G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/febr/2010 O carte despre tinereţe, revoluţie şi dragoste – la Chişinău

100 de zile, din Moldova la Bucuresti

Editura Tritonic lanseaza romanul 100 de zile, scris de Stela Popa, jurnalista in Republica Moldova. El va fi prezentat in premiera la Bucuresti, joi, 11 februarie, ora 18.00, la libraria Mihai Eminescu, Bulevardul Regina Elisabeta nr.16.

“100 de zile este atat o poveste de dragoste cat si un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii si infrangeri, cu bucurie si deznadejde, cu speranta, cu flori, cu sange”, arata comunicatul editurii. Romanul este axat pe traseul Corjova-Chisinau-Bucuresti, si e derulat prin intermediul personajului principal, Roberta.

Alaturi de autoare, invitati la eveniment vor fi:
Viorel Badea, senator pentru romanii din Europa si Asia;
Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, istoric;
Titus Corlatean, presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei;
Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, sociolog;
George Scarlat, jurnalist.

Sursa: http://renne.ro/cultura/100-de-zile-din-moldova-la-bucuresti/

10 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 Din nou despre alegerile din Ucraina – incertitudini pentru UE şi pentru România

Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?

Mircea Marin

08 februarie a.c., ziarul Standard. ro

Din nou incertitudini politice la Kiev

Rezultatul alegerilor turului decisive pentru prezidenţialele din Ucraina este încă incert. Viktor Yanucovici (Partidul Regiunilor, fost-comunist, pro-rus) s-a declarat deja învingător, învocând scorul electoral 48,48% vs 45,86% stabilit între el şi Yulia Timoşenko (Blocul “Yulia Timoşenko” popular naţionalist, pro-occidental) la numărarea a 84,43% din voturi. Aceasta însă spune că anunţul acestuia este “prematur”.
“Cred că Timoşenko ar trebui să fie pregătită de demiterea sa” a spus Yanucovici, care devenind preşedinte în cazul victoriei nu o va păstra pe acesta ca premier. “Timoşenko ne- arătat că este un opponent puternic şi este foarte important ca e să îşi accepte înfrângere” a mai continuat acesta.
Răspunsul primit de la Timoşenko, nu seamnă deloc cu acceptarea unei înfrângeri.  “Rezultatul  este doar sociologie. Pentru toţi cei care mă aud şi mă înţeleg este doar vorba despre sociologie, 3% este în marginea de eroare luată în calcul de orice cercetare de acest gen. Este prematur ca cineva să declare un învingător politic al alegerilor” a declarat Yulia Timoşenko în  cadrul unei declaraţii de presă fulger, imediat după ce rivalul său s-a proclamat victorios. Ea le-a cerut reprezentanţilor echipei sale în secţiile de votare să lupte pentru fiecare vot. “Fiecare vot este la fel de important pentru victoria noastră” a subliniat Timoşenko.
Încă de săptămâna trecută Yulia Timoşenko l-a acuzat pe Viktor Yanucovici că ar intenţiona fraudarea scrutinului, de duminică uzând aceleaşi “tehnici” care în urmă cu cinci ani au dus la declanşarea “revoluţiei portocalii”.“Dacă Yanucovici vrea să fraudeze alegerile, tebuie şă ştie că suntem capabili să îi opunem o rezistenţă pe care nu a mai văzut-o niciodată, nici măcar în 2004. 

Acum 5 ani – revoluţia portocalie

Şi în urmă cu cinci ani Yanucovici s-a declarat învingător dar victoria sa a fost anulată de justiţie după ce au fost constatate importante fraude electorale. Atunci, contracandidatul său era actualul preşedinte în funcţie Viktor Yuşcenko, un simbol a ceea ce însemna dorinţa Ucrainei de a ieşi din “zona gri” a spaţiului cu identitate politică incertă dintre Rusia şi Occident şi alegerea unui destin politic nou, european. Să ne amintim că atunci, Yuşcenko apărea ca un martir ,“la propriu”, faţa sa – un atu al oricărui candidat la preşedinţie – indicând vizibilele urme al atacului cu dioxină la care fusese supus din partea adversarilor săi. Un atac care şi acum este trecut la categoria “cu autor necunoscut” – deşi modul de operare, foarte asemănător cu cel în care a fost executat fostul agent al serviciilor secrete ruse Alexandr Litvinenko, spune multe). În spatele său se afla pe atunci Yulia Timoşenko, care nu avea încă decât un rol secondar deşi rolul său în mobilizarea a ceea ce avea să fie revoluţia portocalie a fost unul principal. Ea avea să devină premier, şi cu timpul, graţie unui discurs mult mai clar şi mai consecvent în ceea ce priveşte orintarea sa politică, adevăratul lider al taberei “portocalii”, scoţându-l definitiv din joc pe Yuşcenko, pe care l-a transformat într-un preşedinte “spectator”, prin grija permanenetă de a deţine iniţiativa. Astfel, ca premier ea a reuşit să îi convingă pe toţi – ucraineni, occidentali şi ruşi – că ea este “omul de acţiune” de la Kiev, omul cu care trebuie să negociezi dacă vrei să obţii ceva – aşa s-a întâmplat mai cu seamă pe parcursul celor două criză ale gazului care au îngheţat şi la propriu şi la figurat discuţiile dintre Moscova, Kiev şi Bruxelles în urmă cu câţiva ani.  Acest lucru a reprezentat de fapt adevarata sa victorie, pentru că şi în ipoteza în care nu va ajunge preşedinte, ea va fi singura voce care va conta în tabăra portocalie.    

Yanucovici, un stâlp al societăţii cu tentative de viol

Adversarul ei de azi, Viktor Yanucovici revine pe un mesaj extrem de populist exploatând din plin situaţia economică şi socială destul de proastă a fostei republici sovietice. El le-a promis ucrainenilor reducerea taxelor dar şi majorarea pensiilor şi salariilor acuzând-o pe Timoşenko de faptul că a risipit pe “showuri electorale” aproape 10 miliarde de dolari primiţi de la Fondul Monetar Internaţional. “Ucrainenii au ajuns să mânânce de trei ori mai puţină carne decât europenii” acuza acesta în campania sa electorală în cadrul unui meeting organizat la Dnipropetrovsk, una dintre regiunile ţării, cele mai afectate de criza economică, unde industria metalurgică a cărei producţie a scăzut cu 30% doar anul trecut a făcut ca aproape trei din zece locuitori să fie şomeri. Totuşi, în ciuda grijii sale faţă de păturile sărace ale ţării, Yanucovici este de fapt candidatul oligarhiei. În spatele său, au fost văzuţi toţi marii oligarhi ucraineni, în frunte cu Rinat Akhmetov. De altfel, chiar şi pentru foarte mulţi dintre suţinătorii săi, el nu este altceva decât un afiş de carton în spatele cărora se află de fapt grupurile de interese economice. Toţi ştiu că în ciuda imaginii sale de « stâlp al societăţii » – ( şi la propriu, are 1,95 m şi 115 kg) – Yanucovici are un trecut care îl face nu doar şantajabil ci pur şi simplu grotesc – în 1968 el a fost condamant pentru furt şi vătămare corporală, iar în 1970 a fost condamnat pentru tentativă de viol, aşa cum îşi amintesc foştii săi amici din tinereţe. 

Timoşenko o aparenţă foarte înşelătoare

Şi Yulia Timoşenko stă “prost” prost la capitolul imagine publică. Blondă, cu coafura ei de zână, complicat împletită şi cu rochiile ei de firmă de o eleganţă incontestabilă, extrem de feminină, ea pare cel mult un “agent provocator”. Surpriză! Pe lângă voinţă, ambiţie şi iniţiativă Yulia Timoşenko are … creier (este chiar doctor în economie şi posesoarea unei averi proprii de invidiat). Cu siguranţă ea este mult mai mult decât ceea ce pare – pentru toată lumea. Deşi se declară anti-comunistă şi anti-rusă – trecutul său arată clar că a avut legături extreme de strânse şi cu comunismul şi cu Rusia – între 1991-1995 Timoşenko a    fost director general al Companiei Naţionale de Petrol, o poziţie în care nu ar fi ajuns dacă relaţiile sale în cadrul structurilor fostului  Partid Comunist din RSS Ucraineană nu ar fi fost foarte puternice, dat fiind faptul că foştii comunişti erau de fapt cei care declaraseră independenţa republicii, iar între 1995 – 197 ea a fost preşedinta United Energy Systems of Ukraine, o companie cu capital privat, care în mod surprinzător a fost preferată de Gazprom, companie care este condusă de foşti agenţi KGB, pentru a deveni principalul importator de gaz rusesc către ţara sa – poziţii care i-au adus din partea presei ucrainene porecla de “prinţesă a gazului” şi o reputaţie de specialistă în inginerii financiare.    

Ce este Ucraina pe harta geopolitică

Dincolo de mizele electorale, victoria lui Yanukovici sau a lui Timoşenko are o miză geo-politică, una care nouă nu ne poate fi indiferentă. Ucraina este acel element care îi lipseşte lui Putin (haideţi să nu ne mai iluzionăm că Dmitri Medvedev chiar ar conduce la Moscova) pentru a completa puzzle-ul eurasiatic al noului imperiu al Rusiei. Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeşte Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politică externă al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele baltice şi fără Polonia o Rusie ce şi-ar fi păstrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut încă să încerce să fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tablă de Şah – supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Este clar deci ce înseamnă pentru Rusia ca la Kiev să aibă un preşedinte pro-rus sau anti-rus.

Ucraina, scenarii politice

Dacă Yulia Timoşenko va câştiga alegerile lucrurile vor sta în cel mai rău caz ca şi până acum. Ucraina va evita diferitele formule inventate de Rusia pentru a reface imperiul, iar ponderea ei politică la Marea Neagră va ţine în afara orbitei Moscovei şi Georgia şi Moldova. Mai mult, Occidentul va câştiga timp să îşi repare greşeala de a nu fi invitat Kievul să devină membru al NATO şi al UE. Dacă Viktor Yanukovici va câştiga trebuie să ne gândim la ce este mai rău.
Despre acest “rău” am discutat cu Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe al României şi autor al cărţii Geopolitica Matrioşkăi : Rusia postsovietică în noua ordine mondială.
«În primul rând Rusia îşi va înteţi eforturile de a atrage Ucraina în uniunea vamală Rusia-Bielorusia-Kazakstan, acest proiect politic căruia noi îi acordăm în mod nedrept o atenţie prea mică dar  pe care liderii de la Moscova îl consideră principala victorie a deceniului trecut. În al doilea rând este problema bazei militare ruse de la Sevastopol al cărui acord expiră în 2017. Chiar dacă acordul nu va fi rediscutat sub mandatul peşedinteui ales acum acesta poate condiţiona lucrurile de o manieră care să faciliteze prelungirea acestuia.  În al treilea rând succesul Parteneriatului Estic al Uniunii Europene este pus în pericol de o ieşire din joc a Ucrainei, care este cea mai importantă componentă a acestuia. Să nu uităm că Rusia priveşte cu ostilitate acest proiect pe cae îl vede ca pe o violare de către Bruxelles a sferei sale de influenţă. Îl al patrulea rând vor reintra în chestiune Moldova şi Georgia, între care Ucraina era un nod »  ne-a spus Cioroianu.
Problema devine şi mai complicată dacă aducem în chestiune şi faptul că în România vor fi aduse elemente ale scutului anti-rachetă american, un proiect pe care Rusia, în ciuda asigurărilor primite de din partea SUA, continuă şi vor continua să îl considere o acţiune ostilă obiectivelor sale de securitate, la Marea neagră şi în Europa de Est.
« Pentru Rusia alegerea lui Viktor Yanukovici ar fi o victorie de ordin geopolitic în ceea ce priveşte regiunea Mării Negre. Moscova nu acceptă decât două puteri la Mare Neagră : Rusia şi Turcia. Prezenţa Statelor Unite în România şi Bulgaria – ca şi în Polonia – este deranjantă. Să nu uităm că pentru mult vreme atât Marea Neagră cît şi Marea Baltică au fost « lacuri ruseşti ». Rusia nu va fi de acord niciodată cu amplasarea elementelor scutului merican la noi. Noi însă va trebui să ne facem treaba ca aliaţi » ne-a mai spus Cioroianu.
Despre viitorul politic al Ucrainei am vorbit şi cu Sergiu Celac, membru de marcă al corpului diplomatic român. Părerile sale sunt mult mai rezervat împărtăşite. Şi el se aşteaptă la o schimbare în politica externă a Kievului.
« Va ava loc o rebalansare, o recalibrare a politicii externe a Ucrainei, într-un sens mi apropiat de cel impus de Vladimir Kucima, în anii 1990. Echilibru şi colaborare în toate direcţiile. Trebuie să vedem ce va fi şi cum vor evolua lucrurile » ne-a spus Celac.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom – Adrian Cioroianu, pentru RFI

Radio France International, 09 februarie 2010

Cioroianu la RFI : România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom

• Şeful Gazprom, Alexandr Medvedev vine la Bucureşti, pe 17 februarie.
• Anunţul a venit de la ministrul Economiei, Adriean Videanu.
• Fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu spune că este evident că gigantul rus încearcă să atragă România în South Stream.

Vice-preşedintele Gazprom, Aleksandr Medvedev vine săptămâna viitoare la Bucureşti. Anuntul a fost făcut la B1TV de ministrul Economiei, Adrian Videanu. Cele două părţi vor discuta despre proiectul de realizare a unei societăţi mixte între Romgaz şi Gazprom şi înfiinţarea unui depozit de gaze la Mărgineni. O altă temă de discuţie ar putea fi legată de proiectul South Stream. Oficialii ruşi ar putea invita România să adere la acest proiect concurent pentru Nabucco. Bucureştiul nu a adoptat până acum o poziţie oficială clară în acest sens.

Fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu (ascultă fragment audio din interviu) spune la RFI că proiectul ruso-român pentru înfiinţarea depozitului de gaze ar fi benefic pentru consumatorii români şi subliniază că Nabucco a rămas proiectul preferat de România, la nivel declarativ.

„Probleme în ultimii ani ne-au pus intermediarii între firma de stat, Gazprom şi distribuitorul român, drept care orice reglementare care ar scurta acest traseu e benefică. Nici una dintre propunerile făcute de partea rusă în ultimii ani nu este străină de o încercare de a atrage România către South Stream”, declară fostul şef al diplomaţiei române.

„România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom-ului referitoare la acest traseu al coridorului South Stream şi fără îndoială că şi în viitor, mă gândesc la întâlnirea de pe 17 februarie, va fi abordat acest subiect al posibilei participări româneşti. În ce măsură aceasta se va şi produce, deocamdată este cu totul prematur să vorbim, atâta vreme cât pentru noi, Nabucco a rămas subiectul preferat în analizele noastre predictive”, conchide Adrian Cioroianu.

___________________________

G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

Rusia, UE şi proiectul Nabucco

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (4/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

Certains pays paieront pour faire venir des immigrés

De formidables avancées techniques résulteront de cette guerre, et l’une d’elles sera particulièrement cruciale. Pour des raisons évidentes, toutes les forces en présence seront à la recherche de nouvelles sources d’énergie pour remplacer les hydrocarbures. L’énergie solaire est théoriquement la source d’énergie la plus efficace sur Terre, mais elle exige de vastes batteries de capteurs. Ces capteurs prennent une place considérable et leurs effets négatifs sur l’environnement sont nombreux – sans parler du fait qu’ils ne fonctionnent pas la nuit. Au cours de la prochaine guerre mondiale, toutefois, des concepts développés avant le conflit dans le domaine de la production d’électricité dans l’espace – son acheminement sur Terre sous forme de micro-ondes passera rapidement du stade de prototype à la réalité. Développée à moindre coût grâce aux capacités de lancement d’engins militaires dans l’espace, cette nouvelle source d’énergie sera financée, à l’instar des chemins de fer ou d’Internet, par les pouvoirs publics. Et cela donnera le coup d’envoi d’un grand boom économique. La cause profonde de tout cela sera la fin de l’explosion démographique, l’événement le plus important du XXIe siècle. A l’horizon 2050, les principaux pays industrialisés se dépeupleront à un rythme spectaculaire et, en 2100, même les pays les plus sous-développés auront des taux de natalité tels que leurs populations ne s’accroîtront plus. L’ensemble du système mondial est bâti depuis 1750 sur la perspective de populations en constant accroissement. Plus d’ouvriers, plus de consommateurs, plus de soldats – c’est sur cela qu’on a toujours tablé. Mais, au XXIe siècle, cela cessera d’être vrai. Tout le système de production changera. Ce changement induira une dépendance accrue à l’égard de la technologie – et notamment des robots, qui se substitueront peu à peu à la main-d’œuvre humaine, et d’une recherche génétique poussée (moins dans le but de prolonger la vie que de rendre les gens productifs plus longtemps).

Quel sera l’effet le plus immédiat d’une baisse de la démographie mondiale ? Très simplement, au cours de la première moitié du siècle, la crise démographique se traduira par une grande pénurie de main-d’œuvre dans les pays industriels avancés. Aujourd’hui, pour les pays développés, le problème est de dissuader l’immigration. Dans les prochaines décennies, le problème sera de l’attirer. Certains pays iront même jusqu’à payer les gens pour les faire venir. Cela concernera même les Etats-Unis, qui se disputeront avec d’autres des migrants toujours moins nombreux, et faisant tout leur possible pour convaincre des Mexicains de venir s’établir aux Etats-Unis – un changement qui, même s’il prête à sourire aujourd’hui, sera inévitable.

Ces changements conduiront à la crise ultime du XXIe siècle. Le Mexique est aujourd’hui la quinzième économie mondiale. Tandis que les économies européennes déclineront peu à peu, le Mexique, tout comme la Turquie, progressera dans le classement jusqu’à devenir l’une des premières puissances économiques du monde dans les dernières années du siècle. Au cours de la grande migration vers le nord encouragée par les Etats-Unis, l’équilibre démographique dans l’ancienne Cession mexicaine [les territoires que le Mexique a cédés aux Etats-Unis en 1848, après sa défaite dans la guerre américano-mexicaine, parmi lesquels la Californie, l’Utah, le Nevada et la majorité de l’Arizona] se modifiera de manière spectaculaire – au point qu’une grande partie de cette région sera majoritairement peuplée de Mexicains.

Le gouvernement mexicain considérera cette nouvelle réalité comme la rectification de défaites historiques. Je m’attends à un grave affrontement entre les Etats-Unis et un Mexique de plus en plus puissant et sûr de lui aux alentours de 2080. Cet affrontement pourrait avoir des conséquences inattendues pour les Etats-Unis, et se poursuivra vraisemblablement au-delà de 2100.

Une bonne partie de ce que j’expose ici peut sembler difficile à concevoir. En 2009, on a du mal à imaginer que le XXIe siècle puisse s’achever sur un affrontement entre les Etats-Unis et le Mexique et du mal à voir la montée en puissance de la Turquie ou de la Pologne. Bien entendu, plus la description est détaillée, moins fiable elle devient. Il est impossible de prévoir dans le détail ce qui arrivera d’ici la fin de ce siècle – en dehors du fait que je serai mort depuis longtemps et que je ne saurai pas quelles erreurs de pronostic j’ai commises.

© 2009 George Friedman. Traduction publiée avec l’aimable autorisation de Doubleday, une marque d’édition du groupe Knopf Doubleday, division du groupe Random House.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (4/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (4/6)

GO: Aţi mers în campanie electorală.

AC: Am mers în campanii electorale în care am crezut. În 2002 am crezut în Stolojan, în 2004 am crezut în Băsescu. Doar că azi sînt ceva mai pretenţios. Dealtfel, în aprilie 2009, cînd am plecat din PNL, am făcut-o inclusiv pentru a nu fi pus în situaţia de a gira persoane în care eu nu cred. În textele mele, de regulă, nu scriu despre oameni, ci despre cărţile lor. Nu judec oamenii după ce mi se spune despre ei. Nu mă interesează viaţa lor, mă interesează eventual ce scriu, felul în care gîndesc şi, acolo, dacă sînt de acord, bine, dacă nu, nu. Nu mă sfiesc să o spun.

GO: „Ce îi lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“ este titlul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Iaşi. Aţi vorbit despre sentimentul de orfan al Europei pe care îl au românii. În ce fel sînt orfani tinerii noştri care obţin burse la Harvard, de exemplu?

AC: Cei cu burse la Harvard nu-s genul de români care să ne reprezinte, totuşi. Haideţi să fim serioşi!

GO: Mă întrebam dacă perspectiva nu se schimbă radical în funcţie de generaţie. Tinerii care pleacă acum în străinătate se mai simt orfani?

AC: Nu ţine de generaţie. Eu am întîlnit în străinătate români, tineri sau vîrstnici, care se simt orfani. Am întîlnit sute, mii de oameni care îmi spuneau că se simt abandonaţi de statul român, dar se simt nebăgaţi în seamă şi de statul-gazdă. Aduceţi-vă aminte, eram ministru şi aveam ceva probleme atunci, noi, ca stat, cu diverse cazuri, prin Spania, prin Italia. Unii dintre acei oameni ajungeau la o situaţie materială decentă, alţii nu, şi cei din urmă spuneau: „Ce face România pentru noi? Ce face Italia (sau Spania) pentru noi?“. Să nu ne ascundem: mulţi români pleacă din ţară mînaţi de lipsuri grave, nu de plăcere, muncesc în condiţii grele, sînt daţi afară sau sînt angajaţi în funcţie de moftul patronilor, care să ştiţi că nu-s mai buni decît patronii noştri. Iar pe acest fond de alienare mulţi dintre ei se simt părăsiţi. Inclusiv din acest motiv vorbeam despre sentimentul de orfelin (alte motive ţin de istoria noastră etc.), o sintagmă lansată de intelectualul Ştefan Borbely. Imaginaţi-vă că sînteţi ministru, cum mi s-a întîmplat mie, vizitezi o bibliotecă pe undeva prin Spania şi vine la tine o mamă tînără cu doi copii mici după ea într-un cărucior şi îţi spune pe româneşte: “Vă rog, faceţi ceva să fiu angajată aici, măcar femeie de serviciu, pentru că mor de foame“. Să nu ne ascundem: nu toţi românii ajung bine în Occident. Nu mă refer la tinerii noştri de la Harvard. Eu însumi am fost bursier în Canada ani de zile, dar eram acolo, totuşi, o mînă de studenţi. Mult mai mulţi români ajungeau în Canada căutînd un loc de muncă, şi-l găseau uneori greu. Eu însumi am întîlnit un conferenţiar universitar din oraşul meu natal, Craiova, care venise acolo şi trăia din ajutor de şomaj pentru că nu-şi găsea slujbă. Şi alţii, şi alţii. (va urma)

10 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu