G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(1/2)

Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.

Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.

O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă.  Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.    

O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.

De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului  extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul  ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate).  (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )

_________________________

by Bill Whitehead 26 dec 09

Reclame

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Analiza geopolitică predictivă STRATFOR pentru secolul XXI

… merită cinci minute din timpul cititorilor GEOPOLITIKON!

George Friedman (fondator STRATFOR) prezintă în acest video opiniile sale, care stau la baza cărţii Următorii o sută de ani (tradusă şi în româneşte, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009) – o lectură pe care o recomandăm tuturor celor pasionaţi de geopolitică sau de istoria posibilă a… viitorului – EURAST.

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(5/5)

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

 În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.


[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

__________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu