G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/ian/2010 Nu pierdeţi mâine, aici, perspective din Marea Britanie, SUA, Franţa şi Rusia asupra alegerilor din Ucraina!

… iar analiza EURAST – Ad. Cioroianu asupra aceleiaşi teme este aici!

Reclame

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 „Ucraina alege între Est şi Vest” – reportaj video RFE/RL

… la adresa http://www.rferl.org/video/5061.html

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

16/ian/ Mîine, alegeri prezidenţiale în Ucraina – analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(partea a II-a – pentru prima parte, aici)

Acum, starea deplorabilă a economiei locale (peste 14% scădere în PIB în anul 2009 – cea mai mare dintre toate statele ex-sovietice!)[1], inconsistenţa monedei locale (hrîvnia – cea mai mare scădere în raport cu dolarul dintre toate monedele lumii în anul încheiat în septembrie 2009!)[2], permanenta ameninţare rusă cu o sabie a lui Damocles a preţului la gaze (şi a dificultăţilor ucrainiene de a achita factura în lipsa unor împrumuturi & ajutoare externe), lipsa de popularitatea internă a unor proiecte (importante pentru Iuşcenko) precum aderarea la NATO, ca şi, mai nou, o serioasă epidemie de gripă (soldată cu multe victime, închiderea şcolilor etc.) au jucat clar în favoarea lui Ianukovici.

 (The Economist 14 ian 10)

La o scară mai mare, toate acestea joacă de fapt în favoarea Rusiei. Indiferent cine va cîştiga în Ucraina (dintre candidaţii cu şanse), analiza conduce spre concluzia că influenţa Rusiei în politica (internă şi externă) a acestei ţări va creşte. La începutul acestei luni, Iuşcenko a acuzat-o pe Timoşenko inclusiv de faptul că, în cazul unei victorii a acesteia, flota rusă va rămîne pe mai departe în Crimeea[3], cu mult dincolo de anul 2017 (cînd expiră înţelegerea pe această temă dintre Ucraina şi Rusia). Totuşi, există şi perspective diferite, care acreditează ideea că Rusia n-ar fi avantajată de viitoarea schimbare a preşedintelui ucrainian, din două motive[4]: i) Ucraina ca stat s-a schimbat substanţial de profund încît să nu se mai întoarcă la statutul de “vasal al Rusiei” şi ii) Ianukovici însuşi nu ar mai fi (sau, cel puţin, nu ar mai fi perceput drept) omul Moscovei, aşa cum se acredita – cu temeiuri – în 2004.

Totuşi, rămîne totodată de văzut în ce fel vor influenţa aceste alegeri situaţia din alte ţări ex-sovietice (precum Georgia sau imediat-apropiata R. Moldova), ca şi proiectul Parteneriatului Estic, propus de Uniunea Europeană anul trecut. Din perspectiva Moscovei, influenţa Bruxelles-ului în zonă (UE & NATO laolaltă) reprezintă o ameninţare directă la propria sa sferă de influenţă, arondată “vecinătăţii imediate” în care Rusia include toate aceste state provenind din fosta URSS.

Potrivit unor analişti (precum George Friedman, de la STRATFOR) miza reală a alegerilor din Ucraina nu este cine anume va cîştiga (pentru că, oricine ar fi, va duce o politică mult mai pro-rusă decît Iuşcenko), ci dacă Ucraina se va alipi în viitorul apropiat acelei uniuni vamale Rusia – Belarus – Kazahstan în care Moscova vede principala sa victorie politică a anului 2009 (pe drumul refacerii influenţei sale în “vecinătatea imediată”).

Aşadar: i) este de aşteptat ca alegerile să aibă deznodămîntul în turul II, în februarie; ii) V. Ianukovici are prima şansă de victorie; iii) şansa dnei Timoşenko depinde de capacitatea sa de adunare în turul II a voturilor tuturor celorlalţi candidaţi (Arseni Iaţeniuk, Serhi Tihîpko ş.cl.).


[1] Analiză Voice of America, 12 ianuarie 2010.

[2] BusinessWeek, 13 ianuarie 2010.

[3] Ştire RIA Novosti, 4 ianuarie 2010.

[4] Newsweek, 18 ianuarie 2010.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

Dan Dungaciu

 „De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

DOMESTIC IMPEDIMENTS

What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.

The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.

The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.

Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.

Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.

In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.

16 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu