G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

20/febr/2010 Rolul „doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Astăzi media – şi nu şcoala – îi crează pe cetăţenii de mîine

interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(6/6)

O.V.: Televizorul a devenit acum etalonul prin care stabilim valorile societăţii?

A.C.: Eu cred că în momentul de faţă sînt două lucruri clare. Pe de o parte, şcoala a cedat locul televiziunii ca educator. Ea este prezentă trei sau patru ore pe zi în viaţa unui tînăr, la vîrsta cea mai bună de formare pentru el. După aceea este televizorul care poate să meargă la infinit, indiferent că tu citeşti, că tu eşti la calculator, te joci sau scrii. Televizorul merge într-un colţ al camerei, în cele mai multe case de români. Ei bine, şcoala este pe locul doi în rîndul „educatorilor” şi cum să spun, nu văd nici un beneficiu nici în prezent, nici pe termen mediu. Dacă în anii ’70, de multe ori, cu excepţia activiştilor care apăreau şi ne îndoctrinau, a fost totuşi o perioadă în care aveai speranţa că, dacă apari la televizor, dacă erai un om cît de cît recunoscut, erai bun într-un domeniu sau altul. Acum este invers, eşti bun într-un domeniu, dacă lumea te vede la televizor.

Mi se pare o răsturnare de paradigmă absolut teribilă şi terifiantă, televizorul te face bun, indiferent dacă eşti actor, politician, cîntăreţ de muzică populară sau de muzică de cameră. Este o impresie despre realitate în funcţie de televizor. Notorietatea se construieşte prin televizor, mulţi români nu fac diferenţa între notorietate şi credibilitate. Uitaţi că noi avem primari care sînt băgaţi în procese şi asta le creşte numărul de voturi, pentru că pur şi simplu se vorbeşte mai mult despre ei. Dar nimeni nu stă să se întrebe ce fel de credibilitate mai are un astfel de om. La noi, în topurile de personalităţi sînt persoane cu notorietate mare şi nu cu credibilitate.  

O.V.: Românii trăiesc atunci două realităţi?

A.C.: Da. Este realitatea creată de media, de televiziuni în special. Şi mai este o realitate oarecum camuflată a lumii, care nu apare la televizor şi care îşi face o imagine fie idilică, fie mai proastă decît ar trebui despre ce apar la televizor. Sînt două Românii, una care apare pe sticlă şi una care nu apare pe sticlă, dar probabil şi-ar dori să apară pe sticlă. Cert este că televizorul ţine locul profesorului de astăzi. Educatorul nu mai este doamna de la clasa de preşcolari care spune „creionaşul în mînă” şi te învaţă să desenezi un măr sau o portocală. Educatoarea şi educatorul nostru sînt micul ecran.

Reclame

20 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor (…şi din nou despre Premiul Nobel!)

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(5/6)

O.V.: Acest individualism al românilor nu este o moştenire din comunism?

A.C.: Nu cred că derivă din comunism, ar fi simplu dacă toate aceste trăsături ar veni de acolo. Din păcate mă tem că, citind literatura noastră clasică, citind memorialistica, românul nu are nici un fel de bucurie pentru victoria unuia dintre concetăţenii săi. Bun, nu mă refer dacă fiul/fiica tău/ta cîştigă o maşină la un loz în plic. Dacă vecinul tău cîştigă o maşină la loz în plic, parcă nu te mai bucuri atît de mult. Ce se întîmplă dacă eşti intelectual şi afli că un alt intelectual a luat nu ştiu ce premiu, tendinţa este de a spune „a, dar nu merita”. La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt. Dacă ai un coleg de generaţie şi tu ai o reuşită sau el are o reuşită, devii parcă puţin invidios pe el. Te întrebi „merita mai mult decît mine?” şi ajungi inevitabil la concluzia că nu merita mai mult decît tine. Românii se comportă ca şi cum ar alerga pentru aceleaşi lucruri. Trebuie să învăţăm ceva din filosofia anglo-saxonă a lumii, care spune că e loc pentru fiecare, dar noi parcă alergăm toţi pentru acelaşi lucru. Nu alergăm toţi pentru a lua premiul Nobel pentru medicină sau pentru un scaun de primar sau mai ştiu eu ce. Fiecare poate să aibă victoria lui, fără să îl deranjeze pe celălalt.

O.V.: Aţi avut astfel de cazuri?

A.C.: Vorbeam cu un om pe care îl stimez, un filosof cu care stăteam de vorbă în această toamnă, un profesionist al filosofiei româneşti şi din vorbă în vorbă se anunţaseră premiile Nobel. Şi-a ajuns să spună că „nu cred că Müller merita premiul Nobel, că e tînără, că ce a scris?”. Sigur, la rigoare, orice om este liber să vină cu opinii. Dar pe urmă stai şi te întrebi, domnule, ce îl deranjează pe un filosof român faptul că o scriitoare româncă a luat premiul? Ei nu au nici în clin, nici în mînecă unul cu altul. Nici filosoful n-ar fi scris niciodată roman, nici Herta Müller n-o să scrie niciodată filosofie. De ce noi nu putem să ne bucurăm şi să spunem: Este foarte bine! Să-i trimitem un coş de flori, să o felicităm. La noi s-a pus problema dacă respectiva este româncă sau nu, de parcă asta o făcea mai valoroasă! Şi întrebarea jenantă care i s-a pus: „ce vă consideraţi?” Cum să întrebi pe un om „ce vă consideraţi”? Româncă sau nemţoaică? Cred că este o întrebare de o teribilă lipsă de eleganţă. În primul rînd, trebuia să îi trmiţi un buchet de flori şi să o feliciţi şi în rest fiecare om simte ce vrea el. Poate eu am poftă să mă consider locuitor din Patagonia, dar eu scriu într-o limbă, gîndesc într-o limbă, visez într-o limbă. Bănuiesc că ea, în sinea ei, îşi vorbeşte în germană, dar asta nu o face mai lipsită de simpatie în ochii mei. Faptul că s-a născut într-un sat de lîngă Timişoara, a învăţat aici, etc., e ceea ce contează. Nu îmi pun problema dacă visează în limba română sau nu.

Puteam să umplu toate consulatele din lume cu prieteni recomandaţi 

O.V.: Sentimentul orfelinului pe care-l au românii din străinătate nu s-ar aplica la fel de bine şi la românii din ţară?

A.C.: Cînd spun acest lucru, mă refer la românii care trăiesc în România, noi înşine avem obsesia că sîntem neglijaţi de rudele noastre din Occident, de rudele noastre latine. Vezi faptul că nu ne cunosc, că francezii ne prezintă sub masca lui Dracula, fie sub masca unui violonist ţigan, vezi maniera în care scriu ziarele italiene despre noi şi spaniolii care ne pun la muncile cele mai modest plătite. Dar în acelaşi timp, românii care ies afară au acelaşi sentiment că sînt părăsiţi. Atît de statul român, de familiile pe care le lasă în ţară, cît şi de autorităţile statului gazdă.

Am întîlnit nenumăraţi români, mai ales în perioada în care eram ministru, dar nu numai, pentru că veneau zeci sau sute de plîngeri în fiecare săptămînă cu tot felul de mai mici sau mai mari neplăceri pe care le trăiau. Multe erau neîndreptăţite, dar ce să îi spui unui om cînd se întreabă ce poate face statul român pentru mine că sînt angajată de un fermier spaniol şi nu mi-a dat banii pe prima săptămînă? Sigur că în sinea lui aştepată un sprijin român? Cine să îl dea? Statul român, angajatorul de acolo? 

Acelaşi sentiment al orfanului l-am văzut şi la foarte mulţi cetăţeni din Republica Moldova, care, în opinia mea, şi ei sînt români. Ori am văzut acest sentiment al orfanului, mai ales acum, că este evident că România e cu mulţi paşi în faţă. Într-un fel, românii din Republica Moldova sînt în egală măsură orfanii Occidentului din care fac parte prin cultură, sînt şi orfanii României, care aparent nu a făcut mari lucruri pentru statul vecin după 1990. Mulţi se consideră şi orfanii URSS, că au rămas fără fostul tătuc. Este un sentiment foarte interesant, poate că istoricul are mijloace limitate de a studia, mă gîndesc că un psiholog ne-ar putea da interpretări foarte valabile.

O.V.: Nu ne considerăm orfani şi pentru că avem la rîndul nostru o imagine negativă despre statul nostru?

A.C.: Am impresia că foarte mulţi români sînt în postura unui copil care, în egală măsură, are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în acelaşi timp îl şi cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o îngheţată, fără să îşi dea seama. E o relaţie destul de ciudată a românului cu statului şi am încercat să o aduc în discuţie ieri la Casa Pogor. Am rămas surprins cît de mulţi dintre colegii mei din PNL îmi cereau la un moment dat, cînd eu reprezentam statul român, să le angajez tot felul de copii sau rude în diverse posturi care erau de stat. Erau oameni care, teoretic, ca liberali, nu aşteaptă mari salvări de la stat. Dimpotrivă, cer diluarea autorităţii lui. Dacă ar fi venit mai mulţi PSD-işti la mine, aş fi zis „domnule, poate e normal să îşi pună speranţa în stat, ăştia sînt de stînga”. Dar nefiind la PSD, ci la PNL, veneau colegi care spuneau „uite, am un om foarte bun pentru consulatul din cutare, din cutare ţară”. Puteam să umplu toate consulatele din lume cu astfel de prieteni recomandaţi. (va urma)

19 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/febr/2010 Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională – dialog între George Gurescu şi Adrian Cioroianu (4/6)

Despre societatea civilă, despre România Mare şi despre dihonia intra-naţională

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(4/6)

O.V.: Dar cum se vede societatea civilă acum?

A.C.: La noi, societatea civilă încă e în prag de coagulare şi astăzi este una care se comportă uneori politic, în sens partizan. Va veni vremea să recunoaştem că societatea civilă în anii ’90 era de fapt una profund partizană, şi o spun ca unul care făceam parte din ea. A face parte din societatea civilă în anii ’90 însemna a fi împotriva lui Iliescu. Să acceptăm! Că era normal sau nu, nu contează, dar să acceptăm că nu era o autentică dezbatere pro şi contra în interiorul ei. Societatea civilă însemna a fi împotriva cuiva. Nici astăzi nu văd dezbateri despre ce idei sau persoane anume trebuie să susţinem în societate, dar nu sînt foarte pesimist. Ce ştiu, este că în istorie, din păcate, timpul le vindecă nu de la sine pe toate, dar timpul presupune o maturizare. Noi sîntem, ca tip de societate democratică, încă într-o fază a tinereţii, a adolescenţei.

La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt

O.V.: A avut România timp să înveţe să fie mare?

A.C.: În perioada interbelică, România nu a avut timp să înveţe să fie mare, drept care, la 20 de ani, s-a şi destrămat. Sigur, nu din vina României, dar ea încă nu învăţase să fie mare şi nu avea conştiinţă deplină, nu se unificase pe deplin. Mă gîndeam să vă dau un exemplu care pleacă din experienţa pe care o am ca un om care să zicem că a umblat şi prin lume ceva, dar şi în România de la un capăt la altul.

Mie nu îmi displace faptul că Iaşul nu se asemănă cu Timişoara, mie nu îmi displace faptul că Oradea este profund diferită de Constanţa. În acelaşi timp, nu pot să neg că există pe tot spaţiul locuit de români anumite trăsături comune. Timişorenii nu sînt mai solidari unul cu altul decît sînt ieşenii. Craiovenii nu sînt mai solidari decît sînt cei din Bacău. Oraşele noastre arată diferit şi e foarte bine că arată aşa. Numai Ceauşescu a avut în cap ideea utopică – o Românie care să semene de la un capăt la altul, centrele civice să fie la fel, de aceeaşi arhitecţi. Asta este o aberaţie. În schimb, ceea ce mă deranjează este că, indiferent de generaţia lor, fie că e vorba de studenţi de 20 de ani, fie că este vorba de pensionari care sînt în vizită la fii lor, românii nu au pic de solidaritate în afara ţării. Dezbinarea din interior se regăseşte şi afară.

O.V.: Este un lucru „genetic” ?

A.C.: De asta vă ziceam: poate există o matrice la care este bine să reflectăm din cînd în cînd, şi mă rog ca în durata lungă a istoriei aceste trăsături ale noastre să se mai schimbe pentru că ar fi păcat de noi. Sîntem un neam cu prea multe calităţi, dar francezii au o expresie care, parafrazată, ni se potriveşte: „nous avons les defauts de nos qualités”, „avem defectele calităţilor noastre”. Calităţile vin la pachet cu defectele lor. Or noi sîntem un neam inventiv care ne regenerăm repede, probabil că defectele acestor calităţi constau într-un individualism pe care nu l-am mai întîlnit la alte naţii. Am mai spus-o: grecii, cînd se întîlnesc într-un colţ al lumii, se interesează unul de altul. Am întîlnit evrei care se văd într-un colţ de lume şi se ajută unul pe altul. Dar am întîlnit nenumăraţi români care, dacă află unul de altul într-un colţ de lume, se evită. Or asta spune ceva şi trebuie să ne gîndim de ce se petrece. Indiferent de vîrstă, aceste detalii ne domină, asta mă surprinde. (va urma)

18 februarie 2010 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

17/febr/2010 Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre revoluţie, Ion Antonescu, adevăr în Istorie şi talentul renegării la români

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(3/6)

O.V.: Pornind de la intriga iscată în jurul manualelor de istorie alternativă, cînd s-a spus că se punea accentul pe Revoluţie, aţi întîlnit astfel de tabu-uri în timpul cercetărilor sau studiilor?

A.C.: Sigur, ele există, să ştiţi că nu numai în România. Am avut surpriza de a întîlni aceleaşi tabu-uri în state în care am studiat sau am lucrat, în Franţa bunăoară. A fost o perioadă destul de frumoasă în viaţa mea, cînd, în vara anului 2001 am avut o bursă de cercetare la Institutul de Istorie a Timpului prezent din Paris. Acesta era condus de istoricul Henry Rousso care are cărţi scrise despre memoria regimului de la Vichy în Franţa. Am avut ocazia să discut cu o serie de istorici din Paris şi spuneau acelaşi lucru. Şi în Franţa există o reţinere în a discuta anul revoluţionar 1968. Se spunea că la 30 de ani diferenţă este prea aproape ca să ne pronunţăm. Gîndiţi-vă ce s-a întîmplat la noi cu revoluţia, “este prea aproape, nu ne putem pronunţa despre ea”. Dar alţii spuneau acelaşi lucru despre cel de al doilea război mondial. Recent citeam un articol despre Antonescu, în care un istoric, altfel un profesor recunoscut, şi care, din punctul meu de vedere, a lăsat în urmă generaţii bune de studenţi, totuşi, spunea că regimul Antonescu este “prea aproape” şi nu putem da o judecată definitivă. Sigur că nimeni nu poate da judecăţi definitive, pe de altă parte, la 60 de ani distanţă este, în opinia mea, chiar sanitar să discuţi.

O.V.: Vorbim despre un adevăr incontestabil?

A.C.: Eu nu cred că există judecăţi definitive în istorie. Nici despre Tudor Vladimirescu nu avem o judecată definitivă, nici despre Decebal şi Traian. Cred că fiecare generaţie – şi prin generaţie înţeleg intervalul de 20 de ani – trebuie să îşi spună părerea despre trecutul nostru într-un fel sau altul. Altfel, dacă am avea numai interpretări definitive, imaginaţi-vă că cineva ar scrie o carte despre Ştefan cel Mare şi toţi am cădea de acord că asta este cartea cu „C” despre Ştefan cel Mare. Înseamnă că nu s-ar mai scrie, dacă s-a spus adevărul. Acel fragment l-am scoate din istorie. Dacă avem acea carte despre Ştefan cel Mare, mîine ne ocupăm de Mihai Viteazul, dar nu ne mai ocupăm de Ştefan cel Mare, că nu mai avem ce spune altceva. Păi atunci ce facem? Terminăm în 50 de ani toată istoria românilor şi o să avem o bibliotecă plină de cărţi fundamentale şi adevărate. După care desfiinţăm facultăţile de istorie şi toată lumea va citi aceste cărţi la infinit. Aşa ceva nu se poate. Pur şi simplu cred că fiecare generaţie trebuie să discute şi despre Ştefan cel Mare, dar şi despre Antonescu. Iată, sîntem la 20 de ani de la Revoluţie şi, vrei nu vrei, a devenit un capitol de istorie.

O.V.: De unde a apărut această renegare sau luare în derîdere a Revoluţiei?

A.C.: Din firea noastră. Noi avem un talent al renegării fenomenal. Ne descoperim orice om după moarte, ne descoperim orice scriitor, eventual dacă ia un premiu în străinătate. Vezi cazul Herta Müller, nu ştiu ce istoric literar ar fi înscris-o, ar fi trecut-o într-o istorie a literaturii române. Din păcate, nu am naivitatea că ne-am vindeca prea curînd de această descoperire a valorii unui om mereu după ce a trecut dincolo. Cît timp este în viaţă, este plin de păcate, dacă nu le are, i le inventăm. Cam aşa este şi cu momentele din istoria noastră. Chiar mi-aş dori să vină după noi o generaţie care să spună „domnilor, orice episod al istoriei mondiale are enigme, dar a fost totuşi o schimbare de regim”. A apărut circulaţia ideilor, au apărut partide mai multe, lideri, au revenit partidele istorice, drept care nu văd de ce am avea reţineri.

O.V.: Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat atunci o societate civilă coerentă?

A.C.: Cred că ar fi fost ideal. Eu nu mi-aş dori ca toată societatea civilă să fie aliniată neapărat în slujba unei idei. E normal ca oamenii, intelelectualii, să poarte polemici şi să aibă divergenţe. Problema la noi a fost că societatea civilă, practic, nu exista înainte de 1990. De fapt, fiecare familie era un soi de GDS (n.r.: Grupul de Dialog Social). Copilul auzea bancuri acasă, cum mi se întîmpla mie, iar bunicul te ruga să ai grijă să nu le spui la şcoală. Părinţii îl vorbeau de rău pe Ceauşescu, dar te rugau să nu spui nimic la şcoală. În rest, cel mult ne întîlneam în săli de teatru şi aplaudam la poantele cu dublu înţeles sau citeam un roman cu cheie al lui Marin Preda şi ne bucuram că îl vedeam acolo descris pe Antonescu, cum el nu era în manualele de istorie. Nu am avut o societate civilă înainte de 1989, am avut grupuri sau cazuri de intelectuali, dar care, izolat, s-au manifestat într-un mod admirabil, de la Paul Goma în ’77, pînă la Doina Cornea în anii ’80. Oamenii pe care îi stimez indiferent pentru de ce ar fi făcut după, dar îi stimez pentru ce au făcut atunci. (va urma)

17 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

16/febr/2010 Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

 Despre bunici şi despre „oamenii pe jumătate noi”

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(2/6)

O.V.: Pomenind de decreţei, aţi fost unul dintre copiii crescuţi cu cheia la gît? 

 A.C.: Nu. Eu am fost crescut la Craiova, într-o casă mai mare. Era familia părinţilor mei, familia mătuşii mele după mamă ( sora mamei mele) care la rîndul ei avea doi copii. Am avut şansa de a trăi alături de bunici. La Craiova eram cu bunicii materni, în vacanţe mă duceam pe malul Dunării, la Negoi, în judeţul Dolj, la bunicii paterni. Pentru copilăria mea, ei au jucat un rol la fel de important ca şi şcoala. Mi-e foarte dor de bunicii mei pentru că, între timp, i-am şi pierdut.

O.V.: V-au oferit acea alternativă la învăţămîntul comunist?

A.C.: Pe deoparte, sigur. Imaginaţi-vă că amîndoi bunicii mei făcuseră ceva închisoare, să spunem că avuseseră ceva probleme cu regimul trecut. Unul dintre ei luptase în Est, pe frontul celui de Al Doilea Război Mondial, bunicul matern. Ne povestea lucruri pe care abia acum le-aş putea fructifica mai mult. Bunicul patern a fost în închisoare în Balta Brăilei, deţinut politic. Dacă am un regret în legătură cu bunicul patern, este faptul că, deşi a murit prin 1994, şi eu eram un tînăr de 20 şi ceva de ani, nu am găsit niciodată răgazul în acei ultimi ani să stau de vorbă cu el. Terminasem deja facultatea, puteam să stau cu el de vorbă ca un istoric, să îl înregistrez eventual, era experienţa lui de viaţă. Ştiţi cum e, mai curînd citeşti o carte şi este un om lîngă tine care ţi-ar putea spune povestea. Te obişnuieşti cu nişte oameni. Nu mi-am imaginat niciodată că aceşti oameni or să iasă prea uşor din viaţa mea. Mă gîndeam că va fi acolo pentru foarte mulţi ani, chiar dacă era un om născut în 1907, se ţinea bine, era verde, cum spunem noi românii. Deşi avea 87 de ani, cînd a murit, mie mi se părea că este acelaşi om pe care l-am cunoscut dintotdeauna şi nu mi-am pus problema că poate să moară în orice clipă. Şi aşa s-a întîmplat. Eram la Bucureşti, în vara anului 1994 şi am primit un telefon de acasă. De abia tîrziu am realizat că era omul de lîngă mine care putea să îmi spună o experienţă de viaţă.  

O.V.: Dar acum ce ştiţi despre el? 

A.C.: El a fost primar într-un sat din Oltenia, din Dolj. A fost primar în timpul lui Carol al II-lea, pentru că era inginer viticol. Era poate singurul intelectual din sat, oricum printre puţinii, nu făcea politică, el era imun la politică, habar n-avea. A fost pus primar pentru că era inginer. S-a întîmplat să cadă Carol al II-lea şi să vină regimul Antonescu. L-au lăsat primar, numai că regimul Antonescu a fost la început cu legionarii. În timpul acelui regim legionar, bunicul era primar, iar nimeni nu a mai ţinut cont că el fusese pus dinainte. A rămas şi după ce au căzut legionarii. S-au trezit tîrziu, a fost arestat în al doilea mare val de arestări, în 1958. Ei, aceste lucruri nu le-am discutat cu el şi regret foarte mult. 

O.V.: Mai sînt românii „oameni pe jumătate noi”?

A.C.: Pe deoparte Ceauşescu nu a reuşit să creeze omul nou, dar nici noi nu am reuşit să rămînem oamenii vechi care eram. Omul clasic, omul tradiţional omul de calitate, care a existat în această ţară, ca proptotip mă refer. N-aş spune că înainte de comunism erau numai oameni de calitate, Doamne fereşte, dar oricum, eu cred că preponderenţa oamenilor de calitate, ai oamenilor cu principii era ceva mai mare.

A fost un meci sumă nulă, nici Ceauşescu nu a cîştigat pe de-a-ntregul sau comunismul mai bine spus, dar nici noi nu am rămas teferi. Drept care, eu cred că, deşi Ceauşescu n-a reuşit crearea acestuia în România, mai vezi totuşi în porniri de-ale noastre, anumite moravuri, anumite apucături, care îţi aduc aminte de omul nou. Cu ocazia Conferinţei de la Casa Pogor (n.r.: 29 ianuarie), am dat un caz real care mi s-a întîmplat mie. Un prieten a apelat la mine să-i găsesc un loc de muncă, ceea ce probabil li se întîmplă foarte multora dintre oamenii care ocupă o anumită poziţie la un moment dat. Dar era o chestie benignă, întîmplarea face că un alt prieten avea o firmă. Le-am făcut legătura, s-au plăcut şi s-au angajat. Ca să aflu în cele din urmă, că cel care fusese angajat vrusese să-l tragă în sfoară pe angajator.  Problema era că angajatorul nu mai era statul, era o persoană privată. Ori persoana privată, fără nici un fel de remuşcare, l-a dat afară. Atunci s-a supărat cel care apelase la mine şi mi-a zis că l-a dat afară. Şi l-am întrebat ce-a făcut, mi-a spus că a decontat şi el de cîteva ori dublu nişte bonuri de benzină. Lui i se păreau că sînt nişte lucruri minore. Dacă făceai aşa ceva la stat, dacă te prindea şeful că te-ai dus să îţi iei copilul de la părinţi, de la 80 de km cu maşina, închideau ochii „hai băi, să nu mai faci aşa o dată, că te dau afară”. Numai că privatul nu a avut remuşcări şi cînd şi-a dat seama că respectivul făcuse nişte drumuri cu maşina, repet, nu cine ştie ce, privatul nu a avut remuşcări şi i-a spus că „dacă tu mă furi la prostii din astea, ce bază să am în tine? Salut, bonjour”.  Aceştia sînt oameni pe jumătate noi, nu fac diferenţa între stat şi privat. Sau au impresia că statul poate fi furat şi înşelat, iar ei încearcă acelaşi lucrur cu proprietatea privată. (va urma)

16 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

15/febr/2010 Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (1/6)

Generaţia decretului 770/1966   

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(1/6)

„Noi avem un talent al renegării fenomenal”, spune Adrian Cioroianu. Recunoaşte că ne lipseşte exerciţiul compasiunii şi al solidarităţii şi-şi dă seama că nu reuşim să închegăm o relaţie stabilă cu statul, nici după 20 de ani de la Revoluţie. Venit la Iaşi pentru a vorbi despre „Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă”, istoricul a încercat, pe 29 ianuarie, să facă un portret ţării pe care a reprezentat-o vreme de un an, în calitate de Ministru de Externe. Sîntem orfani în propria noastră ţară şi în Europa, concluzionează acesta. Şi nu pentru că n-am avea un „tată” (cum, în mintea multora, rămîne Statul), ci pentru că sîntem ca un copil rîzgîiat care „în egală măsură are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în acelaşi timp îl şi cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o îngheţată, fără să îşi dea seama”. 

OPINIA VECHE: „Nici prea tineri, nici prea bătrîni copii ai crizei”. Aşa descriaţi generaţia din care faceţi parte. A mai ieşit din criză?

ADRIAN CIOROIANU: Cam aşa am şi rămas. Cred că este o expresie pe care am folosit-o în primul meu volum publicat „O sută una poveşti suprapuse” acum 10 ani deja. Rămîne valabilă mai ales generaţiei mele, dumneavoastră sînteţi mai tînăr şi sper să nu se aplice şi asupra dumneavoastră. Dar şi generaţia mea, oameni în jur de 40 de ani, rămînem nici prea tineri, nici prea bătrîni copii ai crizei într-un fel. Iată că dintr-o criză a regimului comunist, care ne-a prins la 20 de ani, acum ne-am trezit în mijlocul unei crize mondiale de ordin financiar. Criza este un cuvînt cu care noi aproape am crescut şi nu sînt semne că ne-am dezbăra de el prea curînd. Pe de altă parte, nefiind unul dintre acei pesimişti de vocaţie care mai există la noi, mi-e imposibil să nu observ că România anului 2010 nu mai este România anului 1990, preponderent în bine. Sigur că nu toate lucrurile au evoluat aşa cum ne-am fi dorit noi, dar schimbarea este majoră, vizibilă şi numai un om rău intenţionat nu observă lucrurile. 

O.V.: Faceţi parte dintr-o generaţie de tranziţie?

A.C.: Noi, în momentul de faţă, cei de 40 de ani, sîntem generaţia de mijloc. Între profesorii noştri, care au 60 de ani sau mai bine şi studenţii noştri care sînt în jur de 20 de ani. Gîndiţi-vă că eu însumi în Facultatea de Istorie în care lucrez practic neîntrerupt din 1993, am ajuns astăzi să am studenţi şi să conduc lucrări de licenţă la tineri care sînt născuţi în 1988, 1989, 1990. Este un tip de schimbare sesizabil, pentru că eu însumi mă consideram sau mă iluzionam multă vreme în ideea că sînt tînăr şi sînt coleg de generaţie cu studenţii.

O.V.: V-aţi născut şi sub auspiciile decretului 770. A schilodit în vreun fel generaţia dvs.?

A.C.: Nu este o generaţie schilodită. Este un tip de reacţie destul de particulară pe care o văd la colegii mei de generaţie, pentru că noi înşine stăm să ne gîndim dacă sîntem sau nu produsul decretului. Eu privesc acest episod de istorie cu mai mult calm, imaginaţi-vă că sînt născut în ianuarie 1967, decretul este dat la 1 octombrie 1966, deci am toate motivele să cred că eram un copil dorit, măcar de părinţii mei. Sigur, dacă aş fi fost născut în toamna anului 1967 mi-aş fi pus poate aceleaşi întrebări pe care şi le pun mulţi colegi de generaţie. Dacă sînt rezultatul dragostei părinteşti sau rezultatul celebrului decret 770, din 1966. Nu este o generaţie schilodită, este o generaţie care cred că, practic, se apropie de apogeul ei şi este cea care va conduce România în foarte scurt timp. (va urma)

15 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii