G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

Reclame

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 Politica Rusiei în Caucazul de Nord (1/2)

Prezentăm în cele ce urmează o analiză privind politica Rusiei în Caucazul de Nord semnată de Gabriela Ioniţă – jurnalistă din Iaşi, redactor la periodicele TOP Business şi Cadran politic, specializată în politică internaţională şi animatoare a blogului http://gabrielaionita.wordpress.com – EURAST

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

Gabriela Ioniţă

(1/2)

La douăzeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, Caucazul de Nord pare mai mult ca oricând un teritoriu al nimănui. Exacerbarea tendinţelor separatiste însoţite de conflictele inter-etnice şi creşterea indicelui de islamizare au făcut ca în Cecenia, Inguşeţia şi Daghestan atentatele, răpirile, asasinatele să facă parte din agenda fiecărei zile. Până în prezent, autorităţile de la Moscova s-au dovedit incapabile să găsească o soluţie viabilă de rezolvare a situaţiei. Politica de forţă s-a dovedit ineficientă şi chiar contraproductivă, ducând la crearea unei spirale a violenţei.

Necesitatea unei noi abordări şi a unei noi strategii pentru ceea ce jurnaliştii au numit metaforic „mormântul puterii Rusiei” se impunea cu prioritate. Deşi găsirea unei soluţii definitive pentru o zonă măcinată de conflicte cu rădăcini istorice pare mai mult decât improbabilă. Recent, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a decis crearea Regiunii federale a Caucazului de Nord şi l-a numit pe fostul guvernator al teritoriului Krasnoiarsk (Siberia), Aleksandr Hloponin, reprezentantul său în această regiune. Conform strategiei Kremlinului, Regiunea federală a Caucazului de Nord, a opta regiune federală rusă, îşi va avea centrul administrativ în oraşul Piatigorsk. Din această regiune vor face parte republicile Daghestan, Inguşetia, Kabardino-Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia, Osetia de Nord, Cecenia şi teritoriul Stavropol. În districtul federal de Sud, în conformitate cu textul decretului va rămâne Republica Adîgheia, Calmîchia, regiunea Krasnodar, Astrahan, Volgograd şi regiunea Rostov.

Imediat după numirea sa, Aleksandr Hloponin le-a declarat jurnaliştilor din Rusia că „În Caucazul de Nord nu sunt probleme care nu pot fi rezolvate”. O declaraţie pe cât de optimistă, pe atât de pripită şi hazardată am spune. Caucazul nordic se confruntă de mai multe luni cu o intensificare a violenţelor, rebeliunea islamistă, ale cărei rădăcini provin din cele două războaie care au devastat Cecenia în anii 1990 şi la începutul anilor 2000, arătându-se din ce în ce mai agresivă. Vidul de putere, creat ca urmare a incapacităţii autorităţilor federale de a gestiona situaţia, a oferit extremismului islamic un teren extrem de fertil pentru manifestare. Legea terorii impusă de wahabiţi pare mai puternică decât strategiile Kremlinului. Atacurile sau exploziile frecvente vizează în special forţele de ordine şi responsabilii din aparatul de stat. Cinci poliţişti au fost ucişi la începutul acestei luni în urma unui atentat sinucigaş comis împotriva unui post de poliţie din capitala Daghestanului, Mahacikala. Insurgenţii islamişti au revendicat deasemenea şi atentatul asupra trenului Nevski Express. O singură privire aruncată pe statistica realizată de Stratfor ne arată că în anul 2009 numărul incidentelor din Caucazul de Nord poate figura în top alături de conflictul din Afghanistan: 786 de atacuri (2009) vs 898 (în primele 7 luni din 2009), iar numărul victimelor a crescut de la 914 în 2008 la 1263 în 2009. Într-un astfel de context, o declaraţie precum cea menţionată mai sus, făcută de către viceprim-ministrul şi trimisul prezidenţial în nou înfiinţata regiune, nu poate fi considerată decât lipsită de realism.

Discuţiile privind noua strategie pentru Caucazul de Nord şi speculaţiile privind persoana noului emisar al Kremlinului au început în noiembrie, anul trecut, când preşedintele rus Dmitri Medvedev a menţionat în discursul său despre Starea Naţiunii că situaţia în Caucazul de Nord ar fi mai puţin gravă dacă sfera socială şi cea economică ar fi mai dezvoltate, atrăgând atenţia că nivelul corupţiei şi al spiritului de clan în regiune este fără precedent. Medvedev a trecut de la strategia de forţă şi de la declaraţiile belicoase prin care cerea forţelor de ordine „lichidarea fără milă a teroriştilor” la o strategie a medierii cu accent pe latura socială şi economică. El a cerut Guvernului să elaboreze un set de măsuri eficiente pentru rezolvarea problemelor din regiune şi să găsească o persoană care să fie responsabilă de situaţia din regiune. Potrivit unor membri ai Dumei de Stat, măsurile demarate de preşedintele Medvedev sunt doar provizorii, până la conturarea unui plan clar de acţiune ce ar viza reglementarea gravelor probleme din regiune în decursul următorilor cinci-şapte ani. (va urma)

_______________________

text publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

(2/6)

GO:  Victor Ponta este în continuare în politică, cu mari perspective, iar dumneavoastră aţi demisionat. 

AC: Poate că spre deosebire de dînsul eu nu mă plictisesc în afara politicii, am ce face şi nu am nevoie de Parlament pentru a mă simţi folositor sau activ. Repet, nu e Ponta răul cel mare. Eu nu am demisionat din cauza lui Ponta. Am demisionat din cauza unor demagogi ca Ludovic Orban ş.a. – care mi-au reproşat că “am fost de partea lui Tăriceanu” în partid şi s-au răzbunat dîndu-mi pe lista PNL pentru europarlamentare un loc pe care ştiau că nu-l voi accepta. Iar eu intrasem în politică pentru a da jos Guvernul Năstase şi PSD-ul de la putere! Ulterior, am fost membru într-un guvern care, deschis sau nu, era susţinut de PSD. Apoi am văzut PSD-ul guvernînd cu PDL-ul, apoi am văzut PNL-ul aşteptînd să guverneze ba cu PSD-ul, ba cu PDL-ul şi mi-am dat seama că în politica românească orice este posibil, orice şi opusul acestui orice în acelaşi timp. 

GO: Dar care sînt tinerii din politică în care dumneavoastră aveţi încredere?  

AC: Sînt mulţi. Eu nu-s pesimist în ceea ce priveşte politica românească. Nu m-am retras pentru că aş fi dezgustat. În politică există oameni meritorii în ceea ce fac, după cum sînt oameni care nu ar merita nici măcar să ambaleze marfa într-o băcănie. La mine a fost, dacă vreţi, o decizie cvasi-egoistă, pentru că, repet, sînt cîteva cărţi pe care mi-aş dori să le scriu, şi pentru un profesor pînă la urmă ele rămîn. Şi vă daţi seama, după ce ai fost ministru, e bună şi-o “vacanţă”; după care te poţi întoarce sau nu. Contează, cred, să faci un lucru atît timp cît ai plăcere. Eu am avut o miză reală în 2002, cînd am intrat în politică, să dăm PSD-ul jos de la putere. Am avut o miză reală în 2005, cînd am fost în prima garnitură de români din Parlamentul European. Am avut o miză reală în 2007, cînd România a devenit membru al UE şi eu am fost propus ministru. Acum cred ceea ce credeam şi în 2002: la noi, un partid – dacă rămîne două mandate la putere – e cangrenat. E mai bine să se schimbe. Puterea de prea multe ori îi corupe pe români. 

GO: Însă acela a fost un moment de ruptură în imaginea lui Adrian Cioroianu. Deodată nu mai eraţi doar cel pe care îl citim săptămînal în „Dilema veche“, ci şi acel personaj care joacă Hora Unirii cu fular galben în piaţă la Iaşi pe 24 ianuarie. 

AC: Probabil. Dar aici există nuanţe: nu toată lumea ne vede la fel şi nu are aceleaşi aşteptări de la noi. Unii, ca dvs., ar fi dorit să mă vadă pe mai departe numai în Dilema; alţii s-au bucurat să mă vadă alături de PNL (am fost cu Stolojan, Fenechiu ş.a. la Iaşi, pe 24 ianuarie ’03 – dar azi n-aş mai paria că Stolojan sau Fenechiu chiar sînt liberali autentici). În plus, eu nu am nevoie de un partid ca să joc Hora Unirii. Am jucat-o şi în acest an, am fost invitat într-o şcoală generală la Bucureşti, nu am mai avut fular de partid la gît, dar nu mi-a fost jenă să joc Hora Unirii pe 24 ianuarie. Am umblat ceva prin lumea asta şi i-am văzut pe americani, pe francezi cum îşi trăiesc istoria… Noi deseori ne jenăm. Unde vă dau dreptate este că, într-adevăr, de multe ori la noi sărbătorile tind să fie politizate, dar altfel vă spun deschis că am o mare plăcere să mă duc în şcoli, în licee, în facultăţi şi să le vorbesc tinerilor despre istorie. Tinerii au ajuns să se sperie de Istorie ca materie. Au impresia că Istoria înseamnă numai date, nume etc. “Ce ne facem? Nu dăm bacul la istorie. Mai bine dăm la geografie“ – spun unii. „Să avem ore puţine de istorie!“ – spun alţii. Mi se pare o manieră de a spăla creierele pentru că Istoria este, pînă la urmă, parte din identitatea şi din conştiinţa ta ca om. De fapt, Istoria este o poveste care poate fi spusă şi frumos.  (va urma)

8 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (2/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (2/4)

La seconde guerre froide s’achèvera comme la première

Les changements qui mènent à une nouvelle ère sont toujours terriblement soudains, et les vingt premières années de ce nouveau siècle ne feront pas exception. La guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme touche déjà à son terme, et le prochain conflit est d’ores et déjà en vue. La Russie est en train de recréer son ancienne sphère d’influence, et cette sphère finira forcément par poser des problèmes aux Etats-Unis. Les Russes vont progresser vers l’ouest à travers la vaste plaine d’Europe du Nord. Mais ils se heurteront à une OTAN sous domination américaine dans les trois pays baltes – Estonie, Lettonie et Lituanie – ainsi qu’en Pologne. Il y aura d’autres points de friction en ce début du XXIe siècle, mais c’est cette nouvelle guerre froide qui sera le théâtre le plus explosif lorsque la guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme sera terminée.

Les Russes ne peuvent que tenter de réaffirmer leur puissance, et les Etats-Unis ne peuvent que tenter de s’y opposer. Mais, au final, la Russie ne pourra pas l’emporter. A long terme, ses graves problèmes intérieurs, son déclin démographique et ses infrastructures médiocres menacent la survie même de ce pays. Cette seconde guerre froide sera moins effrayante et beaucoup moins mondialisée que la première mais s’achèvera de la même manière : par l’effondrement de la Russie.

Beaucoup prédisent que le prochain grand rival des Etats-Unis n’est pas la Russie, mais la Chine. Je ne suis pas d’accord, pour trois raisons. D’abord, lorsque l’on regarde attentivement la carte de la Chine, l’on s’aperçoit que c’est un pays extrêmement isolé géographiquement. Avec la Sibérie au nord et l’Himalaya et la jungle au sud, ainsi qu’une population majoritairement concentrée dans la partie orientale du pays, l’expansion territoriale n’est pas chose aisée pour les Chinois. Ensuite, la Chine n’est plus une grande puissance maritime depuis des siècles, et il faut du temps pour bâtir une marine de guerre. Enfin, il y a une raison plus profonde pour ne pas avoir d’inquiétude à propos de la Chine : c’est un pays foncièrement instable. Chaque fois que la Chine s’ouvre au monde extérieur, les régions côtières connaissent la prospérité, pendant que la grande majorité des habitants de l’intérieur demeurent dans la misère. Cela génère tensions, conflits et instabilité. Cela conduit aussi à prendre des décisions économiques pour des raisons politiques, avec le gaspillage et la corruption qui s’ensuivent. Ce n’est pas la première fois que la Chine s’ouvre au commerce extérieur, et ce ne sera pas la dernière fois qu’elle plongera pour cette raison dans l’instabilité. Ce ne sera pas la dernière fois non plus qu’une personnalité comme Mao surgira pour couper le pays du monde, répartir la richesse – ou la pauvreté – et recommencer le même cycle une fois de plus. Certains pensent que la tendance de ces trente dernières années va se poursuivre indéfiniment. J’estime pour ma part que le cycle chinois va entrer dans sa phase suivante et inévitable au cours de la prochaine décennie. Loin de représenter un rival, la Chine est un pays que les Etats-Unis vont s’attacher à renforcer et dont ils s’efforceront de maintenir l’unité afin d’en faire un contrepoids à la Russie. Le dynamisme économique actuel de la Chine ne présume en rien de sa réussite à long terme. Vers le milieu du siècle, d’autres puissances émergeront, des pays que l’on ne considère pas comme de grandes puissances aujourd’hui mais dont je m’attends à ce qu’ils s’affirment au cours des prochaines décennies. Je songe particulièrement à trois d’entre eux. Le premier est le Japon, deuxième économie mondiale et la plus vulnérable parce que extrêmement tributaire de ses importations de matières premières. Le Japon, qui a un passé militariste, ne restera pas la puissance mineure et pacifique qu’il a été. Il ne le peut pas. Confronté lui aussi à des problèmes démographiques et hostile à toute immigration de masse, il sera contraint d’aller chercher de la main-d’œuvre à l’étranger. Les faiblesses du Japon l’obligeront à infléchir sa politique. (continuarea – mîine)

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu