07/febr/2010 Ultima oră: Viktor Ianukovici, viitor preşedinte al Ucrainei – potrivit exit poll

…rezultatele exit-poll-ului naţional la Kiev, la încheierea votului:

Viktor Ianukovici – 48,5%;

Iulia Timoşenko – 45,5%.

– reportaj video Associated Press –

07/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (1/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

(1/6)

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

GO: În 2002 eram student în anul I la Jurnalistică. Mi-aţi oferit atunci un autograf, mi-aţi acordat un interviu. Adrian Cioroianu era un tînăr intelectual, scria la revista „Dilema“, ulterior transformată în „Dilema veche “. Avea un succes uriaş la publicul feminin. De ce nu i-a fost suficient să îşi urmeze drumul de intelectual?

AC: Succesul de care vorbiţi este o noutate pentru mine ca realitate, dar nu ca şi clişeu. Dat fiind că eu nu am scris nimic special pentru publicul feminin, mi se pare nedrept faţă de bărbaţii care poate mă citesc şi ei – fie în Dilema, fie în altă parte.

GO: S-a şi păstrat.

AC: Clişeul s-a păstrat. Mă bucură cînd apare numele meu în clasamente ale vînzărilor de carte – în rest, presă mondenă nu consum şi, sincer să fiu, nu dau doi bani pe cei care-şi exhibă viaţa acolo. Nu cred că un om normal caută succes feminin sau masculin. Pînă la urmă, ca intelectuali, noi intrăm în dialog preponderent cu raţiunea oricărei fiinţe umane, indiferent de sexul ei. Cît priveşte cealaltă întrebare, pentru mine politica activă a fost o provocare. Invitat fiind spre un partid (de unii lideri liberali, în 2002), am considerat că politica ea însăşi are nevoie de o dimensiune intelectuală. Din păcate, tocmai asta nu domină acolo şi mi-au trebuit cîţiva ani să accept eu însumi acest lucru.

GO: Intelectualii par disidenţi în politică.

AC: Da, de cele mai multe ori şi, indiferent de partid, intelectualul este văzut ca un fel de disident. Repet : indiferent de partid. Priviţi cine ţine prima pagină a ziarelor astăzi, dintre politicieni. Cîţi intelectuali vedem acolo ? Pe de altă parte, în momentul în care noi ne-am cunoscut, în 2002, cred că eram asistent sau lector la Istorie, la Bucureşti. Au trecut anii şi permiteţi-mi să precizez că din 1993 pînă azi, indiferent dacă am fost senator, parlamentar european sau ministru, cartea mea de muncă a rămas în Universitate. Din iunie 2008 am devenit profesor plin, iar asta te obligă la a-ţi menţine contactul cu studenţii, dar şi la anumite cărţi, la anumite cursuri, drept care am zis că e timpul să fac o pauză cu politica. În noiembrie 2008 nu am mai candidat pentru parlamentul nostru – doream să revin în parlamentul european, dar unii “colegi liberali” ajunşi par hasard la conducere nu au fost de acord. Din păcate, la noi politica nu reprezintă propriu-zis o provocare intelectuală – precum pregătirea unui curs sau scrierea unei cărţi. Iar eu caut provocări intelectuale, nu scaune calde. Oricum, vedeţi că orice vid se umple acolo; nu a rămas cineva neînlocuit în politică. Măcar eu, nemaidorind să candidez pentru parlamentul naţional, am invitat în PNL un rector de universitate din Timişoara şi i-am cedat locul (actualul senator Robu, un om de ispravă). Sincer, m-am gîndit că o pauză nu mi-ar strica pentru că sînt cîteva cărţi pe care doresc să le scriu în aceşti ani. Politica să rămînă şi pentru alţii.

 GO: „Nu mai pot suporta ca oameni precum Victor Ponta să reprezinte viitorul în politică”. Asta declaraţi în 2003. Vă reconsideraţi afirmaţia aceea?

AC: Nu. Doar că acum e mai rău. Atunci Ponta era un obraznic şi atît. Acum Ponta s-a maturizat şi mi se pare relativ decent, dar viitorul pare a fi de partea unor politicieni gen Honorius Prigoană, Monica Ritzi, Norica Nicolai sau Ludovic Orban – indivizi care vorbesc mult şi nu spun nimic. Să vă povestesc ceva amuzant despre dna Ritzi: prin toamna lui 2007 eram ministru şi ea mi-a trimis o “scrisoare deschisă”, ceva populist, gen “ce face MAE pentru românii” din cutare ţară, iar ministerul i-a răspuns, dar eu nu doream să intru într-un epistolar public (ea asta urmărind). Şi o sun: “dragă dnă Ritzi, unde să vă trimit răspunsul?” – am întrebat-o. Ceea ce pe ea a blocat-o. Mi-a spus că nu se aştepta s-o sun, că a primit sarcină de la partid să-mi scrie, că să-i răspund pe adresa partidului… ba mai bine pe adresa cabinetului ei… ba că de ce nu-i răspund prin presă… În mintea ei era o varză. Ea s-a dovedit de fapt la fel de bună în politica externă ca şi în cheresteaua scenelor pentru festivaluri. Faptul că asemenea creaturi politice ajung în partide e un minus pentru politica românească.

GO: Dar dvs. nu aţi putut schimba nimic.

AC: Poate că am schimbat un centimetru spre bine. Mi-aş fi dorit să fi schimbat măcar vreo zece metri. (va urma)

Publicitate

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.

---

[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

07/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4)

 Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi ) 

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (1/4)

La puissance intrinsèque et la position géographique des Etats-Unis en font l’acteur clé du XXIe siècle. Le pays n’est pas aimé pour autant. En revanche, sa puissance fait qu’il est craint. Aussi, l’histoire du XXIe siècle, et particulièrement sa première moitié, tournera autour de deux combats de signe opposé. L’un sera mené par des puissances secondaires, qui formeront des coalitions pour tenter d’endiguer et de brider les Etats-Unis. L’autre sera livré par les Etats-Unis eux-mêmes, qui agiront de façon préventive afin d’empêcher ces coalitions de se former.

Si l’on considère le début du XXIe siècle comme l’aube de l’ère américaine (succédant à l’ère européenne), nous voyons qu’il y a eu tout d’abord un groupe de musulmans cherchant à recréer le califat – le grand empire islamique qui s’étendait autrefois de l’Atlantique au Pacifique. Ce groupe devait inévitablement frapper les Etats-Unis, dans l’espoir d’attirer la première puissance mondiale dans une guerre, afin de démontrer sa faiblesse et de déclencher un soulèvement islamique. Les Etats-Unis ont réagi en envahissant le monde islamique. Mais leur objectif n’était pas la victoire. D’ailleurs, personne ne sait très bien en quoi aurait consisté cette victoire. Leur but était simplement de déstabiliser le monde islamique et de le dresser contre lui-même, de façon à empêcher l’émergence d’un empire islamique. Les Etats-Unis n’ont pas besoin de gagner des guerres. Il leur suffit de faire de la déstabilisation, de sorte que le camp d’en face ne puisse acquérir une force suffisante pour les menacer. Le XXIe siècle verra une série d’affrontements impliquant des puissances secondaires tentant de s’allier pour brider l’action américaine, tandis que les Etats-Unis lanceront des opérations militaires pour les en empêcher. Le XXIe siècle verra davantage encore de guerres que le XXe siècle, mais ces conflits seront beaucoup moins catastrophiques, en raison à la fois des évolutions technologiques et de la nature de la menace géopolitique. (continuarea – mîine)