G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

15/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (1/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10)

 M-am întîlnit relativ tîrziu cu oraşul Bucureşti; iar atunci cînd am făcut-o, prima impresie îmi era deja marcată de istoria oraşului, pe care o cunoşteam, apoximativ, din lecturi. Păstrînd, bineînţeles, proporţiile, eram un fel de Tarzan, ştiam citi dar nu puteam vorbi pe limba oraşului. Citește în continuare

Reclame

15 iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 8 comentarii

15/febr/2010 Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

cotidianul.ro, 14 februarie a.c., Razvan Ciubotaru , Cristian Oprea, Cristian Anghelache 

Rusia urmăreşte în tăcere acordarea unui credit românesc de 100 de milioane de euro şi apariţia unor posturi de televiziune româneşti peste Prut, primii paşi în proiectul unirii cu România, pus la cale de preşedintele Mihai Ghimpu, susţine „Nezavisimaia Gazeta”. Observatorii vieţii politice văd în această iritare doar o sperietoare pe care Federaţia Rusă o arată Europei. 

Intrarea în vigoare a Acordului privind micul trafic de frontieră, înlăturarea sârmei ghimpate de pe Prut, facilitarea acordării cetăţeniei române pentru moldoveni şi acordarea de către Bucureşti a unui credit de 100 de milioane de euro sunt primii paşi către unirea Republicii Moldova cu România, scrie cotidianul rus “Nezavisimaia Gazeta”, citat de Unimedia. 

O eventuală unire cu România va provoca mari probleme Bucureştiului, susţine “Nezavisimaia Gazeta”. „Dacă vor fi formulate pretenţii teritoriale faţă de Republica Moldova şi Ucraina, România va avea probleme la hotarul cu Ungaria (Transilvania) şi Bulgaria (Dobrogea de Sud). În timp ce România lucrează să pregătească opinia publică pentru proiectul unionist, Rusia urmăreşte în tăcere evenimentele care au loc”, scrie publicaţia rusă, adăugând că „politologii consideră că a fost început proiectul unionist, dar unirea Republicii Moldova cu România ar duce la destabilizarea Europei de Est”. “Nezavisimaia Gazeta” mai scrie că în Moldova unioniştii reprezintă 15-20% din populaţie şi că aceştia ar provoca nemulţumiri în oraşul Bălţi, în Găgăuzia şi raionul Taraclia. 

Potrivit publicaţiei ruse, iniţiatorul proiectului unirii este Mihai Ghimpu, preşedintele interimar de la Chişinău, cel care a propus modificarea Constituţiei, pentru oficializarea limbii române, schimbarea denumirii unităţilor teritorial-administrative din “raioane”, cu conotaţie sovietică, în “judeţe” şi coborârea la 16 ani a vârstei minime de vot. În sprijinul tezei unioniste, “Nezavisimaia Gazeta” aduce şi deschiderea a două posturi de televiziune româneşti, Publika TV şi Jurnal TV, dar şi predarea istoriei române în şcoli, majorarea până la 5.000 a numărului de bursieri moldoveni în România şi facilitarea obţinerii cetăţeniei române. Articolul publicat de cotidianul moscovit vine la puţin timp după ce autorităţile din Republica Moldova au început demontarea gardului de sârmă de la frontiera cu România. Recent, Bucureştiul a anunţat acordarea unui credit de 100 de milioane de euro, în timp ce premierul moldovean Vlad Filat a anunţat că împrumutul rus de 150 de milioane de dolari, negociat de fostul preşedinte Voronin, nu mai este de actualitate şi că acum se discută cu oficialii ruşi acordarea unui credit în alte condiţii. 

Cioroianu: Unirea cu Moldova, coşmar prefabricat made in Rusia 

Articolul din presa rusă potrivit căruia România ar pregăti unirea cu Republica Moldova, prin acordarea ajutorului financiar de 100 de milioane de euro, prin “ridicarea sârmei ghimpate de la Prut” şi prin Acordul privind micul trafic la frontieră, nu reprezintă o premieră, ci este o strategie menită să “sperie Europa” în privinţa unor eventuale tendinţe unioniste ale României, un coşmar „prefabricat”, a declarat pentru cotidianul.ro Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe. 

Istoricul Adrian Cioroianu este de părere că prin acest semnal ruşii intenţionează readucerea în atenţia publicului şi a marilor puteri europene teza transnistreană potrivit căreia Republica Moldova va fi înghiţită de România. “Acest articol este o sperietoare pe care o arată ruşii Europei, având în vedere că ţara noastră este membră a Uniunii Europene, iar ideea unei destabilizări zonale ştim foarte bine că poate produce dezechilibre şi alarmare”, ne-a declarat Cioroianu. Fostul ministru de Externe consideră că deschiderea României faţă de Republica Moldova reprezintă o normalizare a relaţiilor între cele două state, un sprijin colegial oferit moldovenilor pentru definitivarea traseului pro-occidental. 

Întrebat dacă este posibilă o astfel de unire, istoricul ne-a răspuns că cele două state nu sunt pregătite pentru un astfel de pas: “În viitorul apropiat nu este posibilă această unire, pentru că cele două state nu sunt pregătite. Acţiunile ţării noastre nu fac decât să alimenteze fobiile rusofone, dar nu există un interes real în acest sens[1]”. Un alt argument menit să respingă ipoteza unionistă ar fi acela că nu toţi membrii moldoveni care formează “Alianţa pentru integrare europeană” ar fi partizanii unei mutări de o asemenea anvergură. (Cristina Mihalaşcu) 

Transnistria, Cecenia României Mari 

Presa rusă a reluat recent cultivarea temei unirii Republicii Moldova cu România, punând-o fie în contextul politic nou din Ucraina, fie în cel al conflictului din Transnistria. Media ruseşti au insistat că o unire ar fi posibilă doar după ce Chişinăul ar renunţa la Transnistria. Stanislav Belkovski, preşedintele Institutului pentru Strategie Naţională de la Moscova, susţinea, în urmă cu două luni, că o potenţială Românie Mare “nu va avea nevoie de o Cecenie” şi de aceea “Bucureştiul va recunoaşte printre primii independenţa Transnistriei”. Susţinând aceeaşi cauză a unei Transnistrii independente, “Nezavisimaia Gazeta”, una dintre tribunele mediatice ale Kremlinului, a scris, la începutul acestei luni, chiar despre “dezgheţarea” conflictului din regiune, pornind de la iniţiativa guvernelor moldovean şi ucrainean de a demarca frontiera din zona transnistreană. Nu mai puţin, europarlamentarul roman Adrian Severin vorbea despre faptul că Republica Moldova va avea de ales între “europenizare” şi “transnistrizare”. 

De altfel, în condiţiile incertitudinii politice din Ucraina, reglementarea conflictului din Transnistria nu a înregistrat progrese după instalarea noii guvernări de la Chişinău. În cadul unei întâlniri cu şeful Misiunii UE de Asistenţă la Frontieră, premierul Vlad Filat a declarat că “integrarea ţării reprezintă o prioritate pentru noi, însă aceasta nu trebuie să fie realizată în detrimentul altor priorităţi, inclusiv în ceea ce priveşte asigurarea unei economii funcţionale”. “Relaţia dintre Chişinău şi Tiraspol stagnează. Am în vedere faptul că negocierile continuă, iar un progres nu este vizibil. Ce-i drept, în această problemă există multe întrebări! Dacă Moldova va continua apropierea de România, atunci transnistrenii îşi rezervă dreptul de a lupta pentru independenţă”, a concluzionat, după vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău, expertul rus Ghenadi Konenko, potrivit postului de radio Vocea Rusiei. 

Un nou punct de trecere a frontierei cu Republica Moldova 

Punctul de trecere a frontierei LipcaniRădăuţi Prut, dintre Republica Moldova şi România, se inaugurează luni, în prezenţa premierului Moldovei, Vlad Filat, şi a ministrului român de Interne, Vasile Blaga. Noul punct de trecere a frontierei va fi inaugurat în baza „Acordului privind micul trafic de frontieră”, semnat de cele două state la sfârşitul anului trecut. Întrucât realizarea punctului de trecere a frontierei a fost posibilă şi prin fonduri de peste zece milioane de euro de la Uniunea Europeană, la inaugurare vor fi prezenţi ambasadori la Chişinău ai ţărilor Uniunii Europene, precum şi şeful Delegaţiei Europene în Capitala Moldovei. 


 

[1] Sensul dat ultimei fraze (“Acţiunile ţării… în acest sens”) e cu totul fantezist şi aparţine realizatoarei interviului, neavând nimic de-a face cu declaraţia mea – drept care semnalez că sensul corect este “Astfel de articole, precum cel moscovit, nu fac decât să alimenteze fobiile rusofonilor, chiar dacă unirea României cu R. Moldova nu este un subiect real în acest moment” – Adrian Cioroianu.

15 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

10/ian/2010 O rememorare: Filip Vârlan – Revoluţia din 1989 în imaginile mele

Revoluţia în imaginile mele

(sau Ce fac pe 21 seara?)

 Filip Vârlan  

Este 21 decembrie 2009 seara iar la ora la care scriu, televiziunile publice şi private din România au o ofertă variată de programe cu audienţă mai mică sau mai mare, după gustul, respectiv interesul telespectatorilor. Am aşteptat mult această zi, neputând să îmi ascund emoţiile celebrării a 20 de ani de la începutul revoluţiei în Bucureşti, de care îmi aduc aminte mai intens în această perioadă. Intensitatea aşteptării a fost mai pronunţată deoarece, gândindu-mă retrospectiv, observ că ea este rezultatul unui mix între interesul crescendo pe care l-am dezvoltat pentru studiul celor întâmplate atunci (puteţi să-i spuneţi obsesiv “aflarea adevărului”) şi clişeele comemorative la care asistăm anual. Mi-am spus că de această dată trebuie să fie ceva special, trebuie să acţionez, să-mi instig propriile amintiri, în fond cifra e rotundă. Pe măsură ce s-a apropiat aniversarea am încercat să studiez cât mai bine oferta programelor TV, urmărind posibile documentare inedite care să aducă, daca nu interpretări noi, măcar imagini nemaivăzute. De ce imagini? Pentru că acestea m-au impactat atunci. În contrapondere aveam opţiunea numărul doi: să merg în Piaţa Universităţii.

Prima imagine

În 1989 eram pe la vârsta la care se face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şansa a făcut să locuiesc central pe Bd. Bălcescu prin dreptul Bisericii Italiene chiar lângă o celebră florărie care acum nu mai există.

21 decembrie fusese o zi călduroasă de iarnă pe care o petrecusem cu bunicul meu în piaţă la cumpărături, cu speranţa că o să am după prânz şi câteva ore de joacă prin parc. Ieşind de la staţia de metrou Batiştei, îl las pe bunicul meu în spate, şi încep să alerg către casă unde mă aşteptau mama ieşită în pauza de la birou şi bunica. Mă reped instinctiv, şi vă garantez că nici acum nu am habar de ce am făcut-o atât de decis, către televizor pe care îl aprind direct pe singurul post ce se prindea. De aproximativ câteva minute, Ceauşescu îşi începuse speech-ul, fusese aplaudat deja odată, îşi ridicase mâna în aer în celebru-i gest de militantist, rostind mulţumirile organizatorilor acestei mari manifestaţii şi dintr-o dată s-a oprit. Din spate se auzeau ţipete amplificate de staţiile de transmisie iar mimica personajului  cu caciulă de astrahan a trădat pentru prima dată în direct spaimă şi nedumerire. În continuare, într-un plan secundar s-a văzut individul cu pălărie care intrase în clădire atenţionându-l pe Ceauşescu de primejdie.

– textul integral în format word doc. – Varlan – Revolutia imagini – dec 09

10 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 „Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă să rămână pe un mal al incertitudinii”

Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia ChişinăuBucureştiBruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat de prof. Adrian Cioroianu emisiunii „Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.

8 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

18 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

17/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (I)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 1/7

Până în acea dimineaţă de 23 decembrie 1989 ştiam despre revoluţii doar din cărţi. Ele erau magice, tocmai pentru că păreau că se petrecuseră, toate. Trecusem (puţin) de 20 de ani şi pierdusem orice speranţă (pe care, sincer, n-o avusesem) ca Franţa sau Anglia, Olanda sau Germania cealaltă să cadă în mâinile proletarilor lor. Nu întrevedeam nici o revoluţie la orizont – ci doar mă întrebasem, pasiv, dacă n-aş putea şi eu fugi din ţară, prin Iugoslavia. Manualele şi documentele pe litera cărora intrasem la facultate (în 1988, la admitere am avut în bibliografie lucrările Congresului din ’84 şi încă o plenară, nu mai ştiu care) musteau de revoluţii – de la Cromwell la Horia, Cloşca şi Crişan şi până la noua revoluţie agrară a lui Ceauşescu).

Citeam ce-mi cădea sub ochi despre revoluţia franceză – dar fără mare simpatie, pentru că bunicul meu matern (care începuse şcoala normală şi ar fi ajuns învăţător dacă nu ar fi fost băiat de ţărani bogaţi şi dacă n-ar fi venit comunismul să-l vindece şi de învăţătură, şi de bogăţie), bunicul meu aşadar îmi spusese că de la Robespierre şi Danton se trage totul, că ei şi alţi zănatici de aceeaşi teapă “au pornit stihia” (bunicul meu era un conservator genuin – dacă mai e cazul să precizez).

Ziua de 14 iulie 1989 m-a prins pe un şantier arheologic, în comuna Pietroasele (Buzău), loc în care, anterior cloştii cu pui de aur (descoperită acolo), trăiseră şi locuiseră ceva daci în antichitate – şi nou săpam pe urmele lor, sub coordonarea profesorului Vasile Dupoi, azi pensionar, căruia noi, francofili, îi spuneam Diupoa. Ţin minte că în onoarea lui quatorze juillet am mers seara cu doi colegi în sat şi am cumpărat vin (bun vin!) iar apoi, încălziţi, am disecat revoluţia în patru, de la asaltul Bastiliei până la instalarea eşafodului în fosta place Louis XV din Paris, devenită place de la Révolution, devenită apoi place de la Concorde de azi. În context, ca iniţiaţi ce eram, mi-aduc aminte că am discutat despre cvasi-mahalagioaca pariziancă Aspazia (Aspesie Carlemigelli), lidera grupului tricotezelor – femeile care stăteau tricotând în jurul ghilotinei şi mai strigau aşa, când apărea un condamnat, îmbărbătări de genul «La moarte! Tăiaţi-i capul!» şi alte gingăşii, semnă că refrenul «noi muncim, nu gândim» e cu mult mai vechi decât Ion Iliescu. Ei bine, şi în contextul discuţiei despre Aspazia ţin minte că un coleg i-a dedicat la un moment dat o urare atât de porno încât am avut brusc revelaţia că şi bunicii altor colegi erau extrem de conservatori!

          Am fost total lipsit de viziune

Pe 19 decembrie ’89 avusesem un examen în facultate, la Bucureşti (la Istoria Bizanţului – ce sugestiv îmi sună!), şuşotisem ceva despre Timişoara cu câţiva colegi, iar a doua zi plecasem spre Craiova, în vacanţa de iarnă. Ulterior, cu timpul, am căpătat sentimentul că cineva a făcut tot ce era posibil pentru ca Bucureştiul să nu se golească de studenţime (alţii susţin contrariul). Aş avea argumente – de la miniechipajele de 1 miliţian + 2 civili care traversau complexele studenţeşti încă din noiembrie, din zilele Congresului al XIV-lea şi care acum, la mijloc de decembrie, deveniseră brusc prietenoase (invariabil intrau în vorbă cu tine când le intersectai traiectoria) şi până la chefurile cu bere şi muzică ce mai răzbăteau din camere în acea noapte de 19 spre 20 decembrie, deloc tulburate de trio-urile ce patrulau pe cheiul Dâmboviţei între Grozăveşti şi Regie. De parcă cineva ar fi preferat ca noi să ascultăm, rămaşi în cămine, Roxette şi Fine Young Cannibals decât, acasă la părinţi, Radio Europa liberă. Eu am fost printre puţinii care am părăsit Bucureştiul în acele zile; majoritatea colegilor, dintr-un motiv sau altul, nu au făcut-o.

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! (va urma – continuarea, mâine)

17 decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

08/dec/2009 Securitatea lui Ceauşescu – camuflaj pentru Frontul Salvării Naţionale, în 1989?…

… nu rataţi, mîine, pe G E O P O L I T I K O N , un interviu al lui Michael Meyer – corespondent în 1989 al revistei Newsweek în Europa de Est – despre revoluţiile din Estul Europei, cu unele opinii iconoclaste despre revoluţia din România!

8 decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti

Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga

(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)

 

EURAST Center – Adrian Cioroianu

În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad copgood cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.

Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.

Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.

Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.

Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.

În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).

20 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu