18/febr/2010 Invitaţie din partea Societăţii „Timişoara” cu ocazia Zilei Mondiale împotriva pedepsei cu moartea

ZIUA ÎMPOTRIVA PEDEPSEI CU MOARTEA, cu ocazia conferinţei internaţionale de la Geneva 

Congresul internaţional împotriva pedepsei cu moartea are loc din 24 până în 26 februarie 2010 la Geneva, „capitala drepturilor omului”.

Pentru a marca acest moment şi la Timişoara, Centrul Cultural Francez în parteneriat cu Societatea Timişoara şi cu Baroul Timiş, are plăcerea de a vă invita LUNI, 22 februarie, ora 18.30 la  o seară de proiecţie de film şi discuţii asupra situaţiei abolirii pedepsei cu moartea în lume. 

Program : Proiecţia filmului „L’abolition” de Jean-Daniel Verhaeghe (adaptat după memoriile lui  Robert Badinter, filmul povesteşte cei 10 ani de luptă ai fostului Minister de Justiţie francez împotriva pedepsei cu moartea în Franţa ), urmată de o dezbatere.

Intrarea liberă. Adresa : Societatea Timisoara (Str. Goethe, nr.2, Timişoara).

Publicitate

18/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (2/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(2/2; pentru prima parte, aici)

Cum stau lucrurile azi? La nici 150 de ani după ce Harriet B. Stowe publica romanul “Coliba unchiului Tom”, Barack Obama a devenit primul preşedinte de culoare al SUA. Zidul Berlinului nu mai este, dar s-au înmulţit alte ziduri (de beton sau de sârmă ghimpată) între evrei şi arabi în Cisiordania, între Egipt şi Fâşia Gaza, între texani şi mexicani etc. Marea Baltică şi Marea Neagră ar putea redeveni lacuri ruseşti dacă B. Obama se va dovedi slab şi dacă Moscova va convinge Parisul să-i vândă nave de luptă din clasa Mistral. Un procent de 10% din populaţia Greciei îl reprezintă imigranţi veniţi în ultimii 20 de ani. Temperaturi de -10 grade Celsius distrug în Florida recolte în valoare de sute de milioane de dolari, în timp ce topirea calotei nordice pare a împinge Rusia, Canada şi Norvegia spre o inevitabilă confruntare pentru bogăţiile din pământurile şi apele polare.

Din ce stat provine Miss Kosovo?

Cele mai “îmbătrânite” state din lume sunt Japonia, Italia şi Germania (cu vârsta medie peste 42 de ani), iar printre cele mai tinere se numără Yemen, Afganistan şi Angola (16 ani vârsta medie!). La polul tinereţii în Europa se află Kosovo (52% din populaţie sub 27 de ani) – singura problemă fiind că nu toată Europa vede acolo acelaşi lucru. În decembrie trecut, Miss Kosovo s-a clasat pe locul 3 la concursul Miss Universe 2009 – iar sutele de televiziuni din zecile de state (inclusiv România) care au transmis parada nu s-au întrebat dacă ţara brunetei Gona Dragusha este sau nu formal recunoscută la ONU.

Nici Fukuyama şi nici Huntington nu mai sunt în topul bibliotecilor: mai nou, Robert Kagan “demonstrează” de ce Fukuyama s-a înşelat[i], Fareed Zakaria ne spune că trăim într-o lume în care China, India, Indonezia sau Brazilia vor face regulile[ii], iar Christopher Caldwell ne avertizează că Europa catedralelor va deveni Eurabia, sub valuri de imigranţi musulmani[iii].

Evident, nici unul dintre aceşti autori nu va avea cu totul dreptate – tocmai pentru că fiecare propune propriul său “sfârşit al Istoriei”. În definitiv, Fukuyama şi Dragusha cunosc viitorul lumii la fel de bine precum se cunosc între ei – adică deloc. Din simplul motiv că marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe şi nu se dezvăluie în avans nimănui.

---

[i] The return of history and the end of dreams, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 2008

[ii] Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

[iii] Reflections on the Revolution in Europe, Ed. Doubleday, New York, 2009

– text publicat în revista Historia, nr. 2 (98), februarie a.c.

________________________

by Adrian Raeside

18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

Lecţiile Istoriei, printre capcane

– o experienţă spaniolă –

Andrada BĂLAN

Dăcă aveţi drum, zilele acestea, pe la Madrid şi decideţi să faceţi o scurtă plimbare cu metroul pînă la staţia Moncloa (sau, încă şi mai plăcut, venind, pe jos, dinspre Plaza de España, ţinând drept pe Calle de la Princesa), nu aveţi cum să rataţi, odată ajunşi la suprafaţă, impresionanta clădire a Cartelului General al Aerului, Minister al Aerului pînă în 1977, acum subordonat Ministerului Apărării din Spania.

Construită în 1954, la un an după semnarea Pactului hispano-american de la Madrid, ce confirma ieşirea Spaniei din izolarea diplomatică în care intrase la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (într-un context în care fosta apropiere a lui Franco de Germania nazistă nu era chiar cea mai fericită recomandare), clădirea Cartelului Aerului are şi astăzi trista „calitate” de a aduce aminte, prin dimensiunile şi faţadele sale , de perioada franchistă.

Cu toate că zona cartierului Moncloa, găzduieşte şi alte edificii construite sub dictatura franchistă, imposibil de ignorat din moment ce multe sunt şi centre de cultură, puncte de atracţie turistică (printre ele, Museo de America, Colegio Mayor Casa do Brasil sau el Arco de la Victoria, de pe bulevardul cu acelaşi nume, cu referire directă la Victoria trupelor naţionaliste în războiul civil din 1936-1939), niciunul dintre aceste edificii nu impresionează mai mult decat faţada Cartelului General al Aerului (intrarea spre muzeu), pe care stă încă scris, impozant, dar aproape şters şi neîngrijit: „Francisco Franco, Caudillo de España, MCMLIV”. 

Începând cu mijlocul lunii ianuarie a.c., numele Generalissimului a părăsit faţada instituţiei, păstrându-se doar anul în care s-a finalizat construcţia. Legea Memoriei Istorice, adoptată încă din octombrie 2007, prevede în articolul 15 retragerea tuturor simbolurilor (steaguri, insigne, plăci comemorative) exaltării personale sau colective a revoltei militare din 17 iulie 1936, a războiului civil şi a represiunii din timpul dictaturii franchiste.

Dincolo de reparaţia morală pe care şi-o doresc, fără îndoială, mulţi spanioli, nu pot să nu mă întreb dacă o perioadă atât de importantă (nefericită, dar importantă!) din istoria Spaniei (din orice istorie!) devine mai frumoasă sau mai fericită sau mai democratică prin simpla ştergere a unor steaguri, insigne, plăci şi inscripţii, ce pot constitui prin exemplul şi simbolistica lor negativă adevărate lecţii de istorie. Istoria cuprinde în egală măsură eroi şi antieroi, proiecte/perioade pacifiste şi regimuri autoritare/totalitare, şi oricât de dureroase ar fi amintirile, păstrarea lor este cu mult mai folositoare decât eliminarea lor. Una este să retragi unui dictator, unei nomenclaturi, titluri şi decoraţii oficiale de Cetăţean Onorific sau Fiu al Poporului sau Prim Servitor al Statului, să interzici manifestările radicaliste ale fanaticilor şi nostalgicilor, şi cu totul altceva este să elimini inscripţii ce, dincolo de semnificaţia ideologică (uşor de combătut printr-o educaţie democratică), sunt dovezi, amprente ale unor evenimente şi personaje ce au trăit şi s-au petrecut cu adevărat. De astfel de capcane ale istoriei şi ale memoriei, cel mai bine este să te apropii cu detaşarea şi înţelepciunea celui ce este capabil să înţeleagă, fără încrâncenare sau pudibonderii, ceea ce nu trebuie, sub nicio formă, repetat. 

18/febr/2010 Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională – dialog între George Gurescu şi Adrian Cioroianu (4/6)

Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(4/6)

O.V.: Dar cum se vede societatea civilă acum?

A.C.: La noi, societatea civilă încă e în prag de coagulare şi astăzi este una care se comportă uneori politic, în sens partizan. Va veni vremea să recunoaştem că societatea civilă în anii ’90 era de fapt una profund partizană, şi o spun ca unul care făceam parte din ea. A face parte din societatea civilă în anii ’90 însemna a fi împotriva lui Iliescu. Să acceptăm! Că era normal sau nu, nu contează, dar să acceptăm că nu era o autentică dezbatere pro şi contra în interiorul ei. Societatea civilă însemna a fi împotriva cuiva. Nici astăzi nu văd dezbateri despre ce idei sau persoane anume trebuie să susţinem în societate, dar nu sînt foarte pesimist. Ce ştiu, este că în istorie, din păcate, timpul le vindecă nu de la sine pe toate, dar timpul presupune o maturizare. Noi sîntem, ca tip de societate democratică, încă într-o fază a tinereţii, a adolescenţei.

La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt

O.V.: A avut România timp să înveţe să fie mare?

A.C.: În perioada interbelică, România nu a avut timp să înveţe să fie mare, drept care, la 20 de ani, s-a şi destrămat. Sigur, nu din vina României, dar ea încă nu învăţase să fie mare şi nu avea conştiinţă deplină, nu se unificase pe deplin. Mă gîndeam să vă dau un exemplu care pleacă din experienţa pe care o am ca un om care să zicem că a umblat şi prin lume ceva, dar şi în România de la un capăt la altul.

Mie nu îmi displace faptul că Iaşul nu se asemănă cu Timişoara, mie nu îmi displace faptul că Oradea este profund diferită de Constanţa. În acelaşi timp, nu pot să neg că există pe tot spaţiul locuit de români anumite trăsături comune. Timişorenii nu sînt mai solidari unul cu altul decît sînt ieşenii. Craiovenii nu sînt mai solidari decît sînt cei din Bacău. Oraşele noastre arată diferit şi e foarte bine că arată aşa. Numai Ceauşescu a avut în cap ideea utopică – o Românie care să semene de la un capăt la altul, centrele civice să fie la fel, de aceeaşi arhitecţi. Asta este o aberaţie. În schimb, ceea ce mă deranjează este că, indiferent de generaţia lor, fie că e vorba de studenţi de 20 de ani, fie că este vorba de pensionari care sînt în vizită la fii lor, românii nu au pic de solidaritate în afara ţării. Dezbinarea din interior se regăseşte şi afară.

O.V.: Este un lucru „genetic” ?

A.C.: De asta vă ziceam: poate există o matrice la care este bine să reflectăm din cînd în cînd, şi mă rog ca în durata lungă a istoriei aceste trăsături ale noastre să se mai schimbe pentru că ar fi păcat de noi. Sîntem un neam cu prea multe calităţi, dar francezii au o expresie care, parafrazată, ni se potriveşte: „nous avons les defauts de nos qualités”, „avem defectele calităţilor noastre”. Calităţile vin la pachet cu defectele lor. Or noi sîntem un neam inventiv care ne regenerăm repede, probabil că defectele acestor calităţi constau într-un individualism pe care nu l-am mai întîlnit la alte naţii. Am mai spus-o: grecii, cînd se întîlnesc într-un colţ al lumii, se interesează unul de altul. Am întîlnit evrei care se văd într-un colţ de lume şi se ajută unul pe altul. Dar am întîlnit nenumăraţi români care, dacă află unul de altul într-un colţ de lume, se evită. Or asta spune ceva şi trebuie să ne gîndim de ce se petrece. Indiferent de vîrstă, aceste detalii ne domină, asta mă surprinde. (va urma)