G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

09/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (3/6)

GO: Se întîmplă însă foarte rar să poţi purta ca jurnalist conversaţii normale cu istorici pentru a marca anumite evenimente.

AC: Istoricii în România nu sînt foarte ascultaţi, nici foarte vizibili. Avem unii profesori de istorie admirabili la Iaşi, Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în multe universităţi sau în licee. De cîte ori l-aţi văzut în ultimul an la televizor pe Lucian Boia şi de cîte ori aţi văzut aşa-zişi analişti care sînt doar mercenari deghizaţi? Şi ce te faci atunci cînd elevii au o oră de istorie pe săptămînă şi poate că şi în acea oră, o dată la două săptămîni, fac educaţie de nu mai ştiu care? Nu că aş fi neapărat complice cu cei ce au aceeaşi meserie ca mine, dar cred că materia Istorie nu le-ar dăuna tinerilor. Istoria îţi oferă o perspectivă generală asupra lumii, afli cum ai ajuns la momentul numit astăzi.

GO: Foarte mulţi prieteni mi-au spus că Adrian Cioroianu a dat-o în bară cu politica, e momentul să îşi revină la ale sale. Credeţi că un mediu atît de vanitos precum cel cultural ar putea să vă accepte mai uşor înapoi sau v-a acceptat mai uşor înapoi decît ar putea-o face foştii dumneavoastră colegi de Parlament?

AC: Aveţi prieteni cam superficiali. Spuneţi-le că eu am intrat în politică şi am ieşit din politică atunci cînd am vrut, iar “din ale mele” (universitate, scris, reviste, cărţi etc.) nu am ieşit niciodată, indiferent că am fost în Parlament sau nu. Am scris în „Dilema“ sau “Lettre internationale” şi cînd eram asistent la universitate şi cînd eram senator şi scriu şi azi, am publicat anual cîte o carte între 2004 şi 2009 (cu excepţia lui 2007, cînd eram ministru şi asta mi-ar fi adus noi acuze din partea unor mercenari, vă daţi seama). Public în aceleaşi reviste la care am colaborat dintotdeauna (poate ceva mai multe azi, pentru că au mai apărut titluri noi, gen Foreign Policy etc.). E o lume dinspre care ofertele îmi vin în continuare tocmai pentru că eu nu am ieşit niciodată din ea. Niciodată nu mi-am făcut probleme referitoare la imaginea pe care “un mediu vanitos”, cum spuneţi, o are despre mine – tocmai pentru că ştiu că în mediile noastre “culturale” coexistă oameni oneşti dar şi mercenari sau sinecurişti, ca şi în restul societăţii. Opinia unui om onest contează pentru mine. Cea a unui mercenar, nu. Avantajul meu e că am ajuns în poziţii care m-au ajutat să fac diferenţa.

GO: Vreţi să spuneţi că nu v-aţi descoperit mai mulţi prieteni din momentul în care aţi fost numit ministru al Afacerilor Externe?

AC: Ba da, dar asta m-a lăsat rece, pentru că eu am prieteni din şcoala generală, din liceu sau facultate, care-mi sînt prieteni şi azi; nu-s genul care să-şi schimbe prietenii în funcţie de cartea de vizită şi nici nu-s omul care să fie flatat din vorbe şi cucerit prin exclamaţii. Am acelaşi număr de telefon mobil din 1997 pînă azi. Dacă vreau să răspund cuiva o fac, dacă nu, nu. Eu însumi nu stimez pe toată lumea, eu însumi nu iubesc pe toată lumea. Nu sînt Iisus Hristos, să pot să-i duc pe toţi de-a dreapta Tatălui. Drept care nu aştept stimă sau iubire de peste tot.

GO: Ca politician nu eraţi obligat cumva să faceţi acest compromis?

 AC: Nu, nici o clipă. Acesta n-ar fi un compromis. A spune că stimezi sau iubeşti pe toţi este ipocrizie. Compromisuri facem cu toţii. Dar nu e obligatoriu să fim ipocriţi.

Reclame

9 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (3/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

La Pologne redeviendra une grande puissance

Il y a ensuite la Turquie, qui est actuellement la dix-septième économie mondiale. Chaque fois qu’a émergé un grand empire islamique, il a été dominé par les Turcs. L’Empire ottoman s’est effondré à la fin de la Première Guerre mondiale, laissant place à la Turquie moderne. Mais la Turquie est une plate-forme stable au milieu du chaos. Les Balkans, le Caucase et le monde arabe au sud sont tous instables. La Turquie verra son influence s’accroître à mesure qu’augmentera sa puissance – son économie et son armée sont d’ores et déjà les plus puissantes de la région.

Il y a enfin la Pologne. La Pologne n’est plus une grande puissance depuis le XVIe siècle. Mais elle en redeviendra une. Deux facteurs militent en ce sens. Le premier est le déclin de l’Allemagne. L’économie allemande est forte et continue de croître, mais elle a perdu le dynamisme qui l’a portée durant deux siècles. Par ailleurs, la population allemande va décliner de façon spectaculaire au cours des cinquante prochaines années, ce qui sapera un peu plus sa puissance économique.

Le second facteur, c’est que les Alle­mands chercheront à éviter une troisième guerre avec la Russie lorsque celle-ci fera pression sur la Pologne. Les Etats-Unis soutiendront toutefois la Pologne en lui fournissant une aide économique et technique massive. Les guerres, quand elles ne ravagent pas un pays, stimulent la croissance économique, et la Pologne deviendra la puissance dominante dans une coalition d’Etats alliés contre la Russie. Le Japon, la Turquie et la Pologne seront chacun confrontés à des Etats-Unis encore plus sûrs d’eux-mêmes qu’après la seconde chute de la Russie. Cela créera une situation explosive. Les relations entre ces quatre pays auront un impact déterminant sur le XXIe siècle et finiront par entraîner une nouvelle guerre mondiale. Cette guerre ne ressemblera à aucun des conflits précédents, car elle sera menée avec des armements qui pour l’instant relèvent de la science-fiction. Ce conflit du milieu du XXIe siècle sera la conséquence directe des forces dynamiques apparues dans les premières années du nouveau siècle. 

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?

Cum va colabora Bucurestiul cu presedintele promoscovit de la Kiev

Iulian Anghel

Relatiile cu Romania nu se vor modifica fundamental dupa castigarea alegerilor de catre prorusul Viktor Ianukovici, dar subiectul aderarii acestei tari la NATO si la UE va fi uitat cel putin pentru cinci ani, lucru de care Bucurestiul va trebui sa tina seama. Insa, mai pragmatic decat predecesorul sau, Viktor Iuscenko, Ianukovici va avea un discurs mai putin nationalist, lucru care ar putea sa ajute relatiile dintre cele doua tari, crede fostul ministru de externe, Adrian Cioroianu.

Relatii reci

Ucraina este cel mai mare vecin al Romaniei, dar relatiile economice sau politice dintre cele doua tari nu au excelat niciodata. Faptul ca Bucurestiul l-a sustinut pe „presedintele portocaliu” Viktor Iuscenko, ca a sprijinit public aderarea acestei tari la NATO si la UE nu a avut efecte practice concrete.

Schimburile economice dintre cele doua tari sunt mediocre – 460 de milioane de euro in primele zece luni ale lui 2009, adica cu ceva mai mult decat schimburile comerciale dintre Romania si Moldova (411 milioane de euro), insa incomparabil mai mici decat schimburile comerciale cu Bulgaria (1,7 mld. euro) sau cu Ungaria (3,7 mld. euro). Si acest lucru in ciuda faptului ca Ucraina este o tara cu 47 de milioane de locuitori, fata de cei sase milioane de locuitori ai Moldovei. (foto Moscow Times)

Schimbarea de la Kiev nu aduce nimic nou

Se vor imbunatati relatiile bilaterale acum ca la Kiev va fi un presedinte apropiat Moscovei?

„Si cand aceste relatii pareau mai bune lucrurile nu s-au miscat fundamental. Intre presedintii Iuscenko si Basescu nu a fost rezolvata problema combinatului de la Krivoi Rog (in care Romania a investit deja 800 de milioane de dolari si pentru a carui conservare a alocat anual bani de la buget – n.red.) sau a canalului Bistroe. Haga a dat dreptate Romaniei in procesul delimitarii platoului continental, iar, din pragmatism, Ianukovici nu cred ca va redeschide problema, asa cum a facut-o contracandidata lui, Iulia Timosenko. Insa, tot din pragmatism, el va accelera, probabil, lucrarile la Bistroe, pentru ca vede in aceasta problema strict una economica, iar Romania va trebui sa gaseasca o strategie de raspuns”, afirma Cioroianu.

Fostul ministru de externe spune ca mai inainte de a vorbi despre o evolutie a relatiilor romano-ucraiene trebuie stabilita agenda discutiilor si, in primul rand, agenda economica, stiut fiind ca economia Ucrainei depinde, in mare parte, de cea a Rusiei.

Pe de alta parte, afirma el, situatia politica se va schimba. Ucraina, care reprezenta pilonul Parteneriarului Estic (incheiat in mai 2009 de UE cu tari din fostul spatiu sovietic) va deveni un pilon decorativ.

Victoria lui Ianukovici va intari prezenta Rusiei la Marea Neagra. Rusia va incerca sa aduca Ucraina in Uniunea vamala Rusia-Belarus-Kazahstan (realizata anul trecut). Mai mult, victoria lui Ianukovici va fi prezentata de Rusia drept o victorie a sa, lucru care va avea ecou puternic in Republica Moldova si in Georgia (se stie ca, dupa Iuscenko, presedintele Saakasvili este urmatorul pe „lista neagra” a Moscovei).

– text publicat în Ziarul financiar, 09 februarie a.c. 

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte

Mircea Morariu despre volumul „Despre 1989- Naufragiul utopiei„, de Vladimir Tismăneanu

 Comunismul ca utopie şi ca încercare de a asigura securitatea perfectă, comunismul ca doctrină salvaţionistă, comunismul ca dictatură atât „asupra corpului politic cât şi asupra celui biologic”,  comunismul ca „set de axiome ideologice cu valoare şi ambiţii universal explicative”, intelectualii şi comunismul, intelectualii şi felul în care au reacţionat ei în momente cheie ale istoriei şi ale agoniei şi ale sfârşitului comunismului- în 1956, în 1968 şi în 1989- diferenţele de reacţie dintre inteligentsia  românească şi cea din alte ţări din Europa de Est, cum au încercat unii dintre supravieţuitorii nomenclaturii comuniste să justifice, în luări de poziţie publice, Revoluţia română din 1989 sau cvasirevoluţia, cauzele ei şi socialismul dinastic, ce a însemnat la începutul verii anului 1989 şi ce semnificaţie are 20 de ani mai târziu demonstraţia dramatică a studenţilor chinezi, înăbuşită în sânge în Piaţa Tienanmen,  iată câteva dintre temele principale ale articolelor şi interviurilor politologului Vladimir Tismăneanu, reunite în volumul intitulat Despre 1989- naufragiul utopiei, apărut în anul 2009 la Editura Humanitas.

Cauzele căderii regimurilor comuniste, după principiul dominoului, în toamna- iarna anului 1989 sunt, neîndoielnic, de ordin politic şi economic. „Sistemul- notează Vladimir Tismăneanu- ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eşecul sistemului, nonreformabilitatea sa incurabilă, degenerescenţa”. „Anul 1989- continuă politologul- reprezintă o punte între trecut şi viitor, o deschidere către incertitudini şi deopotrivă către certitudini, o despărţire de un trecut”. Revoluţiile au fost unele „anticomuniste, de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, ele au restabilit distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul individului”. Revoluţiile din 1989 au creat „spaţiul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale”. Iar pentru intelectuali, acelaşi an coincide cu sfârşitul unui misionarism egocentric şi narcisist. „Anul 1989- scrie Vladimir Tismăneanu- a fost un moment de grandoare şi un moment de sfârşit al sublimului intelectualilor est- central europeni”. Chiar şi în cazul atipic al Revoluţiei române, în primele zile de după 22 decembrie, o seamă de intelectuali, precum Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Gabriel Andreescu sau Victor Rebengiuc– ca să-i citez pe cei menţionaţi în carte de Vladimir Tismăneanu- apar în faţă, sunt împinşi de noua putere deja controlată de Ion Iliescu pe faimoasa listă a Consiliului FSN, tocmai fiindcă noua putere era conştientă de faptul că prin numele cu pricina ar fi putut dobândi o oarecare legitimitate. Ceva vreme mai încolo, aceşti intelectuali încep să înţeleagă ce se întâmplă, părăsesc, din proprie voinţă, organismele în care au fost înscrişi doar din raţiuni de imagine, sau sunt pur şi simplu eliminaţi deoarece noii deţinători ai manetelor realizează că rolul lor s-a sfârşit, că nu mai au nevoie de ei. Iată, bunăoară, în cartea mea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe (Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2009), marele actor, ajuns vicepreşedinţe al CPUN, povesteşte cum în februarie 1990, tripleta Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan i-a propus să înscrie FSN ca partid politic, tocmai spre a proteja noua formaţiune de acuzaţia că era una de esenţă neocomunistă. Tot acolo, Caramitru detaliază etapele în care s-a produs propria lui „dezvrăjire”.

În concepţia lui Vladimir Tismăneanu, în România, de abia după 1996, revoluţia anticomunistă a izbutit să stabilească distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul autonomiei individului. „Primii şase ani ai postcomunismului românesc au fost pierduţi din punctul de vedere al depăşirii trecutului” . Dar nu doar în intervalul dintre 1989 şi 1996 se găsesc elemente specifice ale situaţiei din România, ci şi în felul în care şi-au înţeles şi ratat intelectualii rostul în 1956 ori 1968.

S-a discutat mult în literatura de specialitate unde se situează, din punct de vedere istoric, momentul zero al începutului sfârşitului comunsimului, clipa în care a început „naufragiul utopiei”. Unii autori vorbesc despre anul 1975 şi semnarea Actului final de la Helsinki, alţii despre rolul jucat de alegerea ca Papă, în 1978, a cardinalului polonez Karol Vojtyla, devenit Ioan Paul al II lea, o a treia categorie despre apariţia Solidarităţii în august 1980. Vladimir Tismăneanu socoteşte că după aşa- numitul Raport secret, prezentat de Nikita Hruşciov de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, „comunismul nu a mai fost acelaşi”.  Primele unde de şoc ale Raportului s-au simţit în Polonia, însă în Ungaria ne confruntăm cu adevărata revoluţie şi cu trezirea intelectualităţii. „Mişcările de revoltă din Ungaria încep prin redescoperirea filonului antitotalitar al stângii democratice”- scrie politologul. Şi tot el subliniază că „în analiza anului 1956 trebuie accentuat rolul intelectualilor critici în lupta pentru sfera publică. Ei rup cu leninismul, merg mai departe spre un marxim neleninist şi apoi, dincolo de de acesta, prin redescoperirea democraţiei, ajung la ceea ce ideologii oficiali numeau liberalism putred, stihie mic- burgheză  sau anarhism”. Tismăneanu merge până acolo încât afirmă că „Revoluţia Maghiară a fost iniţiată şi condusă de intelectuali. În acest sens se anticipează anii’68,’80 şi’89”.  Din păcate, în România anul 1956 este unul ratat cum ratat va fi anul 1968. „În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală”. În 1968, în ţara noastră se construieşte „eşafodajul stalinismului naţional”.

Din păcate, la 20 de ani după decembrie 1989, încă ezităm şi gâfăim. Vorbim mult şi facem puţin. Nu ne cunoaştem îndeajuns trecutul, viitorul e ceţos. Avem un deficit de memorie ce se repercutează asupra capacităţilor de previziune. De fapt, despre rolul memoriei înţeleasă drept garant al viitorului vorbeşte cartea Despre 1989- Naufragiul utopiei.

_______________________

text publicat în revista Familia din Oradea

9 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Politica Rusiei în Caucazul de Nord (2/2)

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

Gabriela Ioniţă

(2/2; prima parte a apărut ieri, 08/febr/2010)

S-a zvonit că iniţial postul de curator al Caucazului de Nord ar fi fost oferit prim-viceprim-ministrului pentru Jocurile Olimpice, Dmitri Kozak, dar acesta după cum era de aşteptat, a refuzat. Potrivit şefului Administraţiei prezidenţiale  de la Kremlin, Serghei Naryshkin, în fişa postului lui Alexandr Hloponin figurează „nu numai lupta cu militanţii islamişti, dar în primul rând lupta cu starea de înapoiere economică a regiunii, şomajul în masă, criminalitatea economică şi corupţia”, remarcând că alegerea a luat în considerare faptul că  Hloponin dispune de o vastă experienţă în afaceri şi în serviciul public. Kremlinul aşteaptă de la împuternicitul său rezultate privind îmbunătăţirea situaţiei economice, dar în calitate de trimis oficial Hloponin va trebui să demonstreze competenţe asociate cu personalul de lucru, de cooperare cu organele de drept, aşa cum reiese din declaraţia lui Naryshkin.

Deşi reputaţia de manager eficace a lui Hloponin e un atu necontestat, analiştii s-au arătat destul de sceptici privind şansele sale de a avea rezultate notabile. Majoritatea au admis însă că rezultatele misiunii sale depind foarte mult de măsura în care trimisul preşedintelui Medvedev va şti să se impună în faţa liderilor locali. În principal în faţa lui Ramzan Kadyrov. Pentru că, după cum bine se ştie, liderul cecen se vrea la rândul său un lider regional şi are propriile sale contacte la Kremlin sau în Duma de Stat. Mai mult, acesta şi-a arătat în mai multe rânduri disponibilitatea de a face ordine în regiune. Desigur, cu nerostita dar implicita condiţie ca Rusia să asigure o finanţare, din ce în ce mai costisitoare a acestui tip de strategie.O altă opinie exprimată în rândul analiştilor politici susţine că numirea lui Hloponin seamănă mai degrabă cu trimiterea în zonă a unui pompier de serviciu, fostul guvernator al Krasnoyarsk-ului trebuind să încerce o mediere pe fondul unor reforme economice şi să aibă grijă ca focarul din zonă să nu capete dimensiuni apocaliptice. Pe de altă parte se consideră că Kremlinul urmăreşte să combată spiritul de clan în Caucazul de Nord, drept pentru care încearcă să numească în poziţiile de decizie din zonă oameni necontroversaţi şi neasociaţi cu republicile caucaziene.

Numai că percepţia este că aceste numiri seamănă mai degrabă a exil şi a soluţie de compromis. Iar doritorii nu au făcut coadă de aşteptare la uşile Kremlinului. Potrivit analistului politic Evgheni Minchenko, dacă situaţia din zonă nu va cunoaşte îmbunătăţiri, puterile depline acordate lui Hloponin fac din acesta un ţap ispăşitorşi exonerează autorităţile de la Moscova de responsabilităţi. Cât de viabile pot fi reformele economice într-o zonă în care banii şi armele sunt la putere ? Sau mai exact cu ce costuri o astfel de strategie ar avea şanse ? Dacă ar exista o singură cauză a violenţei în această zonă, poate că o cale spre normalitate ar fi mai uşor de găsit. Dar, la ameninţările gherilei islamiste şi crimelor forţelor de ordine comise în numele luptei antiteroriste, se adaugă reglările de conturi mafiote şi tradiţia caucaziană de „răzbunare a sângelui“. „Banditismul” în acest context nu reprezintă în ochii populaţiei o crimă, ci mai degrabă o chestiune de tradiţie şi obligaţie socială pentru bărbaţii tineri, precum şi o formă de rezistenţă socială şi naţională. La aceasta mai trebui adăugat faptul că membri ai reţelelor teroriste internaţionale inspectează în mod regulat grupările insurgente din aceste republici şi le furnizează arme şi explozibil. În Caucazul agrar, lipsit de industrie şi dependent de sprijinul Moscovei, apartenenţa la gherilă a devenit o perspectivă de viitor pentru mulţi tineri. Sau un mijloc de a scăpa de hărţuiala poliţiei, care îi ridică şi uneori îi omoară pe cei bănuiţi de simpatii islamiste, chiar dacă nu există dovezi ale săvârşirii unei infracţiuni. Când vorbim de Rusia, chiar la nivel general, corupţia din poliţie şi proasta administrare au făcut din organele de ordine un „bau-bau” monstruos în ochii populaţiei. Nu e greu de înţeles în acest caz cum sunt percepute organele de ordine într-o zonă turbulentă precum Caucazul de Nord. Timur Akiev, analist al ONG-ului Memorial din Nazran, susţine că Rusia ar fi greşit când a lăsat forţele de ordine să pună capăt mişcării separatiste cecene, fapt ce a făcut din ideologia islamistă cel mai puternic element de coagulare socială, exportat cu succes şi în republicile vecine.

Între timp, ideea de independenţă a micilor republici caucaziene nordice s-a transformat într-un proiect islamist al unui mare emirat. Anticipând că, dacă situaţia continuă în trendul actual, Rusia s-ar putea trezi fără Caucazul de Nord, Kremlinul a decis să schimbe modul de abordare. La o analiză a situaţiei actuale, Cecenia, Inguşetia şi Daghestan nu pot fi separate, indiferent din ce unghi sau domeniu privim. O viziune şi o politică unică de gestionare a situaţiei e benefică şi chiar mai uşor de implementat. Aplicată greşit însă va fi un catalizator important al tendinţelor separatiste. Deocamdată însă e prematur de concluzionat.

_________________________

text publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu