20/febr/2010 Rolul „doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Astăzi media – şi nu şcoala – îi crează pe cetăţenii de mîine

interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(6/6)

O.V.: Televizorul a devenit acum etalonul prin care stabilim valorile societăţii?

A.C.: Eu cred că în momentul de faţă sînt două lucruri clare. Pe de o parte, şcoala a cedat locul televiziunii ca educator. Ea este prezentă trei sau patru ore pe zi în viaţa unui tînăr, la vîrsta cea mai bună de formare pentru el. După aceea este televizorul care poate să meargă la infinit, indiferent că tu citeşti, că tu eşti la calculator, te joci sau scrii. Televizorul merge într-un colţ al camerei, în cele mai multe case de români. Ei bine, şcoala este pe locul doi în rîndul „educatorilor” şi cum să spun, nu văd nici un beneficiu nici în prezent, nici pe termen mediu. Dacă în anii ’70, de multe ori, cu excepţia activiştilor care apăreau şi ne îndoctrinau, a fost totuşi o perioadă în care aveai speranţa că, dacă apari la televizor, dacă erai un om cît de cît recunoscut, erai bun într-un domeniu sau altul. Acum este invers, eşti bun într-un domeniu, dacă lumea te vede la televizor.

Mi se pare o răsturnare de paradigmă absolut teribilă şi terifiantă, televizorul te face bun, indiferent dacă eşti actor, politician, cîntăreţ de muzică populară sau de muzică de cameră. Este o impresie despre realitate în funcţie de televizor. Notorietatea se construieşte prin televizor, mulţi români nu fac diferenţa între notorietate şi credibilitate. Uitaţi că noi avem primari care sînt băgaţi în procese şi asta le creşte numărul de voturi, pentru că pur şi simplu se vorbeşte mai mult despre ei. Dar nimeni nu stă să se întrebe ce fel de credibilitate mai are un astfel de om. La noi, în topurile de personalităţi sînt persoane cu notorietate mare şi nu cu credibilitate.  

O.V.: Românii trăiesc atunci două realităţi?

A.C.: Da. Este realitatea creată de media, de televiziuni în special. Şi mai este o realitate oarecum camuflată a lumii, care nu apare la televizor şi care îşi face o imagine fie idilică, fie mai proastă decît ar trebui despre ce apar la televizor. Sînt două Românii, una care apare pe sticlă şi una care nu apare pe sticlă, dar probabil şi-ar dori să apară pe sticlă. Cert este că televizorul ţine locul profesorului de astăzi. Educatorul nu mai este doamna de la clasa de preşcolari care spune „creionaşul în mînă” şi te învaţă să desenezi un măr sau o portocală. Educatoarea şi educatorul nostru sînt micul ecran.

Publicitate

20/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele regionale ale scutului american

Dilemele regionale ale scutului american

Dan Dungaciu

„…partenerii noştri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul că preşedintele american va oferi României posibilitatea de a amplasa elemente ale scutului antirachetă”.
(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentului şi securitate internaţională)

Devine astăzi limpede cât de iluzorie a fost tentativa regimului Voronin de a soluţiona bilateral chestiunea transnistreană şi cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialismul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Rusia percepea RM într-o perspectivă globală, adică un dosar printre multe altele care stăteau pe masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În realitate, fără puterea de negociere conferită de apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici măcar nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă indubitabil acest lucru.

În realitate, nu s-a schimbat nimic

Apariţia scutului nu este cauza nesoluţionării conflictului transnistrean, pentru că acesta a rămas îngheţat şi în perioada când România nu era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apariţia scutului nu face decât să releve faptul că Transnistria nu are nicio importanţă în sine, doar una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de întrebuinţare”, pentru că situaţia s-a complicat semnificativ. Un lucru sugerat deja după schimbarea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, declara că: „Nu vedem niciun fel de garanţii de securitate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze contingentul său de menţinere a păcii până la 2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 1992”. Moscova trimisese buzduganul…

Frontiere simbolice regionale

După schimbarea de regim de la Chişinău, relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” – formulă acceptată, tacit, de toate părţile. Pe 8 februarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vicepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful departamentului de externe transnistrean Vladimir Iastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „grupuri de experţi pentru consolidarea încrederii între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să participe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnistreană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima dată când autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasadorului american (la fel ca şi reţinerea grupului de tineri de la Dubăsari) trebuie înţeleasă în logica semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influenţă”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de forţă, prin care să se indice clar unde este graniţa dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona controlată de separatişti. Tiraspolul arată cine este stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forţă, care au ultima decizie în pofida unor declaraţii politice (ambasadorul american avea „invitaţie oficială”!). Iar instituţiile de forţă sunt, direct sau indirect, pe statele de plată ale Moscovei.

Şi cu UE, şi cu Moscova

În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu reprezentanţii UE, subiectul fiind posibilitatea includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor Râbniţa şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu interes propunerea: „În general, nu avem nimic împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire s-a convenit că în luna martie participanţii la euroregiunea „Nistru” vor face vizite de documentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După care Smirnov pleacă la Moscova… Acolo este numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene” – nimic nou, aici – şi are discuţii cu ministrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), legat de cadrul negocierilor în chestiunea transnistreană: negocieri bilaterale, principiul egalităţilor părţilor în conflict, importanţa menţinerii actualului format al trupelor de pacificare până la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul aspect este important, pentru că asta sugerează că Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul „principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni Primakov, care sugera că retragerea trupelor ruseşti se sincroniza cu eforturile pentru soluţionarea politică. De data asta, Moscova merge mai departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Apogeul vizitei de la Moscova este o conferinţă de presă susţinută la sediul agenţiei Interfax, unde Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recunoscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pentru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucrainenilor”… Ruşii au declinat, evident, oferta.

– text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 19 februarie a.c.

20/febr/2010 “Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev (2/2)

Potrivit reputatului economist rus Vladislav Inozemţev:

„Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut”

 interviu realizat de Gabriela Ioniţă

 (2/2; pentru prima parte, aici)

GI: După cum se ştie, Rusia a fost lovită serios de criză, deficitul ei bugetar crescând la 8%, iar inflaţia, la 12%. Potrivit oficialilor, aceste probleme vor fi atenuate prin împrumuturile externe si interne de catre stat in valoare de 36 de miliarde de dolari in 2010. În urmatorii trei ani se asteapta cresterea PIB-ului pana la 4,3 % si scaderea inflatiei pana la 7%. Deci lucrurile par a se îndrepta pe un drum bun. Dacă dvs aţi fi investitor, aţi investi în Rusia ?

VI: Spre deosebire de majoritatea ţărilor, în Rusia climatul de investiţii este unul ciudat. Dacă ne referim la Bursa de valori, o să vă spun în mod categoric „nu a existat aşa ceva”. Pentru că piaţa rusă de capital este supraestimată la maxim. Ce reprezintă ea astăzi ? Este o piaţă a câtorva zeci de companii. Să ne uităm la cifre. Înainte de criză „Gazprom”-ul a fost estimat la 340 miliarde dolari – aproximativ 29% din produsul naţional brut al Federaţiei Ruse. Şi să ne uităm la cea mai mare companie din Germania, „Volkswagen”, sau la cea mai mare companie din USA, „General Electric”. Evaluarea lor raportată cu produsul lor naţional brut face de la 1,5 până la 3% în consecinţă. În Rusia, o societate face 30% (!) din produsul intern brut al ţării. Cota de piaţă a Rusiei este un balon imens de spumă: pe de o parte, este supraestimată la dimensiunea economiei, pe de altă parte, este necesar să avem în vedere că un control al investitorilor asupra participaţiei la Gazprom, Rosneft, МВТБ sau Rosbank nu va fi posibil. În această chestiune de fapt, vorbim de acţiuni cu caracter speculativ. Categoric nu aş sfătui investitorii străini să cumpere acţiuni masiv la aceste societăţi.

În ceea ce priveşte investiţiile directe, dimpotrivă, este un teren foarte favorabil de afaceri. Indicate sunt investiţiile în întreprinderile mijlocii, peste care este posibil să primească un control deplin. Aş menţiona aici comerţul cu amănuntul, afaceri bancare, întreprinderile mici şi mijlocii de produse alimentare, bunuri de larg consum, companiile de reţea, etc. Există o mare capacitate de consum în Rusia, prin urmare, cei care au investit în astfel de întreprinderi au şansa ca în doi-trei ani să-şi amortizeze investiţia şi să intre pe profit. De preferat este să se investească în acele întreprinderi care sunt create «de la zero». Nu este avantajos să fii acţionar minoritar la un holding de interes naţional, pentru că proprietarii de astfel de acţiuni sunt lipsiţi de drepturi civile în Rusia. Pe lângă aceasta, întreprinzătorii nu ar trebui să vizeze ramurile economice strategice pentru a nu intra în conflict de interese cu autorităţile centrale. 

GI: Raportul “Noua realitate politico-economica din Rusia” elaborat de dvs. şi de către reputatul profesor Nikita Krichevsky a provocat o reacţie masivă la nivelul mass-media şi a publicului. Totuşi, dincolo de amploarea discuţiilor, ce s-a întâmplat concret după apariţia sa ? Ce s-a făcut concret pentru separarea intereselor statului de interesele structurilor oligarhice ?

VI: Nimic nu s-a schimbat, şi nu sunt semne în acest sens. Dimpotrivă – situaţia pare că se  înrăutăţeşte. Iată, de exemplu, recent primul ministru Vladimir Putin a semnat un ordin prin care se permite deversarea în lacul Baikal a rezidurilor unui uriaş complex din industria hârtiei şi celulozei. Lacul Baikal, una din cele mai importante rezerve planetare de apă dulce, va fi poluat cu bună ştiinţă. În ciuda protestelor populaţiei. Din punctul meu de vedere, acesta  e un semn clar că statul continuă să servească interesele oligarhilor. De altfel, nu este exclus, ca oficiali guvernamentali să aibă interese materiale cu caracter personal în aceste structuri de afaceri. 

GI: După opinia dvs. ce ar trebui făcut pentru a se pune capăt controverselor ce au însoţit şi însoţesc în continuare privatizările şi re-privatizările din economia rusă ? Credeţi că există o soluţie sau vorbim doar de paleative ?

VI: Despre ce soluţii putem vorbi într-un spaţiu în care nimeni nu rosteşte o întrebare privind revizuirea privatizărilor ? Nimeni nu e interesat de aceasta. În ceea ce priveşte problemele care decurg în mod constant în jurul drepturilor de proprietate ale întreprinderilor, acestea se află în spatele cadrului în care s-au realizat privatizările care generează semne de întrebare. Concluzionaţi dvs.

GI: De ce există atât de multe discuţii în jurul tandemului Putin-Medvedev ? În orice ţară care are un preşedinte şi un premier, este normal ca aceştia să colaboreze. Anormal este când nu se întâmplă aşa. De ce ar trebui ca în Rusia lucrurile să fie invers ?

VI: Cred că mass media are”meritul” principal aici. Este firesc ca preşedintele şi prim-ministrul să lucreze împreună. Iar Rusia nu trebuie să fie o excepţie. În ceea ce priveşte presupunerile mereu actualizate că există contradicţii şi un posibil conflict între Medvedev şi Putin, nu văd pe ce se bazează astfel de speculaţii. Conflictele există între comandanţi, între diferite centre de comandă. Ori, în prezent, preşedintele nu are centrul său de comandă proprie, în mod similar cu cel pe care îl are primul ministru, deci nu există o bază pentru posibile conflicte.

GI: Ce ar trebui, în viziunea dvs. să facă preşedintele Medvedev pentru a scăpa (mai ales în plan intern) de statutul de marionetă a premierului Putin ?

VI: Pentru ca Dmitri Medvedev să reuşească creionarea unei imagini de politician independent este necesar ca acesta să realizeze, în opinia mea, două lucruri: în primul rând, să iniţieze crearea unei noi forţe politice, pe care dacă nu o va conduce, ar trebui cel puţin să o sprijine în mod deschis. În al doilea rând, principiul democratic de selecţie a personalului ar trebui să înceapă să devină o regulă. Iar numărul protejaţilor lui Vladimir Putin ar trebui să scadă din personalul de rezervă. Cam asta ar fi în primă instanţă.