15/ian/2010 Ion Antonescu – pe cale de a bate recordurile GEOPOLITIKON!

… în acest moment, textul prof. A. Cioroianu despre Ion Antonescu – erou sau nu – este pe cale de a doborî recordul de frecventare/vizualizare al acestui site! E foarte probabil ca acest fapt să se datoreze şi apariţiei – astăzi – a revistei Historia, care conţine acest articol.

Printre textele referitoare la decembrie 1989, Revoluţia în imaginile mele al lui Filip Vârlan este printre primele locuri în accesările dvs.!

Publicitate

15/ian/2010 Remember George Şerban – iniţiatorul „Proclamaţiei de la Timişoara”

S-au împlinit 11 ani de când a trecut în eternitate George Şerban. Avea 44 de ani. Dinamismul, limpezimea şi pasiunea care îl
caracterizau şi-au pus pentu totdeauna amprenta asupra Societăţii „Timişoara„, asupra oraşului Revoluţiei şi, în bună măsură,
asupra României. Dacă ideile sale din „Proclamaţia de la Timişoara” – şi nu numai – ar fi fost transpuse în realitate, avem convingerea că ţara noastă ar fi evoluat substanţial în cele două decenii postdecembriste. 
Imaginea lui nu se va stinge niciodată în conştiinţele noastre!
 
Societatea „Timişoara” & EURAST Center

 

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

Oare toţi patrioţii sunt eroi ?

 Adrian Cioroianu

 Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică “modelul” soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia. E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.

– text publicat în revista „Historia”, nr. 1, ianuarie, 2010

15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (V)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

 

KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS

The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.

 

Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.

 

Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.

 

A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.

 

Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.

 

Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.

 

 Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.