12/febr/2010 Update: Avanpremieră – plus o recomandare pentru o eventuală plimbare, printre istorie şi memorie, la Madrid…

… tot în zilele următoare, pe  G E O P O L I T I K O N.

12/febr/2010 Avanpremieră: Rusia (by Gabriela Ioniţă), scutul antirachetă & România (by Dan Dungaciu), o cronică de carte (by Mircea Morariu), un săptămânal cultural din Iaşi (by Polirom) şi un text despre stil & societate (by Adrian Cioroianu)

… în zilele următoare, pe  G E O P O L I T I K O N .

12/febr/2010 Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucrainiană şi care şi-a camuflat pe cît posibil susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară “bărbată” (vezi naţionalismul neinspirat al promisiunii că va redeschide procesul cu România de la Haga!), care vorbea ucrainiana suficient de bine încît să ofere mostre de populism năucitor şi care a încercat să sugereze că ea ar avea susţinerea premierului rus Putin. Bărbatul – Viktor Ianukovici, 59 de ani – ar fi dorit să se uite că el fusese perdantul alegerilor precedente. Doamna – Iulia Timoşenko, 49 de ani – ar fi dorit, la fel, să se uite că ea fusese printre învingătorii aceloraşi alegeri. Atunci, în 2004, cuplul “portocaliu” şi “pro-occidental” Iuşcenko-Timoşenko, victorios asupra “prorusului” Ianukovici, a creat un orizont de aşteptare cu mult mai larg decît graniţele Ucrainei. Între timp etichetele s-au estompat, liderii “portocalii” au devenit cunoscuţi în Europa ca cel mai certăreţ duo politic al momentului, iar economia Ucrainei s-a gripat, invers proporţional cu speranţele iniţiale: 15% scădere de PIB în 2009, o inconsistenţă alarmantă a monedei (hrîvnia), un şantaj cvasi-declarat din partea Rusiei şi o nevoie disperată de bani de la FMI. (foto Ukrainform)

Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental. Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei depinde de Gazprom – iar plata facturilor a fost în ultimii ani un coşmar naţional. Pîrghia economică (robinetul fiind la Moscova) va funcţiona de acum la vedere. ii) Parteneriatul Estic – lansat de Uniunea Europeană în mai 2009 – va resimţi o undă seismică serioasă. În acest program, Ucraina era un pilon important – iar de acum va fi unul preponderent decorativ. Influenţa în zonă a UE, chiar dacă nu-i privită cu adversitatea de care are parte NATO, e percepută de Moscova ca o provocare la adresa propriei sale influenţe. Apoi, iii) calmarea relativă a relaţiilor dintre Kiev şi Moscova va întări poziţia flotei ruse în Marea Neagră – flotă ce vrea să se doteze cu nave Mistral made in France şi a cărei bază este în Crimeea ucrainiană, la Sevastopol, în virtutea unui contract ce expiră, teoretic, în 2017 (după cum merg lucrurile, aş paria că va fi prelungit). În fine, iv) Moscova va interpreta victoria lui Ianukovici drept propria sa victorie – iar acest lucru va face valuri. De urmărit efectul de ecou asupra Republicii Moldova (unde, în ciuda unei bizare euforii din presa română, partida pro-occidentală încă n-a fost cîştigată) şi mai ales asupra Georgiei – al cărei preşedinte, Saakaşvili, era imediat lîngă Iuşcenko în ordinea “preferinţelor” Moscovei. Povestea merge mai departe.

– text publicat în Dilema veche, nr. 313, 11 februarie a.c.

Publicitate

12/febr/2010 „The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei

French arms sales to Russia. The cruel sea

NATO allies worry about France’s decision to sell big warships to Russia

Feb 11th 2010 | PARIS AND TALLINN | From The Economist print edition

CHAMPAGNE and other French products may soon face declining sales in Tallinn, Tbilisi and places in between. The possible sale by France to Russia of up to four Mistral-class assault ships, at up to $750m each, is stoking fear and mistrust. The deal, agreed on “in principle” by France, could be formalised during a visit to Paris next month by Russia’s president, Dmitry Medvedev. The ships would enter service in 2015.

The deal highlights Russia’s increasing military ambitions and the decay of its own arms industry. Once one of the world’s top naval powers, Russia is now struggling to complete even the repair of an aircraft-carrier destined for India, let alone to build new ships from scratch. The Mistral is a mighty, 199-metre-long vessel that carries tanks and helicopters, and can conduct and manage amphibious landings. Kaarel Kaas, of the International Centre for Defence Studies, a think-tank in Tallinn, says that such ships would “transform the power balance” on Russia’s borders. (foto EPA)

One region affected is the Baltic, where Estonia, Latvia and Lithuania, NATO’s most vulnerable members, are still waiting to see concrete plans for the alliance to defend them in a crisis. The other is the Black Sea. The Mistrals could matter in any conflict over Crimea in Ukraine, where Russia is due to give up a naval base in 2017. Russia’s naval chief, Admiral Vladimir Vysotsky, says that with such ships Russia would have won the 2008 war against Georgia “in 40 minutes instead of 26 hours”.

But if Russia wants to attack Georgia again, it can do so without Mistrals. And to make the new ships usable, Russia will need to buy or build flotillas of escort vessels, as well as advanced (and expensive) weapons and electronic systems. Even then, the Russian navy would be no match for NATO’s navies. Those who remember the backstage help that France gave Britain in trying to counter the French-made Exocet missiles used by Argentina during the Falklands war in 1982 may wonder how effective the Mistrals would be in any war that France disapproved of.

The sale was first mooted in November when Vladimir Putin, Russia’s prime minister, visited France. Georgia has complained publicly, as have some Baltic officials. Robert Gates, the American defence secretary, had a “good and thorough exchange of views” (ie, a disagreement) this week with his French counterpart, Hervé Morin, but this may be just a blip in the improving relations between France and America. The Pentagon is planning manoeuvres in the Baltic later this year. It may now beef them up.

Some critics worry more about the political balance than the military one. Some compare the Mistral deal to Nord Stream, a controversial planned Russian-German gas pipeline. Running along the bed of the Baltic Sea, it would circumvent troublesome transit countries in eastern Europe. But its real importance is that it provides Russia with a tool to peddle influence in European countries.

The Saint-Nazaire shipyard, which builds the Mistral class, is in trouble. It has won only one order, from the French navy, in the past three years; 350 workers there are being asked to quit. The French state recently bought a third of the shipyard company to save jobs and know-how.

Haggling over the Mistral orders (one will be built in France, the others probably in Russia) could thus give the Kremlin bargaining clout in the coming years. An early sign of that, cynics say, is a decision to boot a Georgian-run Russian-language television channel off France’s Eutelsat satellite. France pooh-poohs the ex-communist countries’ protests as paranoia. Russia cannot be treated both as a NATO ally and as an enemy, France’s president, Nicolas Sarkozy said this week. Yet that is how Russia seems to see things. Its new military doctrine paints NATO, and particularly its enlargement, as the biggest threat to Russia. The ex-communist states know that protesting against a done deal will only make them look weak and paranoid. Still, they don’t like it.

12/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (6/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (6/6)

GO: Apropo de funcţia dumneavoastră de fost şef al diplomaţiei. Mentalitatea e destul de învechită dacă ajungi să vorbeşti cu acei oameni. Nu mă refer la rangul înalt, ci la personal pur şi simplu. Ce cutremur ar trebui să se întîmple în Ministerul de Externe pentru ca oamenii aceia să nu mai gîndească ca înainte de 1989?

AC: Să ştiţi că fiecare ministru schimbă acolo cîte ceva. Nu vă imaginaţi o instituţie imobilă şi autarhică. Problema este că, aşa cum am spus, orice român ajuns în străinătate are aceleaşi calităţi şi/sau defecte pe care le are un român din interiorul ţării. Un portar de la o ambasadă din afară, de la o instituţie din Bucureşti sau din Iaşi se pot comporta la fel de politicos sau nepoliticos cu clientul din tine.

GO: Eu am fost şocat să aud o discuţie foarte aprinsă între doi angajaţi ai Ambasadei de la Londra despre ultima emisiune a lui Mircea Badea. Eu mă gîndesc că, dacă intri într-un alt spaţiu, bănuiesc că erau vorbitori de limbă engleză, te formează acel mediu.

AC: Nu contează dacă eşti vorbitor de limbă engleză, franceză sau chineză, tot român rămîi. Să fim serioşi, v-aţi fi aşteptat să-i regăsiţi pe toţi la British Museum? Un program TV, azi, înseamnă o legătură pe care nu vrei să o pierzi cu ţara. Şi parlamentarii noştri europeni, la Bruxelles sau Strasbourg, prind în birourile lor programe româneşti. Am ţinut o conferinţă la Paris în decembrie trecut, cu ocazia a 20 de ani de la revoluţiile din Est, şi îmi spunea cineva din Ambasada noastră că în Franţa nu se prind decît trei posturi româneşti şi că ar fi dorit mai multe. Vă daţi seama că nu vor să rupă o punte, e normal. Sînt şi ei oameni şi au defectele şi calităţile noastre. Pe de altă parte, prefer să îi judecăm individual, nu i-aş pune pe toţi la grămadă. Am întîlnit oameni de care eram mîndru că mi-s colegi la Externe, am întîlnit oameni de al căror rost acolo mă întreb şi acum. Aşa se întîmplă în orice instituţie de la noi: şi într-o bancă, şi într-o universitate, şi într-un spital. Unii sînt amabili, alţii te gonesc de la uşă. Există, probabil, o marcă a noastră, ca tip de relaţionare: noi între noi, românii. Nu există o solidaritate românească, românii să se caute, să se ajute afară. Cum nu ne ajutăm în interior, din păcate nu ne ajutăm nici afară. Noi vorbim despre evrei, despre italienii din sudul Italiei etc., dar acei oameni au o solidaritate la care noi nu visăm. Dacă ies doi greci în afara Greciei şi află unul de altul, măcar se întreabă de sănătate. Dacă se întîlnesc doi evrei, se întreabă dacă se pot ajuta cu ceva. Dar dacă se întîlnesc doi români, încearcă să se despartă cît mai repede. Or, aici este ceva problematic şi într-un fel sau altul despre aceasta a fost şi conferinţa mea de la Iaşi.

GO: Ultima întrebare este legată de volumul recent lansat. Este practic volumul prim dintr-o lucrare mai amplă dedicată Rusiei, Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială. E un subiect care pare să ne intereseze foarte puţin. Doar despre gazul rusesc se vorbeşte, cel mult.

AC: Din acest motiv am scris această carte (din fericire am fost şi încurajat de editura Curtea Veche din Bucureşti), pentru că am impresia că pe români îi interesează relativ puţin ce se întîmplă la Est, în Rusia, Ucraina etc., şi mi-am spus să-mi fac datoria în a atrage atenţia, eventual acelei părţi dintre concetăţeni care vor să ştie pe ce lume trăiesc. Unii (nu numai din ambasadele străine de la Bucureşti) cred că vor considera interesantă cartea mea.

GO: Mă gîndeam la genul de ştire care răzbate din Rusia. Sînt mai degrabă mondenităţi legate de Medvedev sau de Putin.

AC: Cum spunea Octavian Paler, aşa începe mancurtizarea, micşorarea creierului. Dar la noi, despre oamenii noştri politici, afli altceva decît mondenităţi? Nu. Aceasta pare a deveni maniera noastră de a percepe realitatea. De ani de zile, ca senator, ministru sau mai nou ca profesor non-politic, în fiecare vară, ca o fatalitate, mă pozează doi-trei paparazzi la mare. Cred că-i dezamăgesc, partenera fiind aceeaşi. Apoi văd în ziar în ce restaurant am intrat, ce am mîncat, eventual nota de plată. Dar nici un ziar nu e interesat de ce cărţi citim pe plajă, de exemplu. Titlurile de cărţi enervează într-un tabloid. Tabloidele, de fapt, sînt excelente pentru creaturi gen Honorius Prigoană (nu i-aş fi reţinut numele, dar e atît de ostentativ-latin!): aflăm cîte maşini are, aflăm în ce club şi cu cine dansează, dar nu aflăm nimic despre ce are el în cap, politiceşte vorbind. Probabil că sîntem orbiţi de strălucirea staniolului şi nu vedem susurul tainic al aurului, de multe ori.

12/febr/2010 Invitatul din weekend – Vladimir Socor: vânzarea de nave franceze „Mistral” către flota rusă este o provocare pentru NATO

The Jamestown Foundation, 11 februarie a.c.

 FRANCO-RUSSIAN NAVAL SALE IS A CHALLENGE TO NATO

Vladimir Socor

NATO is being tested, with “its future at stake,” not in Afghanistan as the line recently went, but rather in Brussels itself and in the Alliance’s most influential capitals. The latest among these tests–one that the Alliance seems only determined to side-step–is over the proposed French naval modernization program for Russia. The program envisages selling one French Mistral-class warship–a state-of-the-art, offensive power-projection capability–to Russia and licensing the construction of three or four ships of the same class in Russia, potentially usable in the Baltic and Black Sea.
The Mistral would be the first-ever military and production-licensing sale by a NATO country to Russia; and the deal’s value could set a billion-Euro benchmark or even higher. Moscow has also expressed interest in purchasing the “soldier of the future” integrated kit Felin from France’s Sagem company, as part of modernizing the Russian ground troops’ offensive potential. Again, Russia’s “near abroad” would be the likely arena for using such forces
Certain other West European countries could well use a French “precedent” and start selling their own military production to Russia, with similar disregard for the security of Russia’s neighbors, who are NATO Allies or Partners. Ideally from Moscow’s standpoint, European countries would ultimately even compete with each other in arms offers to Russia. Moscow is trying to induce such competition already by hinting at talks with other European countries for Mistral-class analogues, if France bargains too hard on the terms of its sale. (foto RIA Novosti)

Beyond crass commerce, France is also justifying the Mistral sale to Russia as an anti-crisis stimulus program and employment-generating measure, in addition to its grand political rationalizations (see EDM, January 7, 26, February 11). Thus, France is creating a panoply of excuses that other NATO countries can emulate in future arms deals with Russia, if this Mistral sale goes ahead, with corrosive effects on the Alliance’s solidarity and its policies.
If NATO tolerates the Mistral deal, then other member countries and companies may scramble for bilateral arms deals with Russia, outside any NATO consultation processes, and without objection from an Alliance self-consigned to irrelevancy on this account. NATO needs to deal with the Mistral case pro-actively, before any fait accompli and precedent will have been set. If NATO fails on this issue now, then the entire issue of arms sales to Russia will spin out of the Alliance’s ability to control.
Meanwhile, NATO looks reluctant to face the implications of the proposed sale for the Alliance itself. The office of NATO’s Secretary-General seems to give the Mistral deal a green light without qualms, thus distancing itself from the US position. According to NATO’s chief spokesman James Appathurai, “NATO has no formal role at all in this sale. We are quite confident that the sale would be–when it takes place– perfectly legal, within all the relevant frameworks. But of course some allies have expressed concern about the sale, and we are aware of it” (RFE/RL, February 9).
This statement’s first part sounds like a resigned admission of NATO irrelevance to the issues at hand. The second element implicitly disavows US Defense Secretary Robert Gates’ objections to the Mistral sale and the Pentagon spokesman’s statement of receptiveness to regional concerns (La France D’Abord: Paris First to Capitalize on Russian Military Modernization, EDM, February 11).
The NATO Secretary-General’s office backtracked somewhat the following day, with the same spokesman conceding that “the anxieties of some Allies are of course real and are understandable for historical and for geographical reasons” (AP, February 10).
This interpretation, however, avoids the issue of Russian intentions and capabilities in the context of the Mistral deal. It reduces the debate to history and geography, omitting the recently experienced Russian conduct. And while mentioning Allies, it overlooks NATO Partners, although Georgia and Ukraine would be directly affected by the possible Mistral deployment in the Black Sea.
Georgia remains a prime target of opportunity for Russia in the Black Sea basin at present. A Mistral-class ship would enable Russia to threaten amphibious and helicopter landings on Georgia’s sea coast, with far greater speed and effectiveness than those of Russia’s existing capabilities. Russia’s naval command publicly alluded to the Mistral’s potential use against Georgia when starting the talks with France for the sale. Paris has ignored Georgian officials’ appeals (see EDM, September 18, November 2, December 2, 2009). Meanwhile, Georgia is an all-but disarmed country and–as a thwarted NATO aspirant–is not covered by any external security guarantees.
Russia could also use this type of ship to intimidate Ukraine in the run-up to 2017, when the Russian Black Sea Fleet’s lease in the Crimea runs out. Moscow has indicated in multiple statements that it is prepared to keep the Sevastopol naval base (in eastern Crimea) regardless of legal issues. The Mistral’s helicopters and armored vehicles would give Russia the threat option of a quick landing on the Crimean peninsula’s western side. Meanwhile, immersed in electoral confrontations, and with a moribund presidency, Ukraine failed to join Georgia in raising the Mistral issue at the international level, although Ukraine might equally be affected in due course.
Defense ministers and other officials in Estonia, Latvia, and Lithuania continue expressing concern about the possible impact on Baltic security, if Russia stations a Mistral-class warship there. According to Latvian Defense Minister Imants Liegis, this would change the security situation in the Baltic Sea, necessitating adjustments in defense planning (BNS, February 9). Lithuanian Defense Minister Rasa Jukneviciene will raise this issue within NATO: “Such a sale is quite astonishing to us, this will become a precedent. It is an important issue for NATO and we will bring it up” (BNS, February 9). According to Estonian Foreign Ministry senior official (and previously ambassador to NATO) Harri Tiido, the Mistral sale to Russia could undermine the Baltic States’ security; and “Baltic nations may in that case have to consider changes to their defense planning (RFE/RL, February 9).
Thus far, Baltic and Black Sea countries have not been effective in raising their concerns on this matter within NATO. They have not yet spoken in a concerted fashion; they worried about irritating France (even about possible French retaliation on other matters); and they seemed at times to hope that the Mistral issue would just go away.
NATO’s internal politics are also partly responsible for inhibiting debate on this issue. Debate was discouraged at the political level, and the United States hesitated for four months before Gates raised the issue, privately and publicly, with Paris on February 8. Apparently, the quest for Russian “help” on Afghanistan and Iran, all its frustrations notwithstanding, took precedence over longer-term considerations.
However, serious examination of the proposed Mistral sale in NATO need not be construed as jeopardizing NATO-Russia relations, nor primarily as a Baltic and Black Sea issue. Ultimately, the most relevant issue is that of NATO’s own viability, and the integrity of its internal consultation processes and procedures. The Mistral affair should bring the wider issue of arms sales to Russia onto NATO’s agenda. The new NATO Strategic Concept, currently being drafted, provides a compelling first opportunity in this regard.