G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

22/dec/2009 EURAST vă recomandă: cel mai bun ghid de vacanţă al secolului!

(Just for fun!)

Iată cel mai bun ghid de vacanţă disponibil (călătorii, idei, destinaţii, cadouri etc.click pe imaginea de mai jos)

by Gene Mora 22 dec 09

Reclame

22 decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | Lasă un comentariu

22/dec/2009 Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în Istorie

Laudatio – Lucian Boia

Adrian Cioroianu

La începutul anilor 90, în tumultul de teorii şi opinii, lamentaţii şi elogii, scuze şi acuze ale acelui timp, a devenit din ce în ce mai prezentă vocea – şi mai ales scrisul – unui profesor al Facultăţii de Istorie din Bucureşti.

Atunci, apreciat foarte mult de către studenţii săi dar relativ necunoscut publicului intelectual din România, acest profesor a şocat prin curajul şi francheţea unui discurs istoric de tip nou, prin care a încercat să identifice şi să explice partea de mit, de mitografie şi de imaginar din conştiinţa istorică a noastră, a românilor. Împreună cu unii dintre colegii şi studenţii săi, acest profesor a înfiinţat în Universitatea Bucureşti, în acei primi ani 90, un Centru de Istorie a Imaginarului. Câteva volume dedicate mitologiei comunismului românesc, apărute atunci sub egida acestui centru, au avut un neaşteptat succes şi au plasat analiza comunismului şi ceauşismului într-o nouă paradigmă.

Iar cartea din anul 1997 a acestui profesor, numită Istorie şi mit în conştiinţa românească, a devenit în câteva luni un adevărat hit editorial. Cum e firesc să se întâmple în lumea istoricilor, această carte a stârnit reacţii: unii au aplaudat-o, alţii au combătut-o cu argumentele lor. Aşa cum se mai întâmplă uneori la noi atunci când un om ridică privirile mai sus decât alţii, acest profesor a fost şi atacat – deseori gratuit, ilogic şi nedemn. Din invidie, din neştiinţă sau pur şi simplu din răutate, unii au spus despre autor că nu şi-ar iubi ţara, că nu ar preţui istoria neamului, că ar fi el însuşi un dubios agent de influenţă ş.a.m.d.

Profesorul despre care vorbim a mers însă mai departe, pe drumul său, cu scrisul său, şi a publicat în toţi aceşti ani din urmă, la Paris, la Bucureşti sau la Londra, alte cărţi de răsunet. Iar amfiteatrele sale au rămas la fel de pline precum erau şi acum 20 de ani.

I-am fost student acestui profesor iar apoi am avut privilegiul de a-i fi asistent în Facultatea de Istorie, câţiva ani buni. Azi am şansa de a-i fi coleg. Iar în astă seară, aici, sunt onorat să aduc acest modest laudatio unui om care a adus efectiv o nouă direcţie în istoriografia română din ultimele decenii. Un om care gândeşte cu calm şi care scrie bine, un profesor rămas veşnic tânăr înfăşurat în mantia-i de talent, de eleganţă, de discreţie, de inteligenţă, de bun-simţ şi de onestitate intelectuală: dl Lucian Boia!

(21 decembrie 2009, ora 19.10, Ateneul Român, Realitatea TV –  “10 pentru România”: acestea erau ideile pe care doream să le rostesc acolo, în onoarea profesorului Boia. Deşi am plecat de acasă la 17.50, am ajuns la Ateneu la cîteva minute după ce profesorul Boia îşi luase premiul (în jur de 19.15)! De la Ambasada R.P. Chineze pînă în Piaţa Victoriei am făcut mai bine de o oră – laolaltă cu zecile de maşini care îndurau acelaşi calvar, al unor bulevarde bucureştene ce devin inoperabile la prima ninsoare mai serioasă. Oricîte premii am da, oricîţi preşedinţi sau guverne am schimba – sau nu i-am schimba -, circulaţia în Bucureşti rămîne aceeaşi. De coşmar – Ad. C.)

22 decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 6 comentarii

22/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VI)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 6/7

 Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara.

Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). În schimb, am vorbit de câteva ori (şi eu, şi alţii) prin telefon cu generalul de armată Roşu (care devenise şeful comitetului provizoriu de conducere a judeţului) şi cu alţi dirigenţi de ultimă oră. Intoxicările, manipulatoare, abundau.

Pe la miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie a ajuns (cum? de unde? – mister) prin Casa Studenţilor un bilet bătut la maşină – cu litere mari şi roşii, parcă-l văd – în care scria ceva gen «FRAŢI ROMÂNI! ÎN CLĂDIREA POŞTEI CENTRALE DIN CRAIOVA SÎNT DEŢINUŢI OSTATECI COPII» etc. Noi l-am luat în serios, ne-am luat steagurile şi am pornit în marş, cu lozinci şi îndemnuri, spre Poşta de pe Calea Unirii. De la balcoanele din nou construitul centru al oraşului lumea ne aplauda frenetic, dar nu se înghesuiau să ni se alăture (zona era un mini-Centru Civic al Craiovei, cu locatari în consecinţă!).

Am ajuns la Poştă – acolo, câţiva soldaţi speriaţi şi un locotenent-major s-au jurat pe toţi sfinţii că nu deţin nici un ostatec copil. La fel, tot în acele ore, mi-aduc aminte de un apel telefonic – la care am răspuns eu din întâmplare (dar au fost zeci, preluate şi de alţii) – în care se auzea vocea unei femei implorând: “Mamă… sunteţi tineri… plecaţi acasă… eu stau lîngă gară… acu’ zece minute a sosit o garnitură de tren încărcată cu tancuri … tancurile pleacă spre centru … vin peste voi … fugiţi, mamă, acasă” etc. Bilete misterioase şi apeluri anonime au curs toată noaptea, cât să ne ţină treji: ba că a fost aruncată în aer centrala termică de la Işalniţa; ba că apa e otrăvită; ba că deasupra Craiovei au fost doborâte n elicoptere înţesate cu terorişti; ba că Spitalul Judeţean e păzit de vreo patru doctori cu armele lor de vânătoare şi teroriştii i-au împresurat etc.

Nu voi accepta niciodată ideea că aceste intoxicări au fost întâmplătoare şi nepremeditate. Nepremeditată fusese doar adunarea noastră, a 50-60 de tineri, acolo, la Casa Studenţilor, iar cineva părea foarte interesat să ne trimite fie acasă, fie pe străzi, la vânătoare de fantome. Lucrurile au luat o întorsătură şi mai kafkiană în momentul în care au sosit (să ne apere!) vreo zece soldaţi înarmaţi plus un sergent – şi, din vorbă în vorbă, am aflat că soldaţii erau ultimul leat, din septembrie ’89 şi abia dacă aveau vreo tragere cu arma la activ. Nici nu vrea să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă chiar ne-ar fi atacat cineva. (va urma – continuarea, mâine)

_______________________

by Parker & Hart, 2009

22 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu