24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar

Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 1/4)

În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.

Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, Gheorghiu–Dej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.

Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)

---

[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.

[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.

[3] Ibidem.

________________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

Publicitate

24/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre relaţia dintre Chişinău şi Kiev

Iluzia ucraineană

Dan Dungaciu

„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.

(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador rus la Kiev, Mihail Zurabov)

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UE–Ucraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.

Ghici cine vine la Kiev

Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier. (text integral în format word doc. – Dungaciu – RMoldova – 22 ian 10 )

– text publicat în “Timpul” (Chişinău), vineri, 22 ianuarie 2010