16/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (1/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(1/2)

Pe la mijlocul anilor ’80, licean, soldat şi mai apoi student fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe-trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova – locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine. Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într-o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei: Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia & pacea tindeau să domine în lume[i]. De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo-americanului: sârbii, croaţii & bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii & armenii din Nagorno–Karabah erau în război, românofonii & rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului iar în Caucaz georgienii, oseţii & abhazii se şicanau reciproc. În următorul deceniu lucrurile s-au complicat şi mai mult: în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s-au privit cu revigorată suspiciune, ursul rusesc s-a trezit din hibernare şi a început să joace după muzica lui V. Putin iar câteva guverne din America latină au decis să declare război rece Statelor Unite. Teoria sfârşitului Istoriei a căzut în desuetudine şi totul părea mai curând să-l confirme pe Samuel Huntington, autorul (1993) tezei implacabilei ciocnirii a civilizaţiilor. (va urma)

---

[i] “The End of History?”, în The National Interest, vara 1989.

__________________________

– text publicat în revista Historia, nr. 98, februarie a.c.

Publicitate

16/febr/2010 Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

 Despre bunici şi despre „oamenii pe jumătate noi”

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(2/6)

O.V.: Pomenind de decreţei, aţi fost unul dintre copiii crescuţi cu cheia la gît? 

 A.C.: Nu. Eu am fost crescut la Craiova, într-o casă mai mare. Era familia părinţilor mei, familia mătuşii mele după mamă ( sora mamei mele) care la rîndul ei avea doi copii. Am avut şansa de a trăi alături de bunici. La Craiova eram cu bunicii materni, în vacanţe mă duceam pe malul Dunării, la Negoi, în judeţul Dolj, la bunicii paterni. Pentru copilăria mea, ei au jucat un rol la fel de important ca şi şcoala. Mi-e foarte dor de bunicii mei pentru că, între timp, i-am şi pierdut.

O.V.: V-au oferit acea alternativă la învăţămîntul comunist?

A.C.: Pe deoparte, sigur. Imaginaţi-vă că amîndoi bunicii mei făcuseră ceva închisoare, să spunem că avuseseră ceva probleme cu regimul trecut. Unul dintre ei luptase în Est, pe frontul celui de Al Doilea Război Mondial, bunicul matern. Ne povestea lucruri pe care abia acum le-aş putea fructifica mai mult. Bunicul patern a fost în închisoare în Balta Brăilei, deţinut politic. Dacă am un regret în legătură cu bunicul patern, este faptul că, deşi a murit prin 1994, şi eu eram un tînăr de 20 şi ceva de ani, nu am găsit niciodată răgazul în acei ultimi ani să stau de vorbă cu el. Terminasem deja facultatea, puteam să stau cu el de vorbă ca un istoric, să îl înregistrez eventual, era experienţa lui de viaţă. Ştiţi cum e, mai curînd citeşti o carte şi este un om lîngă tine care ţi-ar putea spune povestea. Te obişnuieşti cu nişte oameni. Nu mi-am imaginat niciodată că aceşti oameni or să iasă prea uşor din viaţa mea. Mă gîndeam că va fi acolo pentru foarte mulţi ani, chiar dacă era un om născut în 1907, se ţinea bine, era verde, cum spunem noi românii. Deşi avea 87 de ani, cînd a murit, mie mi se părea că este acelaşi om pe care l-am cunoscut dintotdeauna şi nu mi-am pus problema că poate să moară în orice clipă. Şi aşa s-a întîmplat. Eram la Bucureşti, în vara anului 1994 şi am primit un telefon de acasă. De abia tîrziu am realizat că era omul de lîngă mine care putea să îmi spună o experienţă de viaţă.  

O.V.: Dar acum ce ştiţi despre el? 

A.C.: El a fost primar într-un sat din Oltenia, din Dolj. A fost primar în timpul lui Carol al II-lea, pentru că era inginer viticol. Era poate singurul intelectual din sat, oricum printre puţinii, nu făcea politică, el era imun la politică, habar n-avea. A fost pus primar pentru că era inginer. S-a întîmplat să cadă Carol al II-lea şi să vină regimul Antonescu. L-au lăsat primar, numai că regimul Antonescu a fost la început cu legionarii. În timpul acelui regim legionar, bunicul era primar, iar nimeni nu a mai ţinut cont că el fusese pus dinainte. A rămas şi după ce au căzut legionarii. S-au trezit tîrziu, a fost arestat în al doilea mare val de arestări, în 1958. Ei, aceste lucruri nu le-am discutat cu el şi regret foarte mult. 

O.V.: Mai sînt românii „oameni pe jumătate noi”?

A.C.: Pe deoparte Ceauşescu nu a reuşit să creeze omul nou, dar nici noi nu am reuşit să rămînem oamenii vechi care eram. Omul clasic, omul tradiţional omul de calitate, care a existat în această ţară, ca proptotip mă refer. N-aş spune că înainte de comunism erau numai oameni de calitate, Doamne fereşte, dar oricum, eu cred că preponderenţa oamenilor de calitate, ai oamenilor cu principii era ceva mai mare.

A fost un meci sumă nulă, nici Ceauşescu nu a cîştigat pe de-a-ntregul sau comunismul mai bine spus, dar nici noi nu am rămas teferi. Drept care, eu cred că, deşi Ceauşescu n-a reuşit crearea acestuia în România, mai vezi totuşi în porniri de-ale noastre, anumite moravuri, anumite apucături, care îţi aduc aminte de omul nou. Cu ocazia Conferinţei de la Casa Pogor (n.r.: 29 ianuarie), am dat un caz real care mi s-a întîmplat mie. Un prieten a apelat la mine să-i găsesc un loc de muncă, ceea ce probabil li se întîmplă foarte multora dintre oamenii care ocupă o anumită poziţie la un moment dat. Dar era o chestie benignă, întîmplarea face că un alt prieten avea o firmă. Le-am făcut legătura, s-au plăcut şi s-au angajat. Ca să aflu în cele din urmă, că cel care fusese angajat vrusese să-l tragă în sfoară pe angajator.  Problema era că angajatorul nu mai era statul, era o persoană privată. Ori persoana privată, fără nici un fel de remuşcare, l-a dat afară. Atunci s-a supărat cel care apelase la mine şi mi-a zis că l-a dat afară. Şi l-am întrebat ce-a făcut, mi-a spus că a decontat şi el de cîteva ori dublu nişte bonuri de benzină. Lui i se păreau că sînt nişte lucruri minore. Dacă făceai aşa ceva la stat, dacă te prindea şeful că te-ai dus să îţi iei copilul de la părinţi, de la 80 de km cu maşina, închideau ochii „hai băi, să nu mai faci aşa o dată, că te dau afară”. Numai că privatul nu a avut remuşcări şi cînd şi-a dat seama că respectivul făcuse nişte drumuri cu maşina, repet, nu cine ştie ce, privatul nu a avut remuşcări şi i-a spus că „dacă tu mă furi la prostii din astea, ce bază să am în tine? Salut, bonjour”.  Aceştia sînt oameni pe jumătate noi, nu fac diferenţa între stat şi privat. Sau au impresia că statul poate fi furat şi înşelat, iar ei încearcă acelaşi lucrur cu proprietatea privată. (va urma)