25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

Publicitate