posed by the Afghan-Pakistani predicament. Obama has moved toward abandoning some of the more ambitious, even ideological, objectives that defined the United States’ initial engagement in Afghanistan – the creation of a modern democracy, for example. But the United States must be very careful lest its engagement in Afghanistan and Pakistan, which still has primarily and most visibly a military dimension, comes to be viewed by the Afghans and the Pakistanis as yet another case of Western colonialism and elicits from them an increasingly militant response.
Some top U.S. generals have recently stated that the United States is not winning militarily, an appraisal that ominously suggests the conflict with the Taliban could become similar to the Soviet Union’s earlier confrontation with Afghan resistance. A comprehensive strategic reassessment has thus become urgently needed. The proposal made in September by France, Germany, and the United Kingdom for an international conference on the subject was helpful and timely; the United States was wise to welcome it. But to be effective, any new strategy has to emphasize two key elements. First, the Afghan government and NATO should seek to engage locally in a limited process of accommodation with receptive elements of the Taliban. The Taliban are not a global revolutionary or terrorist movement, and although they are a broad alliance with a rather medieval vision of what Afghanistan ought to be, they do not directly threaten the West. Moreover, they are still very much a minority phenomenon that ultimately can be defeated only by other Afghans (helped economically and militarily by the United States and its NATO allies), a fact that demands a strategy that is more political than military.
Additionally, the United States needs to develop a policy for gaining the support of Pakistan, not just in denying the Taliban a sanctuary in Pakistan but also in pressuring the Taliban in Afghanistan to accommodate. Given that many Pakistanis may prefer a Taliban-controlled Afghanistan to a secular Afghanistan that leans toward Pakistan’s archrival, India, the United States needs to assuage Pakistan’s security concerns in order to gain its full cooperation in the campaign against the irreconcilable elements of the Taliban. In this regard, the support of China could be helpful, particularly considering its geopolitical stake in regional stability and its traditionally close ties with Islamabad.
It is likely that before this appraisal hits the newsstands, Obama will have announced a more comprehensive strategy for attaining a politically acceptable outcome to the ongoing conflict – and one that U.S. allies are also prepared to support. His approach so far has been deliberate. He has been careful to assess both the military and the political dimensions of the challenge and also to take into account the views of U.S. allies. Nothing would be worse for NATO than if one part of the alliance (western Europe) left the other part of the alliance (the United States) alone in Afghanistan. Such a fissure over NATO’s first campaign initially based on Article 5, the collective defense provision, would probably spell the end of the alliance.
How Obama handles these three urgent and interrelated issues – the Israeli-Palestinian peace process, the Iranian dilemma, and the Afghan-Pakistani conflict – will determine the United States’ global role for the foreseeable future. The consequences of a failed peace process in the Middle East, a military collision with Iran, and an intensifying military engagement in Afghanistan and Pakistan all happening simultaneously could commit the United States for many years to a lonely and self-destructive conflict in a huge and volatile area. Eventually, that could spell the end of the United States’ current global preeminence.
13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (III)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
THE IRANIAN CHALLENGE
Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.
Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.
Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.
These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.
Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.
Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.
Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?
As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.
Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.
12/ian/2010 (Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?
Un test pentru viitorul UE
(şi pentru identitatea europeană)
Adrian Cioroianu
Deseori aniversările pun probleme, atât în viaţa indivizilor cât şi în cea a instituţiilor. Este cazul Zilei Europei din acest an – un 9 mai care a stat sub semnul crizei financiare şi economice globale. Dar temerile celor autentic preocupaţi de starea Uniunii Europene sunt însă mai mari. Pentru că nu numai criza financiară dă frisoane, ci şi semnele unei posibile crize de identitate europeană. Într-un an al alegerilor europene, o atare perspectivă nu era chiar ceea ce ne lipsea.
Când, pe 9 mai 1950, prim-ministrul francez Robert Schuman propunea înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – episodul întâi din povestea viitoare a UE –, scopul mărturisit era acela de a face ca un nou război între Franţa şi Germania să fie „nu numai de neconceput, ci şi imposibil de pus în practică”. Mai simplu spus, Uniunea Europeană de azi s-a născut, acum aproape şase decenii, din teama de un nou conflict. De la bun început, Franţa şi Germania (sau RFG, până în 1990) au fost campionii mişcării de integrare – şi au fost totodată, trebuie spus, şi principalii cotizanţi pentru ca această integrare să funcţioneze.
În timpul războiului rece, comunitatea occidentală a găsit un motiv suplimentar de solidaritate: teama de ameninţarea sovietică. Dar în ultimul deceniu situaţia s-a schimbat considerabil. Fosta Europă a celor 15 a ajuns la 27 de membri. Unde-s mulţi, puterea creşte – aceasta este valabil în teorie (sau în poemele mobilizatoare), dar în practică realitatea e mai nuanţată. Cu zece noi membri în 2004 şi alţi doi în 2007 (adică un total de 12, din care 10 din spaţiul Europei Centrale şi de Est), Uniunea Europeană pare a fi ajuns la morala vechiului proverb care spune că nici un lanţ nu este mai puternic decât cea mai slabă dintre zalele sale.
Rămâne, deci, de văzut dacă această accelerată aglomerare sub faldurile steagului albastru cu stele galbele ar putea fi în măsură să dezvolte o nouă solidaritate. Cel puţin deocamdată, ea nu se vede. Pe de o parte, euroscepticismul este în creştere în statele „vechii Europe” şi, după o perioadă de optimism în bună măsură artificial (vezi cazul României, unde nu a existat practic om politic sau grup politic care să se fi opus aderării la Uniune!), este de aşteptat ca euroscepticii să se înmulţească şi în statele „noii Europe”. Criza economică nu este, în sine, un alibi pentru aceste evoluţii (involuţii?), ci doar hârtia de turnesol care face să apară în lumină faliile unei sciziuni în ceea ce ne place să numim identitatea comună europeană.
La sfârşitul lunii aprilie a.c., Germania – principalul contributor la bugetul Uniunii – a anunţat că va păstra restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii provenind din cele opt state est-europene care au aderat la UE în 2004 (după cum supuse restricţiilor rămân şi cele două state aderate în 2007, adică România şi Bulgaria). În teorie, această discriminare faţă de cetăţenii primelor opt state trebuia lichidată în 2009, dar Germania a invocat o clauză care-i permite amânarea reglementării din cauza unor situaţii excepţionale (legate de criză – ultimele evaluări prevăd că economia Germaniei se va „contracta” cu 6 procente în acest an).
Desigur, există o logică în primul rând politică în spatele acestei decizii. În toamna acestui an, Germania are programate alegeri şi cele două mari partide care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare se vor afla în competiţie deschisă, fiecare încercând să impună viitorul cancelar (fie Angela Merkel, din partea Uniunii Democrat Creştine, fie Frank Walter Steinmaier – actualul ministru de Externe –, candidatul Partidului Social Democrat). Pe fondul acestei competiţii politice trebuie văzută şi măsura de menţinere a restricţiilor. Chiar dacă aceasta reprezintă „o trădare a logicii frontierelor deschise ale Europei” (cum o sancţionează The Economist, ediţia din 2 mai a.c.), măsura arată că, în politica germană actuală, priorităţile naţionale câştigă şi mai mult teren în faţa celor europene.
Iar în tot acest peisaj alegerile europene sunt un prim test – în Germania şi în toate statele UE. Nici cei mai optimişti dintre europeni nu se aşteaptă la o prezenţă la urne semnificativă; dimpotrivă, e foarte probabil ca media europeană să fie sub 50 de procente – ceea ce pune în discuţie (nu ar fi prima oară, dealtfel) reprezentativitatea parlamentului Uniunii. Este, de asemenea, foarte probabil ca numărul extremiştilor care vor ajunge în acest for să fie mai mare (cum se ştie, crizele sunt cu mult mai prielnice pentru extremele politice decât pentru orientările politice tradiţionale). În condiţiile în care Tratatul de la Lisabona încă nu este adoptat de toate statele membre iar euroscepticismul – cum spuneam – progresează, putem spune că suntem martorii unuia dintre cele mai delicate momente din istoria de şase decenii a UE. Mai mulţi oficiali ai unor state din zona noastră au avertizat că falia Est-Vest la nivelul Uniunii ar putea deveni şi mai vizibilă în climatul plin de suspiciune reciprocă al recesiunii care ne ameninţă – vezi declaraţia plină de sarcasm a prim-ministrului polonez Donald Tusk care spunea, în februarie a.c., că dacă barca UE se clatină rău, Bruxelles-ul ar putea arunca peste bord câţiva pasageri (nu în sensul excluderii cuiva din UE, ci în sensul că s-ar căuta ţapi ispăşitori pentru nota de plată a crizei, iar presupusa solidaritate a statelor membre s-ar putea transforma într-un strigăt panicat de „scapă cine poate”).
Recent, la începutul lunii mai a.c. (ca o coincidenţă, în chiar preziua sărbătorii Europei!), parlamentarii germani au adoptat o rezoluţie prin care sugerau sancţionarea României (prin nealocarea de fonduri europene) sub motivul ineficienţei luptei anti-corupţie din această ţară. Nu neg că ar fi corupţie în România – ci mă grăbesc să adaug că, la nivelul UE, nu deţinem, totuşi, monopolul ei (doar că alte state îşi spală rufele în familie, pe când noi apelăm la detergentul altora). Drept care, în virtutea celor de mai sus, cred că nu soarta justiţiei în România i-a alarmat în primul rând pe parlamentarii germani şi nici soarta acestei Uniuni din care şi România face parte – ci au fost mânaţi de propriile lor priorităţi politice, mai mult germane decât europene.
____________________
text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 5, mai 2009.
12/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a primului an de mandat Obama (2/6). SUA, între Israel şi palestinieni
(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre impasul israelo–palestinian – EURAST)
***
From Hope to Audacity
Appraising Obama’s Foreign Policy (II)
Zbigniew Brzezinski
Foreign Affairs /// January/February 2010
THE ISRAELI-PALESTINIAN CONUNDRUM
The first urgent challenge is, of course, the Middle East peace process. Obama stated early on that he would take the initiative on this issue and aim for a settlement in the relative near term. That position is justified historically and is in keeping with the United States’ national interest. Paralysis over the Israeli-Palestinian conflict has lasted far too long, and leaving it unresolved has pernicious consequences for the Palestinians, for the region, and for the United States, and it will eventually harm Israel. It is not fashionable to say this, but it is demonstrably true that – deservedly or not – much of the current hostility toward the United States in the Middle East and the Islamic world as a whole has been generated by the bloodshed and suffering produced by this prolonged conflict. Osama bin Laden’s self-serving justifications for 9/11 are a reminder that the United States itself is also a victim of the Israeli-Palestinian conundrum.
By now, after more than 40 years of Israeli occupation of the West Bank and 30 years of peace negotiations, it is quite evident that left to themselves, neither the Israelis nor the Palestinians will resolve the conflict on their own. There are many reasons for this, but the bottom line is that the Palestinians are too divided and too weak to make the critical decisions necessary to push the peace process forward, and the Israelis are too divided and too strong to do the same. As a result, a firm external initiative defining the basic parameters of a final settlement is needed to jump-start serious negotiations between the two parties. And that can only come from the United States.
But the necessary outside stimulus has not yet been forthcoming in a fashion consistent with U.S. interests and potential. In raising the issue of the settlements in the spring of 2009 but then later backing off when rebuffed by the Israeli government, the administration strengthened the hard-line elements in Israel and undercut the more moderate elements on the Palestinian side. Then, an opportunity provided by the annual UN General Assembly meeting in September to identify the United States with the overwhelming global consensus about the basic parameters of a peace settlement was squandered. Instead of seizing it, Obama merely urged the Israelis and the Palestinians to negotiate in good faith.
Yet the existing global consensus could serve as a launching pad for serious negotiations on four basic points. First, Palestinian refugees should not be granted the right of return to what is now Israel, because Israel cannot be expected to commit suicide for the sake of peace. The refugees will have to be resettled within the Palestinian state, with compensation and maybe some expression of regret for their suffering. This will be very difficult for the Palestinian national movement to swallow, but there is no alternative.
The United States is already losing the renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo. Second, Jerusalem has to be shared, and shared genuinely. The Israeli capital, of course, would be in West Jerusalem, but East Jerusalem should be the capital of a Palestinian state, with the Old City shared under some international arrangement. If a genuine compromise on Jerusalem is not part of a settlement, resentment will persist throughout the West Bank and the Palestinians will reject the peace process. Although such a compromise will understandably be difficult for the Israelis to accept, without it there cannot be a peace of reconciliation.
Third, a settlement must be based on the 1967 lines, but with territorial swaps that would allow the large settlements to be incorporated into Israel without any further reduction of the territory of the Palestinian state. That means some territorial compensation for Palestine from parts of northern and southern Israel that border the West Bank. It is important to remember that although the Israeli and Palestinian populations are almost equal in number, under the 1967 lines the Palestinian territories account for only 22 percent of the old British mandate, whereas the Israeli territories account for 78 percent.
Fourth, the United States or NATO must make a commitment to station troops along the Jordan River. Such a move would reinforce Israel’s security with strategic depth. It would reduce Israel’s fears that an independent Palestine could some day serve as a springboard for a major Arab attack on Israel.
Had Obama embraced this internationally favored blueprint for peace when he addressed the UN in September, he would have exerted enormous influence on both the Israelis and the Palestinians and instantaneously gained global support. Failing to endorse this plan was a missed opportunity, especially since the two-state solution is beginning to lose some of its credibility as a viable formula for reconciliation between the Israelis and the Palestinians and within the region. Moreover, there are indications that the United States is already losing the goodwill and renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo in June.
The next few months will be critical, and the time for decisive action is running out. Perhaps as a consolation to the Palestinians (and in spite of some opposition within the White House) or perhaps as a reaffirmation of his determination to continue pressing the parties to focus on the key issues, in his UN speech Obama called for final-status negotiations to begin soon and included on the agenda four items similar to these. He also made it explicitly clear that the talks’ ultimate goal ought to be „a viable, independent Palestinian state with contiguous territory that ends the occupation that began in 1967.” It can be hoped that the president seized the moment offered by the Oslo ceremony at which the Nobel Peace Prize was awarded (which at the time of this writing had not yet occurred) to give more substance to his Middle East peace initiative. But so far, the Obama team has shown neither the tactical skill nor the strategic firmness needed to move the peace process forward.
EURAST Center Bucureşti ●
►►►◄◄◄
În curând, rezultatele concursului
Recunoaşteţi personajul/personajele?
(termenul pentru trimiterea răspunsurilor a expirat!)
►►►◄◄◄
W H A T ’s H O T
● Lansare „Doar adevărul” de Anna Politkovskaia la Târgul de Carte Bookfest 2011
● În cel mai recent număr al revistei Dilema veche (nr. 380, 26 mai 2011), Adrian Cioroianu scrie despre un fragment de lume arabă, văzută la ea acasă – în Qatar.
►►►◄◄◄
CARICATURA & comics de duminică
(01 – 2 mai 2010) – (02 – 9 mai 2010) – (03 – 16 mai 2010) – (04 – 23 mai 2010) – (05 – 30 mai 2010) – (06 – 6 iunie 2010) – (07 – 13 iunie 2010) – (08 – 20 iunie 2010) – (09 – 27 iunie 2010) – (10 – 4 iulie 2010)
►►►◄◄◄
Centrul de Studii Europene şi Eurasiatice (European & Eurasian Studies – EURAST Center) este un proiect academic iniţiat de Adrian Cioroianu – Dr. în Istorie, profesor universitar la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, fost ministru al Afacerilor externe (2007-2008). EURAST Center şi G E O P O L I T I K O N Blog sunt dedicate analizei politice şi geopolitice a Rusiei, spaţiului ex-sovietic şi Eurasiei în relaţiile lor cu statele Uniunii Europene şi cu Occidentul generic. Şi nu numai atât… (adrese de contact & mesaj pentru toţi corespondenţii G E O P O L I T I K O N & EURAST)
►►►◄◄◄
● Fără complexe, despre contexte – cărţile, de bine şi de rău: Adrian Cioroianu despre volume semnate de: Lavinia Betea (coord.)… Lucian Boia… Boris Buzilă … Pavel Câmpeanu… Gheorghe E. Cojocaru… Silviu Curticeanu… Eugen Denize (†)… Dan Dungaciu … Dinu C. Giurescu … Mihaela Grancea … Václav Havel … Steve LeVine … Zoe Iustina Martin & Ion Irimescu… Nicolae Răzvan Mitu… Mircea Morariu… Florin Müller (coord.)… Bogdan Murgescu… Dumitru Popescu… Radu Portocala (coord.)… Victor Sebestyen… Oleg Serebrian
►►►◄◄◄
Adrian Cioroianu: Poveşti suprapuse în Dilema veche:
ps 445 – Reabilitatea postumă a dlui Goe (Dv 321, 08 apr. 2010) ●● ps 446 – Un măr, un glonţ şi-un kil de heroină (Dv 322, 15 apr. a.c.) ●● ps 447 – Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski (Dv 323, 22 apr. a.c.) ●● ps 448 – Singurul supravieţuitor al Golaniadei (Dv 324, 29 apr a.c.) ●● ps 449 – Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova (Dv 325, 06 mai a.c.) ●● ps 450 – O autentică stăpînă peste bucate (Dv 326, 13 mai 2010) ●● ps 451 – Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău? (Dv 327, 20 mai 2010) ●● ps 452 – Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul (Dv 328, 27 mai 2010) ●● ps 453 – Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii) (Dv 329, 03 iunie 2010) ●● ps 454 – Mă autodenunţ (Dv 330, 10 iunie 2010) ●● ps 455 – Un „prinţ” din Levant îndrăgind caterinca… (Dv 331, 17 iunie 2010) ●● ps 456 – Moartea unui simbol al umbrei româneşti (Dv, 332, 24 iunie 2010) ●● ps 457 – Victoria finală a lui Dan Diaconescu (Dv, 333, 01 iulie 2010) ●● ●●
►►►◄◄◄
● EURAST recomandă: revista Scrisul românesc, nr. 1 (77), ianuarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 2 (78), februarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr 3 (79), martie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 4, (80), aprilie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 5 (81), mai 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 6 (82), iunie 2010 ● revista Timpul, nr. 1/ ianuarie 2010 ● revista Timpul nr. 2/februarie 2010 ● revista Timpul, nr. 3 / martie 2010 ● revista Timpul, nr. 5 / mai 2010 ● revista Suplimentul de cultură, nr. 259/2010 ● revista Journal for the Study of Religions and Ideologies, volume 9, no. 25, Spring 2010 ● revista Foreign Policy România nr. 15, martie – aprilie 2010 ● revista Foreign Policy România, nr. 16, mai-iunie 2010 ● ● ●
►►►◄◄◄
Arhiva G E O P O L I T I K O N
● Joi, 24 iunie a.c., ora 19.00, postul Radio France International (FM 93,5 la Bucureşti) propune o emisiune (moderată de Luca Niculescu) despre starea democraţiei în Rusia de azi. Invitaţi: Mircea Vasilescu şi Adrian Cioroianu. (detalii)
(înregistrarea video-audio a emisiunii)
Teme & teze G E O P O L I T I K O N
● Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi
(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7) – (5/7)
● Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României
(1/5) – 2/5
● Invitaţie la “Cântece de Crăciun” (plus “Visul lui Machiavelli”!) la Craiova
● O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!
● 28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS
● 26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a.
● 25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania
● 24/sept/2010 “Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti
● 23/sept/2010 O propunere pentru noua conducere a TVR
● 20/sept/2010 Competiţia culturală româno-rusă la Chişinău
● 19/sept/2010 Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn
● 18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat
● 18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia
● 17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)
● 16/sept/2010 Cum ajungi în Cosmos, via Chişinău
● 16/sept/2010 Bedros Horasangian: Note pe marginea actualităţii internaţionale
● 26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)
● 25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)
● 08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti
● 07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei
● 06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)
● 01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene
● 30/iun/2010 Detalii din dosarul celor 11 americani suspectaţi de spionaj pentru Rusia
● 29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Nişte fete”, de Neil LaBute
● 27/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: nici filmele de succes nu mai sunt ce au fost!
● 25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2) – (2/2)
● 25/iun/2010 Rusia: justiţie, “oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (1/2) – (2/2)
● 24/iun/2010 Dragoste, voce şi destin de femeie – intelectuali şi muzicieni în comunism
● 23/iun/2010 Preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii
● 23/iun/2010 “Dilema veche” scoate pe piaţă un număr dedicat stării democraţiei în Rusia
● 21/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Ce face Congresul?” de Ődön von Horváth
● Vine vacanţa – drept care EURAST Center & Curtea Veche Publishing vă propun un concurs inedit!
● 20/iun/2010 Conflictul israelo-palestinian: o “neverending story”? Şi totuşi, acum 30 de ani…
● 20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul “Mavi Marmara” ?
● 19/iun/2010 Rusia schimbă tonul – şi se străduieşte să atragă investiţii străine
● 17/iun/2010 Poveşti din “Dilema veche”: un autodenunţ ca la carte
● 17/iun/2010 Geopolitica sportului: “când totul merge rău, ne rămâne fotbalul”
● Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)
● 16/iun/2010 Un subiect controversat: cine a greşit pe 31 mai a.c. – Turcia sau Israelul?
● În Kîrghîstan, ambele părţi în conflict invită Rusia să se implice
● Deportările staliniste din iunie 1941 din actuala R. Moldova
● Tulburări etnice (provocate?) răvăşesc Kîrghîstanul
● Cronică de teatru: “Uciderea lui Gonzago” – de Nedialko Yordanov
● File din istoria alternativă a României – se făcea că pe 13 iunie 1990…
● Despre “finlandizarea vecinătăţii estice”
● Poveşti din “Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)
● Ediţia 2010 a Salonului Internaţional de Carte Bookfest
● “Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista “Irizări” a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova (1/2); (2/2)
● Cronică de teatru: ODISSEYA, după Homer, în regia lui Tim Carroll
● Republica Moldova – efectele raportului Comisiei Cojocaru
● Dacă e duminică, e comics: despre meseriile occidentale, de ieri şi de astăzi!
● Istoria Iranului în alb şi negru: invitaţie la lansarea unui roman grafic – o premieră în România!
● Despre Piaţa Universităţii, mineriade… şi ce făcea Moscova în acel timp (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● “Matrioşka” în vizită în Oltenia… la Târgu Jiu
● Povestiri din “Dilema veche”: la 30 de ani de la moartea lui Iosip Broz Tito
● Despre dosarul CNSAS al lui Adrian Marino + un foarte bun interviu cu Herta Müller
● Rahan – eroul bidimensional ce străbătea lumea la pas (plus copilăria noastră)
● Cadou de Ziua copilului (din fiecare): un desen animat & un interviu în temă
● Transnistria – ghiuleaua rusească de la glezna Republicii Moldova (1/3); (2/3); (3/3)
● E duminică, e comics: despre cine munceşte în familia europeană
● Geopolitica muzicii pop: concursul EUROVISION
● Propaganda care contaminează, totuşi
● Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Vitalie Ciobanu despre problema transnistreană a Republicii Moldova (RFE/RL)
● Povestiri din “Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?
● Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3); (2/3); (3/3)
● Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Cronica de teatru: “Sufletul – puncte de vedere”, de Dimitre Dinev
● Rusia şi NATO: să ne aşteptăm la o schimbare de paradigmă? (răspunsul revistei “The Economist”)
● Dacă e duminică, e comics: din nou despre criza euro (şi a Europei)!
● Rusia, ca un Hamlet cu milioane de chipuri (1/3); (2/3); (3/3)
● O iniţiativă lăudabilă: “AER de carte… la Palat”
● Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate
● Dezbatere “Foreign Policy România” la Craiova
● Cronica de teatru: “Opera de trei parale”, la Nottara – o reuşită (doar) parţială
● Un reportaj “la cald”: prezentul incomod din Republica Moldova
● Unde începe (şi unde se termină) Europa Centrală?
● Moştenirea politică a lui Lech Kaczynski
● Mult simbolism, puţine speranţe? – Vizita premierului turc Erdogan în Grecia
● Dacă e duminică, e comics: Europa a început (şi poate se termină!) în Grecia!
● Vizita la Bucureşti a secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen – interviu
● Impactul zilei de 9 mai (a.c.) asupra politicii de la Chişinău
● “Rusia şi Ucraina îşi finisează calul troian transnistrean”
● Poveşti din “Dilema veche”: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova
● “Premieră istorică” în Marea Britanie: conservatorii şi liberal-democraţii la guvernare
● Din nou despre competiţia Nabucco – South Stream
● Imagini de la parada de 9 mai (a.c.) din Piaţa Roşie, Moscova
● Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (1/4); (2/4);(3/4);(4/4)
● Revenim asupra contractului Kiev – Moscova privind flota rusească la Marea Neagră
● Cronica de teatru: “PYRAMUS & THISBE 4 YOU”, la Teatrul Odeon din Bucureşti
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul, din nou (!)
● Putin şi Medvedev, kazaciok şi “Deep Purple”
● Scindarea unei ţări în inima Europei? Belgia, azi (dar mâine?)
● Poveşti din “Dilema veche”: Memento – la 20 de ani de la începutul Pieţei Universităţii – 1990
● Festivalul Internaţional SHAKESPEARE, la Craiova şi Bucureşti
● O vară fierbinte pentru Europa. Criza euro = criza UE?
● Rusia – sau despre miturile care nu se lasă uitate (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Elling”, la Teatrul de Comedie din Bucureşti
● Preşedintele R. Moldova merge la Moscova, dar nu va asista la parada de 9 mai
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul (!)
● Oligarhii ruşi cumpără (la propriu) ziare europene
● Mihai Ghimpu la Bucureşti – declinul sau apogeul AIE?
● “The Economist” despre criza euro şi despre alegerile din Marea Britanie
● O carte despre teoria (şi practica politică a) “moldovenismului”
● Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia
● Poveşti din “Dilema veche”: Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski
● Presa europeană despre acordul Rusia – Ucraina privind baza navală din Crimeea
● Cronica de teatru: Maxim Gorki, din nou la Bucureşti
● Scandalul din Parlamentul Ucrainei – şi consecinţele pentru România, R. Moldova, Marea Neagră
● De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● De la tratatul START la pădurea Smolensk: cu ochii spre Est (1/2); (2/2)
● Este bine sau nu ca Republica Moldova să participe cu soldaţi la parada de 9 mai de la Moscova?
● Rusia şi terorismul cecen: pumnul sau palma? (1/2); (2/2)
● Poveşti din “Dilema veche”: De la zeiţele Greciei la sinucigaşele Ceceniei
● Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (1/3); (2/3); (3/3)
● Conferinţa internaţională de istorie de la Chişinău, 21-23 aprilie a.c.
● Chiar şi după moarte, Lech Kaczynski a mai stârnit o polemică: locul înmormântării sale
● Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● Ceremonia funerară dedicată ex-preşedintelui Kaczynski – emisiune Realitatea TV
● Greşelile de astăzi se vor răzbuna mâine – prof. univ. Zoe Petre despre noua Lege a Învăţământului
● Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria
● Despre răul banalizat, despre Cecenia şi despre Natalia Estemirova
● După primul tur al alegerilor din Ungaria
● O emisiune TVR1 despre consecinţele accidentului de la Smolensk
● După summit-ul pentru securitate nucleară de la Washington
● Poveşti din “Dilema veche” (PS nr. 445): Reabilitatea postumă a domnului Goe
● La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Un articol exemplar din presa poloneză despre relaţiile dintre Varşovia şi Moscova
● Cea de-a IV-a şedinţă a Consiliului Consultativ al MAE
● Despre Lech Kaczynski, văzut mai de aproape – şi despre politica Poloniei, acum
● O emisiune TV despre teribilul accident în care a fost implicat preşedintele polonez Kaczynski
● Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Cronica de artă: despre artistul Samy Briss
● Semnal editorial: un autor român despre civilizaţia şi (geo)politica Islamului
● Din istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri bulgari şi sârbi
● Cronica de teatru: “Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern
● “Bătălia pentru simboluri” din R. Moldova
● “The Economist” despre (printre altele) relaţia dintre România şi Republica Moldova
● Spoturi TV “Dilema veche” la relansare (1); (2)
● Aprilie 2009 – 2010 : un an de la protestele tineretului din Republica Moldova
● O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre “memoriile” lui Adrian Marino
● Magistraţii români în postcomunism (1/2); (2/2)
● O masă la Ramallah – va fi vreodată pace sub măslini?
● Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski
● Fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani
● Lansarea la Bucureşti a ultimei (!) cărţi a Annei Politkovskaia (+ cronică de carte)
● Atentat cu explozii în staţii de metrou din Moscova, 29 martie 2010 (text şi video CNN); (ipoteză privind atentatele – Gabriela Ioniţă); (cel mai dur atentat din ultimii 6 ani + cronologie); (NY Times: un test pentru premierul Putin); (The Economist: o tragedie rusească + harta)
● O hartă animată a istoriei religiilor
● Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB
● Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David
● Detalii de la evenimentul semnării noului tratat SUA – Rusia
● Pe 8 aprilie 2010, la Praga, a fost semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară
● Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia
● Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare
● Geopolitica muzicii: despre moştenirea lui Wagner şi festivalul de la Bayreuth
● Cutia Pandorei a anticipatelor în Republica Moldova
● O scrisoare deschisă pe adresa Prim-ministrului E. Boc şi a Ministrului Educaţiei, D. Funeriu
● Diferiţi sau aidoma? Biopolitica în România interbelică
● La Paris, conferinţă UNESCO – CIRET – ICR dedicată filozofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco
● Geopolitica muzicii & VIDEO de weekend: PolonO-zone, “Dragostea din tei”
● Două decenii de la conflictul etnic din Târgu Mureş, din martie 1990
● “Revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia “South Stream” – Nabucco – Nord Stream
● “Votul de aur” şi reforma constituţională în R. Moldova
● Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (1/3); (2/3); (3/3)
● Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic
● Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● Ce a scos la iveală “duelul” instituţional dintre Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu
● Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2); (2/2)
● Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie? (1/2); (2/2)
● O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Teledon la TVR pentru campania “Europa liberă, aici!”
● Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timişoara(+ invitaţie)
● Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut
● Analiză asupra modificării prin referendum a Constituţiei Republicii Moldova
● Anneli Ute Gabanyi despre situaţia din Republica Moldova
● Dezbatere la GDS – Premiu pentru Societatea Timişoara (invitaţie); (detalii)
● Cronica de artă: despre Dimitrie Berea
● Geopolitica iubirii: de 8 martie, un cadou în cuvinte cititoarelor noastre
● Adevăraţii câştigători ai Premiilor Oscar din acest an (!)
● Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică”
● In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova
● Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2); (2/2)
● Cronica de artă: Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut
● Geopolitica iubirii: un dialog despre dragoste cu Alexandru Paleologu
● Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, ”Germanofilii” (Adrian Cioroianu); (Mircea Morariu); (Marius Baloş)
● O carte dedicată istoriei cooperativizării pământurilor în Oltenia
● Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?
● Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2); (2/2)
● Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?
● Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR
● Despre posibilitatea apariţiei unui alt partid de stânga în România (!)
● O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei
● Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici
● Rolul “doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran
● Dilemele regionale ale scutului american
● Dansând cu ruşii – România în South Stream
● Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit “Izvestia”
● VIDEO: Armenia la “Eurovision”
● Cazul lui “Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi
● Ianukovici: “Nu sunt omul Kremlinului” – interviu CNN
● Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) – (1/2); (2/2).
● Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria
● “Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev – (1/2); (2/2).
● Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu – (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6).
● O poveste duminicală cu urşi (fără nici o legătură cu Rusia!): (1/2)
● Politica imaginii: mode, stiluri, aparenţe
● România priveşte Estul de sub scut
● “The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei
● Vânzarea de nave franceze “Mistral” către flota rusă: o provocare pentru NATO
● Scandalul Blackwater şi noua administraţie americană
● Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?
● România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom
● Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?
● Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte
● Ucraina după alegeri – consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici
● Politica Rusiei în Caucazul de Nord (1/2); (2/2)
● Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – G. Onofrei în dialog cu A. Cioroianu (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● George Friedman – predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului de la Haga cu România (1/2); (2/2)
● România în scutul antirachetă al SUA
● O nouă carte despre revoluţia est-europeană din 1989 – Sebestyen
● “Dosarul Mistral” – contractul de armament dintre Rusia şi Franţa (1/2); (2/2)
● “Matrioşka” în vizită la Iaşi – cum a fost
● “Societatea Timişoara” propusă pentru premiul GDS pe 2009
● Cea mai mare provocare a României liberale
● Relaţiile dintre România şi R. Moldova – două analize
● VIDEO – Efectele globalizării (4) – “Let it be”, cover sovietic
● VIDEO – Efectele globalizării (3) – “Let it be”, cover rusesc marinari
● Marea schismă modernă: ce se vede vs. ce nu se vede (1/2); (2/2)
● VIDEO – Efectele globalizării (2): “Yesterday”, cover la balalaika
● VIDEO – Efectele globalizării (1): “Yesterday”, cover rusesc
● Alegeri în vecini, criză acasă – ce spune tînara generaţie de români
● VIDEO – Hugo Chavez despre cutremurul din Haiti – teoria conspiraţiei
● Vineri 29 ianuarie 2010, “Matrioşka” merge în vizită la Iaşi
● Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4); (2/4); (3/4); (4/4).
● Despre relaţia R. Moldova – Ucraina în prezent
● Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti (1/2); (2/2).
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: predicţii pentru secolul XXI
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: Orientul Mijlociu 2010-2020
● Revoluţia română din 1989: viciile şi virtuţile normalităţii sociale (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5).
● Câtă Moldovă şi câtă Rusie în politica UE?
● Remember George Şerban – Proclamaţia de la Timişoara
●Alegerile din Ucraina, primul tur: 17 ianuarie (analiza EURAST); (analiza Newsweek); (analiza Le Figaro); (analiza The Economist); (analiza RIA Novosti); (reportaj video RFERL)
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?
● EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010
● Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (1/6), (2/6), (3/6), (4/6), (5/6), (6/6).
● Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală
● Revoluţia din 1989 în imaginile mele
● (Recapitulare) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?
● Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean
●(Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?
● Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene
● Cititorii au decis: TOP 10 – Cele mai populare articole GEOPOLITIKON, din anul 2009
● N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani: artistul Ion Irimescu şi Conducătorul
● “Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă un mal al incertitudinii”
● Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei “Foreign Policy”
● “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare
● “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?
● Anul acesta Canada-i la putere!
● La mulţi ani domnului profesor Cioroianu… Adrian Cioroianu!
● Cărţile “Istorie, eroi, cultură politică” şi ”Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu comentate de: Bogdan Barbu… Simona Deleanu… Ioana Cristea Drăgulin… Mircea Morariu… Constantin Romulus Preda & Radu Cupcea… Ştefan Stănciugelu…
● Comunismul şi cel care a trăit iluzia – Pavel Câmpeanu
● Medvedev & Putin satirizaţi: libertatea presei sau operaţiune de PR?
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 în Rusia: (1/3); (2/3); (3/3)
● EURAST recomandă: predicţii geopolitice pentru următorul deceniu!
● Ce ne-a (re)adus revoluţia est-europeană din 1989?
● Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în Istorie
● Acum 30 de ani, URSS atacau Afganistanul. Azi, NATO & SUA pot învăţa ceva din istorie?
● Revoluţia română, serviciile secrete & Ion Iliescu (1/2); (2/2)
● Egor Gaidar – arhitectul & victima politică a reformei capitaliste din Rusia postsovietică
● Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (1/7); (2/7); (3/7); (4/7); (5/7); (6/7); (7/7)
● Fostul ministru de externe israelian, dna Ţipi Livni – subiect al unui ordin de arestare?
● Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România
● Nicolae Ceauşescu şi destinul (da, N.C. credea în steau sa norocoasă!)
● Caramitru şi Dinescu au aflat ultimii despre executarea soţilor Ceauşescu
● Turcia – o nouă politică externă “imperială”?
● Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?
● Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte
● R. Moldova pe pilot automat după eşecul numirii unui preşedinte
● Discursul Nobel al preşedintelui Obama: “Ne pierdem noi înşine…”
● Revoluţia din 1989, România – camuflaj pentru Securitatea lui Ceauşescu?
● Secera şi ciocanul, muncitorul şi kolhoznica – din nou pe piedestal
● România – cu doi preşedinţi, Republica Moldova – cu niciunul
● Niall Ferguson despre destinul Americii ca mare putere
● După 20 de ani – interviu cu Adam Michnik
● Cum “pescuieşte” Rusia în apele politicii de la Chişinău
● Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu
● Obama anunţă noua strategie a SUA în Afganistan
● A. Păunescu şi A. Cioroianu despre criza actuală (ziua 1); (ziua 2); (ziua 3); (ziua 4); (ziua 5); (ziua 6); (ziua 7).
● Documente valide & erori penibile despre Nicolae Ceauşescu
● Vladimir Putin merge la Paris pentru cumpărături de lux
● Imaginea reală a României în lume (I) – index prosperitate
● Imaginea reală a României în lume (II) – index corupţie
● Cît de româncă este Herta Müller?
● Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere (I & II)
● Puterea spiritului: Neagu Djuvara & Nicolae Manolescu
● Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie în România
● O mare dilemă de Thanksgiving în America!
● O istorie antropologică a culorilor
● Enigma discursurilor din campania prezidenţială din România!
● Din ce anume sînt făcute revoluţiile?
● După Războiul rece – dacă şi ce fel de conflicte ar mai putea urma? (partea I-a); (partea a II-a); (partea a III-a)
● Creşterea imigraţiei în Europa va încuraja politic dreapta extremă?
● Barack Obama nu participă la aniversarea căderii Zidului de la Berlin
● Despre noua doctrină militară a Rusiei
● Mihail Gorbaciov despre anul de graţie 1989
● Contractul de armanent dintre Rusia şi Franţa
● Nicolae Ceauşescu devenit agent de publicitate
● Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal
● Vizita lui Joe Biden în România
● Rusia, Uniunea Europeană şi proiectul Nabucco
● Ceauşescu şi generaţia “decreţeilor”
● O nouă “resetare”: Marea Britanie & Rusia depăşesc “impasul” Litvinenko?
● Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (1/3); (2/3); (3/3)
● Good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est
● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani?
● Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018
● Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?
● Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?
● Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?
● Fotbalul ca istorie: in memoriam Ion Oblemenco
● Dinastia de istorici Giurescu
● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători?
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N & EURAST recomandă:
* Spectacol literar-artistic de Crăciun la Teatrul „Elena Teodorini” din Craiova – sâmbătă, 18 decembrie a.c., ora 18.00. Detalii
● În numărul 346 al revistei Dilema veche (datat joi, 30 septembrie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre situaţia de azi a foştilor deţinuţi politici, în virtutea noilor reglementări legale care-i vizează.
● În numărul 7/2010 al revistei Scrisul românesc (datat iulie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre Rusia, care a reînvăţat să zâmbească…
● Perspective avizate asupra relaţiilor dintre Rusia & spaţiul ex-sovietic şi SUA & NATO & Uniunea Europeană: Zbigniew Brzezinski… Dan Dungaciu… Piotr Dutkiewicz… Naina Elţîn… Niall Ferguson… Susan Glasser… Mihail Gorbaciov… Nikolas K. Gvosdev… François Hauter… Vaclav Havel… Tony Judt… Michael Meyer… Adam Michnik… Vladimir Socor… Filip Vârlan…
● Radio France International & Dilema veche vă propun aici emisiunea “Punerea pe gânduri” din 04 martie a.c. (realizator: Luca Niculescu), având ca temă Actualitatea lui Marx? şi găzduindu-i ca invitaţi pe Mădălina Şchiopu, Mircea Iorgulescu şi Adrian Cioroianu.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Chestionar G E O P O L I T I K O N:
Rezultatul întrebărilor precedente:
● Va reuşi Parlamentul Republicii Moldova pînă pe 10 decembrie a.c. să aleagă un nou preşedinte al Republicii? DA, va reuşi: 32%; NU, şi se va ajunge la alegeri anticipate: 68%. ● Credeţi că în următorii 5 ani va fi detronat dolarul ca monedă-etalon a comerţului internaţional? DA: 48 % – NU: 52% ● Va obţine Rusia dreptul de a organiza Campionatul Mondial de Fotbal din 2018? DA: 68% – NU: 32% ● Este meritat Premiul Nobel pentru Pace acordat preşedintelui Barack Obama? DA: 57% – NU: 43% ● Credeţi că Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, lansat pe 7 mai a.c., este o şansă sau o amăgire pentru statele vecine Rusiei (R. Moldova, Ucraina, Georgia ş.cl.)? O şansă: 64% – O amăgire: 36%
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
● BIS DAT, QUI CITO DAT : ●●● M. Britanie urmează SUA în resetarea relaţiilor cu Rusia? ●●● Cunoaşteţi numele unui ex-preşedinte european proverbial printre prieteni prin faptul că-şi rătăcea brichetele? ●●● Viaţa de după roman a eroului literar Taras Bulba ●●● Există o strategie good cop – bad cop în relaţia SUA cu Rusia? ●●● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani? ●●● Ştiaţi că nu de mult comuniştii din Rusia i-au scris o scrisoare cântăreţei pop Madonna? ●●● Laureata Nobel Herta Müller este româncă sau nu? ●●● Fotbal şi geopolitică: Va obţine Rusia organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2018? ●●● Care-i legătura dintre Barack Obama şi Pamela Ewing din serialul Dallas? ●●● Fotbal şi istorie: volum în curs de apariţie despre Ion Oblemenco, coordonat de Ion Jianu, autorul unui volum despre scrisoarea celor 6, din martie 1989… ●●● A greşit sau nu Barack Obama anulând scutul antirachetă din Cehia-Polonia?… ●●● Vrea Vladimir Putin să-i semene lui Petru cel Mare? … ●●● Ştiaţi că istoricul Dinu C. Giurescu a fost foarte aproape de o căsătorie cu o frumoasă turcoaică pe nume Şulé?… ●●● Credeţi că europenii ar trebui să fie mai atenţi la Uniunea Europeană decît la sprijinul american?… ●●● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători? Ce au trădat? Pe cine? Faţă de cine?…
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N recomandă:
● Bibliografie curs “Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_cult personalitatii_bibliografie
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_Societate cultura ideologie_bibliografie
● Bibliografie curs Intelectuali şi societate în România după 1945 – Master, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti
● Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010
● Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008 – Premiul “Nicolae Iorga” pentru Carte de Istorie al revistei Scrisul românesc, 2008.
● Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005 (ed. a 2-a 2007) – Premiul revistei Cuvântul pentru Carte de Istorie, 2005.
● Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001
● revista Dilema veche
● revista Contrafort
● revista Scrisul românesc
● revista Foreign Policy – România
● revista Sfera politicii
● revista Lettre internationale – ediţia română
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Planeta mai şi zâmbeşte (click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Ce a fost:
* Luni, 27 septembrie a.c., ora 16.00, postul TV Sport.ro îl care ca invitat, într-o emisiune live, pe prof. Adrian Cioroianu.
* Vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la Salonul de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu, în prezenţa autorului. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de autografe.
* Sâmbătă, 25 septembrie a.c., ora 11.30, în Biblioteca Facultăţii de Istorie din Bucureşti (sala Gh. I. Brătianu) va avea loc conferinţa Forme şi manifestări ale terorismului în secolul XX-XXI. Printre invitaţii care vor prezenta un cuvânt de deschidere a conferinţei: prof. Adrian Cioroianu. Programul integral: Conferinta Fac Ist Terorism sept 10
* Luni, 20 septembrie a.c., ora 21.30, postul TV Antena 2 (emisiunea „Nimic important”, realizator: Lucian Mîndruţă) vă propune o discuţie despre anii ’80 în societatea românească. Invitat: prof. Adrian Cioroianu.
* Miercuri, 22 septembrie a.c., ora 10.00, la sediul Jockey Club din Bucureşti: dezbatere a Institutului Român de Istorie Recentă pe marginea legii privind despăgubirea foştilor deţinuţi în închisorile comuniste. Moderator: prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART vă aşteaptă la Café Verona pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Seria se va deschide cu Persepolis, autobiografia autoarei franceze de origine iraniană Marjane Satrapi. Invitaţii discuţiei: Adrian Cioroianu (istoric, eseist, jurnalist şi, nu în ultimul rând, pasionat de BD), Alexandru Ciubotariu (streetartist şi autor de benzi desenate), Miloš Jovanovič (realizatorul Hardcomics), Dodo Niţă (autor de benzi desenate şi de cărţi dedicate acestui fenomen) şi Anamaria Pravicencu (Asociaţia Jumătatea plină). (detalii)
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” & Colegiul Naţional “Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu vă invită vineri 04 iunie a.c. la o dezbatere pe marginea cărţii:
ADRIAN CIOROIANU
GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI.
Rusia postsovietică în noua ordine mondială
Prezintă: Elena ROATĂ, Maria COCHINĂ, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de vineri, 04 iunie 2010 la Muzeul de Artă, Târgu Jiu, din Parcul Central, începând cu ora 18.00. Afişul manifestării: LANSARE DE CARTE-AC – TG JIU – IUN 10
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu invită la lansarea de carte:
DOREL DUMITRU CHIRIŢESCU
A TREIA ROMĂ. Despre capitalism, America şi criza din 2007
Prezintă: Adrian CIOROIANU, Dan SEMENESCU, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de sâmbătă 5 iunie 2010 la Biblioteca Centrală a Universităţii CB din Târgu Jiu, de la ora 12.30.
● Joi, 20 mai a.c., ora 16.30, Radio Oltenia Craiova a prezentat dezbaterea Foreign Policy-România care tocmai avusese loc în Sala mare a Primăriei din Craiova. Invitat (prin telefon), prof. Adrian Cioroianu.
● Marți, 11 mai, ora 18.00, la Teatrul ACT din Bucureşti, vor fi lansate primele două cărți din noua serie editorială propusă de Fundația Culturală „Camil Petrescu” sub titlul Eu, tu, el… și Istoria: prima dintre ele, Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară de Ana Maria Narti, prefaţă de Adrian Cioroianu, postfaţă de Ileana Popovici. Participă: Ana Maria Narti, Adrian Cioroianu şi Florica Ichim. Prezintă criticul literar Dan C. Mihăilescu. Actrița Coca Bloos va citit fragmente din volum. (detalii, aici)
● În numărul 325 al revistei Dilema veche (datat joi, 06 mai a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre polemica de la Chişinău privind participarea la parada rusească de 9 mai.
● Duminică, 18 aprilie a.c., ora 16.00, RealitateaTV propune o ediţie specială, dedicată ceremoniei funerare din Polonia. Printre invitaţi, Florin Ţurcanu, Emil Hurezeanu, Adrian Cioroianu.
● Vineri, 16 aprilie a.c., ora 18.00 (reluare: sâmbătă 17 aprilie a.c., ora 21.00 şi duminică 18 aprilie a.c., ora 21.00), postul TV Money Channel prezintă emisiunea “Lumea în mişcare”. Invitatul ediţiei: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 17 aprilie a.c., ora 11.00, TVR1 (realizator Luca Niculescu) găzduieşte o ediţie specială despre consecinţele accidentului de la Smolensk. Invitaţi: Jaroslaw Godun (directorul Institutului cultural polonez la Bucureşti), analistul Dan Dungaciu, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 12 aprilie a.c., la ora 20.00, postul B1TV propune dezbaterii politica internă şi externă a Poloniei în urma accidentului delegaţiei Kaczynski. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 11 aprilie a.c., ora 21.30, o ediţie specială la Realitatea TV va discuta accidentul delegaţiei Kaczynski şi va face un bilanţ al ultimei săptămâni în politica internă. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu
● Teribilul accident în care a fost implicat preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, va fi comentat – azi, 10 aprilie a.c. – la ştirile ProTV de la ora 13.00 şi într-o emisiune specială la Realitatea TV, la ora 15.00. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 15.00, în Sala Mare a Bibliotecii Facultăţii de Istorie din Bucureşti (U.B.) va avea loc lansarea ediţiei româneşti a cărţii Jurnal rusesc, de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea (şi autoarea, ucisă în 2006): prof. univ. Zoe Petre. scriitorul Bedros Horasangian, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 17.00, la Librăria Diverta de pe blv. Magheru din Bucureşti va avea loc lansarea cărţii Jurnal rusesc – de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea: prof. Zoe Petre, Ioana Avădanei, Cristian Tudor Popescu, Bedros Horasangian şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 28 martie a.c., ora 21.30, postul RealitateaTV propune o emisiune retrospectivă a săptămânii precedente. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 26 martie a.c., ora 18.20, postul Radio France International / RFI (realizator: Anca Năstase) pune în discuţie recenta decizie a României de achiziţionare a unor avioane de luptă americane şi reacţiile firmelor europene – interviu cu prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 21 martie a.c., ora 21h30, Realitatea TV dezbate ultimele evoluţii sociale şi politice. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 16.45, postul Realitatea Tv (realizator: Stelian Tănase) propune o discuţie despre tulburările etnice din Târgu Mureş – 1990. Printre invitaţi: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 21.10, TVR 1 găzduieşte un teledon pentru campania “Europa Liberă, aici!” – al cărei scop este aducerea în România a arhivei postului de radio Europa Liberă (secţia română). Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu. La eveniment participă mai mulţi studenţi ai Facultăţii de Istorie, U.B.
● Luni, 15 martie a.c., ora 20.00, TVR3 (realizator: Cristian Pârvulescu) găzduieşte o discuţie despre reforma constituţională în România de azi. Invitaţi: jurnalistul Luca Niculescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 15 martie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News propune o dezbatere asupra propunerilor politice ale UDMR din ultimele săptămâni. Invitaţi: jurnalistul Ion Cristoiu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi 9 martie a.c., ora 17.00, la sediul GDS, Grupul de Dialog Social şi Societatea Timişoara organizează o dezbatere cu tema: “20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara“. În timpul dezbaterii va fi acordat şi premiul GDS pe anul 2009 Societăţii Timişoara.
● Duminică, 07 martie a.c., ora 21.30, postul Realitatea TV dezbate recentul congres al PNL. Printre invitaţi, Cristian Pârvulescu şi Adrian Cioroianu.
● Actualitatea lui Marx. Azi, joi 04 martie a.c., de la 19.10, pe Radio RFI (93,5 FM la Bucureşti) ascultă Punerea pe gânduri, emisiune realizată de RFI şi Dilema Veche. Criza economică a făcut ca filozoful german să revină în actualitate. În urmă cu câteva luni, mii de manifestanţi au scandat pe Wall Street : “Marx avea dreptate !”. În ce măsură comunismul preconizat de Karl Marx are viitor ? Vor discuta despre această chestiune jurnaliştii Mădălina Şchiopu şi Luca Niculescu, criticul Mircea Iorgulescu şi istoricul Adrian Cioroianu.
● Reprezentanţa Comisiei Europene în România vă invită la masa rotundă “Rolul UE în procesul de pace din Orientul Mijlociu“. La eveniment va fi prezent Ambasadorul Marc Otte, reprezentant special al UE în Orientul Mijlociu. Discuţia va fi urmată de o dezbatere. Evenimentul se va desfăşura la sediul Casei Uniunii Europene (Str. Vasile Lascar nr.31), etajul 1, în data de 2 martie 2010, începând cu orele 11.00. În cursul aceleiaşi seri, dl Marc Otte va cina alături de Niculae Idu (şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România) şi prof. Adrian Cioroianu (fost ministru de Externe al României).
● Joi, 25 februarie a.c., ora 13.00, în Facultatea de Istorie – Universitatea Bucureşti, are loc dezbaterea “Fenomenul Europa Liberă“. Participanţi: Nestor Rateş, Liviu Tofan, Daniela Zaharia, Virgiliu Ţârău, Adrian Cioroianu. (detalii despre eveniment)
● Vineri, 26 februarie a.c., ora 12.oo, în localul Universităţii din Craiova, o dezbatere pe teme legate de geopolitica României de azi, cu participarea prof. univ. Sorin Damean (Universitatea din Craiova) şi a prof. univ. Adrian Cioroianu (Universitatea Bucureşti) (detalii despre eveniment).
● Marţi, 23 februarie a.c., ora 22.oo, postul TV Vox News propune o discuţie despre “fenomenul Radio Europa liberă“. Invitaţi, Liviu Tofan şi prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 februarie a.c., ora 13.00, emisiunea “Europe ne priveşte” de pe postul TVR1 (realizator: Luca Niculescu) îi va avea ca invitaţi pe Ion Mircea Paşcu şi pe Adrian Cioroianu.
● Vineri, 19 februarie a.c., ora 21.00, emisiunea “Oameni de lângă noi” (realizator: Lucia Jurca) a postului Radio Bucureşti (98,3 FM) îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu
● Miercuri, 17 februarie a.c., ora 14.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul emisiunii “Evenimentele zilei” de la postul B1Tv.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 16.00, postul B1TV gazduieste o dezbatere despre participarea Romaniei la scutul antiracheta. Printre invitati, prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 18.00, la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, jurnalista (din R. Moldova) Stela Popa lansează romanul “100 de zile” (Ed. Tritonic), a cărui acţiune este plasată în Chişinău, în contextul primăverii anului 2009. Printre cei care vor prezenta cartea, prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 09 februarie a.c., ora 22.00, TVR Internaţional organizează o dezbatere (realizator: Mihaela Crăciun) despre situaţia din R. Moldova şi Ucraina şi pe marginea cărţii “Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu.
● Joi, 04 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a comentat includerea României în scutul antirachetă al SUA pentru RealitateaTV, Antena3, PrimaTV, ziarul Adevărul; de la ora 16.00, RealitateaTV a găzduit o discuţie în direct pe această temă – printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Miercuri, 03 februarie a.c., ora 21.30, RealitateaTV propune dezbaterii solicitarea lui Valentin Ceauşescu de a înregistra numele “Ceauşescu” la OSIM şi de a fi folosit în consecinţă. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Vineri 29 ianuarie a.c. şi sîmbătă 30 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a dat interviuri la Iaşi pentru Radio Iaşi, Radio Nord-Est, Prima TV – Iaşi, “Opinia studenţească“, “Suplimentul de cultură“
● Matrioşka în vizită la Iaşi: vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întîlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al.I. Cuza (ora 10.30, o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00), iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“. Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întîlnire cu tinerii istorici; Flacăra Iaşului; iaşicâştigă; Bună ziua Iaşi)
● Miercuri, 27 ianuarie a.c., ora 20.00, pe postul B1TV, o discuţie privitoare la vizita preşedintelui T. Băsescu în R. Moldova; invitaţi: Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918); printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 24 ianuarie a.c., ora 12.00, Realitatea TV pune în discuţie legătura dintre Unirea din 1859 şi politica de astăzi; invitatul orei: prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 25 ianuarie a.c., ora 16.00, Realitatea TV supune atenţiei subiectul alegerilor din PSD. Printre invitaţii orei, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 16.00, emisiunea “Evenimentele zilei” a postului B1 TV îi are ca invitaţi pe Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 18.00, la Şcoala generală 135 “Ştefan cel Mare” din Bucureşti (Calea Ferentari, nr. 172), prof. Adrian Cioroianu le va vorbi elevilor şi invitaţilor despre Mica Unire din 24 ianuarie 1859.
● Joi, 21 ianuarie a.c., ora 11.30 – Institutul de Studii Populare organizează o dezbatere despre alegerile interne din partidele din România. Printre invitaţi: Cătălin Avramescu, Toader Paleologu, Adrian Cioroianu.
● Marţi, 19 ianuarie a.c., ora 17.00, pe Radio România Cultural, o emisiune (redactor Corina Negrea) despre Premiul Nobel pentru Pace acordat lui Barack Obama; invitat prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 18 ianuarie a.c., ora 14.30, pe TVR2, emisiunea e-Forum (redactor Angela Avram) discută politica UE faţă de R. Moldova. Invitaţi: jurnalistul Andi Lăzescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 17 ianuarie a.c., ora 22.30, pe Realitatea TV, o retrospectivă a săptămânii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● GEOPOLITIKON vă propune: sîmbătă, 16 ianuarie a.c. – Adrian Cioroianu despre alegerile din Ucraina şi Dan Dungaciu despre actualitatea din R. Moldova; iar duminică, 17 ianuarie a.c. – alegerile din Ucraina văzute de reviste & ziare din Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA.
● Sîmbătă, 09 ianuarie a.c., ora 16.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul (prin telefon) al emisiunii 3×3 realizate de Stelian Tănase pe RealitateaTV, în contextul discuţiilor despre “cazul Hayssam” şi “tratatul de extrădare România – Siria“
● Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia Chişinău – Bucureşti – Bruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat pe 7 ianuarie a.c. de prof. Adrian Cioroianu emisiunii “Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.
● Joi, 07 ianuarie a.c., ora 21.30, Realitatea TV pune în discuţie ultimele evoluţii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 04 ianuarie a.c., ora 09.45, Radio Delta – RFI difuzează un interviu cu prof. Adrian Cioroianu despre relaţiile dintre România şi Rusia în contextul schimbării guvernamentale de la Bucureşti.
● Sâmbătă, 02 ianuarie a.c., ora 17.00, postul Realitatea TV propune o discuţie pe marginea principalelor evoluţii de politică externă din anul 2009. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
____________________ 2009
● Miercuri, 30 decembrie a.c., ora 9.30, postul de radio Realitatea FM îl are invitat pe prof. univ. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre ziua de 30 decembrie 1947: înlăturarea forţată a regimului monarhic din România postbelică.
● Luni 28 decembrie a.c., ora 13.00, postul Realitatea TV propune dezbaterii finalul anului politic 2009; printre invitaţi, Florin Iaru şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 22 decembrie a.c., ora 13.30, Radio România Actualităţi găzduieşte o dezbatere despre istoria şi memoria zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Astăzi, 22 decembrie a.c., ora 21.10, TVR1 urma să găzduiască o emisiune-ediţie specială în direct dedicată zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Alex Mihai Stoenescu, Adrian Cioroianu. În cursul amiezii, TVR & redactorii emisiunii au decis suspendarea ediţiei.
● Vineri, 18 decembrie a.c., ora 19.oo, la Paris, într-un eveniment organizat de Ministerul francez al Afacerilor Externe şi de Ambasada României în Franţa, prof. univ. Adrian Cioroianu va susţine conferinţa “La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale“.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 16.00, prof. Adrian Cioroianu participă la emisiunea “Deschide lumea” a postului Realitatea TV.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 17.00, la sediul GDS de pe Calea Victoriei din Bucureşti are loc o dezbatere cu tema: 1989-2008. Schimbări şi perspective. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 22.00, o ediţie specială după alegeri a postului TV Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 15.00, o ediţie specială după alegeri a Realitatea TV îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă 05 decembrie a.c., ora 19.00, emisiunea Invitaţii lui Dan Ciachir a postului Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 6 decembrie a.c., ora 13.00 – ediţie specială la Realitatea TV privind alegerile prezidenţiale; printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Joi, 3 decembrie a.c., cursul Intelectuali şi societate în România după 1945 al prof. Adrian Cioroianu (ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitat pe scriitorul & jurnalistul Dan Ciachir, autor al volumelor recente Derusificarea şi îngheţul şi Cînd moare o epocă – ambele, Editura Timpul, Iaşi, 2009.
● Marţi, 1 decembrie a.c., postul Realitatea TV dedică o serie de emisiuni Zilei naţionale a României – inclusiv o dezbatare, de la ora 11.00, printre ai cărei invitaţi se numără prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 09.00, pe postul TV Money Channel, emisiunea Business Travel îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre istoria şi prezentul oraşului Bruxelles. Emisiunea va fi difuzată în reluare în aceeaşi zi, la ora 20.00.
● Lansări de carte la Târgul de carte Gaudeamus: vineri, 27 noiembrie a.c., ora 18.30, la standul editurii Curtea Veche: Misha Glenny – McMafia. Crime fără frontiere; la acelaşi stand, sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 12.00: Vujity Tvrtko – Călătorii în infern; la ambele lansări vor vorbi autorii, editorul Grigore Arsene şi prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 22.30, postul TV Vox News: emisiunea “10+” – invitat Adrian Cioroianu – comentează ultimele evoluţii din campania prezidenţială.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 14.00 – cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu se va desfăşura la sediul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, str. Vasile Lascăr (fostă Galaţi) nr. 31 (la intersecţia cu str. Batiştei). Studenţii participanţi vor vizita expoziţia “O poveste despre libertate” şi vor viziona filmul “Cold Waves” (“Război pe calea undelor“) al regizorului Alexandru Solomon.
● Miercuri, 25 noiembrie a.c., ora 17.00, în Sala mică a Bibliotecii Facultăţii de Istorie – Univ. Bucureşti (blv. Regina Elisabeta nr. 4-12, sect. 1), prof. univ. Adrian Cioroianu este invitatul cursului “Gestionarea politicii externe” a conf. univ. Rudolf Dinu, pentru o discuţie cu studenţii despre “operatorii” politicii externe în România.
● Luni, 23 noiembrie a.c., de la ora 22.00, pe noul post TV Vox News o emisiune de analiză a ultimelor evoluţii post-turul I al alegerilor. Printre invitaţi, dnii Ion Cristoiu şi Adrian Cioroianu.
● Luni, 23 noiembrie a.c., ora 17.00 – Dezbatere la Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti: Ana Blandiana, Adrian Cioroianu, Ovidiu Nahoi, Ilie Şerbănescu propun un bilanţ al ultimilor 20 de ani, 1989-2009; eveniment organizat de Foreign Policy România. (detalii, în curînd)
● Vineri, 20 noiembrie a.c., ora 12.00 – cartea Geopolitica Matrioşkăi (prin autorul Adrian Cioroianu şi invitaţii săi) – şi, simbolic, secretarul de stat american Condoleezza Rice (printr-un autograf pe un volum biografic) vor fi în vizită la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova. (detalii)
● În atenţia studenţilor din Universitatea Bucureşti : În următoarele săptămîni din octombrie – decembrie 2009, cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu (în zilele de joi, ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitaţi speciali personalităţi ale vieţii intelectual-artistice româneşti (sub rezerva confirmării privind data – care va fi anunţată din timp pe G E O P O L I T I K O N ) precum Ion Caramitru (actor de teatru & film, director al TNB, fost om politic), Georgeta Dimisianu (redactor editorial, printre altele, pentru volumele lui Octavian Paler), B. Elvin (scriitor, director al revistei Lettre Internationale ediţia română), Bedros Horasangian ( scriitor), Alex. Ştefănescu (critic literar, realizator de emisiuni TV) ş.a.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N 
